Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă



În versiune engleza de Adrian SONCODI


 The Evening Star
      by Mihai Eminescu

    Translation version 2.0 © 2006-2009 by Adrian Soncodi
    From the volume “Selected Romanian Poems”
    Published in 2009 by Cavallioti
    Reproduction requires the author’s permission

In times when fairy tales begin,
 In times with magic laden,
 There lived, of high and noble kin,
 A most enchanting maiden.
 She was the only child they raised,
 Of wits and virtues many,
 As is the Virgin midst the praised
 And midst the stars Selene.
 Beneath a dark, majestic vault
 She walks, her steps abating
 Close to the window where, in alt,
 The Evening Star’s awaiting.
 She gazes at his distant rays
 That glow and light the ocean,
 While on the rolling water ways
 Black galleys set in motion.
 She sees him now, she sees him then,
 Thus ripens her desire;
 From watching over and again,
 His love for her grows higher.
 When on the elbows her head leans,
 Sweet reveries prolonging,
 Her heart and soul can find no means
 To quieten their longing.
 And so alive his light cascades
 Whenever dusk gets nearer,
 Around the murky castle’s shades
 As he’s about to see her...
                    * * *
 He trails her footsteps when she leaves
 Towards her night’s retire,
 And with his icy sparkles weaves
 A web of flashing fire.
 And when she lies in bed to rest,
 A sleepy child so candid,
 He strokes her arms set on her chest,
 He closes her sweet eyelid;
 And from the mirror’s depth his glare
 Reflects upon her body,
 Upon her eyes shut unaware,
 Upon her face leaned mildly.
 Seeing her lips from smiling sweep,
 He shivers in the mirror,
 As he pursues her in her sleep
 To hold her spirit dearer.
 And then she speaks to him in dreams
 And sighs within a sad plea:
 “Oh, sweet lord, who my night redeems,
 Why don’t you come? Come by me!
 Descend, my stellar prince so kind,
 Along a soft ray gliding,
 Pervade the castle and my mind,
 Light to my life providing!”
 He listens eagerly to her,
 Resplendent and reviving,
 Then suddenly becomes a blur,
 Into the dark sea diving.
 The water around where he falls
 Spawns rings of growing sizes,
 While from the unknown deep he crawls
 And as a young man rises.
 Walking as smoothly as on sand
 Through open window spaces,
 He holds a sceptre in his hand
 Enfolded in reed laces.
 He looks just like a youthful king
 With silky, golden tresses;
 A bluish shroud tied in a ring
 His naked shoulders dresses.
 But then his livid face disguise
 Exudes a waxen glimmer –
 A handsome ghost with lively eyes
 That only outwards shimmer.
 “Out of my realm I came, your call
 To follow with devotion;
 My father is the heavens tall,
 My mother is the ocean.
 To reach the place that is your home,
 To get to see you closer,
 I had to leave the sky’s fair dome
 And be reborn of water.
 Oh, come, my holy treasured love,
 Give up your world forever!
 I am the Evening Star above,
 Become my true bride ever!
 Down there, in palaces of pearls,
 We’ll live for many ages,
 And everywhere the sea unfurls
 Its souls shall be your pages.”
 “Oh, you’re as handsome as in dreams
 An angel would be showing,
 But on the path lit by your beams
 I’ll never think of going;
 You’re foreign in both tongue and wear,
 And coldness you deliver,
 For I’m alive, while you – a glare,
 And your eye makes me shiver.”
                    * * *
 A few more days go by, and then,
 One night of airy splendor,
 The Evening Star comes up again,
 With bright rays, clear and slender.
 Inevitably in her dreams
 His image keeps returning
 And thus the lord of wavy streams
 Refills her heart with yearning:
 “Descend, my stellar prince so kind,
 Along a soft ray gliding,
 Pervade the castle and my mind,
 Light to my life providing!”
 From up there, when he hears her pray,
 In sorrow he retires,
 And soon the sky begins to sway
 Around where he expires;
 The air fills up with flames that climb
 And flood the world in surges,
 As from the chaos vales, sublime,
 A graceful youth emerges.
 On raven curls like tendrils smooth
 His crown seems to be burning,
 He comes surrounded by pure truth,
 Into a sun’s blaze turning.
 Amidst the folds of his black shroud
 Two marble arms are shaping,
 His face is like a somber cloud
 Beneath the gloomy draping;
 And yet his large and splendid eyes
 Shine deeply with desire,
 Like two voracious passion cries
 That through the dark transpire.
 “Out of my realm I strived and came,
 Your call again to follow;
 My father is the sun aflame,
 My mother the night hollow;
 Oh, come, my holy treasured love,
 Give up your world forever!
 I am the Evening Star above,
 Become my true bride ever!
 Oh, come, and in your golden hair
 Let me twine starry laces,
 And on my heavens be my pair,
 Most lovely of all faces.”
 “Oh, you’re as handsome as in dreams
 A demon would be showing,
 But on the path lit by your beams
 I’ll never think of going!
 Your cruel love is inhumane
 And hurts my feelings deeply,
 My eyes are overwhelmed by pain,
 Your fiery gazing burns me.”
 “But how could I descend to you?
 Do you not see the reason,
 In that my time is never through,
 While yours is just a season?”
 “I know not where to seek an end,
 Nor how to be beginning –
 Although your words I understand,
 I cannot see their meaning;
 But if you truly wish my heart
 To love you like no other,
 Then from the heavens you depart,
 Become a mortal, rather.”
 “You ask me my immortal glow
 To give up for your kisses,
 So I in turn wish you to know
 How passionate my love is;
 Indeed, I shall be born in sin,
 By novel law abiding;
 To the eternity I’m kin,
 From it I’ll be dividing.”
 And he keeps going… out of sight.
 For love of a young maiden
 He vanishes from heaven’s height,
 For days remaining hidden.
                    * * *
 Now in the meantime Catalin,
 Slick boy in servant jackets,
 In charge of pouring beverage in
 Men’s goblets at the banquets,
 A page who carries all around
 The empress’s long dresses,
 A bastard child, abandoned found,
 Yet not shy with his glances,
 With rosy cheeks fresh like the sprout
 Of spring – cute little sinner,
 Quietly sneaks, spying about
 And eyeing Catalina.
 Just look how lovely is her sight,
 And gorgeous… oh, God bless her!
 Yes, Catalin, the time is right
 To try your luck, no lesser.
 He steals a hold of her within
 A path on the yard’s borders.
 “What now, you wicked Catalin?
 Go ‘way and mind your orders!”
 “What now? I wish to see you slip
 Away from thoughts so lonely,
 And rather laugh, and give my lip
 A little buss, one only.”
 “But I don’t know what you speak of –
 Leave me alone, go yonder!
 Oh, for the Evening Star above
 I have an aching wonder.”
 “If you don’t know, I’d show you round
 Love’s yard, petal by petal,
 Only unwind and do not frown,
 But bear with me a little.
 As when a hunter lays a noose
 For songbirds young and charmful,
 When I unfold my left arm loose
 Embrace me in an armful;
 And let your eyes stare with amaze
 Into my eyes intently…
 When your slim waist I try to raise,
 Upon your toes rise gently;
 When I look downwards, to my face
 Keep your face straight up further,
 So we can gaze with endless grace
 And sweetness at each other;
 And such that everything is said
 Between ourselves, my lover,
 When kissing you I bow my head,
 Kiss me over and over.”
 She listens to the naughty boy
 Astonished and distracted,
 And playfully, and rather coy,
 Now snubbing, now attracted,
 She says to him: “Since I was small
 I learned to know you closely;
 So chatty and no good at all,
 You would quite suit me, mostly…
 Alas, a stellar prince arose
 From a forgotten kindness,
 And to unbound horizon glows
 Above the ocean’s blindness;
 And secretly my eyelids seize,
 For they are drowned by weeping
 Whenever waves upon the seas
 Towards him journey sweeping;
 He shines with everlasting love,
 My pain away beseeches,
 And yet ascends so high above
 To be beyond my reaches.
 His sad and frosty light rays spill
 Across two worlds departed…
 Forever I will love him, still
 Forever we’ll be parted…
 And for this reason my days are
 As empty as the prairies,
 While nights are filled with holy charm,
 Mysterious like fairies.”
 “You are but childish, hence so frail…
 Let’s run afar forever,
 And hope that they will lose our trail
 So none will know us ever.
 For in our hearts we shall be twin,
 We shall have joy and wellness,
 And you’ll no longer miss your kin
 Or dream of stellar highness.”
                    * * *
 The Evening Star departs. The sky
 With growing wings he beckons,
 And thousand-year-long flights go by
 In just as many seconds.
 A sky of stars unfolds below,
 Above – more stars that twinkle;
 He seems to be a lightning flow
 Astray amidst their sprinkle.
 Out of the chaos vales, sublime,
 Surrounding him and surging,
 He sees, beyond the dawn of time,
 The streaming lights emerging.
 As they emerge and spill around
 Like giant seas amassing,
 He flies, his yearning mind unbound,
 Until all turns to nothing.
 For where he gets there’s no domain
 Nor eye that can discover,
 And time itself struggles in vain
 From bareness to recover.
 It’s but a void, yet he does find
 A thirst that draws him over,
 A deep abyss resembling blind
 The failure to remember.
 “Of harsh and dark eternity
 Relieve me, please, my Father,
 And blessed thy name forever be
 By all the world together.
 Oh, ask, my Lord, for any charge,
 But make my fate another,
 For while your source puts lives at large
 As well their deaths you gather.
 My immortality recall,
 Extinguish my eyes’ fire,
 And give me, in exchange of all,
 One hour of desire.
 From chaos, Lord, I rose, and yearn
 To be returned to chaos…
 Out of the utmost stillness born
 I have a thirst for stillness.”
 “Hyperion, you who from naught
 Appeared, a world reclaiming,
 Ask not for signs or marvels that
 Have neither face nor naming.
 Become a man – is this your goal,
 Their likeness to acquire?
 But were mankind to perish whole,
 Others would still aspire.
 They only build, yet cannot save,
 Ideals all too shallow –
 As waves keep marching to their grave
 More waves arise and follow.
 They have but lucky stars to chase
 While haunted by misfortunes,
 We live outside of time and space
 With no death in our fortunes.
 Out of eternal yesterday
 Today’s living expire;
 Were an old sun to fade away,
 New suns would burst afire.
 Seemingly parted from the void
 By void they are predated,
 For all are born to be destroyed
 And die to be created.
 Still you, Hyperion, shall last
 Even beyond your twilight…
 Ask for the prime word of my past –
 Shall I gift you with insight?
 Your voice at singing shall I ease,
 Adorn it with emotions
 That could charm mountains and their trees
 And islands of the oceans?
 Perhaps in deed you wish to show
 Your righteousness and power?
 I’d have the Earth sliced row by row
 For you, to reign all over.
 I’ll give you fleets lined side by side
 And legions you could spread through
 The lands afar and oceans wide,
 But death I cannot grant you…
 And dying for – who’s really worth?
 Just turn around and travel
 Back to that ever-drifting Earth
 And watch your fate unravel.”
                    * * *
 His place, where he was meant to stay,
 Hyperion regaining,
 Like visions from a former day
 His rays, again, start raining.
 For twilight’s hour is about
 And night will be her daughter;
 The quiet moon is coming out
 Trembling from under water
 And fills up with her magic glow
 The trails in forests hidden.
 By lovely linden trees, below,
 Two youngsters lay down even.
 “Upon your bosom let my head,
 Beloved, to surrender
 Beneath the glitter your eyes spread
 So sweet no words can render;
 With their enchantingly cold light
 Stroll out through my compassion,
 And pour perpetual delight
 Along my night of passion.
 And always over me remain
 To ease my aching sadness,
 For you are my first loving pain
 And my last dream of madness.”
 Hyperion sees from above
 The wonder on their faces;
 He barely touched her neck with love
 When she his waist embraces…
 The silver flowers’ perfume spreads,
 Their bloom is gently snowing
 Upon the two young children’s heads
 With long and fair curls flowing.
 Then she, from love in spirits high,
 Raises her eyes and glimpses
 The Evening Star. Yet only shy
 Entrusts him with her wishes:
 “Descend, my stellar prince so kind,
 Along a soft ray gliding,
 Pervade the forest and my mind,
 Light to my fate providing!”
 He shivers like the other days
 Above the hills and valleys,
 While guiding, on their lonesome ways,
 The rolling water alleys;
 But unlike then, he does not fold
 Into the sea from farther:
 “What do you care, you earthly mould,
 Whether it’s I or other?
 Enclosed within your narrow ring
 Good-fortuned lives you’re spending,
 Whilst I to my own heavens cling,
 Immortal and unbending.”
                    * * *


               de Mihai Eminescu




 A fost odată ca-n poveşti
 A fost ca niciodată,
 Din rude mari împărăteşti,
 O prea frumoasă fată.
 Şi era una la părinţi
 Şi mândră-n toate cele,
 Cum e Fecioara între sfinţi
 Şi luna între stele.
 Din umbra falnicelor bolţi
 Ea pasul şi-l îndreaptă
 Lângă fereastră, unde-n colţ
 Luceafărul aşteaptă.
 Privea în zare cum pe mări
 Răsare şi străluce,
 Pe mişcătoarele cărări
 Corăbii negre duce,   
 Îl vede azi, îl vede mâni,
 Astfel dorinţa-i gata;
 El iar, privind de săptămâni,
 Îi cade dragă fata.
 Cum ea pe coate-şi răzima
 Visând ale ei tâmple,
 De dorul lui şi inima
 Şi sufletu-i se împle.
 Şi cât de viu s-aprinde el
 În orişicare sară,
 Spre umbra negrului caste
 Când ea o să-i apară.
                    * * *
 Şi pas cu pas pe urma ei
 Alunecă-n odaie,
 Ţesând cu recile-i scântei
 O mreajă de văpaie.
 Şi când în pat se-ntinde drept
 Copila să se culce,
 I-atinge mânile pe piept,
 I-nchide geana dulce;
 Şi din oglindă luminiş
 Pe trupu-i se revarsă,
 Pe ochii mari, bătând închişi
 Pe faţa ei întoarsă.
 Ea îl privea cu un surâs,
 El tremura-n oglindă,
 Căci o urma adânc în vis
 De suflet să se prindă.
 Iar ea vorbind cu el în somn,
 Oftând din greu suspină:
 – O, dulce-al nopţii mele Domn,
 De ce nu vii tu? Vină!
 Cobori în jos, luceafăr blând,
 Alunecând pe-o rază,
 Pătrunde-n casă şi în gând
 Şi viaţa-mi luminează!
 El asculta tremurător,
 Se aprindea mai tare
 Şi s-arunca fulgerător,
 Se cufunda în mare;
 Şi apa unde-au fost căzut
 În cercuri se roteşte,
 Şi din adânc necunoscut
 Un mândru tânăr creşte.
 Uşor el trece ca pe prag
 Pe marginea ferestei
 Şi ţine-n mână un toiag
 Încununat cu trestii.
 Părea un tânăr voievod
 Cu păr de aur moale,
 Un vânăt giulgi se-ncheie nod
 Pe umerele goale.
 Iar umbra feţei străvezii
 E albă ca de ceară –
 Un mort frumos cu ochii vii
 Ce scânteie-n afară.
 – Din sfera mea venii cu greu
 Ca să-ţi urmez chemarea,   
 Iar cerul este tatăl meu
 Şi muma-mea e marea.
 Ca în cămara ta să vin,
 Să te privesc de-aproape,
 Am coborât cu-al meu senin
 Şi m-am născut din ape.
 O, vin’! odorul meu nespus,
 Şi lumea ta o lasă;
 Eu sunt luceafărul de sus,   
 Iar tu să-mi fii mireasă.
 Colo-n palate de mărgean
 Te-oi duce veacuri multe,
 Şi toată lumea-n ocean
 De tine o s-asculte.   
 - O, eşti frumos, cum numa-n vis
 Un înger se arată,
 Dară pe calea ce-ai deschis
 N-oi merge niciodată;
 Străin la vorbă şi la port,
 Luceşti fără de viaţă,
 Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
 Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
                    * * *
 Trecu o zi, trecură trei
 Şi iarăşi, noaptea, vine
 Luceafărul deasupra ei
 Cu razele senine.
 Ea trebui de el în somn
 Aminte să-şi aducă
 Şi dor de-al valurilor Domn
 De inim-o apucă:
 – Cobori în jos, luceafăr blând
 Alunecând pe-o rază,
 Pătrunde-n casă şi în gând,
 Şi viaţa-mi luminează.
 Cum el din cer o auzi,
 Se stinse cu durere,
 Iar ceru-ncepe a roti
 În locul unde piere;
 În aer rumene văpăi
 Se-ntind pe lumea-ntreagă,
 Şi din a chaosului văi
 Un mândru chip se-ncheagă;
 Pe negre viţele-i de păr
 Coroana-i arde pare,
 Venea plutind în adevăr
 Scăldat în foc de soare.
 Din negru giulgi se desfăşor
 Marmoreele braţă,
 El vine trist şi gânditor
 Şi palid e la faţă;
 Dar ochii mari şi minunaţi
 Lucesc adânc himeric,
 Ca două patimi fără saţ
 Şi pline de-ntuneric.
 – Din sfera mea venii cu greu
 Ca să te-ascult ş-acuma,
 Şi soarele e tatăl meu,
 Iar noaptea-mi este muma;
 O, vin’, odorul meu nespus,
 Şi lumea ta o lasă;
 Eu sunt luceafărul de sus,
 Iar tu să-mi fii mireasă.
 O, vin’, în părul tău bălai
 S-anin cununi de stele,
 Pe-a mele ceruri să răsai
 Mai mândră decât ele.
 – O, eşti frumos, cum numa-n vis
 Un demon se arată,
 Dară pe calea ce-ai deschis
 N-oi merge niciodată!
 Mă dor de crudul tău amor
 A pieptului meu coarde,
 Şi ochii mari şi grei mă dor,
 Privirea ta mă arde.
 – Dar cum ai vrea să mă cobor?
 Au nu-nţelegi tu oare,
 Cum că eu sunt nemuritor,
 Şi tu eşti muritoare?
 – Nu caut vorbe pe ales,
 Nici ştiu cum aş începe –
 Deşi vorbeşti pe înţeles,
 Eu nu te pot pricepe;
 Dar dacă vrei cu crezământ
 Să te-ndrăgesc pe tine,
 Tu te coboară pe pământ,
 Fii muritor ca mine.
 – Tu-mi cei chiar nemurirea mea
 În schimb pe-o sărutare,
 Dar voi să ştii asemenea
 Cât te iubesc de tare;
 Da, mă voi naşte din păcat,
 Primind o altă lege;
 Cu vecinicia sunt legat,
 Ci voi să mă dezlege.
 Şi se tot duce... S-a tot dus.
 De dragu-unei copile,
 S-a rupt din locul lui de sus,
 Pierind mai multe zile.
                    * * *
 În vremea asta Cătălin,
 Viclean copil de casă,
 Ce împle cupele cu vin
 Mesenilor la masă,
 Un paj ce poartă pas cu pas
 A-mpărătesei rochii,
 Băiat din flori şi de pripas
 Dar îndrăzneţ cu ochii,
 Cu obrăjori ca doi bujori
 De rumeni, bată-i vina,
 Se furişeaza pânditor
 Privind la Cătălina.
 Dar ce frumoasă se făcu
 Şi mândră, arz-o focul;
 Ei Cătălin, acu i-acu
 Ca să-ţi încerci norocul.
 Şi-n treacăt o cuprinse lin
 Într-un ungher degrabă.
 – Da’ ce vrei, mări Cătălin?
 Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.
 – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
 Pe gânduri totdeauna,
 Să râzi mai bine şi să-mi dai
 O gură, numai una.
 – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
 Dă-mi pace, fugi departe –
 O, de luceafărul din cer
 M-a prins un dor de moarte.
 – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
 Din bob în bob amorul,
 Ci numai nu te mânia,
 Ci stai cu binişorul.
 Cum vânătoru-ntinde-n crâng
 La păsărele laţul,
 Când ţi-oi întinde braţul stâng
 Să mă cuprinzi cu braţul;
 Şi ochii tăi nemişcători
 Sub ochii mei rămâie...
 De te înalţ de subsuori
 Te-nalţă din călcâie;
 Când faţa mea se pleacă-n jos,
 În sus rămâi cu faţa,
 Să ne privim nesăţios
 Şi dulce toată viaţa;
 Şi ca să-ţi fie pe deplin
 Iubirea cunoscută,
 Când sărutându-te mă-nclin,
 Tu iarăşi mă sărută.
 Ea-l asculta pe copilaş
 Uimită şi distrasă,
 Şi ruşinos şi drăgălaş,
 Mai nu vrea, mai se lasă,
 Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
 Te cunoşteam pe tine,
 Şi guraliv şi de nimic,
 Te-ai potrivi cu mine...
 Dar un luceafăr, răsărit
 Din liniştea uitării,
 Dă orizon nemărginit
 Singurătăţii mării;
 Şi tainic genele le plec,
 Căci mi le împle plânsul,
 Când ale apei valuri trec
 Călătorind spre dânsul;
 Luceşte cu-n amor nespus
 Durerea să-mi alunge,
 Dar se înalţă tot mai sus,
 Ca să nu-l pot ajunge.
 Pătrunde trist cu raze reci
 Din lumea ce-l desparte...
 În veci îl voi iubi şi-n veci
 Va rămânea departe...
 De-aceea zilele îmi sunt
 Pustii ca nişte stepe,
 Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
 Ce nu-l mai pot pricepe.
 – Tu eşti copilă, asta e...
 Hai ş-om fugi în lume,
 Doar ni s-or pierde urmele
 Şi nu ne-or şti de nume,
 Căci amândoi vom fi cuminţi,
 Vom fi voioşi şi teferi,
 Vei pierde dorul de părinţi
 Şi visul de luceferi.
                    * * *
 Porni luceafărul. Creşteau   
 În cer a lui aripe,
 Şi căi de mii de ani treceau
 În tot atâtea clipe.
 Un cer de stele dedesubt
 Deasupra-i cer de stele –
 Părea un fulger nentrerupt
 Rătăcitor prin ele.
 Şi din a chaosului văi,
 Jur împrejur de sine,
 Vedea ca-n ziua cea dentâi
 Cum isvorau lumine.
 Cum isvorând îl înconjor
 Ca nişte mări de-a-notul…
 El zboară, gând purtat de dor,
 Pân’ piere totul, totul.
 Căci unde-ajunge nu-i hotar,
 Nici ochi spre a cunoaşte,
 Şi vremea-ncearcă în zadar
 Din goluri a se naşte.
 Nu e nimic şi totuşi e
 O sete care-l soarbe,
 E un adânc asemene
 Uitării celei oarbe.
 – De greul negrei vecinicii
 Părinte, mă dezleagă
 Şi lăudat pe veci să fii
 Pe-a lumii scară-ntreagă.
 O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
 Dar dă-mi o altă soarte,
 Căci tu izvor eşti de vieţi
 Şi dătător de moarte.
 Reia-mi al nemuririi nimb
 Şi focul din privire
 Şi pentru toate dă-mi în schimb
 O oră de iubire.
 Din chaos, Doamne,-am apărut
 Şi m-aş întoarce-n chaos…
 Şi din repaos m-am născut
 Mi-e sete de repaos.
 – Hyperion, ce din genuni   
 Răsai c-o-ntreagă lume,
 Nu-mi cere semne şi minuni
 Ce nu au chip şi nume.
 Tu vrei un om să te socoţi,
 Cu ei să te asameni?
 Dar piară oamenii cu toţi
 S-ar naşte iarăşi oameni.
 Ei numai doar durează-n vânt
 Deşarte idealuri –
 Când valuri află un mormânt
 Răsar în urmă valuri.
 Ei au doar stele cu noroc
 Şi prigoniri de soarte,
 Noi nu avem nici timp, nici loc,
 Şi nu cunoaştem moarte.
 Din sânul vecinicului ieri
 Trăieşte azi ce moare,
 Un soare de s-ar stinge-n cer
 S-aprinde iarăşi soare.
 Părând în veci a răsări,
 Din urmă moartea-l paşte,
 Căci toţi se nasc spre a muri
 Şi mor spre a se naşte.
 Iar tu, Hyperion, rămâi,
 Oriunde ai apune…
 Cere-mi cuvântul meu dentâi –
 Să-ţi dau înţelepciune?
 Vrei să dau glas acelei guri,
 Ca dup-a ei cântare
 Să se ia munţii cu păduri
 Şi insulele-n mare?
 Vrei poate-n faptă să arăţi
 Dreptate şi tărie?
 Ţi-aş da pământul în bucăţi
 Să-l faci împărăţie.
 Îţi dau catarg lângă catarg,
 Oştiri spre a străbate
 Pământu-n lung şi marea-n larg,
 Dar moartea nu se poate…
 Şi pentru cine vrei să mori?
 Întoarce-te, te-ndreaptă
 Spre-acel pământ rătăcitor
 Şi vezi ce te aşteaptă.
                    * * *
 În locul lui menit din cer
 Hyperion se-ntoarse
 Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
 Lumina şi-o revarsă.
 Căci este sara-n asfinţit
 Şi noaptea o să-nceapă;
 Răsare luna liniştit
 Şi tremurând din apă
 Şi împle cu-ale ei scântei
 Cărările din crânguri.
 Sub şirul lung de mândri tei
 Şedeau doi tineri singuri.
 – O, lasă-mi capul meu pe sân,
 Iubito, să se culce
 Sub raza ochiului senin
 Şi negrăit de dulce;
 Cu farmecul luminii reci
 Gândirile străbate-mi,
 Revarsă linişte de veci
 Pe noaptea mea de patimi.
 Şi de asupra mea rămâi
 Durerea mea de-o curmă,
 Căci eşti iubirea mea dentâi
 Şi visul meu din urmă.
 Hyperion vedea de sus
 Uimirea-n a lor faţă;
 De-abia un braţ pe gât i-a pus
 Şi ea l-a prins în braţă…
 Miroase florile-argintii
 Şi cad, o dulce ploaie,
 Pe creştele a doi copii
 Cu plete lungi, bălaie.
 Ea, îmbătată de amor,
 Ridică ochii. Vede
 Luceafărul. Şi-ncetişor
 Dorinţele-i încrede:   
 – Cobori în jos, luceafăr blând,
 Alunecând pe-o rază,
 Pătrunde-n codru şi în gând,
 Norocu-mi luminează!
 El tremură ca-n alte dăţi
 În codri şi pe dealuri,
 Călăuzind singurătăţi
 De mişcătoare valuri;
 Dar nu mai cade ca-n trecut
 În mări din tot înaltul:
 – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
 Dac-oi fi eu sau altul?
 Trăind în cercul vostru strâmt
 Norocul vă petrece,
 Ci eu în lumea mea mă simt
 Nemuritor şi rece.
                    * * *

Constantin FROSIN
Prezintă în limba franceză o selecţie din poezia lui Ioan ALEXANDRU

 D O R*
 Sous peu, ma respiration et moi-même
 Au-delà des étoiles, on va s’écouler.
 Le temps viendra où, là, dans ma poitrine,
 Cette lampe à (ma) gauche, sa combustion va cesser.
 Puissé-je avoir de la patience, mais assez
 Pour que je me consume jusqu’à l’embrasement.
 Que mon ombre soit sucée par le vent sacré,
 Que je revienne, pour de bon, à l’aveuglement.
 J’ai bien compris la nature de ce monde :
 Tout ce qui est, m’a l’air innocent et nouveau ;
 Il n’est plus de place pour moi sous le soleil :
 Ne puis-je laisser ma poussière entre les tombeaux.
 De tout ce qui est, j’ai fait mes délices
 Depuis le ventre de ma mère, qui l’ignorait.
 Mais, en échange du don à moi offert,
 Il me faut payer d’une éternité.
 La lumière n’accepte pas elle, en échange,
 La lumière qui constitua ma communion.
 Loin de là, elle s’attend que de terre surgisse
 Jean en Bois, prêt pour la maritale union.
 (Terre transfigurée, 1982)
 * voeu, souhait, voire désir, mais aussi (et surtout) nostalgie, langueur


 Voilà donc bien l’arbre dont moi je suis tombé
 Blond, camus, long et aux oreilles aversions
 Qui vont à l’inverse lorsque je parle,
 C’est-à-dire, font de mes réponses des questions.
 Déjà un peu recroquevillé, comme si
 J’étais attelé à une charrue en pierre.
 Quand je marche tout doux sur mes brisées,
 Les sillons aux astres se mettent à ressembler.
 Les yeux creusés dans le crâne à une écharde en bronze,
 L’un monte la garde au Levant, l’autre monte la garde au Ponant.
 Les armes – des matraques suspendues aux épaules
 Gardent à vue un possible mécontent.
 Ce signe au front, certaines haches me l’ont fait,
 Après qu’ils les aiguisent et (en) essaient la marque.
 Les hommes s’en vont, fort troubles, dans les forêts,
 A la recherche du tronc ayant forme de barque.
 (Cette vie pour le moment, 1965)

 La langue est le temple où il me fut donné
 De servir en tant que grand Prêtre aux saints propos,
 De les connaître et de les faire brouter
 Parmi l’herbe épaisse séparant les tombeaux.
 D’être en toute humilité à leur tête,
 A la recherche des grandes sources du monde premier,
 Sur des sentiers étroits franchissant les précipices.
 De muer en pont en l’honneur de leurs pieux pieds.
 Papillons énormes comme les monts, veillent
 Sur mon autel débordant d’une très pure rosée.
 Telles des serviettes, les lumières venues du Levant
 Tombent sur le pain dans des coupes éventré.
 Des ailes innombrables, un chœur de myriades,
 Hosannas par milliers, éternelle lumière,
 Et le temps s’élargit, voilà que sont envahis
 Planètes et ciel, ainsi que siècle et cimetière.
 Il ne m’est plus resté au dehors qu’un vent éternel
 Quel orage qui arrache et enveloppe et nuit,
 Lequel sape sans cesse les bases du temple crucifié
 A même le noyau de la veilleuse de nuit.
 Vivre sur terre, dans ma Patrie je me sens
 A l’instar du chêne – à un certain endroit,
 Que je sois mû en secret par un vent
 Et qu’en usant d’un seul nom, m’appelle toute voix.
 Que mon maître soit le même ciel libre comme tout
 Et que mes mêmes astres ne fassent de nuit défaut
 A peu près au-dessus de ma tête,
 Lorsque la douce rosée tombe sur les coteaux.
 Et lorsque l’automne bat son plein ici-bas
 Et que se mettent à frémir feuilles et treilles,
 Puissé-je prendre ma secrète couronne de feu
 Et y aménager selon le soleil.
 Dans ce berceau, là où je fis mon apparition,
 Que je puisse veiller sous une poutre encore une nuit
 Et que j’entende du grenier le haut vent,
 Qui dans les âmes veut s’allumer et luit.
 (Terre transfigurée, 1982)

 C’est bien là que je demeurerai,
 Un anonyme sur milliards,
 Lequel, de sa propre voix, embaume
 La lumière de l’éternelle Triade.
 Là-bas, parmi la foule perdu,
 Une branche par la rosée parlante.
 Une douce souffrance au gré du vent,
 Glorifiant ma propre mère naissante.
 Plutôt à même le tronc d’un hymne,
 En guise de vigne nocturne et barbare,
 Me voilà qui enfin devins
 La lumière de la veilleuse du soir.
 Je vibre sans cesse en vol éternel,
 Une transparence toute éplorée,
 A travers laquelle on voit les anges
 Aux ailes de fille, aux yeux de marié.
 Ceux que mon horizon attire,
 Tomberont encore malades de mort.
 Un gigantesque frémissement de lys
 Faisant de ces lointaines noces son port.
 (Les hymnes de la joie, 1973)  

 Comment se fait-il que je me sens en permanence
 Vaincu par une joie presque impossible à appréhender ?
 Que je revête, toujours, de tout jeune homme l’apparence
 Et que je considère toute jeune fille comme ma belle mariée ?
 Que je m’agenouille frénétiquement devant chacun
 Et que je suis prêt au sacrifice à perpétuité ?
 Que je ne redoute nullement l’espadon d’aucun
 Et que toute idée qui me passe par la tête est ailée ?
 Que je brûle d’impatience sur les lieux de la rencontre,
 Que je languisse après des horizons que j’ignore
 Bien que suspendu à la croix de chaque pas,
 Je suis hanté par les seules alpines redoutes, mes vrais forts !
 Comment se fait-il que je me sens en permanence
 Etre mon propre esclave avec une passion irréfléchie ?
 Je reste comme un coin de lune au miroir – quelle devenance !
 Reflété par les nids bleus couvant les eaux de tout puits ?
 Tout ce que je comprends, c’est qu’il m’est donné
 A distiller en rythmes ces temps troublants, extrêmes.
 Ioan Alexandru, encore enthousiasmé,
 Lit, à l’occasion des cénacles, un millier de poèmes.
 (Comment vous dire, 1964)  
 Je ne suis fait que de ruisseaux d’amour,
 Je ne suis que celui qui serait.
 Comment pourrais-je arrêter cette animation ?
 Cet hymne de gloire, ainsi que cette journée.
 Il n’est plus rien resté de mon être,
 Tout ce qui fut, s’est tordu et changé.
 Amour suis-je devenu, tout simplement amour,
 Au fond de ses fleuves suis-je enterré.
 Ma prière quotidienne est de périr,
 De cesser, pour qu’enfin s’arrête
 Ce souffle informant ma propre âme
 Dans ce pays par trop humain.
 Les quatre anges sont eux-mêmes venus
 Et m’investirent en tout : et n’importe où
 Ils occupent mon espace ; rien d’autre
 Qu’un esprit régnant sur les eaux, partout.
 Jusqu’au lys ne trouve plus de place,
 Privé d’avenir et souvenance.
 Me voilà qui suis magnifié :
 L’amour me frappa, par complaisance.
 Ne m’abandonne pas et ne tourne plus,
 Reste à jamais muet, à dessein ;
 Reste là, dans l’état de ne rien voir
 A jamais, ange sacro-saint.
 Car ce n’est rien, et rien d’autre qu’une
 Illumination qui s’entête.
 Le feu céleste m’aura saisi
 Sur la fin d’un crépuscule de fête.
(Les hymnes de la joie, 1973) 



Carol al II-lea, o figură sinistră
care produce
este Mihai I fiul lui Carol al II-lea ?

    Fără să aibă vreo legătură între ele, două publicaţii, respectiv Historia, an 10, nr. 103  (pag. 36 – 37) şi Phoenix Mission Magazine din S.U.A. consacră recent două articole uneia dintre cele mai sinistre figuri ale politicii româneşti din toate timpurile – morganaticul rege Carol al II-lea. Ciprian PLĂIAŞU se referă, în Historia, la „Un scandal monden evitat. Căsătoria viitorului rege Carol al II-lea”, iar prof. dr. Marius PETRARU, din Sacramento, California, valorificând o mai veche sursă apărută în Saturday Evening Post, scrie despre „Exilul regelui Carol al II-lea în Mexic şi pelerinajul său deghizat în S.U.A. în 1942”.
    Cercetătorul român Ciprian PLĂIAŞU are în vedere lipsa de reacţie a mass-media din România şi de peste hotare faţă de căsătoria prinţului moştenitor Carol cu principesa Elena SITTA a Greciei şi Danemarcei, în 10 martie 1921. Constatăm că abordarea autorului român este, pe alocuri, naivă şi simplistă, el luând de bune argumentele folosite de o serie de „specialişti” care, având în vedere monstruozitatea morală a celui despre care scriu, îşi dau, din răsputeri, silinţa să prezinte doar acele adevăruri care au menirea de a ascunde adevărata faţă a fostului monarh. Ciprian PLĂIAŞU, prin urmare, pune această tăcere pe seama pretinsului servilism al mass-mediei din epocă, considerând că: „presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol”.
    Adevărul este, însă, cu totul altul: la data efectuării căsătoriei, Carol al II-lea, căsătorit încă din 1918 cu Ioana Maria Valentina LAMBRINO, la Odessa şi tată al lui Carol Mircea, avea pentru majoritatea ziariştilor români, o imagine dezastruoasă. Pe de altă parte, însăşi familia regală, conştientă de păcatele acestui veritabil obsedat sexual, încerca din răsputeri să treacă sub tăcere un eveniment care, la alte case regale, ar fi fost un prilej de mare bucurie, cu invitaţi de marcă de la toate curţile regale şi imperiale ale momentului. Dimpotrivă, în cazul de faţă, nunta s-a făcut „pe şest”, în deplin anonimat, la Atena, departe de ochii protipendadei române şi implicit ai mass-media. Nici măcar tatăl mirelui, regele Ferdinand I, nu a fost de faţă la acest eveniment.
    Nunta a fost precipitată, iar mireasa impusă viitorului rege, compromis în ochii opiniei publice de uşurinţa cu care şi-a abandonat prima soţie, precum şi primul copil şi moştenitor al său.
    Potrivit unor surse, prinţesa Elena SITTA ar fi avut, înainte de căsătorie, o aventură sentimentalo-sexuală cu aghiotantul ei, un colonel grec. Viitorul ei soţ pare a fi fost conştient de faptul că mireasa era deja însărcinată cu viitorul pretins rege Mihai I, născut la cca. 7 luni după încheierea căsătoriei . O serie de martori oculari au susţinut că Mihai I nu s-a bucurat niciodată de dragostea tatălui său, cu care dealtfel nu seamănă absolut deloc (spre deosebire de Carol Mircea LAMBRINO, care seamănă ca două picături de apă cu tatăl său Carol al II-lea). De altfel ar fi exagerat să susţinem că mamalui , prinţesa Elena SITTA, ar fi beneficiat de un tratament diferit. În 1925, făcând pe deplin dovada totalei sale lipse de moralitate şi responsabilitate, Carol al II-lea renunţă la calitatea sa de prinţ moştenitor, părăseşte România, însoţit de amanta sa Elena LUPESCU WOLF, iar în 1928 divorţează de cea de-a doua soţie a sa, respectiv de prinţesa greacă. În ceea ce-l priveşte pe fiul său, la revenirea în ţară, în 1930, cere şi obţine acordul Parlamentului de a se considera perioada sa de domnie începând din 1927, anulându-se astfel interimatul domniei, sub locotenenţă domnească, a lui Mihai I. Pentru salvarea aparenţelor i se acordă lui Mihai I titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, care nu are însă menirea de a ascunde adevăratele sentimente nutrite de cel care se spune că i-ar fi fost tată. De asemenea, în 1940, când renunţă la tron şi părăseşte România plecând întâi pe continentul latino-american, iar apoi în Portugalia, neavând încredere în capacităţile intelectuale şi în abilităţile politice ale lui Mihai, Carol al II-lea încredinţează funcţia de şef al statului generalului Ion ANTONESCU. Este greşit a considera că regele Carol al II-lea ar fi abdicat, renunţând definitiv la tron. El a dorit să îşi menţină calitatea de rege şi să revină în fruntea ţării atunci când viaţa politică din România şi situaţia externă ar fi permis o astfel de revenire.
    În ceea ce o priveşte pe Elena SITTA, după ce a fost abandonată de soţul ei, s-a retras în Italia, unde s-a aruncat în braţele prinţului de Aosta. La un moment dat, ea a cerut aprobarea de a se recăsători cu acesta. În cele din urmă, pentru salvarea aparenţelor, nu i s-a dat consimţământul în acest sens. După revenirea ei în ţară, în 1940 sunt unele acuzaţii cum că, împreună cu fiul ei, ar fi fost surprinsă de fotografi la o serie de evenimente ale forţelor politice de extremă dreaptă – adunări şi manifestări legionare, dovezi care ar exista pitite prin diverse dosare aflate la arhivele statului.
Cel de-al doilea articol consacrat monstruoasei personalităţi are în vedere un alt moment ilustrativ al duplicităţii morale de care a dat dovadă Carol al II-lea. Aflat pe continentul latino-American, iniţial la Rio de Janeiro, iar ulterior în Mexic, el a fost însoţit de amanta sa Elena Wolf Lupescu şi de fostul şambelan al palatului regal, Urdăreanu, despre care există bănuieli că ar fi fost amantul amantei fostului monarh.
    Autorul celui de-al doilea text spune că perioada de domnie a lui Carol al II-lea a fost una catastrofală, însă, el face greşeala de a afirma că odiosul monarh ar fi abdicat. El susţine că niciodată lui Carol nu i s-a potrivit coroana României, că în permanenţă aceasta i-a dat dureri de cap, aşa cum la rândul lui,  el a dat dureri de cap întregii clase politice româneşti interbelice.
Marius PETRARU mai face greşeala de a susţine că plecarea lui Carol s-ar fi datorat atitudinii adoptate de Hitler faţă de România. Nu doresc să intru în polemică cu distinsul cercetător nord-american, însă îl rog să revadă perioada dezastruoasă a domniei acestuia, marcată de două devastatoare crize economice, în perioada ’30 – ’33 şi ’37 – ’38, certurile nesfârşite dintre monarh şi partidele politice, dar mai ales preocuparea bolnăvicioasă şi obstinată a acestuia de a instaura propria sa dictatură regală.
Marius PETRARU ne spune că, în timp ce se afla în Mexico City, fostul rege îşi pregătea revenirea în ţară, pregătind mişcarea intitulată România Liberă. Carol ar fi dorit ca lansarea acestei mişcări să se facă din SUA, însă Departamentul de Stat. i-a refuzat acordarea vizei de intrare în SUA. Carol a adresat numeroase scrisori unor proeminente personalităţi de origine română aflate în America Latină şi de Nord. El susţinea: „Există multă nemulţumire în ţara mea. Solicit compatrioţilor mei de pretutindeni să mi se alăture în lupta de eliberare a ţării natale. Putem să o facem. Eu l-a întâlnit pe acest Hitler. Îl consider un neamţ de duzină. De asemenea n-am văzut la el nici o scânteie de geniu; în plus, este un mincinos ordinar”.
Carol, uitându-şi propriul său comportament dictatorial, care pusese capăt incipientei democraţii din ţară, afirma mincinos că ar dori să lupte împotriva lui Hitler, întrucât „trebuie susţinută democraţia”. Văzând atitudinea intransigentă a autorităţilor nord-americane, care nu s-au lăsat păcălite de declaraţiile mincinoase ale ex-regelui, Carol al II-lea a trimis scrisori şi unor americani influenţi în speranţa că aceştia ar putea interveni la Departamentul de Stat în favoarea sa.
Pentru a-şi spori şansele de afirmare pe plan internaţional, după sosirea sa în Mexic, fără a avea acceptul cuiva, fostul suveran s-a declarat pe sine şi propria sa camarilă drept „Guvernul în exil”. Continuându-şi trimiterea de scrisori spre diverşi factori politici şi diplomatici, Carol  a avut tupeul să declare că: „Hitler mă consideră pe mine principalul obstacol al ambiţiilor lui în Europa”.
Totodată, Carol al II-lea aprecia că Mihai ar fi în România un prizonier moral. „Când mişcarea mea România Liberă va intra în acţiune, îl voi elibera din această robie”.
În perioada în care se afla în Mexico, Carol a făcut şi alte dovezi ale caracterului său, inclusiv ale zgârceniei fără margini de care a dat dovadă. Deşi plecase din România cu o avere impresionantă, depunând în bănci mexicane peste 6 milioane de dolari şi scoţând din ţară o impresionantă colecţie de tablouri, precum şi o colecţie de timbre ce rivaliza cu cea a preşedintelui nord-american.
Şi pe pământ american Carol al II-lea şi-a continuat circul său politic înfiinţându-şi  la propria sa reşedinţă din Coyoatan, la periferia oraşului Mexico City, o curte regală în calitate de „regent al României Libere”. O perioadă de timp el şi însoţitorii săi duc o viaţă retrasă, participă la rare evenimente mondene şi întreţin cordiale relaţii cu vecinii.
Având în vedere intenţiile sale de revenire în ţară, Carol al II-lea depune eforturi susţinute pentru a ajunge în SUA pe de o parte pentru a-şi lansa noua mişcare politică, iar pe de alta pentru a obţine sprijinul şi recunoaşterea oficialităţilor americane pentru planurile sale viitoare.
În plus, credem noi, deplin conştient de forţa economică şi de poziţia deţinută de membrii comunităţii române din SUA, Carol al II-lea a spera că aceştia vor uita excesele sale dictatoriale şi îi vor acorda sprijin. El îşi planifică, aşadar, o vizită la sediul Bisericii Româneşti din SUA.
Având în vedere refuzul constant al guvernului american când a cerut viză de intrare, Carol al II-lea încearcă să pătrundă fraudulos în SUA deghizat în pelerin. Unele personaje din anturajul său şi din comunitatea româno-americană îi cer fostului monarh să se abţină de la orice activitate politică în timpul planificatei călătorii în SUA. Ahtiat, însă, de publicitate cu orice preţ, Carol al II-lea ar fi dorit ca, pe timpul deplasării sale în SUA, tinere cupluri de români să-şi oficieze căsătoria religioasă.
Carol ajunge să recurgă la sprijinul celor pe care, cât s-a aflat la domnie, i-a nedreptăţit. Se ştie că emigraţia românească din SUA s-a opus constant intenţiilor şi regimului dictatorial ale lui Carol al II-lea, iar ziarul America, organul de presă al coloniei române, interzis în România în timpul domniei sale şi care, după renunţarea sa la tron, în 1940, a publicat un extrem de critic articol intitulat ”Sfârşitul unui regim înspăimântător”. Cu acelaşi prilej  se vorbea de nevoia de epurare a eventualilor susţinători ai fostului rege din rândurile comunităţii românilor  din diaspora nord-americană. Lucru surprinzător, însă: Carol al II-lea va găsi susţinători politici topcmai în rândul foştilor preoţi legionari, cu toate că tocmai regele Carol al II-lea este cel care dispusese uciderea în ţară nu numai a lui Corneliu ZELEA CODREANU, ci şi a multor altor luptători  şi adepţi legionari. Astfel, Carol beneficiază de sprijinul Episcopului Policarp MORUŞCĂ, în pofida faptului că fostul om politic Carol DAVILA, aflat pe atunci în exil în SUA, avertizase biserica românească din America în legătură cu riscurile la care s-ar expune dacă ar fi suficient de stupidă pentru a-l susţine pe Carol.
Acelaşi om politic atrăgea atenţia că: „fostul rege încearcă acum o nouă şmecherie. De data aceasta este deghizarea în pelerin. În această calitate el ar urmări nu scopuri politice, ci doar religioase.” Carol DAVILA spune deschis că „preoţii care îl ajută şi care speră la beneficii acum sau mai târziu de pe urma acestui pelerinaj sfânt sunt cunoscuţi ca fiind fascişti declaraţi”.  Fostul diplomat Carol DAVILA mai atrage atenţia că: „Când Carol şi-a încălcat jurământul şi Constituţia ţării şi a pus bazele regimului său dictatorial eu am revenit în SUA. După consultarea cu oficialităţile de stat am mers în Cleveland şi m-am adresat românilor americani pentru a încerca să alung confuzia acestora în raport cu faptul că însuşi Patriarhul României devenise şeful guvernului fascist al lui Carol. DAVILA continuă spunând că: „Azi,, suntem martori aici în America, sub protecţia Sfintei Cruci, la acelaşi parteneriat fascist dintre Carol şi un grup de preoţi. În timp ce el se deghizează în pelerin, aceştia se deghizează în democraţi. Ei pretind că sunt anticomunişti, ceea ce reprezintă o banală sursă pentru fascişti. Activităţile celorlalţi parteneri ai lui Carol, ale celor de tipul părinţilor MORARIU şi OPREANU nu mai necesită nici o subliniere. Ei îl ajută pe Carol de dragul avantajelor proprii exploatând sentimentele religioase inocente ale unor credincioşi neştiutori. Dar eu trebuie să adresez un avertisment foarte serios părintelui MIHĂLŢEAN, care conduce Consiliul Episcopal în absenţa Episcopului fascist MORUŞCA şi care ia în bătaie de joc sentimentele majorităţii preoţilor români din America. Avertismentul meu este identic cu cel adresat de MANIU patriarhului CRISTEA în 1938. Părintele MIHĂLŢEAN trebuie să ştie că aduce cea mai proastă reputaţie Bisericii Ortodoxe din America prin contactele lui cu familia Hohenzollern şi cu preoţii legionari care îl susţin politic, ca şi prin atitudinea ziarului episcopal „Solia”. Aceasta va avea ca efect fie totala rupere a relaţiilor acestei biserici de biserica din România, fie o migrare în masă a membrilor ei spre alte denominaţiuni mai democratice. În ceea ce priveşte activităţile politice ale preoţilor legionari care îl susţin pe Carol, este bine să ne amintim declaraţia coerentă şi demnă a subsecretarului de stat Summer WELLS din 13 februarie 1942, referitoare la fostul dictator regal. El a afirmat atunci că: „Prezenţa fostului rege în SUA nu este favorabilă efortului de război al Americii şi nici unităţii naţionale”.
Dovedind realism şi obiectivitate, Carol DAVILA atrăgea atenţia că „în comparaţie cu democraţii români în exil, care sunt săraci, banda lui Carol are avantajul de a fi substanţial susţinută din fondurile lui. Aceşti bani sunt singurul sprijin al mişcării lor în rândul democraţiei. Mă întreb unde îşi găsesc locul Carol, banii şi preoţii lui legionari în „Revoluţia Mondială”, aşa cum este descrisă ea de vicepreşedintele WALLACE.” „Nu văd, afirma în încheiere Carol DAVILA, cum întreagă această intrigă, această mahmureală provenită de la un regim defunct şi de la un sistem compromis se conformează noii şi intensei încrederi în democraţie care se răspândeşte în întreaga lume ca urmare a războiului.”
 După cum ne avertizează dr. Marius PETRARU, în diverse publicaţii şi arhive nord-americane, ca şi în alte colecţii străine, se află încă multe date legate de morganaticul Carol al II-lea, dar şi de alte momente semnificative pentru istoria noastră naţională. Facem apel, aşadar, atât la Arhivele Statului, cât şi la Ministerul de Externe al României spre a depune eforturile pe care le consideră potrivite pentru fotocopierea şi aducerea în ţară a unor astfel de documente a căror cunoaştere este absolut esenţială mai ales în aceste momente când asistăm la eforturile disperate ale unor cercuri pseudo-istorice, care încearcă trecerea sub tăcere a crimelor săvârşite de Carol al II-lea şi de alţi membri ai fostei familii regale împotriva intereselor poporului român, în speranţa readucerii cândva, din nou la putere a reprezentanţilor acestei case regale dezavuată inclusiv de reprezentanţii emigraţiei române din America.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971