Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Cea mai dulce limbă – versuri de Vasile POENARU
AL XXX-lea CONGRES AL ASOCIAŢIEI ÎNVĂŢĂTORILOR DIN ROMÂNIA A VOTAT
Documentele demersului legislativ pentru instituirea sărbătorii
OSMOZA AFIRMĂRII ROMÂNEŞTI
MESAJE PRIMITE ÎN SĂPTĂMÂNA SĂRBĂTORIRII
MESAJE CĂTRE CHIŞINĂU ŞI RELATĂRI DIN ALTE COMUNITĂŢI ROMÂNEŞTI
Limba ca element de structurare a tiparului de gîndire european – de Lucia DĂRĂMUŞ
Mesajul MPSR către Congresul Asociaţiei Generale a Invăţătorilor : DISCRIMINĂRI DEMNE DE TEATRUL ABSURDULUI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR - de Prof. Viorel DOLHA
DOUĂ STUDII DE Prof. dr. Carmen CĂTUNESCU
Manual de istorie pentru românii din Bulgaria şi din Serbia
Cartea-prieten sau duşman? – de Marieta GĂUREAN
Simpozion universitar la Cluj-Napoca
ADRIAN ERBICEANU – Montreal-Quebec CANADA
Ioan LILĂ – Vichi-Franţa
George ROCA – Sydney-Australia
EDGAR PAPU – de Magdalena ALBU
DENIS DE ROUGEMONT „Partea diavolului“ – de Doina DRAGUT
BAKI YMERI, UN POET AL IUBIRII ALBANO-ROMÂNE – DE Marius CHELARU
BUCURIA SIMULATĂ ŞI FERICIREA GÂNDITĂ ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU – de Al. Florin ŢENE
Cartea cu poeme rebele – de Melania CUC
Romanul poliţist... desuet? – de Marieta GĂUREAN
DESPRE NICOLAE MANOLESCU ŞI ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE – de Radu BĂRBULESCU
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Complexul cultural-spiritual „Sfanta Vineri” din Sălaj
O corespondenţă de la azezământul „ESPACIO NIRAM” din Madridunde au loc multe evenimente româneşti.
LA CÂMPUL ROMÎNESC DE LA HAMILTON – de Corneliu FLOREA
UN SLIDE-SHOW DESPRE CASTELUL „IULIA HAŞDEU” DIN CÂMPINA
PAGINA A TREIA

 TREI POEŢI ROMÂNI DE PE TREI MERIDIANE

 ADRIAN ERBICEANU      –

 

Doar umbra
“Cuvântul spus îşi năruie cuvântul.”
Adrian Munteanu
Simt vântul umbrei cum spre somn mă-nclină,
Trecând prin mine – parcă mi-ar vorbi
Cu simplitate, ca şi cum n-ar şti
Complexitatea ei că mă domină.
Să înţeleg, încerc a întregi
Cărările cu vină – fără vină
Trepte întăinuite de lumină
În noaptea ce se-ncumetă spre zi.
M-aştern la drum cu vrerea de-a străbate
Prin Taina grea, ca printr-un vechi descânt,
Prin lumile în mine sigilate...
Dar nu e cer deasupra-mi, nici pământ;
Doar umbra se întinde peste toate
Şi e Cuvântul pus peste cuvânt !

Mă-ncearcă uite-aşa
Mă-ncearcă, uite-aşa, un dor de ducă
prin albele zăpezi ce mă-nconjor,
s-alerg prin ele – unică nălucă,
o spumă pe-un tangaj zămislitor.
Mă cere, uite-aşa, o alternanţă –
minuterie pusă pe-un cârlig –
o voce gravitând în rezonanţă
când fără voie mă surprind că strig.
Mă poartă, uite-aşa, o unduire
de aripi…presimţindu-le că-mi cresc
– simptom acut de gravă cumpănire –
între ce vreau şi ce am să găsesc.
Mă prinde, uite-aşa, „un nu ştiu cine”,
şi-„un nu ştiu ce” m-atrage spre-nserat,
dar glasul tău zvoneşte viu în mine
şi iar mă-ntorc la poarta ta…şi bat…

 Ca lacătul
Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie şi-l înfrunţi febril,
în braţe te strângeam ca pe-o statuie
care ardea în simţul meu tactil.
Atâtea ţi-aş fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi – nevrând să mă divulg –
iscam tornade-n juru-mi, să ţii minte,
din mreaja îndoielii să te smulg.
Şi timpurile, ca-ntr-o odisee,
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,
iar tu-mi eşti vis întăinuit sub cheie...
Cum să te pierd acum când te-am găsit?!

Semne
E linişte – o linişte precară,
Un vânt, descarcerat dintre culise,
A veşnicie bântuie pe-afară…
Tu luminezi ferestrele deschise.
E-o ordine – o Ordine în toate,
Un Solitar – în drum spre împlinire –
Dă semn evocator de libertate…
Dar câte nu zvonesc a risipire?!...
E-o vorbă – călăuză prin vecie
Dând semn că nor cu nor se împreună.
Să fie semn secret de erezie,
De vreme răvăşită de furtună?
E linişte – o linişte obscură
De gând înfrigurat – mocnit pe tuşă…
Să fie semn că în lumină pură
Există Cale şi există Uşă?...

Căutare
Îmi cad pe clape notele răzleţe –
Eresuri strecurate prin cuvânt;
Lumina când mă scol îmi dă bineţe,
Dar sunt luat de ape şi de vânt.
Un fel de dănţuire-nvolburată,
Ca vremea care arde în imberbi,
Îmi arde răsuflarea ferecată
De ale clipei otrăvite ierbi.
E valea mea, laguna mea, e marea,
E liniştea ce străjuie cu foc
Speranţele în care desfătarea
Îşi caută şi nu-şi găseşte loc;
E presimţirea mea neîmplinită,
Ori sunt doar nişte jocuri de opal?
E patima ce trage obosită
Ca barca înecatului la mal?
Că tot ce-am căutat în legi nescrise
– Va fi oare cândva să şi găsim? –
Stă în balansul porţilor deschise
Care ne joacă-n rosturi, legitim...

Tempi passati
Am strecurat prin vise, grea, căldura
Fiinţei noastre – focului pe vatră
Însufleţindu-i flacăra cu gura,
Un chip şi-o formă să durăm în piatră.
Am zăvorât în noi lumina zilei
Atât de strâns c-a început să fiarbă...
Întrezăream minunea clorofilei
Ce rostuie în firele de iarbă
Şi-am ars pe scări de vis fremătătoare
Ca nişte repezi ropote de ploi…
De fiecare dată, fiecare,
Să ne-amăgim cu lumea, amândoi…

Sunt umbra ta
Sunt umbra ta… şi te urmez de când
Lumina te-a scăldat întâia oară
Cu-aceeaşi certitudine precară,
De salt între “acum” şi...”pe curând”.
Sunt umbra ta şi te urmez spre seară
Dar umbrele nasc umbre strecurând
Dorul prin dor… şi ne topim arzând -
Îngemănate lumânări de ceară.
Sunt umbra ta şi te urmez supus,
Cu fiecare răsărit de soare,
Până şi-n golul umbrei interpus
Ca un sigiliu sec, de încifrare
A tainei tale care m-a sedus
Să-nşirui lumea : urme pe-o cărare…

Ca salcia
Prin sălcii vântul se frământă,
La nesfârşit fixându-şi straiul
Ca fata, ce de mijloc frântă,
Îşi bate rufele cu maiul.
Deposedat, se-mpleticeşte
În propria-i intimitate,
Ca fata ce, pălind, roşeşte,
C-o prinzi cu poale suflecate.
Ca salcia ce nu mai scapă
De vânt, prin vânturi despletită,
Stă fata, pân= la brâu în apă,
Şi mă tot duce în ispită...

Atâtea
Atâtea ape curg şi nu se-ntorc
Să vadă pieptul muntelui cum storc,
Mocnind într-o ascunsă zbuciumare
Ca-n primul tremur – prima sărutare;
Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l,
Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l,
Că mă afund în ochiul lui tomnatic,
Rănit şi trist, şi-atât de singuratic;
Atâtea ceasuri bat stârnind minutul
În care-ntrezărind necunoscutul
Ce sunt – parcă mă vântur prin blestem
Şi-n nopţile din mine mi te chem.
Atâtea ape mor pe căi de ape...
Cad frunzele din cer tot mai aproape…
Ceasuri atâtea-mi bat la căpătâi...
Tu fragedă lumină îmi rămâi.

 

Montreal-Quebec CANADA

 

Ritm
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzleţire solitară,
Umbră trasă prin lumină,
Cupă încă nebăută,
Pată fără vreo pricină,
Piatră arsă, iarbă mută...
Gândul, pod între zăvoare,
- Vâlvătaie pârguită -
Nu-şi găseşte dezlegare.
Agonie şi...Ispită!
Dănţuie pe vârful strunei
Strigătul, cerşind răsplată;
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!
Gândul tace: Niciodată!

Alergare
Mi-s drumurile toate o podvoadă,
Un fel de răsfoire înapoi
A cărţii-n care tainică se-nnoadă
Neliniştea trăirilor în noi.
Apele-mi sunt meandre ferecate –
Vârtej de umbre-n viu aşezământ,
Arpegii volatile-ngemănate
În plămădirea primului cuvânt.
Iar gândurile-n zveltă osteneală
Trepte în piatra visului cioplesc,
Dând înălţimea clipei la iveală
În cele câte mă alcătuiesc
Într-o fără de tihnă alergare
Prin cartea răsfoită îndelung –
Cărare spre povestea viitoare...
La care, parcă, n-am cum să ajung...

Norocul
Norocul tău, imperturbabil, trece –
Miraj rodind al clipelor traiect…
Îi bei – ca dintr-o cupă apa rece –
Lumina lui, ori şovăi circumspect?
Pleacă norocul sau ar sta să vină?
Ce drum în mreje te-a acaparat
Redecantând mirifica lumină
De câte ori căzut, te-ai ridicat?
Norocul, însă, nu e o eroare
– Cum ştim că-i din capricii zămislit –
În inimile noastre, ca pe-o floare,
De-o nevăzută mână răsădit?
Norocul tău – o roiniţă visată
La capătul nevralgicei nevoi,
Cumpănă-ntre acum şi niciodată?
Focul nu arde cum ni-l facem noi?

Piatră rară
Îmi bate-n tâmplă greu şi rece
Tic-tacul vremii – cosmic ceas...
Trece prin mine clipa? De ce trece?
Cui şi cu cât datornic i-am rămas?
Hipnotic ceasul… umblă către seară
Pe-un eşafod cu trepte muribunde;
În vis eu duc o stea imaginară
Şi-n vene veacul firavei secunde...
Convalescenţa ei crepusculară,
Mi-e întrebarea… Dar nu ştiu răspunde
De ce născutul trebuie să moară.
Ştiu doar că-n târgul palidei secunde
Eu ţin în palmă piatra ei cea rară…

Plutesc
Plutesc prin gând ca-ntre vecii de apă:
Deasupra-mi cerul gol şi legământul
De-a nu lăsa pustiu să bată vântul
Prin visul nostru gata să înceapă.
Văd jos din bezna grea mijind pământul
Şi pe pământ pe cel ce groapa-şi sapă
Cum se-mormântă-n propria lui groapă,
Fără să-şi poată şti deznodământul.
Cu-atâtea amintiri desperecheate,
Ce bat insidioase din aripe,
Zborul mă poartă prin eternitate…
Şi-n mine prinde să se înfiripe
– Cât înainte tot pe-atât în spate –
Eternitatea fiecărei clipe…

Vals
La primul vals m-am înclinat spre tine
Ca vântul peste ape despletit…
Mă văduveau privirile străine
Şi nu ştiu ce-aş fi dat să le evit!
Bătea în Orologiu tamburina
Un deget cobitor de clopotar…
Dar în vârtejul valsului lumina
Şi-o înteţea în noi un felinar
Să ne afunde – umbre pe podele,
Îngemănate de al nopţii fard –
Într-un abis de răsuciri rebele…
Acum, când felinarele îmi ard,
Ce vorbă duci şi cui? Stă întrebarea
Fără răspuns – ca un răspuns la tot –
De parcă-n umbre s-a pierdut cărarea
Topindu-se-n tăcerea ta …socot.
A învăţat şi inima să mintă?
Stă felinarul stins... într-un picior!
Pe tine valsul – rece – te alintă...
Eu ard – viu felinar – întrebător.

Eram acolo
Eram acolo şi eram departe,
Scrâşnind, când vechea poartă s-a închis
În veşnicia care ne desparte
De-atunci, din pragul ultimului vis.
Vorbele tale mai răsună încă
Cu sens abscons, pieziş prin nefiresc,
Încât pierdut în valea lor adâncă
Încerc zadarnic să mă regăsesc.
Auzul meu refuză să dezlege
Spre înţeles cuvântul salvator
Că poama vorbei tale o culege
Tăcerea grea în care mă-nfăşor
În nefireasca lume de cuvinte
Căreia rob m-a dat – stereotip –
Erorilor şi-aducerii aminte:
Fără speranţă nu există chip.

Iubirile
Iubirile vin,
Iubirile pier...
Cui să le dau,
Cui să le cer?
Doruri ascunse,
Patimă crudă -
Cine să vadă,
Cine s-audă?
Vise cărunte,
Nadă prin nadă -
Cine s-audă,
Cine să vadă?
Mantii de ape,
Lujeri de foc -
Râd...de durere,
Plâng...de noroc.

La poarta înserării
Din adâncimi – pe ape dispersate
Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar –
Călăuzit de-un simţământ primar,
Sui treptele-ntrebării ferecate.
La poarta înserării gândul bate.
Incertitudini – trepte de altar –
Grăbite se preling pe minutar:
Nimicnicie şi...eternitate!
Aşa adun corvoadă la corvoadă,
Inscripţii – tăinuind aspru consemn –
Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.
Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;
Doar ghemul care singur se deznoadă,
Să-mi lase mie, şi pe toate, semn.

 

  Ioan LILA - 

 

SONETE DISPERATE:

FRATE PITUŢ, IARTĂ-MĂ CĂ PLÂNG
(în memoria lui GHEORGHE PITUŢ)

 

 

ŞI SOARELE A SCĂPĂTAT

Şi soarele a scăpătat
Pe după dealul cu spinarea
Înfiptă-n ceruri precum marea
Învolburată pe-nserat

Şi a căzut din cer lumina
S-au stins şi stelele cernite
Şi toate par a fi silite
Să dea numai pe mine vina

Dar eu sînt umbra, nu culoarea
De ce vreţi să distrugeţi floarea
Ce străluceşte o clipită

Mai bine daţi-mi mie visul
Remodelat în paradisul
Care mă duce în ispită

                          Mercredi, 5 août 2009,
                                       00:57:08


VOI TRECEŢI STRADA ÎN ZADAR


Voi treceţi strada în zadar
Când zilele de-odinioară
Cu amintirile vă ară
Pe raftul de la aprozar

Eu mai rămân aici o clipă
Voi lunecaţi pe gheaţa vieţii
Am înţeles, sînteţi drumeţii
Cu zborul minţii sub aripă

Dar numai dintr-o picătură
Voi vreţi să faceţi o tinctură
De uns brocartul dimineţii

Cactuşii înfloresc de dorul
Oceanului adus de norul
Spart ca ulcioru-n pragul vieţii

                                    05/08/2009 01:12


SONET ABSCONS


Mai delirăm o clipă infernală
În lumea asta grea mustind perfidă
Sub cerul ce se ferecă-n firidă
Strivit şi el de pofta ei venală

Ea, paradisul vieţii cu unduiri perverse
O poartă de ieşire şi chiar de disperare
Vapoarele pier toate ca dulcea depărtare
În visurile nopţii strivite de averse

Ne este dor de zboruri ades nimicitoare
Ca grelele de şoapte corăbii şi vapoare
Deşi ne este greaţă să tot călătorim

Ne alungăm aleanul privind în dimineaţă
Cum înfloresc pe rafturi tonele de verdeaţă
Şi brusc ne vine timpul ca să ne nemurim

                                                 mercredi 5 août 2009
                                                                1:25:56

 

Vichy- Franţa 

 

 POEME INTERSECTATE

dimanche 2 août 2009
00:11:00


MAI BINE MĂ NĂŞTEAM

Mai bine ma năşteam, nu mă năşteam,
Cu mult mai pur dacă deloc eram,
O umbră de-ntuneric în lumină,
O pasăre rănită pe un ram.

N-aveam nici frunze verzi, nici felinare,
Melcii tot se tirau suavi pe frunze.
Femeile din viaţa mea erau
Poate mai senzuale, nu confuze,

Dar m-am născut, deşi nu m-am rugat
De nimeni sa mă facă muritor.
Ce fericire-mi poate da iubirea,
Când eu sînt frunza spulberată-n zbor,

Dar nu sînt trist ca Sfinxul din nisipuri,
Eu am destule visuri şi mă-nşir,
Ca o coroană de lalele roşii,
Expusă pe-un mormânt în cimitir.


TI-AŞ CONSTRUI CINDVA O CATEDRALA

Ti-as construi cândva o catedrală,
Deşi nu port în suflet nici o vină.
Privirea ta îmi dă o infernală
Incredere în pronia divină.

Prin ochii tăi plâng munţii, se prăbuşesc imperii,
Castele de zăpadă în ceruri ruginesc.
Dă-mi mie doar o clipă, eu nu vreau să te sperii,
Cu chipul meu de fiară atât de îngeresc.

Eu sînt tăcerea dură în stânca modelată,
Sînt cerul care fierbe în mările adânci.
Sînt vulturul din noaptea mult prea catifelată,
Ce l-a lipit de-a pururi pe Prometeu de stânci.


Parfumul nopţii va-nflorii-ntr-o zi,
Dar eu n-o să mai stau privind in zare,
Cum înfloresc speranţele târzii,
Şi-ncremeneşte visul într-o floare.
 
SĂ FIE VIAŢA MEA O VINĂ

Să fie viaţa mea o vină
Imaginată poate-n vis
În clipa care o să vina
Din strălucitul paradis

Să fie vina mea că norii
S-au bulucit către apus
Priveşte cum plutesc cocorii
Şi, iarta-mă că nu ţi-am spus

Că zeul meu acum se duce
Spre altă lume, mai suavă,
Purtând pe piept în semn de cruce
O floare dulce de agavă.

Şi noi ne răstignim, minune,
Noapte de noapte-n voluptate.
Şi nu îmi spune, nu îmi spune,
Că zeul meu are dreptate

Zădărnicia unei clipe
Este ca zborul spre niciunde
Ce-i adunat de sub aripe
De strălucirile din unde

Că s-au copt stelele azi- noapte
Şi mâine înfloresc bujorii.
Mai bine-mi dai perele-ţi coapte
Şi florile din obrăjorii

Acelei tainice visări
Că vina mea nu-i vina noastră
Din sufocante depărtări
Când cade luna pe fereastră

 EPITAF

Nu vreau să plângeţi după mine.
N-aţi plâns nici când eram în viaţă.
Lasaţi-mi nopţile senine,
Nu-mi daţi motiv să-mi fie greaţă.

Cât am trăit nici rău nici bine
Nu v-am făcut, că n-am avut,
Puterea să mă-nalţ pe mine,
Şi poate asta v-a durut.

Lasaţi-mă, precum v-am zis,
Să-mi construiesc un paradis –
(Distanţa dintre cer şi vis -
Cu praf de stele veşnic nins),

Dar în tăcere, într-o şoaptă
În umbra unui trandafir,
Acum, când luna este coaptă
De nostalgie-n cimitir.

 

  GEORGE  ROCA

 

 

 

„EVADAREA DIN SPAŢIUL VIRTUAL”


 

Căprioara nebună
Culcat,
stau cu ochii închişi
şi visez la poiana mea cu flori.
E atâta linişte şi armonie!
Şi totuşi căprioara nebună
nu vrea să-mi dea pace
încercând din nou
să mă mângâie cu copita
pe albul ochilor mei obosiţi
de atâta privit spre spaţiul virtual.

 

 

 

Insula fericirii
Încercăm cu toţii să supravieţuim
în secolul acesta a turbulenţei
creându-ne în imaginaţie
mici insule
unde evadăm atunci când
nu mai putem face faţă
uraganelor şi cutremurelor
care ne înconjoară.
Acolo,
pe insula noastră
jucăm şotron
chiar dacă nu ne mai ţin balamalele,
gângurim ca bebeluşii,
ne aşezăm pe tronul regelui
fără să ne fie frică de pedepse,
sărutăm şi ne iubim
cu toate vedetele intangibile
ale lumii moderne.
Acolo,
pe insula fericirii noastre
este veşnic primăvară.
Acolo
suntem veşnic tineri
şi sănătoşi
şi veseli
şi buni!
Câteodată,
când pe insula fericirii
ne simţim singuri,
invităm prieteni dragi
să ne însoţească

şi să împărtăşească
bucuriile noastre.
Şi astfel,
se produce o simbioză
care vindecă sufletul
de toate relele pãmântului
făcându-te să gândeşti curat
atunci când te reîntorci la realitate.

 

 

Rugă
Trei flori,
o porumbiţă, iarbă verde…
O, Doamne, dă-mi măcar
doar câţiva ani în dar!
……………………..
Şi apoi, Ţie mă-nchin,
poţi să mă laşi să mor puţin
pe un câmp cu iarbă verde
şi la cap cu trei flori,
cu-o porumbiţă-n braţe
şi-un teanc de carţi noi,
să am ce să citesc
atunci când mă trezesc...
la Judecata de Apoi!

 

 

De unde începe lumea
Astăzi,
Lumea începe la tine
şi se termină la mine!
Democratic ar fi ca mâine
lumea să înceapă la mine
şi să se termine la tine.
Pentru tine,
lumea poate începe din America,
sau din Insula Pitcairn,
sau din Sikim, Nauru, Bostwana,
sau chiar de pe Chomolugma...
Pentru mine,
lumea începe din România
şi se termină în Australia.
Punct!
Pentru unii,
lumea începe de la ei
şi se termină tot acolo!
Ei şi restul lumii!
Pentru alţii,
fără coloană vertebrală,
lumea începe de la 30 de arginţi
şi se temină la trădare.
Lumea,
poate să înceapă pe Pământ
şi să se termine
la capătul Universului.
Pentru mulţi dintre noi,
lumea începe din clipa
în care ne cuplăm
la Internet...

 

 


Vise
În noaptea de Revelion a anului 1999
au fost date lovituri de stat în toate ţările lumii!
Au căzut guvernele de stânga,
de dreapta şi de mijloc,
iar împreună cu ele au dispărut şi politicienii!
Controversatul nou mileniu a început ciudat!
Nimeni nu mai vroia să facă politică!
Nimeni nu mai vroia războaie!
Nimeni nu mai vroia să domine sau să subjuge!
Nimeni nu mai era rasist, nici naţionalist!
Nimeni nu mai era de roşu, nici de verde!
Nimeni nu mai era supărat!
Dispăruseră laboratoarele de făcut SIDA,
dispăruseră conflictele teritoriale,
dispăruseră disensiunile,
dispăruseră teroriştii,
dispăruseră bombele atomice,
dispăruse poluarea,
dispăruse chiar şi efectul de seră!
Scuturile au fost transformate în gonguri de teatru.
Lăncile înfipte în pământ
au fost făcute araci pentru viţa de vie!
Din rachetele dezamorsate
s-au făcut tuburi gigantice de orgă!
Praful de puşcă a fost pus în loc de sare
pe coada reptilelor politice…
În fruntea guvernelor au ajuns cântăreţii şi muzicanţii!
Americanii, cât era ziulica de mare, dansau,
dansau pe ritmul îndrăcit al rock-and-roll-ului
împreună cu graţioşii lor vecini, mexicanii şi canadienii!
Ruşii, competitivi pe piaţa mondială,
nu se lăsau nici ei mai prejos, invitând elegant,
fraţii ucraineni, la o seară de vodkă şi kazacioc!
Românii dansau periniţa, din zori şi până-n seară,
cu simpaticii maghiari, care, ospitalieri
ca întotdeauna, îi învitau la o cină cu gulaş
şi unde le cântau la ureche ceardaşuri vechi din pustă…
Bulgarii, care nu aveau un dans naţional bine definit au
cumpărat de la români drepturile de autor ale „Căluşarilor”
şi de atunci se zbenguie cu clopoţei la picioare, având ca
instructori de dans pe simpaticii cadrilaterieni!
Croaţii au cumpărat „Alunelu” deoarece pierduseră sârba!
Arabii îşi unduiau şoldurile pe ritmuri de „Hava naghila”!
Grecii erau într-un buzuki continuu,
spanioli în fandango, italienii în serenade,
nemţii cu fanfara…
Doar francezii erau singurii
care se mai ţineau de cancanuri!
Lumea era foarte obosită,
dar optimistă, veselă, ospitalieră şi bună!
Stresul a fost închis într-o capsulă spaţială
şi expediat într-un punct negru, undeva în univers!
Şi totuşi se auzea un oftat,
un oftat comun a peste un miliard de oameni...
Erau fraţii chinezi!
Oftau!
Oftau după olimpiada a cărei gazdă ar fi trebuit să fie!
Jocurile Olimpice din anul 2000!
Olimpiada de la Sydney


Roşu
Culoare roşie,
steag roşu,
flamură roşie,
ouă roşii,
apoi,
roşu cardinal,
roşu sovietic,
şi... roşu de buze.
De ce Doamne
în ultimul timp
văd
numai roşu
în faţa ochilor?
Olé!

 

 

Roşu şi negru
Toreadorul roşu
la faţă
îmbrăcat
în togă roşie
cu haine roşii
cu ciubote roşii
înfige suliţa neagră
în taurul negru.
Inima haină
a criminalului
este neagră
precum
pielea
taurului
ucis.
28
 

 

Negru şi alb
Am citit în albul ochilor tăi
că nu mă iubeşti
nici cât negru sub unghie.
Cearcanele mele vineţii,
fructul nopţilor albe,
au devenit negre
plângând de
inimă albastră.

 

 

Albastru
Cerul fără nori
mi-a mângaiat
irisul
cu
albastrul
acela infinit
contopindu-se
cu culoarea
Mării Negre
care în fiecare după-masă
a verilor litoraliene
avea nuanţe
de bleu marin
aidoma
celor din perioada
mea sinilie
când mai vizitam
încă Mănăstirea Voroneţului.

 

 

Verde
„Verde crud,
verde crud…”
canta un poet
ascuns într-o carte
aşezată
lângă
un burtă-verde
care lenevea
pe-o pajişte
mai verde
ca verdeaţa
verdelui
înverzit
din copacii
verzi
mâgâiaţi
de-o ploaie
de primăvară.

 

 

Galben
Paradoxal,
noaptea toate
pisicile sunt galbene!
-Demonstreaza!
-Demonstrez!
Urmărit de o pisică galbenă
un pui galben
ca gălbenuşul oului
din care a fost creat
se ascundea mimetic
în toiul nopţii galbene
încercând să se contopească
cu o fresca galbenă
divorţată de
albastrul acela
mult discutat
care ducea faima
unei mânăstiri
din Moldova.

.

 Sydney-Australia
 

 

 

La muzeu
În spatele panourilor
de sticlă
păsările
sorbeau soarele
precum un fluviu care
se revărsa în gâtlejurile lor
pătrunzând adânc în guşile
lor asemănătoare
cu curbura
amforelor vechi
din ceramica
zămislită de hiperboreni
şi păstrată pentru noi
în nisipul de aur
al unui fund de mare.


Evadarea
Mi-a ieşit în cale copilăria
dar a trecut pe lângă mine
de parcă nu aş fi avut-o niciodată.
Mulţi oameni m-au ocolit
fără să îmi dea bună ziua.
M-am refugiat la rude,
dar mi-au întors spatele.
Am cerut ajutor prietenilor,
dar s-au făcut că nu mă cunosc.
Am încercat să mă apropii de tine,
dar ai fugit,
lăsându-mă şi mai însingurat.
Când m-am întâlnit cu poezia
Aceasta mi-a deschis larg braţele
Şi m-a mângâiat pe creştet!


POEMUL

Poemul este
ca un soţie infidelă
care soseşte acasă
abia după ce
te-ai băgat în pat
şi ai adormit.
Sunt unii „burlaci”
care nu se întâlnesc
cu poemul
niciodată în viaţa!
Alţii au parte de el
foarte rar...
şi...
culmea nenorocului,
atunci
când nu au la îndemână
creion şi hârtie!

 

Dialog cu Lady Di
                           (poetei Maria Diana Popescu)
(MrG)
Ce mai faci,
ce mai zici?
(Lady Di)
Nu mai zic,
nu mai fac nimic de la o vreme...
mut lumina de la soare la umbră
să nu se ofilească,
stau de vorbă cu umbra
agaţată de strigarea mea,
văruiesc ziduri de lux
pentru pisici şi fantome.
Pe înserat stau de vorbă cu Pământul,
dar şi acesta este al lui Dumnezeu
şi Dumnezeu se mai răzgândeşte!
(MrG)
În inima ta,
am descoperit un buchet de flori
care,
din când în când,
dar destul de des,
îl dăruieşti prietenilor dragi
pentru a-i face fericiţi.
Aceştia, la rândul lor,
te răsplătesc cu o mângâiere
pe fruntea ta de poet.
Se creează astfel
o armonie divină
care te face să sari
mai uşor peste
găurile negre ale Universului.

 

Scrisoare lui Freud
                               (poetei Kate Llewellyn)
-Ce şi-ar dori bărbaţii?
-Ce întrebare aiurită Sigmund!
-Bineînţeles,
vorbind despre
persoana mea
aş vrea să fiu iubit
la fel cum ar vrea fiecare...
dar femeia care aş
vrea să mă iubească
aş vrea să fie iubită
şi de lăptar
şi de vânzătorul de la
chioşcul din colţ
şi de vecinul de pe scară
şi de primul ministru!
Atunci,
eliberat de gelozie
nu mi-aş mai pierde timpul
cu nimicuri
şi aş avea mai mult timp
să scriu poezii.
De aceea,
Sigmund,
nimeni
nu mai are timp
să scrie poezii!

 

Îmbrăţişare
dacă te-aş întâlni
ţi-as spune
să te prefaci într-un avion
tu,
pentru a-mi face pe plac
ţi-ai desface braţele
şi ai plana lin spre mine
eu
m-aş preface în pasăre
şi apropiindu-mă de tine
ne-am împleti aripile
într-o îmbraţişare de suflet şi trup
mângâindu-ne tandru
până când am simţi
simbioza iubirii noastre...

 

Singur
Mi-am însuşit tehnica lui Crusoe!
Am alungat poştaşul,
am încuiat uşa cu trei lacăte,
am scos din priză telefonul
şi televizorul,
mi-am băgat vată în urechi
şi încet, încet,
am tras obloanele peste ochi.
Acum stau linişti şi cuget
pe insula mea pustie
de la etajul trei.
Ca şi Robinson
am ş eu câţiva prieteni
care nu mă deranjează,
Vineri, Sâmbătă, Duminică,
Luni, Miercuri şi Joi.
A mai fost unul, Marţi,
dar m-a trădat
pentru trei ceasuri rele!
Şi ei sunt tot atât de tăcuţi ca mine!
Cu toţi suferim de agorafobie
şi vrem sa fim singuri.
De când m-a părăsit iubita sufăr
vreau să fiu singur.
Singur!
Singur!
Singur!
***
Al şaselea simţ îmi spune că
Ar mai exista o fărâma de speranţă!
Atunci,
imaginaţia mea descoperă
o corabie în zare!
Arunc dopurile din urechi
şi parcă aud paşi pe scări.
Parcă urcă cineva!
Parcă bate cineva la uşă!
Da! Da! Este ea!
Sunt nebun de fericire!
Et non sperabam te domum
tam cito revenire!

 


Pictură naivă
Trei ciobani,
un deal şi-o vale,
soare gaben - un dovleac,
turma s-a oprit la umbră
pe-o costişă, sub copac.
Jos, spre dreapta,
un gard de leţuri,
cinci găini şi un cocoş,
iar pe banca de la poartă
stă o babă şi un moş.
Un căţel lungit la soare
doarme, parcă-i leşinat...
Cei trei nori din parte stângă
vin cu ploaie pe-nserat!
La fântâna prăpădită,
unde vitele se adapă
stă o capră costelivă
cu botul băgat în apă!
Mai spre dreapta
o semnătură,
parcă scrie, I. Marin”,
pusă pe campia verde
lângă-o tufă de pelin!

 

Eu şi ruşii mei
Igor a băut o sticlă de vodcă
oferindu-mi şi mie un pahar!
Oleg a băut două sticle de vodcă
oferidu-mi şi mie un pahar.
După ce am terminat de băut
cele două pahare de vodcă
mi s-a comunicat destul de oficial
că a venit rândul meu să fac cinste.
I-am oferit lui Igor un pahar de vodcă
dar acesta mi-a spus că el nu bea cu paharul...
I-am oferit şi lui Oleg un pahar de vodcă
dar mi-a făcut semn că el bea doar cu sticla
ridicând două degete în aer!
Am vrut să le demonstrez
că paharul lor are aceiaşi capacitate
cu paharul meu şi...
s-au supărat!
Mi-au reproşat că nu ştiu
să-mi plătesc datoriile
şi au început să mă alerge cu tancul.
De prins, n-au putut să mă prindă
deoarece ştiam că fuga e sănătoasă!
Din greşeală am călcat pe o mină
şi astfel am ajuns în rai!
Unul mic cu turban
le-a aruncat ruşilor mei
o portocală de fier pe gaura turelei
şi nu după mult timp
au bătut şi dânşii la poarta raiului!
Eram iar toţi trei,
Eu şi ruşii mei!
Neştiind să spună rugăciuni,
Oleg şi Igor au fost mutaţi
disciplinar la subsol!
De atunci am devenit om liber!


 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971