Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.7 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE: Comentează: Daniela Gîfu, Mihai Berca, Radu Golban, Adrian Severin
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea I
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea II
ÎN LOC DE BILANȚ 2013:BUNE ȘI RELE DESPRE PREZENȚA ÎN LUME ȘI PREZENTUL UNIVERSULUI ROMÂNESC - Partea III
ȚARA ȘI POEȚII EI DIN LUMEA LARGĂ Melania Rusu Caragioiu –Canada; Nicholas Andronescu –SUA, Galina Furdui-Basarabia ; Luca Cipolla-Italia ; IonuțCaragea-Canada
Actualitatea literară, artistică și editorială Eveniment: Antologia dedicată Zilei Limbii Române; Luciditatea unui fost premier; Poezia lui Mihai Nenoiu Recenzii și prezentări de Marian Barbu, Gheorghe Anca, Viorel Roman, Mihaela Rotaru, Adrian Botez, Lucian Bureriu; Maria Fitcal; Larisa Ileana Casangiu, Constantin Stancu, Vlad Pohilă,Ovidiu Creangă, Constantin Dobrescu, Constantin Teodorescu-Kitchener, Cătălin Moldoveanu, Mircea Botiș DESPRE: Pusi Dinulescu, Aurel Rogojan, Radu Botiș, Theodor Codreanu, Florentin Smarandache, Elisabeta Iosif, Marian Popa, Ioana Stuparu, Mihaela Burlacu, Adrian Botez, Iacob Cazacu-Istrati, Dumitru Ichim, Rev ista „Zeit”, Societatea „Tinerimea română”. Partea I
Actualitatea literară, artistică și editorială - Partea II
Convorbire literară care nu privește guvernul- Corneliu Leu raspunde unor intrebari puse de Florentin Popescu
SISTEMUL STATAL ȘI MORALA GUVERNAMENTALĂ LA ROMÂNI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - LA SFÂRȘIT DE AN O ANTOLOGIE VINE CU BUCURIE
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI prezintă FOLCLORUL INTERNETIST al lui Florentin Smarandache
PAGINA A TREIA

ȚARA ȘI POEȚII EI DIN LUMEA LARGĂ

 

 

  Melania Rusu Caragioiu
            (Canada)



 
 

       POEM   PENTRU   HORA    UNI R I I

         

                   De atâtea jertfe mari ni-e plaiul plin;

                   Sub lespezi e îngropată numai huma,

                   Unirea este cea care ne cheamă:

                   Dreptatea noastră-și face loc de acuma…

 

                    Pleiadele de cărturari vestiți

                    În măiestrite graiuri limba cântă

                   Dor sfânt ce spre Unire ne frământă…

                                                 *           

                  De ce un neam de-o limbă și de-o lege

                   Să stea în Principate despărțit ?

                   UNIREA este cea care ne cheamă,

                   Vrem suverani ! Vrem un popor unit ! 

                                              *

                 Popor străbun te-ai ridicat în ani

                 Cum crește floarea soarelui spre soare

                 Și-ai biruit largi hoarde de dușmani,

                 Iar doinele ți le-au cântat izvoare.

 

               
                Popor viteaz, vestit în lumea veche,

                  Hălăduind pe plaiul înflorit,

                  Ți-ai făurit eroi ce n-au pereche

                  Și-n aur inima le-ai dăltuit.

                                  

 

                   

                                               

              
             


             
               
Popor, tu cel mai drept din neamul trac

                   Înscrii în lume urme de granit

                   Și pe comori ai pus peceți de dac

                   Și-n hore ai brodat figuri de mit.

 

                   Popor sădit la temelii de stânci

                   Te-asemeni brazilor fără de moarte

                   Ce-și iau puteri din firele adânci

                   Ca veșnicia-n freamăt să le-o poate .


                 
Popor al meu, mândrie peste timp,

                   Vestit pe mări și țări îndepărtate,

                   Ești muntele încununat de nimb

                   Când roată-i stau vestalele adunate…

          
                  Popor crescut sub falduri tricolore,

                    Pupură de drapel încandescent,

                   Ți-e plină viața, ca sânul de hore

                   Și-n vers de pace ești mereu prezent.

  




 NICHOLAS ANDRONESCO
   (Stamford, S.U.A.)
 
  
 

 DIN CARTEA I DE POEZIE « ETERNITATEA – Istoria sensibilă la Intelligent Design »

 

 

IUBIRE SFINŢITOARE                             


Vine vremea

Vine timpul

Vine clipa

Vine graba

Vine şansa

Sau neşansa

Când cu spaţiul condensat

Ne-ntrebăm şi ne întreabă

Oare ce din tine-ai dat

Cărui brav cuminte sfânt

Cunoscut-ai întristarea

Ce din cetini ai ivit

Şi din mult ce ai simţit

Vine ea

Iubirea ta

Din pământ

Şi din cer

Din vreme mută  

Te aşteaptă

Te ascultă

Nu răni sunetul sfânt

E de sus

Vibrând în prund

Ea şi eu

Ca alter ego

Ne tot întâlnim

Pe rând

 

Fă tu Doamne

În credinţa-mi

Să aprofundăm

Curând

 

 

TU EŞTI                                          

Fiinţa mea iubită din poveşti

Poverile-n pământ sunt

Plopii-nalţi si trişti

Şi neînduplecatele

Chemări din viitor

Mai are spiritul nevoie

De mulţi crişti

Şi veşti

S-adulmece minciunile-n

Marmureanul for

Fiinţa mea iubită din tărâm

Din codrul meu din Stamford

Luminat de Lună

De curgeri să-mi vorbeşti

De apa de izvor

                              De harta nopţii-mpărtăşită

Întru esenţe ce ne vor

Iubita mea de-acum şi-n veci

Te simt şi dimineaţa

Şi-n miez de noapte                                                                   Fereşti tu eşti in miez de zi

Acolo unde razele-mi sclipind

Nu-s reci

Şi-nţelegând

Adorm şi mă trezesc iubind

Tu eşti

 

DIN CARTEA IV DE POEZIE « SINE DIE  – Sensibilitatea Metagalaxiei »

 

 BISERICA SFÂNTUL ANDREI

O candelă

O lumină în noapte

În noaptea din Ion Corvin

La pădurea Mihail Eminescu

De la peştera

Adăpostul sfinţit

De Sfânt Andrei cel ceresc

Cu stelele palide mii

În lentila Betleem românesc

Suflet zidit în carne şi pȃine

Promiţȃnd ziua de mȃine

Mutată la Stamford

Suflare

Şi vieţi

Şi pădure

…………………………………

Aici

Printre cruci

Oriunde te duci

Pământul se roagă-n genunchi

Cu dureri

Cu statui

Din India cu marmura verde

Şi Alaska negru granit

Cutremurat şi jelit

Şi metal

În munţii Ardeal

………………………

Rugăciunile-n bronz

Şi-n Brȃncuşi

Printre îngheţatele flori

Se roagă deschizȃnd uşi

Aşteptând mirarea din zori

Cȃnd din chin

Va veni

Revelarea

De sȃmbur divin

 

 

DIN CARTEA II DE POEZIE «CIBERNETICA POETICA– Poetică la cunoaşterea sensibilă postepistemologică»

 

 

LINIŞTE

Nu mai ninge

Nu mai are cine să asculte

Farmecele mute

Din adânc Pământ

Stau

Orbit de nemişcare

Mintea doare

Încearcă să se mişte

Mângâiată de zăpadă

Se împacă

Străluceşte rece

Nimeni nu mai trece

Poate e târziu

Poate razele sunt duse

Poate că sunt fulg

Ce cade

Spre un alt Pământ

Poate că sunt rază

Poate sunt izvor

Ochiul meu fiind

Poate că eu însumi nu mai sunt

Trăind

Cine ştie

Poate sunt

Uitat în mine

În luceferi şi lumine

Care-şi caută Pământul

Ce izbindu-se de sine

A durere

Încă nu-şi găseşte locul

………………………

Undă şi corpuscul

Îngemănaţi în luptă

Nu se vor deloc

Şi s-a născut Cuvântul

 

De profundis

 

Linişte

 


ANTI - NIMICNICIE

 

                               Lupta continuă

Când timpul

           Nu mai vrea să curgă

Când simultanul dispăruta-n şoc

Când clipele sunt aruncate

Fără de voia lor

Prin constelaţii rătăcite

Undeva

Haotic

În ne-ncetatul joc

Atunci m-apucă un dor

          De nimeni şi nimic

Şi acut

Atunci efectu-n

         cauză-i pierdut

Şi uns

Pătruns

În spaţii dispărute

Mi-adun bucăţile pierdute

Reconstruind

Altarul

Rugăciunii mele

Ca timpul

Să m-asculte

Atunci ş-acum

Şi-n vecii vecilor

Pe unicul meu drum

Rămân ce-am fost

Şi ce voi fi

……….....

Amin

    

CUVÂNT

         

Între Cer şi Pământ

Între ploi şi vânt

Seminţe

Flori şi fructe

Sâmburi şi cânt

Sunt eu

Suntem noi

Potenţial şi Cuvânt

 

 

DIN CARTEA III DE POEZIE «LOGICA TRIVALENTA – Introducere la logica sensibilă polivalentă»

 

PLOUA

 

             Sunt aici. Pe Pământ. N-am plecat.

 

Frumos ploua

În vara aceasta în America

În biserica mea

Fără pereţi

Deschisă spre cer

Şi zumzetul ploii

Se apleca gânditor

Dând chip viu

Clipocit şi clipit

                   Lumânărilor

Flăcări crescute în sus

Şi aveam un loc

O pădure verde

Cu mulţi brazi

Cu multă viaţă

Cu libertatea

Crescută toată la cer

Şi căprioare cu ochi de lumină

Şi păsări măiastre

Cu ochi de mister

………………………………..

Dumnezeu era acolo

                      În America

Unde-mi mutasem

Ţinutul de vis

Din anii trecuţi

                     Şi muţi

                                  Din copilărie

Când românii îi tot aşteptau

Pe americani

Şi ei nu mai veneau

Şi am plecat la drumul cel lung

La ei

Să-i trezesc

“Deşteaptă-te americane”

Le-am spus

Asta-i ca să-i ajut

Ca să vină

În ţinutul de veche lumină

Daco-Română

De unde noi toţi ne tragem

În veci

……………………………

Frumos şi liniştit ploua

În libertate

În America mea

  9 decembrie 2009, Stamford

29 noiembrie 2013, Stamford





 Galina Furdui
(Basarabia)


 
  
 

* * *

Vezi cum se tulbură istoria, Preasfinte,

Supliciul endemic bântuie-n jur, fierbinte.

Povestea Hrubei  ... şerpi în distribuţie

(Atât doar că la Poe deschisă-i şi soluţia).

 

Înscrisă-ntr-un program al involuţiei

Şi răsucită-artistic stil-arguţie,

Vezi cum se tulbură istoria, Părinte,

Păcatul greu bântuie-n jur, fierbinte.

 

Expuşi suntem metodei de percuţie –

E veacul ce ne-nchide-n rezoluţie

Şi-i Adevărul îngropat printre morminte.

În palmele Luminii se bat ţinte  ...

 

O, cum se tulbură istoria, Preasfinte

 

* * *

 

Drum bifurcat. Şi-n nodul lui flămând

Cu toţii întrebând: au cine-i vinovatul?

Orbecăim dodecafonic, susţinând

Precum Buffon: că omul e păcatul.

 

Pândim prim fumul mayei, confundând

Condiţia umană cu vânatul.

Drum bifurcat. În nodul lui flămând

Cu toţii răscolim: pe unde-i aliatul?

 

Dar vine un pod. Şi e Lumina când

Va trebui să încheiem citatul

Şi să păşim supuşi (Marele Rând).

Până atunci însă mulţimi drumul şi-l vând –

 

Drum bifurcat: cel fals, şi-adevăratul.

 

* * *

 

Învăţ Cuvântul. Dezghioc silogismul

Şi-absenteismul – vervă actuală.

(Iar prin Camus – existenţialismul

Şi prin iezuiţi – aripa liberală...)

 

Ţes aforistic rază ancestrală,

Chem suflet pentru-o ţară integrală.

Învăţ iubirea. Ascult silogismul

Absenteistic – stare actuală.

 

Şi inima... fiinţă-atemporală

(Ea, biata, nu cunoaşte sincretismul),

Scrie sincronic veghea rituală

Şi vede: e aproape cataclismul.

 

Invoc Cuvântul. Dezghioc silogismul

 

 

* * *

 

Ard răni în preajmă de icoane

Chipul măicuţei, alb, tresare,

Presară mirul din canoane –

Se-aprinde văzduhul. Şi doare.

 

Solemn, coboară din amvoane

Cuvântul. Întru alinare.

Ard răni în preajmă de icoane,

Pe-obraz o lacrimă tresare...

 

Dar, Cerule! Sunt rana care

Iubire-ţi cere, nu-ndurare,

Vocale de-mbunat coroane,

Consens în suflet de consoane.

 

Ard răni în preajmă de icoane.

* * *

 

... e cum să evadăm din camera închisă?

(O da! Şi din infernul dialecticii)

Şi ne-ncrustăm în pagina proscrisă

(Ni-i globul circumscris silabelor şi metricii).

 

A fost şi nu mai e. Sintagmă mai concisă

Nu ştiu. Or, X-ul – bumerang al aritmeticii,

E cum să evadăm din camera închisă.

(Sigur că da! Şi din infernul dialecticii.)

 

Suntem trimişi aici cu lege strict prescrisă.

O lege-a libertăţii. Dar vai nouă, eclecticii,

Am lunecat pe panta compromisă,

Ne ţesem înşine, strâns, funia ermeticii.

 


 


 


 

 

 


 

 

... Şi-i cum să evadăm din camera închisă.

* * *

Şi scriu în văzduh cu lumini,

Albi îngeri mă-ndeamnă la drum,

Dar mai rătăcesc printre spini

În rugul cu braţe de fum.

 

Mi-s ochii de lacrime plini

Şi-aripa-mi miroase a scrum,

Dar scriu în văzduh cu lumini,

Albi îngeri mă cheamă la drum.

 

Sucite cuvinte adun,

Le trag către cer – rădăcini

Cu muguri în strigăt postum.

Şi-alerg printre lacrimi de crini,

 

Şi scriu în văzduh cu lumini.

 

* * *  

 

Cuvântul sapă-adânc de după soartea ta.

Cu glas de sânge frige-adânc, poete.

Nu mă-ntreba deci de ce chem. Nu întreba.

Mi-i sete-acum şi simt cum ţi-a fost sete.

 

Ştiu bine: imprimat în spaţii undeva,

Mai sus de sunetu-ncrustat viu în caiete,

Cuvântul mângâie de după soartea sa,

Cu glas de rouă mângâie, poete.

 

Un Semn te-a smuls durut. Ploua cu stea, ploua.

Ci,-nvie-n Cartea ta luminile profete.

Vin veacuri şi cum trec învaţă-a nu pleca

Prin sacrul har cu dreptul de pecete

 

Rămas să lumineze de după soartea ta.

* * *

 

Atât de singur vârful. Atât de singur...

Atât că vede, vede primul raza.

Atât că-alături tainic o aşează

Şi-o tot dezmiardă. El. Atât de singur.

 

De undeva, albsunător, un picur

Coboară-ncet pe fruntea-i veşnic trează.

Atât că rana-şi cântă-atât de singur,

Atât că strânge-adânc la pieptu-i raza.

 

La poala-i, jos, gălăgioase crânguri

Ziua-şi rotesc spre-apus şi iar spre-amiază...

El, Raza lui le-o tot presară licur

Şi râde-plânge, şi se subţiază

 

Spre Nalte ramuri. El. Atât de singur.

 

* * *

 

O lege-a sacrificiului se cere

Aici şi-acum. Ieşirea din durere

E-n echilibru. Scop, dar şi soluţie

Pe culmea catastrofei ce ne zgâlţâie.

 

Da, punctul critic cere-o rezoluţie,

Dar nu pe cea dictând o substituţie.

O lege-a sacrificiului se cere

Aici şi-acum. Ieşirea din durere.

 

Flămânzi, zici? Tot mai mulţi? Umbre-austere?

În depăşirea dialecticii – cădere?

Se clatină-n dezichilibru emisfere  ...

O, frate-al meu, te-adună în putere,

 

O lege a sacrificiului se cere.

 

* * *

 

... Iar la sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte.

(Aud zvâcnind un gând timid: vâsleşte).

Vâslesc. Înot adânc prin apa renunţării

Spre Ţărmu-al şaptelea. E poarta dezlegării.

 

Dărâm şi-nalţ, şi timpu-mi-verb clădeşte

Un pod ce-şi neagă lanţul. Alb, iubeşte.

...Iar la sfârşit tot ce-a lăsat vorbeşte,

Aud prin ani. Nu te opri. Grăbeşte.

 

Grăbesc. Rămâne-n urmă secera-ntrebării       

Semnul aud. În ochiul lumânării.

Înot... Dar unde-s? Braţul-pod cum creşte,

Ţărmul ating. Respir nepământeşte...

 

Iar la sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte

 





 Luca Cipolla
 (Milano-Italia)


 
  
 

BORDERLINE

 

Vomitato da un letto di corsia su uno strame di canne,

la città grigia e suadente dalla schiena spezzata nella notte fumosa e vacua

ti vide fanciullo al riparo da significati e significanti

dentro un igloo di coperte,

quel mondo rifugio che di latte ti nutrì e vittima t'allevò.

Così la sorte prese forma come perla di conchiglia,

nel tuo nido crescevi senza inquietudini, recitando preghiere, giocando con pupazzi e macchinine, tirando la coda ai gatti.

Lo stagno assecondava la tua fantasia di navigare come Sinbad

e quella fata muta oltre il recinto di capre una mattina di maggio.

Già anonima presenza fra chi intorno condivideva i tuoi giorni

presagivi l'esclusione,

lo sguardo perso dai vetri d'un'aula sospirando casa e gli steli d'erba

d'un soffice giardino fragrante di camomilla.

Fu allora che Pandora aprì il vaso e bersagliarono lo sfigato, il cesso, spalla ideale d'ogni umorista, tu in mezzo agli altri nemico e differente, sommesso e diffidente,

i tratti sgraziati della prima trasformazione adolescenziale,

simulavi tagli alle vene e i primi lutti ti segnavano nel profondo.

Su un muro “Blocco Studentesco” ed il profilo di Mercury, l'ombra degli spinosi rami di biancospino..

L'amore platonico, giusto compenso da dismorfofobica visione, ti regalò un Getsemani

immaginario laddove un orto raccoglieva le tue lacrime sole nelle tenebre

d'un'estate non ancora matura.

A quale entità imputavi l'utopia d'una trascendente perfezione che ti separava da ogni realtà?

Vivevi nascosto,

tu che cercavi riscatto da un microfono inventato dinanzi a folla astratta,

immateriale come la tua seconda voce, identità dissociata, ma l'unica che percepiva

la tua usura interiore, quel subdolo male e sofferenza che portava sinanche le tue mani

ad esserti nemiche, quasi non fossero le tue.

Sepolto vivo, a pregare un egumeno con tratti d'angelo che suoni la carica a colpi di toacă,

ora - il mondo fuori

- condannato a terrena solitudine, nella riserva da te costruita come difesa dall'umiliazione,

autocondannato all'esilio, ma in quale terra, hai infine deciso?

Quella del primo bacio o della prima volta?

C'è chi t'osserva con aria da studio o forse di perplessità, compassione..

ti può aiutare questo?

Non importa gli occhi da lepre intimorita, intrisi di sangue, pesti

per il troppo rimuginio, le pupille dilatate dai fumi della promazina, la testa una mina pronta a esplodere,

nei dintorni c'è sempre un solitario, uomo di strada o donna dai facili costumi

pronti ad ascoltarti perché sulla linea di confine non trovi parenti o amici,

in preda al terrore solo sfiorato di chi osserva la pretesa d'un sorriso, quello che tu,

non potendo, non sai dare.

Occhi di camaleonte, volto asessuato, che suggi  l'ossigeno d'un logoro teppista immemore su un ramo sferzato dall'umore scostante e incostante,

il tuo cuore, la mente, per quanto contaminati,

non son mutati nel limbo d'un Bărăgan-Rjazan' ove Nebunis ti punta alla gola un khanjar.

Fasci d'energia non distinta, lividi torrenti, nebulosa d'eventi, rotte

soffocate dall'oidio, redshift e stelle nane, blazar e pulsar,

questa la frontiera fra Yin e Yang?

Non v'è logica in te, non esiste filo conduttore, sei la vertigine messa al bando

e ti guardi alle spalle mentre cammini ché sei lo strano, il negativo,

potenziale serial killer agli occhi di alcuni, per te di molti normali

con problemi e comprovati mali, ma non come il tuo,

il tuo non è riconosciuto, si può dire infondato,

pare sia tu la causa del tuo male,

indice di fragilità e inadeguatezza, bimbo che se la prende per nulla,

non saluta e poi chiede scusa, piange e tenta di rimediare.

E nutrivi un culto per lei, invocavi il suo ascolto per dismetter quei panni che non amavi,

quell'abito cangiante e multiforme,

tessuto grezzo, di stracci, che evoca un disagio fuori moda

ma un istrione ha un solo costume di scena e dà fondo alla bottiglia,

non si guarda oltre quel vestito, da evitare quasi fosse infetto

e tu così pure eviti.

Non si prescinde dalla maschera; condannato all'eresia, umile straniero,

alieno alla massa che ti circonda,

il tuo sguardo spaventa e l'afasia ti rende muto, incapace d'esprimere ogni pensiero, idea, di sentire,

comunicare,

così oggetto di scherno sei cera che fuoco non modella, pozzo che acqua non colma.

Una mano ti blandisce e nel deliquio l'intreccio di due corpi come tralci d'edera,

i suoi freschi, fragranti capelli di tussah, come meritarli?

In bilico su un piatto della bilancia unirti ad altra anima e non ferirla?..

Il cuore tuo è coda di scorpione, visione irrelata, inedita cornice al contesto,

una terra di mezzo plasmata da pudico virgulto, sole nell'ombra della sua linfa vitale..

L'ambivalenza non ti concede di chiarire, cambiare

né ti consente di spezzare la catena, raccoglier le reti,

lontane le sere d'inverno infantili a lume di candela..

Lungo il viale dei gelsi l'orologio, schermo rotto, fissa le 16.15 e un bimbo fiero salta una pozzanghera;

la teenager, trucco nero deciso confessa all'amica di volersi rifare,

ha ecceduto col mascara,

il fratello dell'altra ha ventott'anni, ma a suo dire ne dimostra proprio meno;

la metro fila, rettile di galleria,

una fermata, l'universitaria sale e sorride con tenerezza

alle due confidenti,

forse memore d'una fase già conclusa della sua giovinezza.

La luna si spezza e del mattino scioglie l'ultima brezza;

Conciliazione, volontari della Croce Rossa, minio, no, sangue, materia cerebrale,

il fanciullo chiede alla madre cos'è, un avambraccio maciullato strappato dalla spalla,

brandelli di vita, l'anziana sta male, sirene, altoparlanti, l'impiegato bestemmia,

farà tardi in ufficio

e mentre il prete recita solenne le litanie dei santi,

furtivo tra le malcelate spoglie dell'incenso,

tu ci saluti, senza rancore.



CIVICO 42

 

Non avrei il tuo ritratto..

e l'incenso permeava l'aria,

quasi incalzato da movimento indotto,

io, la caligine, fari allo xeno,

il velo si squarciava

e tu truccata su un filo di vetro,

civico 42,

quale canale

ci tocca navigare?..

Lucciole e fiocchi di stelle

che saziano la piantagione,

col dito tracciare il Carro ed Orione,

compreso nella mia dishdasha

d'uomo del deserto,

il Cigno ed il Leone,

un demiurgo teso a quella scala a pioli,

temerne l'ultimo gradino

ed il mio orgoglio.

 

 

MUKHTAR (IL PRESCELTO)

 

Le stagioni non si concludono in inverno

e non esiste giorno lasciato al caso..

svolgo la mia kefiah

dinanzi al deserto,

la sua voce nel silenzio,

il male, sai, ti tenta nel corpo

quando non può con la coscienza

e il colubro ha un ghigno familiare

nel costruire la tana.

Allungai la mano verso il nulla,

la mia carne era cartapesta..

Cosa ci facevo solo

e cosa dava al mio cuore l'impulso di battere?

Sentite, sentite in lontananza

come soffia il khamsin

e come increspa la mia pelle avvizzita..

luce e ancora luce, il sole scalda la mia nuca,

non vedete come risuona l'aria

e come il crepitìo della sabbia

somigli più a quello dei falò?!

Non aver paura di bruciarti,

figlio,

sorreggiti a quel soffio,

tutto è vita;

ora prova a camminare,

affronta l'hammada,

in fondo labile e misero di tentazioni,

l'acqua è dentro te, non il 65% del tuo corpo,

deserto uguale miraggio

ed oasi dunque,

tu lo sai..

parla farsi, romeno, italiano,  

studia lo spagnolo, l'arabo, l'esperanto,

ti ascolta quel papavero

e la volpe ti è sorella come una cimice,

cagna o antilope che sia,

il solifugo ti schernisce e fa l'istrione,

e tra il leone e l'impala,

chi la vittima e chi il carnefice,

chi può decifrare il codice e capire il Suo disegno?

Dove lo schema, il progetto?

Abbi l'umiltà di cercare

se ti piace la caccia al tesoro.

Ognuno ha il suo scopo, la sua veste di cartapesta:

1+2+4 come 4+1+2 come 2+1+4

fan sempre sette

e sempre dovete unirvi in quella somma,

se l'uno si cancella, venga in soccorso il due,

si smembri il quattro, 2+2 o 1+1+1+1,

purché il fine e la fine di quella serie

sia sempre sette;

e se il due si spezza,

non importa,

la somma dia sempre sette,

perché la natura esige questo,

ognuno col suo scopo;

che importa il nome dato a un dio, se ami,

se il tuo cuore è sincero e tanto forte da amare pure chi ti odia,

questo è il raggio che da est si dipana,

laddove non possiamo guardare,

laddove sorge il sole.
Ora temi la duna,

ma io dico che non affonderai,

quali altre sirti e paludi 

ti fermeranno ancora?

Ricordi quel pomeriggio,

vegliavi quella che tu chiami salma

e non sentivi alcuna presenza,

percepivi un sudore freddo, dolore,

ma era la sua essenza a vegliare te

su un involucro di cartapesta.

Ora, da quale livello d'esistenza

potremo comprendere il ruolo

d'un tagliagole e di un uomo probo,

d'un cecchino e del nemico nel mirino,

chi stabilisce la distanza e il divario

tra un boia e la sua ostia,

cosa vedon i nostri occhi

cosa avverte il nostro cuore e

cosa la mente

se non parte di quella luce e di quel buio

che pure il tagliagole ha

benché in misura differente?

So che hai paura della tua imperfezione

ma non fartene mai scudo

e inginocchiati con me di fronte a questa distesa di sabbia,

non spezzare le sinapsi che ci legano all'infinito

perché esse si attivano

dove comincia ogni supplica e sottomissione

all'urlo del khamsin.

Dammi la tua mano, sono qui e per sempre,

l'energia si spande

e tu puoi sentirla come sole sulla nuca.



NDE (Near-death experience)


In realtà non sei fermo

e la palude si fa terra

la valvola del tempo

spezza i suoi ingranaggi

un cordone d'argento

che mano d'aurea infermiera

taglia

e ti desta

laddove tema ed onta

nel tuo film osservi

ma la voce d'una luce

quali braccia calde abbracci

una lezione che hai già appreso..

bimbo ritornerai.


NON E' TEMPO PER DORMIRE

 

Non è tempo per dormire,

le rondini si levano a stormo,

il sole ammicca da un camino,

mi muovo come ombra

e gioco a distendermi

e contrarmi..

le nuvole sul Belbo

vecchie armi le idee, pistole a salve,

da una șatră canto insieme a loro, nomadi,

cosa è puro e cosa non lo è;

me ne lavo le mani

di questa smania di protagonismo

perché è il giro di boa

e con una capriola

piango e rimpiango, ma è ora,

ora giunto il momento

di salutare gli anni alle spalle

e te che dai tuoi occhi vietnamiti

mi evochi dal sogno

e dalla strada del falegname

mi sussurri

se ancora chiedo di te..

Non è più tempo per dormire

e la penna è senza inchiostro,

la chitarra scordata sulla soglia

della preesistenza

mia figlia suona.

 

 

 

BORDERLINE

 

Vomat dintr-un pat al spitalului peste un fân de trestii,

orașul gri și ademenitor cu spatele rupt în noaptea fumegoasă și goală

te văzu pe tine copil ferit de semnificate și semnificanți

într-un iglu de plăpumi,

acea lume refugiu care cu lapte te nutri și victimă te crescu.

Astfel soarta luă formă ca perlă în cochilie,

în cuibul tău creșteai fără griji, recitând rugăciuni, jucându-te cu păpuși și mașinuțe,

trăgând pisicile de coadă.

Balta secunda fantezia ta de a naviga ca Sinbad

și acea zână mută dincolo de gard pentru capre o dimineață de mai.

Deja prezență anonimă printre cei care în jur împărțeau zilele tale

preziceai excluderea,

privirea pierdută din geamurile unei aule suspinând casă și firele de iarbă

ale unei grădini moi fragrante de mușețel.

Abia atunci Pandora deschise cutia ei și ochiră nenorocitul, hâdul, umărul ideal al fiecărui

umorist, tu printre alții dușman și diferit, supus și bănuitor,

trăsăturile slute ale primei transformări adolescentine,

simulai tăieri la vine și primele doliuri te afectau.

Pe un zid “Blocco Studentesco” și profilul lui Mercury, umbra ramurilor spinoase ale

păducelului..

Iubirea platonică, recompensă potrivită de o viziune dismorfofobică, îți dărui un Ghetsimani

născocit acolo unde o grădină îți strângea lacrimile singure în tenebrele

unei veri încă premature.

Cărei entități îi imputai utopia unei perfecțiuni transcendente care te detașa de orice realitate?

Trăiai ascuns,

tu ce căutai o răscumpărare de către un microfon inventat în fața unei mulțimi abstracte,

imateriale ca secunda vocea ta, identitate disociată, dar unica care percepea

uzura ta lăuntrică, acea boală vicleană și suferință care purta chiar și mâinile tale

să-ți fie inamice, ca și cum n-ar fi ale tale.

Îngropat de viu, a ruga pe un egumen cu trăsături de înger ca să sune atacul cu lovituri de toacă,

acum - lumea pe-afară

- condamnat la o singurătate pământească, în rezervația construită de tine însuți precum apărare împotriva umilirii,

autocondamnat la exil, dar în ce țară, te-ai hotărât în sfârșit?

Aia din primul sărut sau din prima oară?

Unii te observă cu expresia de analiză sau poate de perplexitate, compătimire..

cu ce te poate ajuta asta?

N-au importanță ochii iepurelui înfricoșat, îmbibați de sânge, învinețiți

din rumegare excesivă, pupilele dilatate din aburii promazinei, capul o mină gata

să explodeze,

în împrejurimi tot este un solitar, omul de pe stradă sau femeie de moravuri ușoare

dispuși să te asculte fiindcă peste linia de hotar nu întâlnești rude sau prieteni,

în pradă terorii doar atinse ale celui care susține pretenția unui zâmbet, cel pe care tu,

neputând, nu știi să-l dai.

Ochi de cameleon, chip asexuat, care sugi oxigenul unui ros ticălos uituc pe un

ram bătut de către o umoare morocănoasă și inconstantă,

inima ta, mintea, chiar dacă molipsite,

nu s-au schimbat în limbul unui Bărăgan-Rjazan' unde Nebunis îți pune la gât un khanjar.

Fascicule de energie nedistinsă, torente livide, nebuloasa evenimentelor, rute

sufocate de oidium, redshift și stele pitice, blazar și pulsari,

asta-i granița printre Yin și Yang?

Nu există nici o logică în tine, nu există un fir conducător, ești amețeala interzisă

și îți păzești spatele când umbli întrucât ești cel ciudat, cel negativ,

potențial criminal în serie în ochii unora, pentru tine ai multora normali

cu probleme și boli dovedite, dar nu ca a ta,

a ta nu-i recunoscută, se poate spune neîntemeiată,

parcă ești tu cauza bolii tale,

semn de fragilitate și inadecvare, copil care se supără pentru nimic,

nu salută și apoi își cere scuze, plânge și încearcă să remedieze.

Și aveai un cult pentru ea, invocai ascultarea ei ca să te dezbraci de hainele acelea pe care nu le iubeai,

costumul ăla șanjant și multiform,

țesut brut, de cârpe, care evocă un deranj demodat

dar un histrion are doar un costum de scenă și ajunge la fundul sticlei,

nu se privește dincolo de costumul ăla, de evitat ca și cum ar fi infectat

și astfel tu de asemenea eviți.

Nu se exceptează din mască; condamnat la erezie, umil străin,

potrivnic la masa care te înconjoară,

privirea ta sperie și afazia te face mut, incapabil să exprimi fiecare gând, idee, să simți,

să comunici,

astfel obiect de batjocură ești ceară pe care foc n-o modelează, puț pe care apă nu-l umple.

O mână te alină și în leșin două trupuri împletite ca coarde iederei,

părul ei proaspăt, fragrant de tussah, cum să-l meriți?

În cumpănă pe un tas al balanței cum să te însoțești cu un alt suflet și nu-l rănești?..

Inima ta este coadă scorpionului, viziune aiurea, ramă inedită contextului,

un pământ de mijloc plăsmuit de către un pudic vlăstar, soare în umbra limfei sale vitale..

Ambivalența nu-ți îngăduie să lămurești, să schimbi

nici nu-ți permite de a rupe lanțul, de a aduna plasele,

departe-s serile infantile ale iernii la lumina lumânărilor..

De-a lungul aleii duzilor ceasul, ecran rupt, fixează ora 16.15 și un copil mândru sare peste

o băltoacă;

adolescenta, machiaj negru decis îi destăinuie prietenei că vrea să se refacă,

a excedat cu rimel,

fratele celeilalte are douăzeci și opt de ani, dar în opinia ei pare chiar mai tânăr;

metroul aleargă, reptila tunelului,

o stație, universitara urcă și le zâmbește cu tandrețe

la două confidente,

poate păstrând amintirea unei faze deja încheiate ale tinereții.

Luna se sparge și a dimineții topește ultima briză;

Conciliazione, voluntari de Cruce Roșie, miniu, nu, sânge, materie cerebrală,

feciorul își întreabă mama ce-i ăla, un antebraț strivit smuls din umăr,

fragmente de viață, bătrâna se simte rău, sirene, difuzoare, funcționarul înjură,

va întârzia la birou

și în timp ce preotul recită solemn litania sfinților,

pe furiș printre rămășițele abia mascate ale tămâii,

tu ne saluți, fără resentimente.




NR. 42

 

N-aș avea portretul tău..

și tămâia se răspândea în aer,

cam împinsă de o mișcare indusă,

eu, abureala, faruri cu xenon,

vălul se rupea

și tu machiată pe un fir de geam,

nr. 42,

pe ce canal

trebuie să navigăm?..

Licurici și fulgi de stele

care satură plantația,

cu degetul trasând Carul și Orion,

absorbit în dishdasha mea

a omului din deșert,

Lebăda și Leul,

un demiurg întins spre scara aceea cu fusceli,

temându-mă de ultima treaptă

și de orgoliul meu.

 

 


 

MUKHTAR (ALESUL)


Anotimpurile nu se termină iarna

și nu există o zi lăsată la întâmplare..

îmi desfășor kefiah

în fața deșertului,

glasul lui în tăcere,

răul, să știi, te ispitește în trup

când nu poate cu conștiința

și colubrul are un rânjet familiar

construind gaura lui.

Întinsei mâna către neant,

carnea mea era mucava..

Ce făceam singur

și ce dădea inimii mele impulsul pulsației?

Auziți, auziți în depărtare

cum suflă khamsinul

și cum încrețește pielea mea veștejită..

lumină și încă lumină, soarele îmi încălzește ceafa,

să nu vedeți cum răsună aerul

și cum pârâitul nisipului

e mai degrabă pe cel al făcliilor?!

Nu- ţi fie teamă să te arzi,

fiule,

susține-te suflului acela,

totul este viaţă;

acum încearcă să umbli,

înfruntă hamada,

în fond labilă și săracă de ispite,

apa e în tine, nu 65% din corpul tău,

deșert egal miraj

deci și oază,

știi bine..

vorbește farsi, română, italiană,

învață spaniola, araba, esperantoul,

te ascultă macul ăla

și vulpea ți-e soră precum o ploșniță,

cățea sau antilopă nu știu ce,

solifugul te batjocorește și face pe histrionul,

și între leul și impala,

cine-i victima și cine călăul,

cine poate descifra codul și să înțeleagă planul Lui?

Unde e schema, proiectul?

Ai umilința să cauți

dacă îți place vânătoarea de comori.

Fiecare cu scopul lui, cu veșmântul lui de mucava:

1+2+4 la fel ca 4+1+2 la fel ca 2+1+4

oricum fac șapte

și mereu trebuie să vă uniți în suma aia,

dacă unul se șterge, doiul să acorde ajutor,

să dezmembreze patrul, 2+2 sau 1+1+1+1,

numai țelul și sfârșitul acelui șir

să fie tot șapte;

și dacă doiul se frânge,

nu contează,

suma să dea tot șapte,

deoarece natura pretinde asta,

fiecare cu scopul lui;

ce contează numele dat unui zeu, dacă iubești,

dacă inima ta e sinceră și atât de puternică încât iubește și pe cine te urăște,

aceasta este raza care din est se deapănă,

acolo unde nu putem privi,

acolo unde răsare soarele.

Acum ți-e teamă de dună,

ci eu spun că nu vei afunda,

ce alte sirte și mlaștini

încă te vor mai opri?

Îţi aminteşti după-amiaza aceea,

vegheai cel pe care tu-l numești cadavru

și nu simțeai nici o prezență,

percepeai o sudoare rece, durere,

dar era esența lui să vegheze pe tine

asupra unui înveliș de mucava.

Deci, din ce nivel de existență

vom putea înţelege rolul

unui tăietor de gâturi și al unui om prob,

al unui lunetist și al dușmanului în cătare,

cine stabilește distanța și diferența

între un călău și jertfa lui,

ce văd ochii noștri

ce nu observă inima noastră și

mintea

decât o parte din lumina aceea și din întuneric

pe care și tăietorul de gâturi o are

deşi în măsură diferită?

Ştiu că ţi-e frică de imperfecțiune

dar nu ridica niciodată scutul

şi îngenunchează cu mine în faţa întinderii astea de nisip,

nu frânge sinapsele ce ne leagă infinitului

fiindcă ele se activează

unde începe fiecare suplică și supunere

strigătului din khamsin.

Dă-mi mâna ta, sunt aici și pentru totdeauna,

energia se răspândește

și tu poţi s-o simți precum soarele pe ceafă.

 

 


NDE (Near-death experience)

 

De fapt nu stai pe loc

și mlaștina se face pământ

valva timpului

îsi frânge angrenajele

un cordon de argint

pe care mâna infirmierei aurii

îl taie

și te deșteaptă

acolo unde teamă și insultă

în filmul tău observi

dar glasul unei lumini

precum brațele calde îmbrățișezi

o lecție pe care deja ai învățat-o..

copil vei reveni.

 


NU-I TIMP SĂ DORM

 

Nu-i timp să dorm,

rândunicile se înalță în stol,

soarele clipește printr-un coș,

Mă mişc ca o umbră

și mă joc să mă întind

și să mă contractez..

norii pe Belbo

arme vechi ideile, pistoale fără proiectil, 

dintr-o şatră cânt împreună cu ei, nomazi,

ceea ce-i pur și ceea nu-l este;

mă spăl pe mâini

de mania asta de protagonism

fiindcă este punctul de cotitură

și cu o rostogolire

plâng și regret, dar acum,

acum a venit momentul

să salut anii în urmă

și pe tine care din ochii tăi vietnamezi

mă evoci din vis

și din drumul tâmplarului

îmi șoptești

dacă mai întreb de tine..

Nu mai e timp să dorm

și pixul este fără cerneală,

la o chitară dezacordată pe pragul

preexistenței

fiica mea cântă.

 

 


 

 

 

 Ionuț Caragea
(Canada)


 
  
 

     Din volumul „Patria la care mă înîntorc”


Închis pe dinafară

cînd îmi lipsesc cuvintele

Împrumut un pic din tristețea

celui pe care-l citesc

chiar și cînd sînt obosit

Împrumut un pic din somnul lui

apoi trăiesc de pe o zi pe alta

cu gîndul la datoriile acumulate

dar nimeni nu vine să mă-ntrebe nimic

se aude doar un clinchet

din spatele unei uși

curios mă apropii

și mă privesc prin gaura cheii

 

Tenere ogni speranza voi ch’entrate

mult prea departe de aproape

și mult prea aproape de nimic

cineva a creat timpul și m-am închinat lui

am iubit zeii de sticlă

(și eu după chipul și asemănarea lor)

ah, dacă frumusețea ar fi putut

să oprească timpul în loc…

…aș fi dorit să fiu o femeie

neasemuit de frumoasă

în zidul manolic al ochilor celorlalți

aș fi dorit să mor

dar dragostea care trebuia

să-mi iasă pe gură

a devenit piatră

mi-am legat-o de gît

și m-am aruncat în propriul meu sînge

știam că nimeni nu este profet

în inima lui

treimea fricii de eternitate

trecut, prezent, viitor

în zadar am așteptat înțelepciunea

primăvara veșnică

a cuvintelor sale

am cugetat… deci m-am scufundat adînc

tot mai adînc și fără colac de salvare

adevărul a ieșit la suprafață

sufletul rezidual

al gîndurilor abisale

cît despre aduceri-aminte

tenere ogni speranza voi ch’entrate

sexul este singurul infern accesibil

cu drum de întoarcere

  

Rugă ultimului poem

Îmi citesc ultimul poem

sînt trist chiar dacă el

se va îndrăgosti de alți cititori

sau de alte poeme

(chiar nu știați că poemele

se iubesc între ele cînd se lipesc două pagini?)

Îmi citesc ultimul poem

Îmi amintesc cum i-am dat suflet

cum i-am dat nume

cum l-am învățat să meargă silabă cu silabă

cum l-am învățat să rîdă

cînd simțea numai durere

cum l-am certat și i-am tăiat din porția de cuvinte

(i-am spus să nu vorbească cu gura plină

ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferințelor)

Îmi citesc ultimul poem

Împreună am pus capăt

războiului de treizeci și șase de ani

și nici acum nu știu dacă am pierdut

să aibă răbdare, să caute esența lucrurilor, să guste viața

cu umbrele, cu spaima, cu celălalt eu

dacă am învins, dacă pacea

peste tîmplele mele a nins

(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut

Ținînd inima pe post de spadă și scut)

Îmi citesc ultimul poem

și-l rog să le spună

și celorlalți

că exist

că alte poeme vor veni

ca o herghelie de fluturi sălbateci

cu aripile întinse peste lume

lovind din copite

Îmi citesc ulti...

 

Cîntecul ultimei speranțe

s-au dus acele vremuri cînd fericirea se-nfrupta

din miresmata noastră carne

cînd timpul își lua zilele-n spinare

și fluiera în pustiu

iar noi rămîneam captivi în lagărul nopții de pomină

iubindu-ne sub clar de lună

și acordeon de atingeri

s-au dus acele vremuri

de creștinare în roua dimineților

cînd alergam desculți prin iarbă

ce lungi atele avea timpul

Încercînd să ne ajungă din urmă

să mai aștepte

și ne privea cu gura căscată

s-au dus acele vremuri

cînd îmblînzeam minotaurul

prin labirintul de străzi al orașului

pînă și umbrele stăteau în genunchi

implorîndu-ne zborul

Dumnezeu își lăsa minunile sale

43

s-au dus acele vremuri

unde să plec acum

ochii mei sînt două lagune albastre

pline de sînge petrolifer

speranța moare asfixiată

În aurul negru al versului

 

 

Corabia amintirilor

Închide ochii

vezi cît de departe poți ajunge

și nu te gîndi la întoarcere

lasă-i pe ceilalți să plece

din ei înșiși

ca dintr-o cameră mortuară

plină cu iubiri de ocazie

lasă-i să fie cuvinte de amăgit

singurătatea și întunericul

lasă-i să construiască monumente ale erosului

pe ruinele cărnii pînă la putrezirea de apoi

ei nu știu ce este iubirea

renunță la cuvinte

urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa

și lasă-te dus de curenții universului tău interior

vei ajunge departe pe țărmul unei lumi

În care toate iubirile tale

se vor întrupa și vor trăi veșnic

așadar, închide ochii

 

Amintiri din viitorul nimănui

pentru o clipă am fost acolo

unde voiam s-ajung dintotdeauna

eram fericiți

trăiam poezia vieții noastre

dar ceva greu ca piatra de pe sufletul meu

m-a tras înapoi

În lumea acestui prezent clarobscur

tu mi-ai furat amintirile

primordiale amintiri ale regretelor

din viitorul nimănui

apoi ai plecat

lăsînd pe seama mea

arta sinuciderii lente

cu doze de iubire

imposibilă

imaginară

impară

privindu-ne, doar privindu-ne

 

 

 

 

 

 


 

 



Ce facem cu restul de iubire?

să nu fumăm toate țigările

să nu bem tot vinul

să nu mîncăm tot ce avem pe masă

să mai lăsăm și pentru mîine

vom fi din nou fericiți

dar cu iubirea ce facem

cu această nevoie de a ne dărui

pînă la ultima respirație

pînă la ultimul strop de plăcere

pînă la ultima firimitură de carne

cum putem lăsa iubirea pentru mîine

dacă de atîtea ori

ceilalți nu-și mai amintesc de noi

și nu mai privesc niciodată înapoi

ne părăsesc, ne lasă goi

ce facem cu această iubire

rămasă singură la masa tăcerii

strîngînd în palmă lacrimile

ca pe o ultimă comoară

ce facem cu această iubire

cui să o dăruim cînd nimeni

nu se mai hrănește cu resturi

cînd toți sînt politicoși

ca la o masă străină

cerîndu-ne pentru sentimente

chenzină

ce facem cu această iubire

cînd pasărea neagră a morții

vine și bate cu ciocul

în fereastră

pe ea să o hrănim?

oftînd, plîngînd

 



Tatăl meu, Dumnezeu

mi-l imaginam așa pe Dumnezeu

ca pe-un bărbat robust

trecut de puțin peste șaizeci de ani

cu părul alb și mustață

spunînd mereu bancuri despre fericire

mi-l imaginam așa ca pe-un tată

care niciodată nu lua moartea în serios

și voia să iasă la pensie

să vadă lumea în lung și în lat

după ce-și răstignise o cruce

În fiecare braț

după ce-și purtase copiii în cîrcă

asemenea unui gigant suportînd

pe umerii săi cerul

și toată necuprinderea lui

după ce-și ținuse femeia în puf

și verigheta pe deget

mi-l imaginam așa pe Dumnezeu ca pe-un bătrîn

singur și frumos în singurătatea lui

privind undeva spre niciunde

căutînd acel cuvînt

de la care-ncepuse tot nimicul ăsta

cu pene de struțo-cămilă

 

Vino tată și repară drumurile

sînt drumuri care merg către stele

drumuri care coboară-n infern

și drumuri pe care tatăl meu

le-a făcut pentru oameni

dar tatălui meu nimeni nu i-a mulțumit vreodată

cu toții se miră de gropile care apar

odată cu trecerea timpului

vino tată și repară drumurile

te așteaptă îngerii cu lopeți și cazmale în mîini

te așteaptă mașina de piatră

te așteaptă asfaltul încins și betonul

dar tatăl meu merge de-a bușilea prin casă

pe un drum plin de gropi

pe care mama mea le astupă cu lacrimi și iubire

te așteaptă vagonul, te așteaptă fadroma

 

Stenic

cineva mi-a spus să-mi odihnesc neuronii

ajung să se iubească precum mormonii

să trăiască în triburi

să vîneze prin circumvoluțiuni

cele șapte minuni ale săptămînii

lăsați-mi să circule ideile fixe

să dorm cu ochii deschiși

să visez cum dărîm crucifixe

și din noroi cum se înalță proscriși

heruvimii uciși

cu un ochi îl privesc pe Dumnezeu

cu celălalt mă regăsesc în oglindă ateu

mintea mi se dezlipește de creier și curge

prin spațiul incomensurabil cutreier

abadon-abandonul

lăsați-mă să fiu pe creștetul morții melon

În această răscolire de gînduri negre alendelon

să-mi stea pe scoarța cenușie un cameleon la pîndă

să vîneze redundante idei

să le jupoaie de cele șapte piei

să le arunce și să putrezească-ntre scînduri

umbra plăpîndă

 

ce mă ține cu inima-n pungă

simțire mucegăită de atîta somn cataleptic

lăsați-mi sîngele septic

În gheena avidă de păcat să se scurgă

cineva mi-a spus să-mi îmblînzesc demonii

să fac o gradină zoologică de creaturi fără logică

și să-ți arunc o privire angelică

de cercopitec

tată, eu știu că în tine sufletul

este o piesă dintr-un puzzle mefistofelic

te lupți cu disperare ca neantul să nu te absoarbă

și furia rece devine furie oarbă

și furia oarbă clocotește în corpul machiavelic

și nu înțelegi cum ceilalți din tine

te mănîncă de viu

fără să-ți pese

și fără să doară

aștepți calm, corpul să-ți moară

să devii stenic

descătușează-mi, stăpîne, fiara

  

Niciodată nu luăm moartea în serios

niciodată nu luăm moartea în serios

această prezență invizibilă

care ne locuiește în fiecare clipă

oricît de pustii ar fi viețile

ca niște străzi pe care doar praful mai circulă

ne dăm întîlnire cu umbrele

și mergem împreună în întîmpinarea dezastrelor

ajungem să credem că singura iubire

a fost să ne doară ceva

niciodată nu luăm moartea în serios

fiorul acela ce trece prin șira spinării

ca o cădere în gol în propriul vis

În clipa aceea cînd atingem pămîntul

și totul se cutremură

chiar și pămîntul dinlăuntru

mergem încolonați oameni și umbre

fiecare ne dorim să fim altceva

Într-un final și unii și alții

sîntem îngeri și păsări negre

pe cerul din gura unui mort celebru

un semn divin, o judecată cu porțile sărutului închise

 

Cea mai veche meserie din lume

este aceea de gropar

singurul care nu rămîne niciodată șomer

singurul care primește de pomană în fiecare zi

singurul care-i dă de mîncare lui Cerber

groparul este și vesel și trist cînd moare un om

pentru el moartea a devenit o rutină

iar viața o înlănțuire de morți

Într-o zi a venit la gropar o femeie

și a încercat să-l ispitească

În ziua de post

voia să învețe ceva meserie

să îngroape bărbații de vii

stau și mă întreb

de ce oare viața și moartea

sînt femei îmbrăcate în straie de cruce

iar ionuț este un copilandru

orfan de Dumnezeu Tatăl

 

 

 

 

 

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971