Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.10 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ
Starea țării la final 2014- articole care circulă pe internet -
Convorbirile lui Corneliu Leu cu Florentin Popescu și aprecierile altora
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea I: O Aniversare: FLORENTIN SMARANDACHE, Aniversare Jean Georgescu, Emil Lungeanu:Mai bine mai Terziu decât niciodată, Recenzii de Adriana Ghițoi, Octavian Constantinescu, Constantin Stancu, Paul Abucean. Ionuț Carage Despre: Adrian Botez, Ionuț Caragea, Irina Binder, „Dictatura proștilor” – o carte semnal de alarmă
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ, EDITORIALĂ ȘI ARTISTICĂ - partea II- Un studiu de Adrian Botez despre CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI
TREI DOAMNE ALE LITERATURII NOASTRE, TREI LOCURI ÎN LUME UNDE ELE SCRIU, ACEEAȘI SPIRITUALITATE CARE LE UNEȘTE:- MELANIA RUSU-CARAGIOIU;- FILOFTEIA BARBU-STOIAN;- VAVILA POPOVICI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea II
PAGINA A TREIA

 

 Convorbirile lui Corneliu Leu cu Florentin Popescu și aprecierile altora

  
  

 EVENIMENT EDITORIAL: 

                     FLORENTIN POPESCU
                               CONVORBIRI
                                          CU
                             CORNELIU LEU

 
  

                                        UN REGAL INTELECTUAL:
        CONVORBIRILE CU CORNELIU LEU       
 


    Numele lui Corneliu Leu îmi provoacă – de câte ori îl întîlnesc sau îl aud rostit undeva –  veritabile revelații. Revelații care aproape că nici nu mai au nevoie de explicații. Prozator, dramaturg, publicist și mare animator cultural și, peste toate, un mare și bun prieten al scriitorilor, Corneliu Leu este astăzi una dingtre importantele personalități ale  culturii românești, prețuit și respectat ca atare de toată lumea.
 Nu cred să fie om familiarizat cât de cât cu literatura, cu teatrul, cu filmul, dar și cu viața publicistică și editorială din România care, chiar dacă nu l-a cunoscut/nu-l cunoaște personal, să nu știe câte ceva despre acest prolific și original creator, aflat din tinerețe și până azi în primele rânduri ale susținerii și afirmării, promovării unor nobile idealuri privind impunerea în ochii lumii a valorilor noastre naționale.
 Om cu o bogată experiență culturală, dobândită prin locurile prin care a trecut (redacții de ziare și reviste, edituri, case de filme, la Radioteleviziune ș.a.) și prin care a lăsat „urme” benefice, el însuși întemeietor de publicații, Corneliu Leu este o personalitate pe care mulți, foarte mulți conaționali și-ar dori-o ca partener de dialog.
 Întâmplarea a făcut, însă, ca un astfel de partener într-o carte întreagă să-i fie doar subsemnatul. Spun întâmplarea fiindcă ideea acestei cărți ne-a venit la amândoi în urmă cu vreo doi ani, când am realizat un interviu pentru tânăra revistă „Bucureștiul literar și artistic”, pe care autorul acestor rânduri a fondat-o împreună cu poetul Coman Șova în octombrie 2011.
 Când am conceput întrebările pentru interviul cu pricina mai păstram încă vie în memorie o veche, foarte veche amintire despre interlocutorul meu.
 Și iată despre ce este vorba:
 Prin 1964 -1965, proaspăt student la Filologia bucureșteană, colindam curios și dornic de lecturi, librăriile și anticariatele orașului nu numai spre a fi informat cu noutățile literare, ci și pentru a procura cărți desprte care abia dacă auzisem, sau nu auzisem deloc în liceul meu de provincie. Și așa mi-a ajuns în mâini, între altele și un volum al unui tânăr scriitor, Corneliu Leu, căruia abia dacă îi citisem câteva articole prin presa literară. Cartea se chema Vârsta de aur și era un roman, cred în bună măsură autobiografic, despre studenți și studenție (de unde și titlul).
 Și, ce poate fi mai fermecător, mai potrivit și „venit la timp” decât o carte în care âți puteai lesne descoperi afinități cu personajele ei?
 Am savurat romanul într-o singură noapte și din clipa în care am parcurs ultima lui filă mi-am dorit să mai caut, să mai citesc și alte scrieri de Corneliu Leu. Habar n-aveam, pe atunci, că mă aflu în fața unui scriitor de cursă lungă, cu o polivalență a preocupărilor de nebănuit.
 Pe de altă parte adolescentul care încă mai eram nici măcar în visele lui cele mai frumoase nu se vedea întâlnindu-se, ori dialogând cu autorul amintitului volum, dară-mi-te să mai și poarte un șir de convorbiri cu el.
 A trebuit să treacă o lungă perioadă de timp (peste patru decenii, dacă ar fi neapărat nevoie de cuantificat anii) pentru ca faptul să se întâmple. și într-un chip, sper benefic pentru amândoi.
 Înzestrat deopotrivă cu harul scrisului și al narațiunii verbale, Corneliu Leu este fermecător în dialog. Fermecător în egală măsură prin plăcerea de a povesti (și, slavă Domnului!, are o biografie atât de bogată încât n-ar încăpea nici în câteva romane), dar și prin ceea ce spune, prin importanța și ineditul informațiilor, prin patosul și convingerea cu care își susține ideile și pledoariile pentru o cauză sau alta. Și, de regulă, cauzele pentru care se erijează numaidecât în avocat sunt, ele însele, de interes major și general.
 Cartea pe care o ai acum în mână, stimate, virtualule cititor al nostru vorbește despre un destin, despre o viață de creator cu bucuriile, dar și cu tristețile ei, despre vremuri pe care Corneliu Leu le-a trăit și le-a pacurs cu demnitate și decență, fără a regreta sau a retracta, post factum, ceva.
 Om al cetății și totodată om al timpului său, partenerul meu de dialog s-a dăruit timpului și oamenilor lui în modul cel mai potrivit pentru un creator: punându-și condeiul, gândul și inima în slujba semenilor.
 Că a avut/are și azi dușmani, pare lucrul cel mai firesc din lume.Numai leneșii, cei ce nu fac nimic, ori bârfesc pe la colțuri sau prin cafenele, n-au dușmani.
 Că a fost/este încă pândit de invidii, de ranchiune, punându-i-se și acum un fel de etichete nepotrivite, este iarăși în firea lucrurilor, ori mai bine-zis în firea românului, gata să arunce cu noroi în cei ce-i ies în față.
 Însă, potrivit zicalei din bătrâni – „Câinii latră, ursul merge!” acest ilustru coleg de scris a știut/știe dintotdeauna să-și cultive propriul ogor, cum se zice. Cărțile lui stau mărturie pentru asta, dar și pentru un destin cu totul aparte.
 Nutrind, totuși, speranța că numărul prietenilor lui Corneliu Leu este mult mai mare decât al dușmanilor, ne-am aventurat împreună într-un dialog început în 2013 și terminat în 2014, un dialog ce s-a constituit ân cele din urmă într-un regal intelectual. Acum, iată, l-am încredințat tiparului din convingerea că și cititorii noștri îl vor percepe la fel.

                                                                                                        Florentin POPESCU
                                                                                                                25.oct.2014





Iată acum și o prezentare pe care o semnez în revista „Litere” a cunoscutei colecții www.bibliotheca.ro  :


                  DE LA REGELE ANIMALELOR
                            LA REGELE ROMANULUI

Nu, nu este vorba de puternicul, fiorosul și impunătorul animal care populează îndepărtatele ținuturi africane și pe care noi l-am văzut și-l vedem de atâtea și de atâtea ori pe ecranele televizoarelor sau, poate ,,în carne și blană" la circ. nici de moneda sau bancnota națională care pe vremuri făcea concurență până și colegelor ei cele mai puternice din lume,dar care astăzi trebuie să-ți umple portofelul sau buzunarul pentru a putea cumpăra ceva mai acătării.Nu, aici e vorba de un alt leu. Un leu ce aparține literaturii și are valoare de unicat inconfundabil și cu totul original: Corneliu Leu, scriitorul arhicunoscut, personalitate multilaterală și complexă, cu o operă atâtde vastă încât cu greu ar putea intra în câteva rafturi de bibliotecă. O operă alcătuită din romane, piese de teatru,scenarii de filme, publicistică și alte genuri de texte ce cu greu pot fi inventariate,darămite adunate între copertele unei singure cărți.Până în urmă cu vreo doi-trei ani îl admiram, dacă pot zice așa, de la distanță.Îl văzusem în varii împrejurări și în diverse locuri, de la manifestări culturale (lansări de carte, conferințe, întâlniri cu cititorii ș.a.) și până la restaurantul de la fosta Casă a Scriitorilor, Casa Monteoru de pe CaleaVictoriei. În acest din urmă loc era mai întotdeauna înconjurat de prieteni și cunoscuți, ei înșiși un fel de —monștri sacri ai literelor noastre, unii dintre ei intrați deja în istoria adevărată și frumoasă a culturii,a scrisului: Ion Băieșu, Fănuș Neagu,Mircea Micu și alții. Așijderea, pe seama lui circulau tot felul de anecdote pe care le-am auzit de la diverși, mai toate ,,culese ‘ din momente biografice cu haz, din momente în care,se înțelege, Coneliu Leu ori fusese protagonist, ori martor apropiat. Bunăoară, una din scene este povestită și de Dan ClaudiuTănăsescu într-o recentă carte (DanMucenic, Cazul doctor Tănăsescu, EdituraSemne, 2014): într-o vară, la Casa de odihnă a scriitorilor de la Neptun, unde se aflau mulți mânuitori ai condeiului, CorneliuLeu i-a scos din sărite pe colegii de acolo fiindcă din zori și până-n seară lucra la mașina de scris, mașină care (cine o mai folosește și azi știe!) emitea niște zgomote specifice. Zgomote care se auzeau prin pereți și la vecini, deranjându-i, după ore lungi de plajă ori de ședere în jurul unor pahare de vodcă, de vin sau de bere.Confrații l-au rugat în câteva rânduri să renunțe la dactilografiere, ori să-și amâne munca pentru altădată, însă degeaba.Harnicul scriitor își vedea în continuare de ale lui. ,,Și-n astfel de condiții n-a fost demirare când, într-una din zile până și moldoveanul Platon Pardău s-a enervat, s-adus peste el, i-a smuls mașina de pe masăși pur și simplu a aruncat-o pe fereastră.A ieșit scandal mare. —Dacă s-a stricat și nu mai scrie, te-ai nenorocit! Mi-o plătești sau îmi cumperi alta!-, ar fi zis Leu. Firește că acea unealtă s-a făcut zob la prima cădere a sa pe pământ. Scriitorii din vilă,însă, au răsuflat ușurați. Dar liniștea lor,mai spune povestitorul întâmplării, n-adurat mult. a doua zi de cu zori țăcănitul s-a auzit din nou. Harnicul autor,prevăzător, mai avea cu el nu una, ci alte două mașini de scris...Dincolo de partea anecdotică a lucrurilor, însă, întâmplarea spune șialtceva. Altceva foarte important: omul nostru își privea cu seriozitate meseria,voia să aibe continuitate și nu scria pe sponci, ci în mod constant, oriunde s-arfi aflat.Privită din perspectiva zilei de azi,întâmplarea de atunci mi s-a părut grăitoare. Numai așa s-a putut edifica o operă literară surprinzătoare ca dimensiuni,purtând semnătura lui Corneliu Leu. Acea întâmplare mai demonstrează că omul este un prozator de cursă lungă, un fel deBalzac al zilelor noastre. Dar nu un Balzac inventator de ,,teme” și de ,subiecte” posibile, virtuale, ci unul cât se poate de bine ancorat în realități istorice sau contemporane pe care, ca nimeni altul, în primul caz le-a cunoscut prin frecventarea unor arhive și biblioteci, iar în cel de al doilea nemijlocit, trăindu-le, adică implicându-se direct în evenimente și fapte care au făcut/fac istorie, cum se spune.Cea mai recentă ,,ispravă” a lui de importanță și simbolistică ce nu mai trebuie argumentată a fost organizarea unor ample manifestări privind sărbătorirea Zilei Limbii Române, în 2013, când a reușit să adune câteva mii de oameni pe Caraiman, la Cruce,apoi să convingă orașe și sate întregi să-și trimită formațiile artistice acolo, ca să numai vorbim de mobilizarea, pe internet, a conaționalilor din toată lumea, stimulându-I să desfășoare și ei acolo, departe de țară,activități consacrate aceleiași zile.Prin 1964-1965, proaspăt student în București, a venit aci nu numai pentrustudii universitare, ci și pentru cunoaștereaa tot ce ținea de ambianța și viața culturală a Bucureștiului, colindând bibliotecile,muzeele, sălile de spectacol și anticariatele cu setea tânărului care dorea să fie cât mai informat, cât mai avizat în toate celeale spiritului.Și așa se face că-ntr-una din zile,într-un anticariat (sau librărie, nu mai știu) am dat peste o carte, Vârsta de aur, deCorneliu Leu, în care era vorba de anii de studenție ai unor tineri. Scrisă cu har, cu un subiect atrăgător, romanul m-a cucerit imediat și l-am citit pe nerăsuflate. Să fi fost atunci cel mai mare ghicitor al viitoruluiși tot n-aș fi gândit că peste mulți ani îmi va fi dat nu numai să-l întâlnesc pe autor și să conversez multă vreme cu el, ci și să realizăm împreună o carte de convorbiri.O carte care, în bună măsură, a fost/esteun rod al întâmplării.Și iată de ce, iată ce și cum.După fondarea, împreună cu poetulComan Șova, a revistei ,,Bucureștiul literar și artistic”, în 2011, m-am gândit că în paginile acestei publicații ar da bine și opagină de interviuri puse sub genericul ,,Seniorii literaturii noastre”, în care să se ,,audă” vocile unor autori ajunși la senectute, cu o viață bogată în evenimente și cu o operă mai puțin ori poate chiar deloc cunoscută de generațiile mai tinere Œ demers care m-a dus, pe rând, la Alecu Ivan Ghilia, la Toma George Maiorescu,Dinu Săraru, George Șovu, Ion Acsan,Ion Dodu Bălan, Coman Șova, Tudor Opriș, Valeriu Râpeanu, Ion Brad,Corneliu Leu și alții. Experiență de viață,dar și literară deosebit de interesantă,fiindcă de la fiecare aveam să aflu lucruri pe care nu le poți găsi în nicio istorie literară: fapte, întâmplări, amănunte care fac parte atât din biografia interlocutorilor,cât și, într-o anumită măsură, din viața literară, din cadrul și atmosfera unor instituții prin care acelor oameni le-a fost dată să treacă.Din capul locului Corneliu Leu mi s-a revelat drept unul dintre cei mai interesanți parteneri de dialog. Scriitor de cursă lungă,cum spuneam, ziarist cu bogate state deserviciu (a lucrat multă vreme în presă și la radiodifuziune, unde a deținut/ încă mai deține rubrici speciale Œ una dintre ele, de la Radio, poartă simpaticul și sugestivul titlu ,,În gura leului”), editor și - peste toate-  un conviv care, în preajma unui pahar de vin, sau chiar și fără el, îți poate—desfășura  (pe calea spuselor, desigur) întreagă istorie a mediilor culturale prin care s-a aflat, a ,,tarelor” și —mofturilor persoanelor/personajelor cu care și-a întretăiat drumurile destinului, ori pe care le-a cunoscut îndeaproape, evaluându-le critic cu ochi de romancier și de publicist,pertinent, exact, nelăsându-se nicicum pradă unor simple impresii.
Pe de altă parte, om al cetății, Corneliu Leu s-a implicat, cum am mai spus, cu toată forța spiritului în lupta/luptele de pe fronturile culturale ale timpului său: ca mânuitor al condeiului, dar și ca manager.După anul 1990 a înființat o editură receptivă la titluri nu numai noi, ci și încărcate de un sănătos, benefic patriotism (între multe alte cărți aici au văzut lumina tiparului o primă antologie de poezie religioasă de după Decembrie 1989 și o antologie de poeme dedicate limbii române). A preluat mai apoi revista ,,Albina românească”, o publicație de îndelungată tradiție, care se adresează satelor. Este,așijderea, prezent pe internet cu cărți,articole, opinii.
Corneliu Leu - un univers de gând, deiubire, de literatură. Un univers pe care cititorul îl va descoperi, între altele, și prin parcurgerea volumului Florentin Popescu,Convorbiri cu Conreliu Leu, care a văzut lumina tiparului chiar în aceste zile.



 

 
  

              LEUL ÎN IARNĂ ŞI ÎN TOATE ANOTIMPURILE

            De nea Cornel Leu – aşa i-am spus de când îl ştiu, aşa cum le spuneam la mine în sat celor mai în vârstă prin faţa cărora n-aş fi trecut niciodată, din respect şi din dragoste – m-am apropiat mai mult după anul de graţie şi de graniţă 1989, deşi îl ştiam de ani buni ca prieten al mentorului meu de suflet, poetul şi gazetarul Niculae Stoian.
Leone avea legenda lui în lumea scriitorilor bucureşteni. Cel născut la Medgidia, şcolit la Constanţa şi venit la Bucureşti deja cu blazon de gazetar şi scriitor, membru de drept în garda veche a interbelicilor care mai scăpaseră din furcile dictaturii proletariatului de rit sovietic, dar şi coleg de vârstă şi de luptă cu alde Mihu Dragomir, cu Nicolae Tăutu, cu Niculae Stoian, cu profesorul Ion Dodu Bălan, cu atâţia alţii cu care lucrase în redacţia „Luceafărului”, de la aceea de început a lui Mihu până la „trupa de şoc” a lui Eugen Barbu.
O imagine, ca dintr-un film italian: eram la mare, la Vila scriitorilor de la Neptun şi mă duceam dimineaţa de tot să mă aerosolesc pe ţărm. Mă întâlneam, inevitabil, cu Leone, în costum de baie, cu o trăistuţă atârnată la brâu, care mergea hotărât spre golful din spatele Vilei scriitorilor. „Nu mergi cu mine după scoici?”, mă invita el generos şi eu nu mergeam, era cam frig, nu le-am avut niciodată cu pasiunile marine, la mine, la Bălăciţa, nu curgea decât Desnăţuiul, pârâu subţire, care n-avea nici sămânţă de peşte, darămite scoici.
Peste o jumătate de oră, Leone urca la restaurant cu o captură de scoici luate cu mâna lui, le meşterea împreună cu bucătarul şi le înfuleca la micul dejun, pentru că nu prea găsea amatori printre colegi să guste gelatina cu iz de baltă pe care i-o dăruia Pontul Euxin.
E o amintire din anii optzeci şi ceva.
Leu era pătrăţos, muşchiulos, ca o morsă, îi cunoştea pe toţi, era în elementul lui, el, omul de la mare care se simţea acasă la Neptun, la Tuzla, la Constanţa.
După 1989, când el devenise freelancer, Doamne, ce-mi place cuvântul ăsta, e ca un fel de meserie a lui Robin Hood, ceva între libertate şi disperare, iar eu încercam să mă reconvertesc în ziarist de televiziune, tot de nevoie, fireşte, i-am propus să facem o emisiune, o „Cafenea literară”, lucru pe care nea Cornel l-a acceptat cu plăcere şi cu entuziasm chiar, pentru că era pe sufletul lui de causeur, de om doldora de amintiri şi de poante celebre. Am vorbit acolo, făceam emisiunea într-un club cu poze de epocă, apoi acasă la Leone, în bulevardul Dacia, pe o terasă ori într-un salonaş cu mobilă stil (el a avut întotdeauna nebunia pieselor de colecţie), am vorbit despre atâţia scriitori pe care el îi cunoscuse de aproape, despre oameni care pentru generaţia impetuoasă şi, să mă iertaţi, uşor ignorantă, de după Rivuluţie, nu mai însemnau nimic.
Am vorbit despre Tonegaru, despre Dimitrie Stelaru, despre Ilarie Dobridor, despre Artur Enăşescu. Despre Arghezi, despre Victor Eftimiu, apoi despre colegii (şi ai mei) mai noi, despre Grigore Hagiu, despre Nicolae Velea, despre Adrian Păunescu, despre Constanţa Buzea.
Am citit versuri. Nea Cornel şi-a amintit întâmplări haioase. La câteva întâlniri l-am invitat şi pe Nicolae Dragoş. Alt povestitor cu vocaţie.
A fost o cafenea literară ca o bucurie a noastră pe care o împărţeam cu oameni de calitate ce sunau la televiziune, care se simţeau transpuşi într-o lume de care fuseseră despărţiţi brutal. În arhivele TVRM, dac-or mai fi existând în această nebunie a televiziunilor de piaţă, ar trebui să mai fie aceste documente.
V-am povestit câteva întâmplări de gazetărie şi de dragoste pentru scriitorii care au trecut prin viaţa noastră, pentru că în centrul lor este prietenul meu Leone, nea Cornel, Leul Mare, cum i se zice pe domeniul lui de la Poiana Ţapului, unde şi-a construit cu migală şi cu talent un fel de casă de vis, cu scări interioare alambicate, cu cămăruţe ascunse sub tavane de lemn proaspăt, cu obiecte vechi, cu tablouri şi, mai ales, cu etajere pline de cărţi.
Când el împlinea o vârstă, nu spunem care, nu face bine la domnişoare, am mers acolo cu un operator de televiziune de mâna întâi, Miky Cacoveanu, şi am făcut un film-emisiune pe care l-am numit Poiana Leului.
Dacă eram în locul lui nea Cornel, fan Internet, meşter în navigaţia de toate tipurile, eu aş fi luat acest film, l-aş fi „postat” şi-ar fi devenit o piesă foarte „vizitată”, cum se zice. Pentru că subiectul, Leul, e o poveste de televiziune.
Cu el se poate vorbi despre orice. Cu argumente, pentru că e citit, pentru că ştie literatură şi filosofie, pentru că ştie viaţă şi televiziune, pentru că a scris, mi se sparie gândul, peste o sută de cărţi.
À propos, recent a lansat o carte de 1100 de pagini (una mie una sută) cu multe romane ale lui, un cărţoi imens, mi l-a dăruit, nu ştiu dacă aveam potenţa financiară de a-l cumpăra, ştiam multe părţi dar, când la două zile după ce-mi dăduse cartea, m-a sunat să mă întrebe parşiv: „Mi-ai citit cartea?” – m-a lăsat mască.
Noroc de originea mea oltenească, i-am replicat (era iunie): Întreabă-mă prin septembrie, nea Cornele!
Corneliu Leu este un experimentalist cu vocaţie. Are o nelinişte (metafizică ori, poate, premeditată inteligent) care-l împinge în tot felul de aventuri sociale, intelectuale, politice.
A vrut să candideze la preşedinţia Uniunii Scriitorilor. El cunoştea această Uniune până-n prăsele, până-n rădăcini, până-n dedesubturile nu totdeauna curate ale acestui joc de-a puterea. Ar fi deranjat multe ierarhii pentru că e rău de gură, pentru că are „cojones” de luptător bătrân, dar s-a găsit o cale să fie oprit de slugile mişcularde ale celui care voia să meargă la sigur.
Nu şi-a plătit cotizaţia pe ultimul an. Scriitorul cu peste o sută de cărţi nu şi-a plătit cotizaţia, deci nu-l putem considera eligibil.
Nu-ţi e ruşine, dom’ Nae, vestală a templului manolescian?
Corneliu Leu, hai că trebuie să-i scriu o dată şi numele oficial, a vrut să candideze şi la europarlamentare. N-a avut loc de tot felul de golani şi golance, care şi-au pus în minte să reprezinte România la masa valorilor, când ei (ele) nu ştiu să vorbească fluent limba română, de cultură nici n-avem ce vorbi!
Leu organizează Ziua limbii române. Leu trimite scrisori deschise (pe net, evident) unor impostori ajunşi la cele mai înalte demnităţi într-o Românie nedemnă.
N-am avut nici o clipă intenţia să te laud, nea Cornele! Umorul pe care-l ai nici n-ar permite asta.
A fost felul meu de a-ţi spune că mi-e drag să vorbesc (rareori, e drept) cu un om liber la minte, despre orice, într-o vreme când rasa scriitorilor pursânge e din ce în ce mai rară.
Şi mai e felul meu de a spune că mai am foarte puţin până la sfârşitul „cărţii fundamentale” pe care mi-ai dăruit-o. Mai am trei capitole: Vremea rostirii libere, Politrucul şi Rănile soldaţilor învingători.
După asta, vorbim. În Poiana Leului, pe bulevardul Dacia, la Boema ’33.
Dumneata alegi terenul!
En garde!
                                                        Nicolae Dan FRUNTELATĂ
                                            (Bucureștiul literar și artistic, nr 11/2014)






UN BALZAC AL TIMPURILOR NOASTRE

        Corneliu Leu scrie şi publică de la vârsta de cincisprezece ani şi nu ne-am mira să-şi serbeze cea de-a optezeci şi cincea aniversare a zilei de naştere cu un nou roman-fluviu.
 Deunăzi, a trimis către cititori, prin email, o mie o sută de pagini de proză de foarte bună calitate, romane de dată recentă, abia încheiate, cu răsunet contemporan.
 Cine este oare profet în ţara lui? Când patria proprie poartă numele de România, artistul adevărat nu numai că nu este recunoscut şi onorat, el este adesea hulit. Leu publică în Franţa şi în Italia, romanele sale sunt vândute în SUA, prin reţeaua Amazon. Dacă nu încasează lei la noi, măcar îi intră în cont euro-dolari.
 Între scriitorii români, Corneliu Leu a avut întotdeauna o imagine aparte. El a fost în primul rând prozatorul, romancierul de har, citit. În acelaşi timp, a scris teatru, piese radiofonice, scheciuri şi librete satirice, cu miză politică, librete pline de haz pentru teatrele de revistă, versuri. El a fost ziarist, om de radio şi televiziune, ziarist de război, director de editură, redactor-şef al unei reviste de cultură, directorul uneia din casele de film de mare succes. După 1989, a înfiinţat Casa de Editură ( o vreme şi Tipografie), numită, se putea altfel, Realitatea. Din câte ştim, a scris un scenariu de film, imaginat pentru o producţie româno-chineză. Romanele sale au valenţe cinematografice şi am vedea înainte de toate un film artistic de lung metraj şi de răsunet după Romanul unei zile mari.
 Exegeţii au evidenţiat puterea de invenţie ficţională, talentul de povestitor. La el, întâmplările curg nestăvilite. Istoricii literari vor particulariza cândva în scrierile sale lumea complexă, lumea duală, lumea pestriţă şi adevărată pe care o simţim în jurul nostru.
Un Balzac al timpului său, al timpurilor noastre. În acest epitet vedem nu atât truditorul asupra paginii, ci izvorul care ţâşneşte cu putere neistovită, depănând - cu dăruire, cu bucurie şi cu pasiune - viaţa. De aici, tragem concluzia că viaţa nu este altceva decât o sumedenie de romane şi povestiri care poartă amprenta Corneliu Leu.
Corneliu Leu este un scriitor neobosit şi un om al agorei.
Rememorăm:  Este membru fondator al Asociaţiei Europene petrnu Educaţie Pluralistă, membru titular al Institutului Internaţional Jacques Maritain, a înfiinţat Institutul Naţional de Personalism, a iniţiat, a organizat şi a condus vreme de două decenii Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc, a lansat conceptul de Societate Civilă Transnaţională, şi câte mai câte.
Este prezent în mass-media cu articole despre societatea civilă, democraţia reală, meritocraţie. Se mai zbate cineva în ţara asta pentru inculcarea în minţile şi în inimile noastre a pricipiului meritocraţiei?
Un om, un singur român a lansat ideea cinstirii limbii noastre printr-o zi de sărbătoare pe tot cuprinsul ţării şi s-a bătut pentru recunoaşterea de către autorităţi şi pentru serbarea, pentru prima oară, la 31 August 2013, a Zilei Limbii Române. De fapt, el a susţinut sărbătoarea aceasta, dăruire fizică şi cheltuieli financiare din buzunarul propriu!
                                                           Constantin LUPEANU
                                         (mai 2014, la lansarea romanului „Viața ca-n filme”)

 

 
  
 In continuarea reproducerilor din acest interviu din numerele trecute ale revistei noastre, publicăm mai jos primul capitol  și cel cu care se încheie cartea: 
  

 1.Corneliu Leu par lui-même 


F.P. Nu e cazul să le mai spunem cititorilor noștri ce au scris/ce scriu istoriile literare despre Corneliu Leu. Comentariile pot fi lesne de găsit în orice bibliotecă din țară. În ce mă privește, ca partener de dialog, am să fac precizarea că prin educație, dar mai ales prin prețuirea pe care v-o port de mai multe decenii încoace și nu în ultimul rînd din decență, n-am să accept o formulă de adresare colocvială, așa cum mi-ați propus mai deunăzi, ci am să mă adresez cu „Dumneavoastră” și am să intru direct în subiect. Așadar, cine sunteți  dumneavoastră, domnule Corneliu Leu ? Cum v-ați prezenta foarte succint cuiva care nu v-ar cunoaște ?
C.L. Ca să vorbesc despre ce reprezint, nu pot decât să ofer cronologia bibliografică despre care mi-ai spus că-i prea succintă prezentând doar date seci și titluri. Dar, conform cutumelor editoriale, asta e mai bine s-o facem la sfârșitul cărții.
F.P. O amănunți cu date despre persoana dumneavoastră?
C.L. Nu. Nu mai sunt la vârsta la care să vorbesc despre mine  prin prisma persoanei, ci a ideilor ce le lasă ca urmă. Vorbim despre cărți. Despre ideile cuprinse-n acțiunea lor sau în altfel de acțiuni.
F.P. Bine, dar la întrebarea de mai sus?
 C.L. Succint, cum ai și cerut, mă rezum să vorbesc nu despre cum mă prezint, ci despre ce aș vrea să-mi impun a reprezenta. Și recunosc faptul că, aspirând lucid spre o lume a certitudinii, respect mai mult decât orice profesionalismul ca determinantă a certitudinilor vieții sociale. Nu-mi place să accept improvizațiile amatoristice; la șmecheri apreciez numai latura simpatică a modului glumeț cu care unii știu să-și mascheze superficialitatea; iar la descurcăreți, cu toate că nu-i resping, chiar că nu apreciez nimic. Din pricina asta mă oblig în primul rând pe mine să nu-i încurc pe alții, să nu bâjbâi și să nu am hiatusuri; să mă simt profesionist și când meditez asupra unui lucru, și când e nevoie să-i calculez mai mult dimensiunile, și atunci când îl fac. Dar să nu crezi că vreau să mă laud cu asta în artă. Mă refer doar la relațiile cu semenii, relații în care apreciez că ținerea cuvântului dat este tot o formă de profesionalism, dacă  nu chiar forma superioară: cea a profesiunii de credință. Sunt fericit să fiu un profesionist al prieteniei, tocmai pentru că abordarea cu seriozitate a sentimentului ei infirmă spiritul gregar de gașcă; și l-am iubit mult pe Mihu Dragomir care scria: Prietenul plecat-a pe când era mai greu / Dar tot prietenia la masa mea-i mereu ! Sunt conștient că-mi duc cu profesionism crucea căsniciei, condimentată cu aventurile de rigoare. Sunt  fericit când colaboratorii îmi înțeleg proiectele profesionale și sufăr când sunt considerat doar șef. Sunt conștient a fi un pauper miliardar în idei și, în subsidiar, sunt un pofticios petrecăreț, băutor profesionist a cărui plăcere fiind să-și păstreze luciditatea petrecerii, nu-i poate suporta pe neprofesioniștii care se îmbată. Ei manifestă pericolul social de a strica altora  plăcerile vieții, tot așa cum birocrații sau fundamentaliștii, aplicând norme negândite, spurcă profesionismul cu care omenirea ar putea merge înainte. Cred în autoritatea pe care ți-o recunosc alții și nu în puterea pe care vanitoșii vor să și-o impună ei. Pe o asemenea cale am încercat să fiu profesionist și în anumite acțiuni politice, sfidând găștile și adresându-mă întotdeauna întregului public; dar asta nu mi-a reușit.
                                                                       _________________


 
  

 5. CÂND VIAȚA BATE LITERATURA


F.P. Revenind la literatură după modul explicit al prezentării unor opinii cetățenești  care se leagă direct cu subiectele de publicistică, mă adresez autorului de romane...
C.L. Care nu mai trebuie explicate, ele existând ca atare.
F.P. Credeți?
C. L. Am să răspund vorbind despre dreptul auctorial de a nu argumenta și explica decât prin operă. Adică prin actul facerii. Prin creația ta finită și nu printr-o sofistică explicativă.
F.P. Se spune, într-adevăr, că autorii care se explică prea mult, ar încerca prin aceasta să acopere anumite hiatusuri ale creației propriu-zise; dar, pe de altă parte, să  nu omitem nici faptul că cititorul are nevoie de anumite comentarii.
C.L. Are. Și eu îl consider chiar superior pe cititorul care, pe lângă curiozitatea sau emoția parcurgerii unei opere începe să-și pună întrebări...
F.P. Sau să caute explicații.
C.L. Să caute. Desigur: Explicații, semnificații, corelații, paralele filosofice, estetice sau emoționale, secrete de abordare a artei respective, toanele unor slăbiciuni fizice și încercările la care îl supun pe om credința sau necredința în anumite adevăruri; precum și alte realități psihice din care personajele se configurează prin cuvintele așternute în anumite feluri de vorbire... Să caute; că doar pentru asta există critica literară, chiar dacă unii profesioniști ai ei ar vrea să pună accentul pe tragerea de sfori și nu pe explicațiile cât mai  autorizate și mai profesioniste pe care le așteaptă cititorul.
F.P. Deci autorul, după părerea, dumneavoastră nu are nevoie să se explice.
C.L. Nu are nevoie „să se mai explice” de vreme ce el se exprimă prin operă. Actul de creație, în  sine e o explicație cu tine însuți și cu lumea înconjurătoare. Prin limbajul lui te definești și te redefinești până când consideri că te-ai explicat îndeajuns sau că ai găsit forma cea mai cuprinzătoare a explicației. Atunci când artistul pune punct, înseamnă că s-a explicat. Și, ca să fiu mai plastic în afirmație, îți cer permisiunea să dau două exemple chiar din arta plastică.
F.P. Clasică, sau contemporană?
C.L. Unul cu clasici, altul cu contemporani.
F.P. Clasicul fiind?
C.L. Paciurea. Monumentalul Paciurea, la a cărui tăcută vehemență titanică se supunea și piatra cea mai dură. El era profesor. Avea clasă de sculptură la Belle-Arte unde-l folosea ca asistent pe Oscar Han, alt mare sculptor, dar nu al tăcerilor îndârjite, ci al verbiajului specific unor noi căutări de expresie. Se completau bine, fiindcă meseria deprinsă de la taciturnul maestru cu care lucrai, se completa cu divagația estetică a asistentului de cultură debordantă. Și, astfel, când - pe un subiect plăcut amândurora privind imaginea himerei - încântat, Han  abia mângâia mulajul pregătit trasând niște forme care trebuiau să devină ezoterice, dar lăsându-le prea mult în forma lor tranzitorie pentru plăcerea de a explica prin vorbe ce ar fi vrut să sculpteze, Paciurea, care venise pentru cursul său care urma, n-a mai avut răbdare să stea în ușă. L-a dat într-o parte de unde-și putea continua vorbirea, s-a aruncat asupra lutului moale întins peste scheletul ce se rotea pe postament, a trasat niște adâncituri cu bastonul, a dat câțiva pumni și palme, a țintit cu câteva gogoloaie de pământ care s-au lipit unde trebuia și, înfigându-și de câteva ori degetele care știau să și zgârie să și mângâie, s-a retras gemând de încordare și spunând un singur cuvânt: „Asta-i!”... Abia apoi, în vreme ce-și ștergea mâinile cu aceeași cârpă udă cu care urma să fie învelită himera ce se configurase în toată monumentalitatea ei, i s-a adresat drăgăstos lui Han: „Continuă tu cu explicațiile și vino cu copiii la bere dacă mai vor să pună întrebări”... Ai priceput?
F.P. Perfect!... Și al doilea exemplu.
C.L. E dintre contemporani de-ai mei, așa că nu dau nume. Unul dintre ei, cu evident stil propriu și încântătoare virtuți decorative, vorbea atât de mult explicându-și opera încât reușea să atragă aproape oricui atenția că aceasta, oricât de inspirată era, suferea de un manierism îngrozitor, repetând mereu aceleași imagini și, de multe ori, aceleași degradeuri de culori. Chiar dacă, luate în sine, ele erau într-adevăr frumoase, plictiseau prin repetare exact cum el, ca om, plictisea turuind explicații. Altul, care-mi promisese o pânză de care fusesem încântat încă din faza de atelier, m-a amânat mai bine de o lună spunând că mai are de lucru la ea; apoi mi-a dat-o fără să observ decât o mică modificare de lumină. Și, doar când, încă nemulțumit, după o vreme  a venit la mine cu trusa de vopsele pentru a face încă vreo două retușuri, mi-am dat seama că, asemenea acelora, el mai făcuse zeci. Aproape imperceptibile dacă le luai în parte, dar, Dumnezeule, de câtă-ncărcătură pentru strălucirea ansamblului!
F.P. Ca să nu mai fiu întrebat, mă grăbesc să răspund că am priceput perfect și asta. Dar e vorba și de modul de exprimare al personalității artistice. Unii o fac dintr-un foc, alții decantează în timp.
C.L. Eu vorbesc în special despre romanul care cere decantări sau despre viziunea romanescă și mai amplă, a ciclurilor, în care un titlu îl completează pe celălalt și, conjugându-se cu acela, ajunge chiar să schimbe din viziunea lui, forma definitivă, ca și înțelesul definitiv, semnificațiile generale ale unui lung travelling prin timp, cum sunt romanele care descriu evoluția mai multor generații.
F. P. Să încadrăm în această categorie și ciclul despre care ați vorbit până acum?
C.L. Bine-nțeles. Despre el a fost vorba. Sunt momente care m-au marcat ori mi s-au făcut remarcate dintr-un secol întreg și, care, încă s-ar mai completa unele pe altele, sau ar primi completări noi. De asta și-au reclamat ele însele forma definitivă, despre ale cărei semnificații îmi permit să vorbesc de abia după ce am pus punct, sau la modul în care am pus acest punct, cu viziunea mea de astăzi pe care mi-o conferă întreaga experiență de viață, concluziile și regretele cu care m-am ales de pe urma ei.
F.P. Dar ați scris și romane de sine stătătoare, care nu fac parte din vreun ciclu, ci v-au satisfăcut pe moment, așa cum le-ați publicat.
C.L. Nu știu dacă m-au satisfăcut dar, de avut, am și din astea. Între cele două cicluri se află mai multe piese de sine stătătoare, după cum m-am confruntat cu vremurile și ideile lor. Există, așadar, cel de romane istorice și, continuând această obsesie istorică a păcatului, cel de romane privind istoria păcatelor mai noi, care își caută fiecare propria rotunjime arhitectonică dar, ca printr-o comunicare capilară, așa cum au unele forme ale vieții, își transmit unul altuia trăiri, senzații, sentimente și chiar abstracțiunea unei pledoarii unitare prin reapariția câte unui personaj care-și poartă mai departe mesajul. Între ele sau, mai bine zis, alăturea lor, am și romane unitare între propriile lor coperte față de care, spiritul meu persuasiv de posesie se manifestă tot ca asupra unor copii despre nu-ți vine să crezi că s-au maturizat și-ți faci plăcerea de a-i dădăci în continuare. Ăsta-i defectul meu: Cum prind o frază care mi-a plăcut cândva și de înțelesul căreia am fost mândru, cum devin și mai ambiționat s-o perfecționez încă, să-i găsesc noi întorsături în valențele de exprimare. Așa că, de multe ori, când îmi dau seama că am scris prea mult ca să mai pot perfecționa tot, mă oblig la un fel de abstinență de la această plăcere care este una estetică în sine; dar este a mea și o iau ca atare.Cu toate că, în fond, ar putea fi o sechelă a celui obsedat de cenzorii din jur, de critica ce practica alte politici decât cele estetice, făcând din mine, ca și din alți congeneri ai mei niște autori pe care i-a interesat faptul ca măcar în parte, cu atâta adevăr cât se putea spune sau sugera în epoca respectivă, cărțile să satisfacă cititorul. Acela, cu toate vicisitudinile lui, era momentul ce mi-a fost dăruit să-l viețuiesc; acela și nu altul. Și, chiar dacă aș mai fi avut câte un of față de concesiile pe care le făceam ca să-mi văd cărțile apărute, mă consola chiar și acel interes pentru adevăruri spuse pe jumătate, confirmat prin cererea de piață și repetarea edițiilor. La cicluri, chiar dacă ele erau configurate în mintea mea, nu mai speram să ajung; așa că, astăzi trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această șansă de a configura două cicluri,  mai lăsând și alte titluri pe de lături.
F.P. Putem să le enumerăm?
C.L. Încerc cronologic: „Vârsta de aur” – romanul studențesc al anilor ’50…
F.P. Apărut în 1957 și considerat în dicționare „unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste, cuprinzând emoționante pagini despre viața studențească…”Am să vă fac o mărturisire.Prin 1964-65, pe când eram student, pur și simplu „l-am devorat”. Era o carte încântătoare și în care ne regăseam și noi, tinerii amfiteatrelor din acei ani.
C.L. Știu. Dar încă mi-e frică să-l citesc acum. E una dintre puținele mele cărți pe care nu m-am hotărât dacă s-o las ca pe un păcat al tinereților sau să-i caut forma definitivă.
F.P.  De ce? E vorba de un cântar estetic?
C.L. Mai degrabă de sechelele pe care le-au lăsat asupra mea cenzura și „îndrumarea de partid” care, de fapt, era exercitată de cei ce se pretindeau critici literari sau editori. Am fost atât de lovit în niște convingeri sincere încât acum, se petrece cu mine marele paradox că, în vreme ce propriu manu  îmi cizelez cu pedanterie de zeci de ori orice articolaș până îl public și chiar după aceea, că nu consider niciodată un text perfect ci oricând aș mai avea ceva de corectat,  precizat sau adăugat - dacă mi se atinge cineva de o virgulă, adică dacă vine altul să-mi spună cam cum ar trebui să sune ceea ce vreau eu să spun, atunci fac criză și rup orice colaborare. De asta rubrica mea „În gura Leului” – care, recunosc că nu e deloc ușor de suportat de nici un editor fiindcă, oricum ar întoarce-o, mușcătura mea tot îl ceartă cu unii sau cu alții iar, pe și mai mulți îi face să-i întoarcă spatele pentru că-mi dă mie găzduire - cu toate că perseverez cu ea de zeci de ani, am tot mutat-o dintr-o publicație în alta sau, mai bine zis, acum fiind multe forme de media, audio, video, internet, etc, dintr-o redacție în alta, având stabilitate doar acolo unde sunt eu editorul și responsabilul. Sunt dificil, știu; dar ce mi s-a-ntâmplat cu „Vârsta de aur” a fost măcel. Și până la apariția primei ediții, fiindcă observațiile politrucilor nu erau numai de natură politică, ci mi se cenzurau tot felul de detalii și mi se cereau altele, absurde și livrești, chipurile ca să înfrumusețăm chipul tineretului nostru, să creem idealul comunist fără pată, fără pofte, fără sexualitate, fără... fără... fără orice; mi-au castrat personajele, ticăloșii!... Iar apoi, după apariție, altă categorie de apreciatori, cu toată fățărnicia moralizatoare a presei de tineret îndrumată de oameni care, peste câțiva ani dădeau cu nerușinare lecții inverse vorbind în numele lumii libere în care, spre deosebire de noi, putuseră emigra, mi-au măcelărit cartea pentru ceea ce conținea neconform cu „morala proletară în care trebuie crescut tineretul patriei”... De asta spun: Mi-e foarte dragă coperta ei care voia să sugereze un București boem, îmi sunt foarte dragi amintirile unor întâlniri entuziaste cu cititori tineri și nu numai, care apreciau acest spirit boem chiar și din resturile care mai rămăseseră la publicare, dar mi-e teamă să mă apropii de ea, lăsând-o încă acolo, la distanță, ca pe un martor insolit al unei perioade prin care  nici nu-mi dau seama prea bine cum am putut să trec.... Ce să-i faci? Asta-i viața!... „Curva de viață,domn procuror” , cum spune G.M. Zamfirescu. 
F.P. Înseamnă că aveți, totuși, amintiri frumoase din viața de student, dovedite chiar și prin regretul că nu s-au mai reflectat toate într-o asemenea carte. Eu cred că ar fi bine să-l reeditați. Chiar și așa, amintindu-vă câte necazuri ați avut la prima lui ediție. Am zis: chiar și faptul că regretați...
C.L. Regretul este că romanul despre care vorbim a fost, într-adevăr, și ca subiect și ca vârstă la care l-am scris, ceea ce numim „o carte de tinerețe”. Și este cunoscut faptul că această categorie de cărți poate avea o încărcătură de trăire sinceră destul de mare, care se reflectă într-o comunicare  superbă cu cititorul de aceeași vârstă, pe care îl marchezi și îl câștigi, iar el apoi, te urmărește, te ascultă, te cunoaște, îți acceptă modificările de poziție survenite odată cu vârsta ta. Dar și cu vârsta lui, de factor care te citește și te înțelege. Ei bine, timorat de câtă „îndrumare de partid” năvălea asupra mea încât nu mai comunicam eu cu  cititorii mei de aceeași vârstă, ci își comunicau criticaștrii politruci sloganurile lor, eu am renunțat.  Chiar dacă am câștigat apoi alții, eu am pierdut  atunci asemenea cititori cu care să merg în paralel spre maturizare: Ei spre maturizarea bio-psihică propriu zisă, eu spre maturizarea uneltelor literare. Și, crede-mă, îi urăsc foarte mult pe cei care mi-au luat această șansă.
F.P. Dar cum v-au luat-o dacă spuneți că aveați întâlniri cu cititori entuziaști?
C.L. Mulțumesc pentru o întrebare la care  găsești răspunsul singur dacă te gândești cât sufeream eu pe măsură ce ei se bucurau și apreciau niște resturi care mai rămăseseră din adevăratele entuziasme, nebunii și chiar dulci naivități ale tinereții. Exact cele care spui că te-au cucerit și pe dumneata!... Discutam cu ei, continuam în discuții destinul personajelor conturându-l verbal așa cum ar fi trebuit să fie în scriitură, ne asimțeam apropiați și ca vârstă și ca aspirații sau nebunii tinerești, dar de împlinit o ediție a doua nu am mai îndrăznit. Mai ales după ce acea presă „de tineret” despre care am vorbit m-a înfundat și m-a bălăcărit mai rău, acuzându-mă de mentalități burgheze insuportabile pentru membrii unor organizații de tineret progresist. Să nu uităm că nu trecuse încă un deceniu de când Ionel Teodoreanu fusese și interzis dar și pus la zid cu analize incriminatorii despre mentalitățile nerevoluționare ale personajelor sale și că, în generația lui se plătiseră multe polițe, unii fiind interziși iar alții primind gloria premiilor comuniste pentru crearea unor  personaje pe cât de false, pe atât de antinaționale. Elogiul personajului trădător care trecea la ruși a ocupat multă vreme locul lui Ion, al Comăneștenilor, al celor de la Medeleni, din Intunecare,  din Intâia noapte de dragoste, din Rusoaica, din Un port la răsărit, ca și ale altor scriitori, nu geniali, dar profesioniști ai romanului, știind să cucerească publicul printr-o intrigă bine condusă, chiar dacă cultivau fapte minore, naivități sentimentale, ori teribilisme adolescentine. E vorba de subiectele de tinerețe și despre tinerețe, la care revin rugându-te să-ți amintești asemenea cărți care te-au marcat deeoarece ele chiar se pretează la a fi scrise cu naivitate pentru că vorbesc de o vârstă frumoasă față de care cititorul este întotdeauna iertător și sentimental. Așa proliferaseră în perioada interbelică multe romane cu îndrăgostiți și aventuri sau drame amoroase de toată frumusețea, cu școlari, cu liceeni, cu studenți, cu tineri aventuroși  sau iubind până la nebunie, sau distrându-se până la abusurd, creionând personaje amuzante sau romantice, sau teribiliste care rămâneau în memorie chiar dacă nu făceau parte din marea literatură, tocmai pentru că o reprezentau pe cea profesionistă, depășind liniile amatoristice ale însemnărilor sentimentale pe care, ca și astăzi la multe dintre cărțile autopublicate,  alții le făceau  dovedindu-și mai degrabă prostul gust literar decât talentul. Cele bine scrise, însă, au avut asigurată gloria, până ce a apărut cenzura educației bolșevice, mai rea decât orice habotnicie puritanist-fățarnică. La omul nou, permanențele umane ale literaturii de până atunci, trebuiau să dispară. Ceea ce se mai salva din subiectele așa zis burgheze, erau numai atitudinile de „realism critic” adică șarjele de pamflet asupra personajelor odioase pe care, ca orice societate, ne dăm din nou seama prea bine, chiar în această perioadă, că le are din plin capitalismul. Asta m-a făcut și pe mine ca, la primul meu roman, Ochiu Dracului, să recurg la un asemenea subiect făcându-mi exercițiile de portretizare pe amuzante figuri cu pretenții din lumea incultă dar abilă, abjectă, sau instinctuală a negustoriei; ceea ce, iarăși trebuie să spun, redevine un adevăr foarte valabil și astăzi. Însă cu al doilea roman, cel în care voiam să-mi dau drumul imaginației unor aspirații care-mi caracterizau vârsta, nu mi-a mai mers. Da, voiam să-mi dau măsura unor efluvii de trăire sinceră situându-mă cel puțin deasupra unui nivel profesional mediu. Măcar așa cum eu citisem sute, de la Ionel Teodoreanu la Cezar Petrescu și apoi mai jos la N.Batzaria, Drumeș, Dessila, Băjenaru, Atanasiu, Ticu Arhip, Felix Aderca, Lucreția Karnabat, Cella Serghie, Petre Bellu, Sergiu Dan, B.Jordan, Ion Marin Iovescu, Neagu Rădulescu, Mircea Streinu, Pavel Chihaia, Radu Tudoran și Laurențiu Fulga, ultimii doi fiind scriitorii care, ulterior, m-au acceptat pe lângă ei. Dar și la tot ce însemna calupul de traduceri comerciale din literaturile engleză, franceză, italiană, spaniolă, a sentimentalismelor pistolare americane, exotismelor franțuzești și nostalgiilor anglo-saxone către ținuturi asiatice reprezentând sechela artistic-aventuroasă a colonialismului, la dramaticele romane  rusești care te zguduiau chiar și prost traduse, la insoliții care reprezentau noi valuri occidentale – ultimii pe care i-am mai putut conoaște până s-a pus obrocul cu publicarea catalogului celor peste zece mii de cărți interzise cititorului din regimul de democrație populară și înființarea editurii „Cartea rusă” cu tiraje zilnice de literatură propagandistică. Nu mi-a mai mers. Locomotiva la care mă înhămasem trebuia distrusă din faza de samovar. Altfel de cărți trebuiau să descrie „profilul moral-politic” al tânărului „înarmat cu ideile revoluționare ale leninismului”, iar „Aventurile submarinului Dox” se înlocuiau cu detectivi deveniți invincibili prin educația comsomolistă.
F.P. Credeți că ați fost blocat în mod special?
C.L. Ce-i aia „în mod special”:
F.P. Adică romanul dumneavoastră sacrificat pentru succesul altora?... Este, doar epoca în care romane ca „ Străinul” făceau carieră îndelungată.
C.L.„Străinul”, chiar dacă are defectul că tocmai personajul principal este făcut artificial prea grav și neconvingător, încă e o carte bună, care a circulat atâta vreme cât a avut susținerea criticii de partid, iar apoi a expiat de la sine, fără să facă nimănui rău. Acolo, Titus Popovici încă promitea. El a decăzut cu ”Setea”, care a fost decisivă pentru soarta lui neîncheiată de prozator de care i-am putea face vinovați pe cei care, conjunctural, l-au lăudat prea mult. Dar, pe lângă el circula o maculatură cu așa zise romane de educație a tineretului sau biografii de așa ziși „tineri revoluționari căzuți în luptă” care se demonstrau mai târziu a fi fost agenți de siguranță împușcați „din greșeală” de spionii ruși care girau la noi o inexistentă „mișcare progresistă”, cărți scrise de A.G.Vaida, Alexandru Jar, Petre Iosif, H. Rohan, Ștefan Gheorghiu, Haralamb Zincă și Constantin Chiriță (până au avut abilitatea să treacă de la eroi comuniști la eroi polițiști, unde convenția invincibilității e acceptată prin facilul genului), dar și alții mult mai proști ca Moș Bâgu, Savin Bratu, Vicu Mândra, Ion Mihăileanu, Zizi Munteanu, Sergiu Fărcășan și alte pseudonime care primeau premiile literare ale vremii. Ca și epica din poemele unor consacrați ca Breslașu, Jebeleanu, Beniuc, Maria Banuș, Cicerone Teodorescu, Veronica Porumbacu, evocându-i pe Roaită, Filimon Sârbu, Donca Simo, Lazăr Grumberg,  Sahia, ca o temă paralelă la imnurile pentru Lenin, Stalin  și „Tovarășul Gheorghiu” încăpând întotdeauna în cadența versurilor doar cu „u” scurt...
F.P. Vă întrebam dacă considerați că pentru asemenea cărți a fost sacrificată a dumneavoastră. Dacă, așa cum afirmați că, la nivelul altei generații, mari scriitori ai noștri au fost blocați, ca să  se vadă mai bine alții, adică cei care făceau servicii și aveau mâna pe putere, nu cumva și în cazul dumneavoastră...
C.L. Chestia cu „mâna pe putere” e valabilă oricând. Ne-au demonstrat-o din plin și marele Sadoveanu, și micul Beniuc, și complexatul Zaharia Stancu, ținând la această putere chiar mai mult decât la opera lor autentică.  A fost valabilă și mai târziu, când criticii se băteau pe locuri de publicat recenzii laudative la romanele lui Dumitru Popescu, dar și astăzi chiar, când se alege vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor un ministru de la care se așteaptă ceva ajutor pentru breaslă, dar macazul se schimbă și se ajunge ca breasla să cheltuiască bani cu el ca să fie împins pe listele premiilor literare.
F.P. Să revenim la cazul concret al romanului „Vârsta de aur”: vă considerați, deci, sau nu, victima unor asemenea practici?
C.L. Revenim. Știu că reprezint pericolul că, dacă-mi pui o singură întrebare, eu îți dau un răspuns pe care, dacă-l publici, te pune rău cu cel puțin alte două trei persoane. I-am atenționat pe cei care mă fac să vorbesc de faptul că, până la urmă, nu mă vor mai putea face să tac.... Bine, uite că revin: Nu mă consider.
F.P. Vă rog argumentați; aici nu mai e vorba de literatură, ca să răspundeți numai prin metaforele din cărți.
C.L. Ai dreptate; așa că, iată: Nu mă consider victimă, fiindcă acele înseilări literare erau pe gustul liderilor epocii, iar cartea mea nu.
F.P. Era vorba, deci, de un întreg sistem de a impune o anumită estetică?
C.L. Dacă poate fi numită „estetică”!... Și, formal, zău că poate; fiindcă mulți politruci se dădeau drept „esteticieni de tip nou” numai fiindcă făceau propagandă marxist-leninistă fără a avea nimic comun cu frumosul actului estetic și nici instinctul nativ de a-l aprecia. Ei serveau interese de partid impunându-se ca temuții critici literari și de artă ai epocii!... Iar sorgintea lor se explică prin faptul că istoria partidului folosea referiri la literatura inventată pentru a-și suplini inexistența în epocă și a ilustra tezele luptei de clasă sau a dragostei noastre populare pentru ocupantul sovietic. Asta este o realitate care se confirmă și prin practicile din  întreaga epocă, dar prin faptul că, exact când a vrut mai multă dictatură-n cultură, Ceaușescu i-a pus cenzori pe istoricii care trudeau la a confecționa elemente de falsă sau exagerată istorie comunistă. Ei avizau și cărțile beletristice obligând la inserturi prin care să se confirme ce inventau pentru istorie. Prin asta se creau false criterii de referință: Literatura prelua falsurile istorice, iar cartea de istorie făcea referiri bibliografice la invențiile din literatură. Asta era marea falsificare pe care toți eram obligați să o preluăm confirmând-o, sau să ne ferim de ea cât mai discret spre a nu  fi dezavuați. Iar unuia ca mine, căruia-mi plăcea și istoria ca atare, dar și să văd istoricește prezentul, îmi venea și mai greu. Făceam eforturi și mai mari ca să evit o excludere din lumea literară sau, chiar renunțam, ca în cazul Vârstei de aur despre care dumneata spui că ți-a plăcut, dar eu mi-am impus să uit că aș fi scris-o. Uite, îți promit că, după șaizeci de ani, am să-mi fac acum timp pentru o lectură, să văd ce Dumnezeu mai rămăsese din ea de vreme ce vouă, generația următoare mie, v-a plăcut!... Așa că răspunsul meu nu e nici subiectiv, nici vindicativ, ci are o obiectivitate  care demonstrează și mai mult cât rău a făcut cenzura comunistă cu care cocheta din plin o bună parte a criticii literare: N-am fost eu victimizat special, ci numai înlăturat de  tăvălugul nesincerităților propagandistice care avea nevoie de altceva. Așa că nu mi-e ciudă pe cineva anume, mai mult decât pe mine. Mi-e ciudă numai pe acea epocă și pe provocatorii ei care m-au condus la compromisul unei cărți nereușite.
 F.P. Parcă am vorbit de succesul ei.
 C.L. Am vorbit despre succesul a numai ceea ce a rămas din ea.
F.P. De ce nu o refaceți, sau reconstituiți? De ce nu o rescrieți?
C.L. Păi vezi, nu mai sunt la vărsta naivă și dăruită și încă binecuvântată de doza de romantism necesar, vârsta la care să scriu cu sinceritate o asemenea carte. Astăzi, la experiența mea, nici nu mi-aș permite, dar recunosc și faptul că nici nu aș putea decât să mimez acele frumoase naivități pentru care, poate, aș fi fost capabil să conving la tinerețe, fiind eu convins încă de ele. E vorba de patosul tinereții, ca la Rimbaud. Un patos pe care cititorul îl simte, îl înțelege și îl retrăiește bucurându-se chiar și de naivitățile lui, fiindu-ți recunoscător că, prin sinceritatea ta de autor, i le-ai retrezit. Așa ceva, numai la vârsta respectivă își poate găsi forma ideală. Uită-te la seria cu Harry Potter cum descrește de la roman la roman și cum autoarea a clacat trecând la alte teme... Mi-am dat seama că nu mai aveam starea respectivă ca să-l refac, încă de mult, când mi s-au cerut alte ediții.
F.P. Vi s-au cerut?
C.L. Da, după vreo cinsprezece ani, Mihai Gafița care în tinerețea lui fusese  redactorul editurii „Universul” unde împreună cu celebrul Moș Nae publica „Universul copiilor” și multă literatură normală pentru tineret, mi-a pus întrebarea, așa cum mi-o pui și dumneata. Era o perioadă mai de deschidere, iar flerul lui de editor căuta best-selleruri. Mi-a spus că romanul meu putea fi.
F.P. Și?
C.L. Ți-am dat răspunsul încă de la început: A fost o dublă măcelărire: Și la publicare și la primirea critică, așa că eu n-am mai scos imediat o nouă ediție așa cum ar fi fost normal de vreme ce primele 30.000 de exemplare se epuizaseră rapid... Viața unui best-seller e valabilă și îi construiește într-adevăr scriitorului un eșalon sau eșaloane de cititori, atâta vreme cât are continuitate. Nu numai că oficial eram criticat, dar și eu personal renunțasem la lupta asta; îmi propusesem să uit acest roman în forma în care mă lăsasem siluit acceptând compromisurile, locul meu fusese ocupat de alte cărți, chiar dumneata ai pomenit „Străinul”. Nu mai aveam chef nici măcar să-i urăsc pe cei care mă siluiseră, mai ales că era vorba mai mult de un sistem, decât de persoane care o făceau cu convingere. Sunt jucător de poker; știu și ce-nseamnă să pierzi, și ce-nseamnă să-ți impui s-o iei de la capăt într-un alt stil de joc: Pentru asta trebuie să uiți cele afective față de oamenii care ți-au luat banii; să te concentrezi în a fi dur și rece, indiferent cu cine! Hai să trecem la alte cărți!
F.P. Dintre cele de sine stătătoare.
C.L. Da. Una care mi-a reușit și a ajuns la tiraje mari, peste suta de mii de exemplare, a fost cea de povestiri fantastice, cu iz oriental mai mult prin limbaj decât prin metafora care e una general-umană, intitulată „Nopți dobrogene”.
F.P. Aici nu v-au mai cenzurat?
C.L. Nu se prea pricepeau, sau nu i-a interesat. Era vorba de basm și de încercarea unor virtuozități stilistice. Nu-i servea, dar pesemne că nici nu-i deranja prea mult dacă nu observau că era vorba de un fel de pseudo-basm. În plus, literatura sovietică lansase moda cultivării unor regionalisme ale celor care aveau așa zise republici socialiste sau autonome și, fiind vorba de „dobrogene”, m-au catalogat statistic acolo; deci, unde se puteau bifa realizări. Și n-au mai puricat textul din punctul de vedere al esteticilor marxiste.
F.P. Era în anul 1958.
C.L. Da. 1958 e anul apariției acestei cărți, așa cum anul apariției unui volum de nuvele la care țin: „Dreptul la Dragoste”, este 1968, dar aceste două volume cuprind proză scrisă de mine, uneori publicată fragmentar, alteori citită sau scenarizată la radio, încă din anul 1950. Menționându-le pe acestea, trecem peste  altele, printre care cele două romane „Puterea” și „Această viață sentimentală” (ce provine dintr-o primă formă mult sacrificată și ea:„Viața particulară a lui Constant Hagiu”) făcând astăzi parte din ciclul „istoria păcatelor mai noi” și ajungem la  „Femeia cu ochi albaștri” publicată în anul 1970 după avataruri asemănătoare. Dar, din „fericire”, pe acestea nu mai trebuie să le comentăm deoarece ți-am mărturisit încă dinainte șansa de a fi intrat în posesia unui document  al cenzurii care, de asemenea, încerca o decapitare. Avem în addenda referatul  care, ciudat lucru, este scris cu acuratețea unui stil de critic literar, din care cititorul va înțelege toată tărășenia. Așa că putem trece la alte titluri cărora nici nu le mai pomenim avatarurile fiindcă sunt cam aceleași, numai că autorul îmbătrânește în rele și, mai bine sau mai rău, ca un animal vânat, își cultivă reflexele prin care le contracarează: „Prețul dragostei, al credinței și al urii”- 1978, „Patriarhii”- 1979 și  „Insulele” – 1982, la care, ca într-o operă muzicală bine organizată contrapunctic, după un sfert de veac de la înscenarea demascării mele ca autor morbid, impudic și aventuros-burghez, lipsit de orizonturile roze ale socialismului victorios în paginile „Vârstei de aur”, tot presa pentru tineret revine cu un „ritornello” sau chiar „d’a capo al fine” într-o altă arie a calomniei. Prin care, ca dedesubturi a serviciilor făcute intereselor conducerii de partid, dădea vina pe mine pentru cei 30.000 de dolari pierduți de Nicușor Ceaușescu la Las Vegas și suportați de Cornel Burtică din fondurile comerțului exterior românesc, dar și pe cartea mea pentru că instigă la violență, decrepitudine și alte patimi burgheze generația îngerească formată de Uniunea Tineretului Comunist al cărei lider era Nicușor. Numai că îndrumătorii și autorii acelor calomnii nu mai erau oameni care apoi să „aleagă libertatea occidentală” ca pe vremuri ci, patriotic, au rămas în România care se eliberase între timp, devenind parlamentari și lideri de opinie publică capitalistă. 
F.P. Cu asta, pesemne, se încheie și un capitol al avatarurilor cărților dumneavoastră.
C.L. Exact. Nu mai am nici un haz. Nu mă mai șicanează nimeni. Pot să scriu cum vreau și să public ce vreau. Dacă nu mă-ntrebați și cât îmi ajunge pensia, sau cum mă descurc cu ea, totul e bine și rămân la răspunsuri frumoase!
F.P. Nu-mi permit să vorbesc despre pensie tocmai cu dumneavoastră care sunteți și astăzi un scriitor atât de activ.
C.L. Dar ce, crezi că eu, dacă mi-aș permite să vorbesc despre ea cu conducătorii de azi, atât de dedicați averilor proprii, aș obține ceva?!
F.P. Nu știu, dar măcar v-ați manifesta umorul!
C.L. Posibil. Poate doar pentru că există termenul de „umor gratuit”.
F.P. Există. Dar nu la dumneavoastră. Umorul cu care ați umplut cele trei masive volume de pamflet și satiră  intitulate „In gura leului” și subintitulate drept cronica politică a diverșilor ani, sau cabaret politic al acestor ani, este cât se poate de acid și de agresiv.
C.L. Ei, mă amuz și eu făcând haz de necaz. Am umplut și un al patrulea volum de pamflete care este în curs de apariție. Dar, vorba lui Caragiale, când am văzut că ștrengarii ăștia contemporani prea „trișează cu mineralul”, n-am mai avut chef de umor față de starea de plâns în care ne-au adus.
F.P. Și totuși, ați scris. Atât la ciclurile dumneavoastră, cât și la titlurile independente. Haideți să le enumerăm: „De groază și de râs” – 1991, „Poetul ca o floare” – 1992, „Spionii birocrați” – 1996, ”Iarna iubirii” – 2001, „Amintiri din casa scriitorilor” – 2002, „Vecinul cel bun” – 2007,  „Roma termini” – 2010, se înșiruie printre alte 17 titluri. Este vorba de proze făcând parte din ciclurile pomenite, sau de volume cuprinzând eseuri politico-sociale, cursuri universitare de filosofie politică sau de ziaristică, amintiri și documente de familie, publicistică. Iar astea, printre alte titluri care alcătuiesc masivul dumneavoastră volum de teatru, cu adăugarea spectacolelor de radio și televiziune și chiar a altor scriituri reprezentându-vă inițiativele privind administrația publică a statului de drept, afirmarea societății civile, contribuția la unele mișcări internaționale ca și la marea mișcare națională a unității prin Ziua Limbii Române sărbătorită pretutindeni unde se vorbește... Toate astea în afara celor două vaste cicluri de proză care...
C.L. Lasă-mă să închei eu, ca să o scurtăm.
F.P. Dacă vreți!
C.L.Vreau, fiindcă am început un nou ciclu pentru care am nevoie de timp ca să-l termin cu același umor cu care l-am început.
F.P. Exact: Proza satirică.
C.L. E vorba de ciclul „Misterele din pașnicul oraș X”, care a început cu „Procurorul din X”, a continuat cu „Viața ca-n filme, sau Vagonul nr. 13” și va continua cu mutarea unor localnici neaoși ai acestui amărât-dar-generos-la-muls-miez-de-Bărăgan, la proprietățile lor de pe Coasta de Azur.
F.P. Vreți să-i incriminați și acolo, în ochii Europei!
C.L. Dimpotrivă. Vreau să le pun în evidență virtuțile.
F.P. De exemplu?
C.L. De exemplu: de a cumpăra cu bani cinstiți, sau măcar de a plăti cinstit lucrul cumpărat.
F.P. Adică, acolo nu le-ar fi dat cineva plocoane, comisioane, șpagă, sau nu ar fi fost favorizați de alții care le-au luat pentru asta șpagă, așa cum s-a întâmplat cu averile de aici?
C.L. Cam așa ceva. Că doar n-o fi nebun vreun proprietar de pe Coasta de Azur cu care au făcut ei acte. Acolo nu există nici retrocedări, nici privatizări, nici mafia asfaltiștilor sau a bordurilor la trotuare, a fierului vechi, a băieților deștepți, a vameșilor cu ANAF-ul; nici case disponibile ca-n Mihăileanu, nici măcar vechile inginerii de la BRCE sau FNI. Iar licitațiile de lucrări, împrumuturile și fondurile europene nu sunt la mâna lor. Așa că oamenii și-au cumpărat cinstit și cu bani peșin proprietățile de acolo, fapt pentru care merită lăudați și dați exemplu de ascensiune socială. Eu cred în societatea liberală și progresul ei prin personaje model.
F.P. Și chiar vreți să faceți din ei modele?
C.L. Desigur... Ei sunt urmașii dansatoarei din Ploiești căreia, tot cinstit, cu bani peșin pe care-i lua de la cei pe care-i tranșa pentru specialități canibale la grătar, Bokassa i-a cumpărat proprietăți pe Rivieră după ce l-a cununat cu ea Ceaușescu. Vezi, tot despre cumetrii e vorba!
F.P. Dar dumneavoastrfă vă referiți la cele dintr-o zodie mai nouă.
C.L. Depinde. Motto-ul, confirmând că istoria se repetă, e scris de cel puțin o sută de ani. Se cânta pentru generația lui Rică Venturiano, Zița, Veta –„Aide nene, zău! parol! să n-ai parte de mine și de Veta!...Hai deseară la Iunion, la Ionescu!”... Iar Titircă Inimă Rea, căruia nu-i displac cârciumile cu danseuze, când aude „așa vorbă mare”, acceptă. Chiar dacă Venturiano s-a scurtat în Videano, Ipingescu își schimbă numele în Blejnar sau devine Consilier de Stat pe Agricultură, tejghetarul Chiriac e femeie întreținând cu Veta relații moderne conform drepturilor omului susținute de Monica Macovei, rolul pripășitului Spiridon, cărând sacoșele cu bani și plasând corespondențele secrete îl joacă fostul soț al Mihaelei Rădulescu, șlagărul diseuzei de pur sânge francez devine maneaua cântată de Guță la Antena 3 și Radio Montecarlo, iar aluzia e cu moșia de la Nana: „Car c’est la Roumanie: / La plus belle colonie / Când ai vreo trei moșii!”... Până și refrenul celebrului în epocă Ionescu, poate fi preluat de Cristoiu când face cronica politică a partidului cu măr mușcat: „...O nimfă blondă, / O demimondă!”... Și, uite-așa, sub oblăduirea Europei, are loc schimbul de locuri peste tot unde începe cu litera „p” în limba română. Adică pat, politică, pușcărie, președinție: Oana Zăvoranu cu Raluca Pastramă, Crin Antonescu cu Klaus Iohannis, Adrian Năstase cu Dan Voiculescu și-n perspectivă apropiată Băsescu cu Ponta. Iar prețul acțiunilor lui Bercea Mondial crește pe Coasta de Azur, Isaura căutând cumetrie cu Hollande, Dan Diaconescu promițându-i dispensă de la Vatican, iar un mesager care e și intermediar secret pentru șpagă, de genul denumirii celor din înregistrările convorbirilor – „ăla de la apă”, „ăla mare”, „bătrânu” sau „românu” – s-ar putea numi acum „neamțu”. Ca să-i facă pontu cu Angela Merkel despre care, după luarea sumei să-i dea asigurări către obiectivul cu microfon din cravată: „Știe ea, mă! Cum să nu știe?!”... Numai veșnicul purtător de cuvânt al marilor noastre succese și ușurări financiare – Adrian Vasilescu va da în continuare asigurări că Deutsche Bank nu controlează Euro și că Drăgășani nu e tot una cu Drăgănești, așa că nici Isaura, chiar dacă-i tot din Olt, nu are filiație cu aurul românesc din tezaurul păzit de Isărescu, de vreme ce zestrea ei are la bază fierul vechi. Și își va încheia doctul articol citând din împăratul Vespasian chestia cu banii și mirosul, alături de celelalte valori europene cu care ne mândrim astăzi. În fond, acelui closet cu taxă - numit „vespasiană” în cinstea marelui împărat care l-a inventat spre progresul finanțelor publice - europa modernă nu i-a adăugat decât fotocelula care te spionează ca să dea drumul la apă. Dar asta, numai dacă nu cumva, tot la modul spion, îți prelevă și alte date biometrice, putându-te identifica apoi după organul respectiv.
F.P. Să înțeleg că astea vor fi personajele noului roman?
C.L. Nicidecum. Domnule, cum să-ți explic?... Eu nu descriu personaje existente, ci le inventez. Inventându-le, ele devin precum copii mei și încep să țin la ele. Ținând la ele, nu le pot descrie la fel de odios cum sunt cele din realitate.
F.P. Aha!...
C.L. Adică, cum?
F.P. Adică așa. Am spus „aha” și: punctum. Vorba dumneavoastră: „ca s-o scurtăm”.
C.L. S-o scurtăm pe asta începând cu altele.
F.P. Exact... În afară de aceste teme luate din stringenta actualitate și din mărturisita dumneavoastrră căutare de subiecte cât mai universale, care să meargă-n paralel cu lumea contemporană trezindu-i interesul, cum iarăși vă mărturisiți fără fățărnicie dorința de a-l câștiga pe cititor...
C.L. Păi, nu e firească?! Pictorul de ce expune? Actorul de ce iese-n avanscenă? Tenorul de ce forțează până la cele mai înalte acute? Avem nevoie să demonstrăm cuiva ceea ce suntem capabili; iar acesta este publicul.
F.P. Așa spuneam și eu subliniind că „vă mărturisiți fără fățărnicie dorința...”.
C.L. S-ar putea și cu fățărnicie?
F.P. Sunt unii care vorbesc numai despre „înaltele idealuri ale artei”, ca și cum viața de zi cu zi nu i-ar interesa.
C.L. Iar pe mine mă interesează mai ales viața de zi cu zi și realizarea celor mai plastice forme de exprimare a ei.
F.P. Sunteți om al cetății. O dovediți chiar și când scrieți romane istorice. „Vecinul cel bun”, o foarte frumoasă evocare a antichității daco-romane bogată în amănuntul bine cultivat,  vorbește despre Mare nostrum așa cum ar vorbi despre Pactul Atlantic sau NATO, despre limesul romanilor mai milităroși și mai puțin cultivați decât dacii, ca despre niște republici cu care se-ncearcă să fim înconjurați astăzi, despre ambasadorii trimiși la regele dac să-i dea trufașe sfaturi impertinente, etc.etc...
C.L. Nu poți să fii autor contemporan și să nu te referi la timpul pe care-l trăiești. Cel puțin acel tip de autor contemporan care mi-ar place să fiu eu... Tocmai de asta îți vorbeam de modul ciclic în care, sub socialismul care mi-a acoperit patruzeci de ani de viață matură și conștientă, ajungeam din nou și iar din nou a defecta. Nu e vorba de conotația politică a regimurilor, ci de a reajunge la modul propriu la defectul pentru care ești criticat. Cu alte cuvinte,  în mod ciclic abordam câte o temă pentru care mi se dădea în cap.
F.P. Păi ce, atunci toate lozincile și chemările erau despre „rolul artistului în cetate”. Ce vă nemulțumea?
C.L. Era despre rolul artistului „în cetatea lor”, adică lăudându-i pe ei, cei care o conduceau, slăvind fapte și biografii contrafăcute, lăudând minciunile raportărilor triumfaliste și, mai ales, ceea ce în ultimii zece-cincisprezece ani devenind evident pentru a indigna orice conștiință, un conflict și o suspiciune permanentă a omului contra om, numai și numai în scopul de a consolida o altă clasă conducătoare în locul burgheziei, mult mai restrânsă și mai profitoare decât aceasta și dotată cu un aparat de represiune teribil, pe care niște nenorociți venali din conducerile de astăzi încă îl mai regretă tocmai fiindcă li s-a imprimat caracterologic nevoia de a ațâța la ură între oameni care, în socialism însemna „a face carieră pe cadavrele altora”.
F.P. Spuneți că numai în ultimii zece-cincisprezece ani?
C.L. Da;  mă refer la momentul în care sistemul, cu adevărat odiosul sistem, nu numai că s-a consolidat, dar a devenit limpede în întreaga sa structură; atât de limpede încât să-și dea seama și cei care ar fi sperat altceva și chiar cei care au avut inițial mici profituri. Adică clasa muncitoare care „beneficia” de drepturi materiale și morale, atât democratice cât și de trai propriu zis, numai  prin cei care ajunseseră a fi „vârfurile ei”. Se pretindea a fi vorba de un fel de osmoză, atât în materie de drepturi, cât și în materie de avantaje: Unii care formau pojghița de deasupra sugeau, iar celorlalți li se transmiteau scursurile cel mult prin osmoză, adică în foarte mici cantități care se rezorb. Cu alte cuvinte, înfulecatul era pentru cei care începuseră a-și defini diferențierea socială ajungând pe treapta de „aparatcici” și vorbind în vag despre mândria de „clasă conducătoare”. Dar, pentru că nu era vorba decât de o foarte mică parte a muncitorimii, se găsise pentru această diferențiere termenul de „activ” (activ de partid, activ sindical, etc) pentru a nu recunoaște că era vorba de carieriști și parveniții care formaseră deja o altă clasă. Aceștia aveau și lefuri pe care nu le cheltuiau trăind din plocoane, și magazine speciale, și rețeaua de relații pentru a domina, profita, agonisi, ba chiar exploata. Populația era formată din executanți hrăniți cu porția. Chiar dacă în marasmul de astăzi, simpla ei asigurare ni se pare un avantaj, cine are capacitatea să analizeze fondul, își dă seama că era vorba de animalizarea populației hrănită spre a munci fără să gândească. Amintește-ți de scandalul cu „meditația transcendentală”: Mulți dintre cei acuzați mai târziu, o făcuseră, dacă nu la îndemnul, oricum cu aprobarea așa numitului „cabinet doi”. Când coanei Leana i s-a vorbit despre aceasta ca o metodă de a-i face pe oameni să iasă din frământările lor normale, să uite anumite realități devenind mai docili și mai bine concentrați la muncă, ea - la mintea ei, care funcționa maimult prin perfidia parșivă decât prin învățătura luminată - a văzut imediat în asta un mijloc de a realiza „visul de aur” – acela de a-i face pe oameni să muncească mai mult și să gândească mai puțin. Pentru că ăsta era visul de aur al politrucilor: să aibă animale de lucru pe care să le dirijeze, să le manipuleze cum vor!... Înțelegi acum de unde vine pornirea mea împotriva manipulărilor politice pe care le înceacă cu noi cei mai abjecți dintre politicienii de astăzi, chiar dacă au alte metode decât cei de ieri, nu?
F.P. Dar atunci au fost pedepsiți o serie întreagă de intelectuali de prestigiu.
C.L. Exact. Și tot de cocoana. Când securiștii i-au raportat că amploarea unei asemenea proceduri de meditație poate conduce la alt fel de surprize, a uitat că tocmai ea dăduse aprobarea. Și o dăduse, tocmai din dorința aceea caracteristică a liderilor comuniști, de a conduce turme bine supuse. Ăsta era fondul sistemului piramidal de turmă cu tătuc în frunte, cotarle grase, strălucind de trai bun pe lângă el și niște locuri de lătrăi pe margine. Chiar și prin exemplul ăsta, ca și prin alte experiențe care au dezvăluit treptat hidoșenia actului de  gâtuire a inițiativei umane și de robotizare a persoanei executante, constatăm că a fost nevoie de o perioadă pentru ca să devină evident sistemul acela bolnăvicios, construit cu tenacitate și abilitate malefică, într-un laborator cu evidență răuvoitor pentru omenire, care nici nu știm dacă aparținea numai conducătorilor comuniști. Ura omului față de om, invidia, meschinăria, lucrătura, minciuna și necinstea deveniseră resoartele prin care el funcționa. Iar, de vreme ce o asemenea trăsătură a regimului s-a evidențiat tocmai prin consolidarea puterii acestuia, pericolul de a se înstăpâni era și mai mare. Pentru oricine; și pentru cei care acceptau minciuna, dar și pentru cei care nu o acceptau, dar se obișnuiseră cu sensurile antinomice ale comunicatelor celor mai oficiale. Realitatea ne convinsese că afirmațiile politicienilor vremii aveau înțelesul exact pe dos, cel mai evident fiind faptul că oricine bănuia un pericol tocmai atunci când i se anunța o îmbunătățire a sorții. Un sistem de presiune prin minciună și spălare a creierelor care nu mai avea cauze sau vinovați direcți ci, mai degrabă stări. Stări materiale suferinde și stări psihice de obligare a îndepărtării persoanei umane de firescul ei, pe de o parte și stări cât mai mincinoase pentru a conduce prin demagogie pe de alta; un cancer social al răstălmăcirii și animalizării moralei de care, iată, încă nu ne desprindem. O generală lipsă de scrupule manifestată prin minciună, fățărnicie și carierism. Și, ceea ce este mai grav, o lipsă de valori reale care se continuă din plin și astăzi, pentru că omul este întotdeauna atent la exemplele de parvenire, iar parvenirea în socialism a generalizat necinstea, nesinceritatea, fățărnicia, turnătoria, cariera prin lucrătură ca să obții postul altuia. Prostia cu ștaif de funcție de care dădeau dovadă cei ajunși în acele „active” nu putea să nu-i pună pe gânduri pe cei rămași înafară, care și-ar fi dorit și ei să parvină. Iar faptul că asemenea oameni parveneau prin slugărnicie, plocoane, nerușinare în folosirea metodelor murdare și acapararea avantajelor personale, a devenit un model înlocuind valorile autentice într-un asemenea hal încât astăzi, la un sfert de veac, în loc să recuperăm și să facem să funcționeze adevăratele criterii de valoare, și mai mulți oameni puși pe parvenire aparțin caracterologic acelei categorii abjecte produse de învățătura marxist-leninistă. Modelul acela, creat de propovăduitori (tot în antinomie), ai „omului nou” conduce și astăzi la o perpetuă deteriorare a societății. Iar sistemul malefic de inversare a valorilor dăinuie fără a se putea depista vinovații. Pentru că nici atunci nu mai puteai să acuzi pe unul sau pe altul, nu mai puteai să te ferești de unul sau de altul, ci existai într-un sistem care te paraliza prin fățarnica dar brutala sa demagogie. Se făcea mereu caz de revoluție, dar revoluția era în rău. De asta, revenirea la viața burgheză cu toate fățărniciile și demagogiile ei este, totuși, un triumf al libertății pe care trebuie să-l apreciem ca atare, măcar pentru speranța de a putea lua lucrurile de la început, pentru ca societatea să se poată ghida și după modelele bune ale valorii umane. La vârsta mea am avut destul timp ca să meditez convingându-mă de faptul că revoluțiile sunt în general provocate de forțe malefice, care parcă au ambiția necinstită sau interesul ascuns de a te face să te răscoli. Încep să înclin spre gândul că adevărata și normala cale a omenirii este evoluția pe baza raționalității, revoluțiile fiind mai degrabă provocări josnice, lăudabile doar din punctul de vedere al unor interese perfide...
F.P. Credeți în experiența acelei oculte trans sau supra naționale, care urmărește altfel de interese decât ale omenirii largi?
C.L. Am dedicat acestui răspuns pe care mi-l ceri întregul meu volum de „1100 de pagini despre istoria păcatelor mai noi” tocmai petru a întări afirmația despre imperiile care se formau și se consolidau în urma oricărei revoluții a epocii așa zis moderne. Mă gândesc la finalizarea revoluției franceze cu imperiul napoleonian, a celei din 1848 cu autocrația imperială a lui Franz Iosif, Napoleon al 3-lea și nou formatul imperiu prusac, la faptul că măsurile revoluționare ale lui Petru cel Mare, tocmai pentru a consolida imperiul Romanovilor, au fost copiate apoi pentru împunerea unor împărați reprezentând junte militare din Orientul Mijlociu până în America Latină. Asta, într-o primă fază: cea a recunoașterii pe față a autocrației imperiale ce rezulta din revoluțiile populare. Pentru ca apoi, pesemne spre a da mai mult aspect democratic parlamentarismului imperiului britanic a cărui inteligență nu era deloc străină de declanșarea unor revoluții în alte țări, a apărut formula republicană a autocrației dusă până la extrem în interes strict imperialist, cu toate că, tocmai propagatorii acestor autocrații făceau caz de imperialismul economic al altora.  Fetișizând aspectele formale electorale și chiar mințind prin ele, s-au consolidat  adevărate imperii bazate pe teroare și cult al personalității imperiale chit că se numeau Lenin, Stalin, Mao, Kim, Fidel. Ba, se continuă și astăzi, chiar dacă acum fac caz de Parlament sau de Dumă. Pentru că, ce sunt  marile puteri contemporane decât niște  bine înarmate imperii care se luptă, sau se pregătesc în permanență pândind momentul, ca să se înfrunte pentru supremație?! În fața lor, sau în lumina intereselor lor, provocate sau părând a veni firesc, deturnate, manipulate sau abuzate, revoluțiile sunt până la urmă aceleași, rostul lor ne fiind de a se pune în serviciul întregii lumi. Iar, pentru ca persoana omului de rând, cel care cu naivitate se sacrifică în asemenea revoluții, să câștige măcar câte ceva de pe urma lor, importantă este raționalitatea ființei umane. Mă refer la capacitatea ei de a aborda demagogia revoluționară la rece, fără entuziasme ieftine dar și fără a se mulțumi cu ciosvârte din pradă, respingând prefăcătoriile patriotarde sau de conștiință civică, ce vin de obicei din partea manipulatorilor. Printr-o largă circumspecție populară bazându-se pe conservatorismul unor metode verificate și pe o continuitate morală de genul celei pe care o asigură Credința. Credința cea adevărată, din sufletele oamenilor, trecând peste prefăcătoriile din sistemul ei.
F.P. Și credeți că se poate realiza așa ceva la scară mondială?
C.L. Sper. Și nu în mod gratuit. Eu sunt un optimist și văd jumătatea plină a paharului. Poporul nostru știe prea bine ce înseamnă înțelepciunea țăranului, aceasta fiind exact cea prin care a dăinuit și a supraviețuit milenii. Chiar dacă astăzi această înțelepciune e acoperită de gunoaiele contemporaneității, ea s-a cizelat în timp, așa cum numai intelectul se poate cizela transmițându-se prin moștenire. Și cred că există în lume destule  popoare care au acest  conservatorism de bună calitate, adică lipsit de latura ridicolă, comodă și reacționară a suficienței pe care, de ce n-am spune-o!, o avea cândva toată burtăverzimea lipsită de inițiativă. De la aceștia, demascându-i și acuzându-i pe aceștia, și-au însușit-o și comuniștii după ce au ajuns la ciolan, oricât de revoluționari se pretindeau. Și i-am văzut cu toții cât de conservatori deveniseră cu vigilenta impunere a „puterii poporului” care, de fapt nu era altceva decât o putere care trebuia să stagneze astfel, să  se pietrifice pentru veșnicie ca să le asigure lor privilegiile. Acesta este dintotdeauna conservatorismul absurd și interesat al celor închistați pe scopul perfid de a conduce cu cât mai puțin efort și de a-și păstra puterea, privilegiile, avantajele. Ei formează clasele birocratice - noțiune mai modernă definind mutarea căpușei profitoare din mediul social în mediul guvernamental, pretinzând obținerea privilegiilor prin bugetul de stat și deprinzând pentru asta îndemânarea de a impune legi și a se crampona pe birocrația unor asemenea legi și decrete care fac să pară legale, sau măcar de bună credință, matrapazlâcurile lor. Pare modernă o asemenea îndemânare de a avea profit personal fără să realizezi personal produse utile omenirii. Dar, în fond, este vorba tot de conservatorismul retrograd, împotriva firescului vieții în evoluție ascendentă, prin legile de piață ale competiției în producerea de bunuri, ca temei de progres. O căpușare care capătă și rigiditate birocratică tocmai pentru a nu-i fi smulsă ventuza de pe locul de unde suge. Acesta este conservatorimul nociv pe care și-l însușiseră și apartcicii revoluționari, îl practică cu mare pasiune și politicienii noului capitalism. O încătușare birocratică a societății, ca să nu poată fi ei smulși de la profiturile pe care, tot birocratic și le arogă, storcând de la populație taxe. Până la urmă, conservatorismul, avand  drept scop această stare privilegiată numai pentru cei care fac legea ca să se prevaleze de ea în numele statului de drept (care nu e o noțiune nouă, pentru că, daca  fetișizăm noțiunea,  poate fi vorba și despre „statul de drept comunist” pe care-l apăra securitatea și întregul aparat de represiune cu aceeași vehemență cu care se face că-l apără Băsescu pe cel de drept necomunist), conduce la provocări, anarhie și răsturnările de care profită alții. În vreme ce conservatorimul omului care are puține bunuri, ține la ele și e mândru de priceperea cu care le folosește, iar, în același timp, are câteva obiceiuri, câteva moduri de a se pune în relație cu natura sau cu semenii și câteva elemente de credință trainică la care, toate, ține enorm pentru că le-a verificat în timp, acest conservatorism care echivalează cu trăinicia și cumpătarea ce rezultă tocmai ca o filosofie a lui și ca un aspect esențial al moralei lui, se constituie într-un aspect benign de mare importanță socială: Un conservatorism înțelept și bine distilat, bazat pe valorile tradiționale. Cred că la cele mai multe dintre societățile lumii se poate remarca această dihotomie care obligă la diferențierea celor două forme de conservatorism. Toate cele ce au o pătură socială regenerativă care, după exagerările la care le supune istoria, poate să le asigure mersul înainte și revenirea la cele firești, au o asemenea șansă. Ele se pot regenera bucurându-se de existența unor asemenea oameni care poartă cu ei tocmai înțelepciunea acestei experiențe istorice, sau au măcar o intuiție care să le împingă spre astfel de raționamente. Pentru că este vorba de țăranul îndelung pățit dacă privim latura lui tragică, dar și îndelung experimentat dacă abordăm latura optimistă a diacroniei. Și constatăm cu bucurie că s-a consolidat în veac mentalitatea omului pățit, omul despre care se știe că are precauția în genă, ne lăsându-te să-l cumperi cu orice; și, pe care, nu degeaba, tocmai demagogia bolșevică ce urmărea să obțină totul provocând anarhia și amenințând cu distrugerea, sau cu lupta de clasă neiertătoare, l-a considerat cel mai dârz oponent al ei. Dacă la această mentalitate țărănească, așa cum s-a întâmplat în momente decisive ale istoriei noastre, se va adăuga și combativitatea de bună credință civică a intelectualului contra claselor birocratice, bazate pe legiuiri strecurate numai în favoarea lor și a intereselor lor, există o importantă șansă pentru ceea ce ne dorim. Din păcate, epoca de față, pe care aș numi-o „epoca diplomelor fără conținut profesional”, aduce o nouă realitate: proliferarea hoției și a necinstei în mediul intelectual și practicarea acestora cu metode sau măcar procedee intelectuale. Aceasta e o formă gravă de decădere față de epocile în care intelectualul, chiar dacă era boier generos, chiar dacă era sărac dar curat, constituia modelul de morală. Era nedemn să ai carte și să fii corupt, era incompatibilă cultura cu furtul, era demagogie ceea ce nu venea din propriul tău model politic. Copii de țărani mergeau la învățătură ca să-și ajute neamul să iasă din nevoi, iar boierii generoși îi sprijineau pe aceștia tocmai pentru a-și face datoria față de neam. Bolșevismul cu ciocănari ajunși doctori peste noapte a dat peste cap și acest sistem de valori. Pornind de la faptul că ieri se fabricau în serie doctorate pentru tovarășii semianalfabeți, astăzi se cumpără diplome cu care să-ți poți manipula mai bine necinstea. De asta, tocmai optimismul meu îmi spune că redresarea este esențială iar reevaluarea condiției intelectualului, a viziunii sale asupra lumii și a statutului său moral devine o prioritate națională pentru orice popor care vrea să se afirme altfel decât prin jaf și dominație. Așadar un conservatorism în privința proprietății, a bunului comun, a priceperii tehnice transmise și perfecționate, a relațiilor interumane, a conservării naturii, a respectării regulelor de conviețuire și a moralei susținute de credință, adică tot ce reglează viața unei familii mai mari sau mai mici, este benefic pentru oricine vrea să țină pasul cu istoria. La fel cum o înțelegere rațională a intelectualului care ține pasul cu progresele omenirii, cu descoperirea noului, cu evoluția gândirii și chiar a concepției despre omenire, care se formează special pentru a susține echilibrele acestor evoluții și are autoritatea socială pentru a le impune, se alătură benefic acestei înțelepciuni tradiționale. Prin ele, prin conjugarea lor, se poate asigura foarte bine și ritmul de creștere și gradul de cunoaștere în cadrul unei societăți moderne, asigurându-se totul, de la beneficiul material la ordinea publică și de la dezideratul educațional la întregul lanț de precepte umaniste. Totul prin autoritate morală recunoscută obiectiv și public, iar nu prin acte de putere, sau chiar de violare a puterii. În vreme ce păstrarea dictatorială a unui regim, păstrarea monopolistă a unor piețe, păstrarea privilegiată a unor legislații, manipularea politicianistă spre stagnare, rutina birocratică a avantajării oamenilor sistemului și nu a dirijării sistemului spre avantajarea tuturor oamenilor, chit că are explicații de conservatorism clasic sau, dimpotrivă, de partid progresist ai cărui aparatcici profitori produc un continuu regres, înseamnă în fapt lipsă de autoritate reală și compensarea acesteia prin uz imoral de putere. Împotriva unui asemenea pericol care se manifestă permanent, în orice societate și lăsând loc din plin pentru demagogia anarhică, ce nu poate aduce decât nocive răsturnări retardante, stâlpul social nu poate fi decât persoana umană rațională, care a învățat să nu se lase manipulată și nici atrasă de excese, cumpătată ca țăranul de bun simț și deschisă spre adevăr și nou ca intelectualul care nu se lasă corupt.

F.P. Nu credeți că faceți portretul robot al unei societăți ideale?

C.L. Ba chiar mai mult: Cred că salvarea vine numai dacă fiecare dintre noi ne formăm un asemenea ideal, la modul cât se poate de pragmatic.
 F.P. Mulțumesc pentru sinceritatea visătorului!... Dar, parcă ați recunoscut că unele idealuri prea înalte pot însemna și demagogie.
C.L. Chiar din acest motiv am vorbit despre inteligența naturală, poate chiar hâtră, specifică tocmai omului de rezistență intelectuală, fie că-i cultivat sau necultivat, fie că-i țăran sau savant, pe care mai degrabă îl îngenunchezi decât să-l manipulezi. Pe o asemenea structură psiho-somatică a conaționalilor noștri mă bazez în speranța ca, printr-o bună selecție naturală în înfruntarea lor cu manipulatorii, chiar dacă nu vor triumfa absolut, să conducă la scăderea numărului celor care se lasă manipulați. 
F.P. Da?... Să revenim puțin la faptul că ați arătat cum regimul comunist, sistemul, cum îl numiți dumneavoastră, și-a devoalat rânjetul cu adevărat sinistru în ultimii zece cincisprezece ani. Fiindcă ați trăit, așa cum spuneți „patruzeci de ani de viață matură și conștientă” sub acel regim, pesemne că dumneavoastră v-ați dat seama mai înainte că era vorba de un sistem nociv. Nu-și dădeau seama și alte minți?
C.L. Își dădeau! Până și mintea lui Lenin își dădea seama, de vreme ce, în 1923, bolnav și decrepit supravegheat de Krupskaia, cum îl descrie Giovanni Papini, îi declara acestuia că: „Noi am schimbat numai clasa... Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, azi sunt proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres...însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a câştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur ca n-a câştigat nimic...” Așadar praful în ochi, cinismul afirmației cu democrația proletară, e străvechi, lucrurile stagnând la stadiul animalic de „care pe care”. În ce mă privește, nu aveam cum ajunge la conștiința nocivității de vreme ce pentru mine a fost de la început un regim dușmănos, pe care străduiam să-l îmblânzesc sau să-l surclasez. Când am dat eu examen de admitere la facultate, cei cu originea mea socială trebuiau să aibă media 9 ca să-l treacă, în vreme ce celor cu așa zisul „dosar bun” li se cerea media 5; iar alții, care aveau dosar și mai bun fiindcă făcuseră-ntr-un an sau doi întregul liceu la seral, ocupau locuri și fără examen. Dar aia era „lupta de clasă”, încă recunoscută teoretic drept o necesitate de „consolidare a regimului de democrație populară”. După ce s-a consolidat, însă, adică a început a se vedea sitemul despre care vorbeam, caracterul său criminal a transgresat în totala neîncredere a omului față de om și lupta câinească pentru funcții recunoscute politic, prin care, de fapt, îți schimbai identitaea socială intrând în tagma profitorilor.
F.P. Și, vorba dumneavoastră: Cum îmblânzeați regimul sau cum surclasați această tagmă?
C.L. Am spus: vrând-nevrând, cu nota peste 9.
F.P. Asta e explicația că ați avut și unele funcții și că vi s-au publicat cărțile?
C.L. Am avut funcții. Dar întotdeauna am fost adjunct. Adică cel care face treaba. Șeful poate să fie doar un supraveghetor bun, din punctul de vedere al șefului și mai mare, care îl numește; dar treaba nu iese dacă nu ai în subordine creatori. Cam asta era treaba cu adjuncții, chiar dacă mi se mai dădea la cap din când în când - ține seama de faptul că am avut două arestări și mai multe trimiteri la munca de jos. Pesemne că mă prezentam bine din acest punct de vedere, pentru că m-am bucurat de câteva ascensiuni ierarhice. Dar întotdeauna, chiar dacă ajungeam deasupra celor care-mi fuseseră șefi, întotdeauna ca adjunct. Pentru că aveam idei și învățasem să fiu mai mulțumit cu faptul că mi le pot pune în  aplicare, decât cu cel de a fi șef. De atunci am rămas cu bunul și pragmaticul obicei de mă zbate mai mult pentru a-mi pune în aplicare ideile atrăgând în jur colaboratori, decât să am vreo funcție de șefie; iar, în ultimii 25 de ani chiar am avut multe satisfacții în această direcție, fără să ocup niciodată vreo funcție oficială. Cu alte cuvinte, am putut pune în practică acea diferență teoretică despre care ți-am vorbit, dintre autoritate și putere: Autoritatea ți-o capeți prin meritele sau inițiativele tale; prin perseverența ta de a le dovedi adevărul și a le pune în practică. Putere căpăta orice prost prin numirea sa de către un alt prost cu putere mai mare.
F.P. Să înțeleg prin asta că întotdeauna ați avut unul mai prost ca dumneavoastră deasupra?
C.L. Nu neapărat și nici total. Dar mai obtuz, sau mai puțin creator în domeniu, în ori ce caz. Altfel n-aș fi avut cu ce-mi compensa menținerea.
F.P. V-ați gândit vreodată la faptul că această „menținere” era de fapt asigurarea traiului?
C.L. Cum să nu, dacă asta era sursa mea de venit, iar marea majoritate a oamenilor acestei țări nu se puteau duce în altă parte ca să se afirme, decât dacă făceau gesturi disperate!
F.P.  Iar dumneavoastră nu erați dispus la gesturi disperate.
C.L. Sincer: nu. Avusesem experiențe în tinerețe, cu vărul meu care, printr-un asemenea act disperat ajunsese în străinătate, își descoperise în scurt timp o mare vocație în slujba adevărului, ajunsese a progresa din toate punctele de vedere dar, chiar de acolo, din occident, fusese răpit de KGB de la rosturile lui, anchetat la Moscova și adus în țară ca să fie condamnat, chipurile, de ai lui, într-un proces în care am fost implicate toate rudele, ca să ne băgăm mințile-n cap. Cum ni le-am băgat? Desigur, controlându-ne orice gest cu mai multă precauție, ca să nu le mai dăm apă la moară securiștilor și kagebiștilor. Dar vărul meu a declarat cu voce tare la acel proces: „...Am dus această activitate pentru că regimul comunist este o cămașă de forță pe sufletul și ființa neamului românesc. Singura sentință care m-ar onora pe mine și tribunalul ar fi condamnarea mea la moarte” .... Ți-am vorbit, doar, de regimul bine pus la punct prin sistemul său malefic!... Eu băgasem la cap asta și nu mă aventuram. În plus, aici aveam și cititorii și limba în care scriam; aici trebuia să mă descurc căutându-mi subiecte prin care să mă pot exprima.
F.P. Dar nu puteați trăi din ele, nu?
C.L. Ca mai toți confrații, puteam face datorii - unul ca mine chiar datorii mai mari - la Fondul Literar. Din acest punct de vedere trebuie să recunoaștem protecția socială de atunci, pe care, creatorii de astăzi nu o mai au asigurată în fața prea marii pofte de satisfacere a intereselor personale pe care le au partidele și politicienii... Aveam aceste avantaje dar baza, atunci când nu eram dat afară, rămânea leafa pentru care, de obicei, făceam gazetărie aservită atât cât era necesar ca să mă mențin ca funcționar care cunoaște obligațiile din fișa postului.
F.P. Și chiar respectați fișa postului?
C.L. Dar ce, vezi în asta un defect? Astăzi nu se respectă fișa postului? Obligațiile de angajat nu au culoare politică, așa cum ar vrea să insinueze unii care, de fapt, nu știu să muncească cinstit. A munci cinstit realizând ce te-ai angajat e o permanență a eticii umane, caracterizând întotdeuna ceea ce numim „omul serios, pe care se poate pune bază”. Obligațiile de angajat se plasează în sfera economicului de vreme ce se cuantifică în forme de remunerare financiară și fac parte dintr-un firesc al relațiilor sociale. Din acest motiv, întotdeauna și în toate timpurile, condamnați de oprobiul public au fost cei care amestecă sfera politicului în câștigurile pe care le smulg de la societate. Asta e categoria politicienilor venali care, teoretic, se autoexclud din sfera politicului prin asemenea năravuri, deoarece, în principiu, se pretinde ca politica s-o faci din convingere, atunci când ajungi să gândești un scop material pentru alții, nu pentru tine!
F.P. Deci, după dumneavoastră, cine nu vrea să respecte fișa postului e liber să plece.
C.L. Înțeleg aluzia, fiindcă vorbim despre un regim din care nu se prea putea pleca.
F.P. Un regim care te îngrădea chiar și cu o asemenea fișă a postului.
 C.L. E adevărat. Altele sunt condițiile sub dictatură. Dar eu vorbeam despre formarea caracterului de om care muncește cinstit, ca nevoie socială pentru o asemenea mentalitate, despre niște principii generale de etică...Vezi, treaba asta cu fișa postului eu cred că aparține de etică, pentru că te angajezi cunoscând-o și ești plătit ca s-o îndeplinești, nu s-o sabotezi. Nu mai spun că sabotajul era aproape inutil fiindcă erai prins imediat. Vorbesc numai din punctul de vedere al formării morale: Omul care știe să facă ceea ce s-a angajat și a promis că va face, înseamnă că știe să-și impună niște reguli morale pentru un comportament moral care, dacă e practicat de toți membrii societății, aceasta progresează. Bine înțeles, pe linia pe care e direcționată de acea fișă a postului. Dar dacă te înveți să minți și să-ți justifici lenea de a nu face prin faptul că nu-ți place ce faci, te formezi ca element dizolvant pentru oricare societate în care ai trăi; devii un om pe care nu se poate pune bază, deci, în ultimă instanță, un profitor și-un parazit social, cum avem foarte mulți astăzi, tocmai ca sechele a nesincerităților trecute. Omul demn se angajează sau nu se angajează și numai așa se poate pune bază pe el. Când nu-ți place un lucru îl refuzi, intri în rezistență, cauți căi de răsturnare. Ei bine, recunosc: Dacă în tinerețe aveam disponibilitatea asta, pe urmă mi-am pierdut-o. Sau mi-am rezervat-o numai pentru literatura pe care o făceam de unul singur și din proprie concepție, măcar până când ajungeam să vreau s-o public. Acolo unde eram angajat în gazetărie, însemna că mă supuneam de bună voie, chiar dacă silit de regim, unor anumite cerințe pe care încercam să le îndeplinesc folosindu-mi meseria pnetru a face cât mai puține compromisuri. Dar nici n-aș afirma că nu le făceam. Observă marea mea patimă pentru pamfletul politic pe care-l scriu astăzi, poftă pe care pe atunci mi-o strangulam tocmai ca să nu fiu eu strangulat. O anumită onestitate, chiar dacă era practicată rece și calculat. Ce, parcă astăzi, oricine lucrează la patron poate spune că îl iubește pe acela, sau îl admiră necondiționat?!... Ăsta era prețul pentru ca în literatură să fiu, în mult mai mare măsură, așa cum voiam într-adevăr. În rest nu cred, tot așa cum nu cred în acei lăudăroși care au făcut mare caz de dizidența practicată, pentru a fi prinși apoi cu mâța-n sac. Și, să știi că, la fel tratam lucrurile, aducându-mi contribuția pentru care eram remunerat, și în alte profesii adiacente universului meu cultural-publicistic, tocmai pentru ca să-mi pot permite libertăți în materie de roman, unde consider că nu mai e vorba de profesie, ci de vocație.
F.P. Dar vocația poate fi și profesională.
C.L. Ai dreptate. Mai ales când îți asumi o singură profesie. Dar vocația propriu-zisă este mai mult. Ea trebuie slujită cu profesionalism, dar este mai mult decât profesia înțeleasă ca meserie; la fel cum există importante diferențe de sensuri între această vocabulă „ meserie” și înțelesurile superioare, atunci când folosești termenul de „meșteșug”.
F.P. Considerați, deci, că, pe lângă o singură vocație, aveți mai multe profesii.
C.L. Am. Din păcate toate adiacente culturii și limbii acesteia care m-a încarcerat cu dragoste și pe care o iubesc la nebunie pe măsură ce ajung să-i savurez toate subtilitățile, fir-ar ea să fie, că tare-i frumoasă și duioasă și plină de înțelesuri!... Sunt gazetar de mai multe feluri: de la reportaj, foileton, comentariu la zi și analiză politică, până la machetă și secretariat de redacție, dispecerizare redacțională, conducere editorială; sunt cineast, de la căutarea subiectelor, scrierea scenariului, căutarea personajelor, mânuirea camerei și dirijarea montajului până la concepția industrială asupra producției; sunt dactilograf, știu tipografie care nu-mi mai folosește astăzi la nimic, știu televiziune, care-mi folosește relativ pentru că se tot discreditează moral manipulând politic și ducând tot mai jos gustul public; și, în plus, am făcut multă vreme crăinicie de radio, redactare promptă de informație contra cronometru, interviu sau transmisii în direct. Știu să fac pamflet, cuplet și texte umoristice care sunt altceva, mai modest decât literatura de mare inspirație și pot compune în versuri, fără altă pretenție decât cea de meseriaș; când mi-era mai greu, am trăit scriind texte de cântece, cu cadențe perfecte; într-o altă etapă a vieții am făcut dialoguri de film care, și asta, e o meserie de nomenclator. Ba, am fost chiar și pe un alt post, foarte apreciat în nomenclatoarele de la Hollywood: așa zisul „om cu o mie de idei pe minut”, adică cel la care se apelează pentru a se găsi soluții, chiar superficiale, dar imediate, la orice situație nou creată care împiedică continuarea desfășurării producției.
F.P. Asta, chiar că este interesant. Dați-ne un exemplu.
C.L. Frivol ca și soluția. Adică, ce-mi vine-n minte: Făceam un film polițist cu urmăriri și tot felul de scene spectaculoase, care avea nevoie și de decorul adecvat, în care nici nu putea fi vorba de cenușiul cartierelor noastre muncitorești, a bulevardelor ursuze, lipsite de lumini sau reclame și a automobilelor demodate. Pentru a avea credibilitate în comparație cu ambianțele filmelor de gen pe care le importam, regizorul avea dreptate să-mi ceară să meargă să filmeze unele secvențe în străinătate. Dar nici eu nu dispuneam de bugetul care să poată suporta deplasările unor întregi echipe. Am rezolvat-o schimbând doar  o literă din cea mai spectaculoasă firmă luminoasă care se găsea pe atunci în București.
F.P. Cum?
C.L. Aleea de intrare a hotelului „Nord”  era puțin separată de coșmeliile de pe Calea Griviței. Am cheltuit câteva mii de lei amenajând-o cu lumini, reclame și plante tropicale, dar, mai ales, modificând  identitatea hotelului. Am acoperit inițiala „N” cu un mare „L” generos luminat și am mai înnobilat puțin elementele de arhitectură interioară și exterioară. Costume aveam, iar ceea ce se plătea cel mai scump în străinătate: ideea și dialogurile, le-am asigurat la modestia prețului socialist prin dramaturgia lui Horia Lovinescu. Îți dai seama că asemenea soluții depășeau ca valoare  mii de salarii din epocă și nu se realizau neapărat în cele opt ore de birou cât ne pretindea Suzana Gâdea să stăm sub controlul condicii de prezență, la fel cu activiștii ei incapabili de altceva decât de polițisme și turnătorii, care veneau disciplinați, dar nu făceau nimic în afară de a purta niște hîrtii de colo-colo așteptând să treacă timpul ca să meargă leafa mult mai substanțială decât a noastră.
F.P. Amuzant!... Dar ca editor. Ați pomenit și experiența aceasta.
C.L. Am pomenit-o în materie de publicații dar, într-adevăr, într-un moment prielnic diversificării am contribuit la spargerea editurii moloh care monopoliza totul sub o conducere ultracentralizată și am înființat cu entuziasm Editura Eminescu luând, din păcate, din vechiul repertoriu, partea cea mai nerentabilă. Editura Minerva lua clasicii cu foarte rentabile ediții școlare, Editura Univers lua traducerile, Editura Albatros avea colecții de aventuri și științifico fantastice, Editura Creangă avea tirajele mari ale cărților pentru copii, iar eu trebuia să mă descurc publicând poeți păguboși, proza contemporană unde nu apărea un best-seller în fiecare an, critica pe care n-o cumpăra nimeni.
F.P. Și ce-ați făcut?
C.L. M-am rugat de colegii de la celelalte edituri să-mi dea o colecție mai rentabilă dar, cum n-au vrut, am inventat eu una: „Colecția romanul de dragoste” – aceea marcată deosebit prin coperta albă cu un carou vișiniu și un desen delicat în culori pale.
F.P. Și?
C.L. În câteva luni am ajuns la un tiraj mai mare decât colecțiile de aventuri și, vreme de câțiva ani, chiar și după ce am plecat, editura a dus-o bine.
F.P. Dar dumneavoastră?
C.L. Nimic. Eram bucuros că aduceam bani ca să scot cărțile de tiraj mic ale unor debutanți, dar și să-i refuz pe barosanii vremii care mă reclamau că dau tiraj mare la romane de dragoste intrate în patrimoniul clasic și nu unor făcături ale lor de pe urma cărora ar fi vrut să trăiască bine. Fără să-mi dau seama deschisesem o cutie a Pandorei din care colcăiau toate poftele venale ale unor scriitori care aveau mai mult poziții influente decât opere care să poată ajunge la tiraje mari. Toți ar fi vrut să-i public acolo, chiar dacă nu li se potriveau subiectele și nici cititori care să-i cumpere nu aveau. De asta am și plecat; și numai vreo doi urmași de ai mei au mai rezistat păstrând această grozavă sursă de venit care nu făcea nici concesii artistice pentru că selecționa ce-i mai bun. Până ce unul mai conformist și evident carierist n-a mai rezistat și, invocând motive de estetică marxist-leninistă a desființat colecția, făcând pe placul sibariților cu ștaif politic care se mențineau în fruntea vieții literare prin reeditări băgate pe gât cu ordin de la partid. Acum toată lumea a uitat cum s-a înființat această colecție care a adus unora mari venituri și după 1989.
F.P. Și dumneavoastră?
C.L. Mie nu. Ți-am mai vorbit despre egalitarismul stupid care anihila orice spirit de inițiativă. Răsplata era prin leafă, veniturile se redistribuiau de stat  în favoarea celor care-l conduceau. Chiar și onorariile pentru traducerile din străinătate au fost blocate într-o vreme  pentru ca din valuta lor să se tipărească „operele tovarșului” în țara respectivă. Eu n-am știut de preluarea câtorva cărți ale mele pe marele trust de distribuție ”Amazon” (se pot vedea și astăzi, cu mențiunea „ediție neidentificată”) până după anii 1990, când mi-au solicitat alte cărți. Pe vremea aceea, însă, cei care aveau vreo carte apărută în străinătate, reușeau să ciupească ceva doar dacă se duceau acolo obținând, de obicei, câte un avans care li se punea în mână sub riscul de a da socoteală când se întorceau în țară. Dar să primești normal, acasă sau în contul tău de bancă, trebuia pesemne să ai tenacitatea egolatră a unui Zaharia Stancu. Indivizii de la propaganda externă, ca să nu le spun altfel, tratau cu editorul respectiv ca, în contul a ceea ce ar fi trebuit să plătească pentru vânzarea cărților unora dintre noi, să tipărească edițiile de „opere” ale geniului, promițându-le că vor mai primi și ceva în plus. Cunosc destui foști ambasadori care au fost recompensați sau au făcut carieră pentru c-au realizat asemenea ediții care zăceau apoi pe holurile ambasadelor, doar-doar le-o lua cineva.
F.P. Deci, dacă ar fi revenit capitalismul mai devreme, ați fi trăit mai bine. Nu vă pare rău pentru asta, nu vă e ciudă pentru ceea ce ați fi putut beneficia?
C.L. Poate că da. Dar m-am învățat cu puțin, sau încă mă aflu în dilemă ca măgarul lui Buridan; ori, mai degrabă varianta din folclorul nostru cu cel deprins să nu mai ceară mâncare. După atâta foame și sete de exprimare liberă, generația noastră nu mai are nici timp nici disponibilitate pentru alte calcule. M-am învățat să mă bucur și să-mi păstrez optimismul chiar și pentru simplul fapt al bucuriei că ideile mele, gândurile mele, personajele mele sau paginile scrise de mine circulă și devin cunoscute. Că ceea ce vin eu să pun în operă, nu rămâne fără ecou. Uite, ca să mă înțelegi și, mai ales, să mă crezi, am să-ți dau un exemplu din al domeniu decât literatura, domeniul politicilor de dezvoltare a țării, în care m-am implicat și am reușit cât de cât să-mi fac cunoscute ideile, desigur, după 1989, când nu mai poate fi vorba de omiterea drepturilor de autor. Înființând una dintre primele organizații neguvernamentale și dându-i drept țintă progresul satului românesc - tocmai pornind de la ideea pe care ți-am mai expus-o: că redresarea societății noastre se va face prin temeinicia elementului rural, tot așa cum redresarea economiei noastre se va face prin agricultură – am încercat mobilizarea intelectualilor de la sate, a oamenilor de carte legați exact de această durere națională și, prin al căror voluntariat am organizat anual zeci de activități locale, multe demersuri editoriale printre care și repunerea în circulație a publicației noastre de căpătâi pentru limba română ca și pentru cultura satelor –„Albina românească”. În acest context, una dintre amplele dezbateri și pledoarii pe care le-am generat a fost pentru a face cunoscute principiile agriculturii ecologice și a stimula în acest sens produsele tradiționale ca principiu de bază pentru afirmarea micii gospodării rurale și, prin ea, a țăranului român. Am elaborat broșuri și suplimente de revistă, am organizat la rând, trei ani Consfătuiri naționale pe această temă, în intervalele cărora aveau loc chiar și sesiuni de instruire de specialitate, cu gospodari și agronomi, cu alți intelectuali ai satelor, cu primari și preoți, la care am atras sprijinul unor somități din Științele Agricole și am colaborat permanent cu profesorul Mihai Berca, cunoscut specialist european în economia agrară, atât de valoros încât nu s-a aflat niciodată vreun guvern care să-i ofere postul de Ministru al Agriculturii. Am organizat, chiar, în doi ani la rând, standuri de produse ecologice la târgul organizat de Camera de Industrie și Comerț Constanța la Mamaia, tocmai pentru că oamenii care cunoșteau turismul internațional au fost primii care au pus preț pe aceste produse pentru restaurantele lor. Ei bine, toate aceste lucruri s-au uitat, dar conceptul de produs agricol ecologic a prins vertiginos în toată țara și-l găsești astăzi prezent în comerțul oricărei piețe și în orice mercurial de producție legumicolă modernă... Cum am spus, am în arhivă o colecție de mai multe broșuri, mai multe publicații care au consemnat evenimentele pe parcurs sau au publicat lecții pentru cursuri de specializare, ba chiar un volum întreg dedicat acestei învățături de redresare a agriculturii și a satului românesc, tipărit la aniversarea ONG-ului nostru, care pot dovedi oricând adevărul despre aceste începuturi. Dar nu asta e important. Mie nu-mi pasă că nici țăranul care se laudă în piață cu produsele lui tradiționale, nici precupețul care câștigă mai mult chiar falsificând asemenea produse, sau mințind măcar pe jumătate în legătură cu această calitate ecologică, nu mai știe, și nici nu mai are nevoie să știe de unde a pornit ideea. Eu trăiesc bucuria generalizării ei chiar și prin faptul că uneori se minte când se pune eticheta de produs ecologic. Se minte în interes comercial, pentru că toată lumea știe astăzi în România ce e acest produs ecologic, cum trebuie folosit și cât se poate câștiga de pe urma lui; iar noi, cei câțiva care am avut inițiativa, exact asta am dorit! Ne satisface faptul că ideea a prins, mult mai mult decât ambiția de a se ști că noi am fost sursa. Mă înțelegi?
F.P. Chiar vă și aprob; dar, spuneți-mi, în legătură cu o altă inițiativă a dumneavoastră, cea mai recentă și în care v-ați implicat mai evident pe plan cultural, așa că paternitatea vă e cunoscută, tot așa vă veți bucura, în perspectiva unui anonimat viitor?
C.L. Dacă paternitatea unei inițiative - a unei idei, mai ales, pentru că despre idei vorbim acum, precum despre cele pe care Camil Petrescu „le vedea” ca pe niște ființe reale cu care el însuși se înconjura – este uitată, înseamnă că, fie n-a prins rădăcină dispărând, iar atunci n-are de ce să-ți pară rău, fie s-a proliferat atât de intens încât a devenit mai importantă în sine, decât gestul inițial de a fi fost lansată, iar atunci bucuria trebuie să fie cu atât mai mare. Așa că nu-mi doresc nimic altceva decât să știu că manifestările progresează. Anii trecuți m-am luptat intens cu guvernarea pentru impunerea ideii de Sărbătoare a Zilei Limbii Române pe plan național larg, pentru toți românii; anul trecut m-am sprijinit numai pe acoliți, fără sprijin oficial, și am sărbătorit-o cinstind Legea care o proclama; anul acesta tot nu ne bucurăm de sprijin guvernamental, dar străduim pentru ținuta cultural-patriotică demnă și corespunzătoare unui asemenea eveniment de simțire națională, ajutându-ne cu alții: comunități, localități și instituții românești, care au luat exemplul și-l continuă cu voință proprie, tot fără sprijin din altă parte. Când acest eveniment se va consolida și va ajunge să consacre o adevărată zi de simbol pentru România și pentru toată românimea, nu-mi va păsa deloc dacă cineva va mai avea sau  nu cunoștință despre aceste începuturi. Autorul, în adevăratul sens al cuvântului, vrea să-i fie cunoscută opera și nu persoana. Grafomanul ambițios își pune numele pe carte chiar dacă sună pocit, chiar dacă are sens pejorativ sau licențios, de cuvinte rău mirositoare, transformate din porecle cu „escu” în coadă; fiindcă scopul lui e să știe vecinii cine este, că e vorba de el, fiul lui cutare care avea numele acela pocit. Mari autori, însă, sunt mai mulțumiți să semneze cu pseudonim ascuzându-și identitatea din mahalaua sau de pe bulevardul unde-și duc traiul de oameni normali. Ca să patetizez, aș spune că nemurirea poate fi doar a ideii, nu a persoanei. Iar când Dumnezeu te dăruiește cu idei artistice și creatoare, persoana nu poate conta decât prin afirmarea lor.  Hai să revenim la romane.
F.P. Revenim; dar la „Romanul de dragoste”, că acum îmi amitesc de coperta specifică și cred că am văzut sute de titluri. Cât timp a dăinuit colecția?
C.L. Cred că mai dăinuie și astăzi acolo unde se vinde carte. E un subiect inepuizabil și poate fi adaptat la toate literaturile lumii.
F.P. Dar ziceați că deveniseră geloși pe tirajele ei.
C.L. Erau, în generația mai matură decât a mea, niște autori care slujiseră începuturile proletcultismului și ale realismului socialist, pretinzând apoi subsidii cu toate că, oricât de academicieni ajunseseră, opera le era subțirică; iar când au văzut că pot exista tiraje atât de mari s-au gândit că nu le-ar strica nici lor, și făceau presiuni la partid, cu toate că aveau și alte ediții tipărite dar nevândute.
F.P. La ce tiraj ați ajuns.
C.L. O sută cincizeci de mii de exemplare, când cele mai mari de până atunci, care erau la literatura cu aventuri și tineret, mai mult decât la romanul polițist propriu-zis, ajunseseră la o sută două mii; la proza de succes tirajul era între 15 și 30.000 de exemplare, la poezie 1.000 – 2.000, la debut 500 – 800, la critică mai puțin.
F.P. Ați produs un cutremur.
C.L. Din păcate un cutremur de invidii. Nu vorbesc de Geo Bogza, ale cărui reportaje, oricât de poematice erau, n-ar fi putut constitui niciodată un best-seller; dar până și Zaharia Stancu m-a admonestat că Ionel Teodoreanu, prea de multă vreme mort ca să mai dețină vreo funcție rentabilă în viața obștească, avea tiraj mult mai mare decât ale lui, care știa prea bine să și le aranjeze și dispunea de toate mecanismele puterii pentru asta.
F.P. Ați plecat, nu? Ați abandonat.
C.L. E adevărat. Nu-mi plăceau nici atunci găștile și nu aveam nici firea, satisfacția sau cinismul de a putea să decid în legătură cu valoarea operei la care străduiau alți confrați de ai mei. Mi-era jenă să decid în legătură cu speranțele altora mulți și împătimiți de artă,dar mai ales, nu voiam să fiu folosit pentru interesele unora mai puțini, dar abuzivi. Știi că Zaharia Stancu, fiindcă l-am pomenit și nu mai vreau să folosesc alte nume, a finanțat, cu banii noștri, ai obștei bine-nțeles, o editură în  Suedia, tocmai ca să-i facă lui jocuri pentru Premiul Nobel? N-o spun pentru că nu i-aș respecta memoria, ci pentru că, astăzi, cu evidență, istoria se repetă... Nu eram făcut pentru așa ceva, aveam printre  confrați mulți prieteni buni și de demnitate intelectuală printre care să-mi continui viața literară. Așa că m-am dus la televiziune unde era vorba de muncă brută și am pus mâna pe camera de filmat făcând filmele mele, lucrând, deci, la ceea ce puteam eu crea, ca să uit aranjamentele la care aș fi fost obligat ca editor al găștilor din socialism. Uite, cu prilejul ăsta mai pomenim o carte dintre cele independente, pe care am publicat-o în 2002: „Amintiri din casa scriitorilor” unde, într-un capitol întreg, chiar așa intitulat, demonstrez că: „Exercițiul politic de la Uniunea Scriitorilor”, petrecut sub auspiciile fățărniciei și mâncătoriei comuniste, a alimentat capacitatea unor ulteriori făcători de partide pretins burgheze care s-au perindat pe eșichierul politicilor actuale... Nu-mi plăcea încă de pe atunci acest exercițiu de demagogie cu faultări la gleznă și, chiar mai rău, dacă ne gândim la demascările ce puteau conduce la exilarea dușmanului din lumea literară; dar am fost bucuros câtă vreme ideea mea a rentabilizat editura a cărei menire era să afirme generații noi de scriitori.
F.P. Și atunci, cum s-a putut renunța la un asemenea venit?   
 C.L. Așa cum ți-am spus: Jocul de a menține așa ceva fără a face poftele unei camarile literare puternice din jurul conducătorilor de la partid de la care pretindeau compensații, nu a fost ușor pentru cei care mi-au urmat. Iar  un dobitoc, pedant, graseiat, dându-și o importanță plină de mătreață, carierist cu vocație de submediocru și fost corist convins că nu va deveni niciodată solist, dar dând din coate spre a se  realiza ajungând conferențiar pe la vreo șaptezeci de ani, a considerat că o asemenea temă nu corespunde pretențiilor sale de estetică marxistă, ca membru ce era al CC și, mai ales, ca slugă a maeștrilor de carton care voiau pentru ei tirajele mari. A desființat colecția în mod sinucigaș. După1989 a fost reluată și a rentat multă vreme, chiar dacă cei ce aveau încasări se făceau a uita cine a inventat-o. Doar, în socialism, răsplata muncii era leafa în care se năclăiau toți, conform principiului: „Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea? Cine stă și lenevește are tot așa”.
F.P. Îl considerați incorect?
C.L. Principiul, sau distihul?...
F.P.  Care vreți.
C.L. Principiul nu mai poate fi schimbat de vreme ce s-a compromis chiar societatea care-l susținea; distihul, însă, necesită corecturi de genul „Cine-i șef și lenevește (sau pălăvrăgește, sau asuprește) are, cel puțin, tot așa”. De fapt, ambele sunt false; că nici aia cu „are tot ce vrea” nu ține deloc. Aveam și noi câte ceva, acolo, cât voia dictatura; dar rămâneam mai mult cu satisfacția profesională.
F.P. Într-adevăr, se vede că veneați cu soluții de aplicată meserie.
C.L. Ba, - pentru că, față de ce ne-a furat egalitarismul bolșevic din munca noastră, raportând economii din care luau prime și privilegii tovarășii care ne controlau, nu avem cum fi modești - aș îndrăzni să spun chiar „de mare meserie”. Dar aș fi preferat să am și o alta, mai puțin speculativă; o meserie mai distanțată și mai concretă, care să-mi dea mai multă independență materială. Atunci, poate că aș fi riscat evadarea despre care m-ai chestionat înainte. O meserie fie diferită, fie complementară celor despre care ți-am vorbit. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor dar, tot pe motivele de selecție (artificială, nu naturală) ale luptei de clasă, nu am avut un doctorat atunci când, după exemplul femeii-savant-academician se-nghesuiau toți într-atâta încât circula butada cu: „Cine nu are doctorat în R.S.R.?” răspunsul cinic fiind : „Numai cine nu vrea”. Eu aș fi vrut, dar tocmai pentru mine era mai greu să-l iau; am intrat în mediul universitar de-abia târziu, după 1989, ca visiting-profesor dar, oricât mi-ar fi plăcut, fiindcă aveam într-adevăr ce spune studenților, am considerat că nu e de demnitatea vârstei să mai caut a deveni și doctor. Așa că am rămas pe lângă gazetărie și pe lângă tot mai modernizatele forme de producție artistică.
F.P. Considerați gazetăria chiar așa de deosebită și de depărtată de literatură?
C.L. Categoric. E o profesie superbă, dar se îndreaptă spre cu totul alte dimensiuni decât cele culturale.
F.P. Însă folosește aceeași materie primă a limbii.
C.L. Vai de mine, uită-te la ăștia care plăvrăgesc la televizor. Unii dintre ei nu sunt deloc răi gazetari. Dar limbajul lor, redundanța și chiar modul de exprimare, superficialitatea necesară în abordarea i-mediată, adică fără meditație asupra faptelor, îi plasează într-o cu totul altă lume decât cea a chinului aristic sau a adâncirii spirituale a vieții.  Chiar dacă și pentru gazetărie trebuie să ai talent, e vorba de un cu totul alt talent. Mai ales acela de a friza frivolul fără să te jenezi de superficialitate. Aș spune că ești bun gazetar atunci când ai capacitatea de a surprinde faptul de viață sau evenimentul încă de la jumătatea desfășurării lui; iar, în momentul în care el se epuizează, și tu ai terminat de relatat. „Relatat”- înțelegi? Asta-i onestitatea în gazetărie: Relatezi ca să informezi. Când începi cu supoziții și cu comentarii,cu toate că te numești „comentator”, începi  și să-ți manifești tendința de a manipula și ajungi în conflict cu această onestitate. Deontologia profesională – de care se face atâta caz cu ipocrizie.
F.P. Considerați că, pentru scriitor, există un alt fel de deontologie?
C.L. Dacă aș vrea să glumesc gândindu-mă la lucrăturile și invidiile specifice lumii artei, cum ai văzut mai înainte, aș spune că există un alt fel de ipocrizie... Dar, domnule, ca să-ncerc să-ți explic mai simplu: Eu, pentru că nu odată și nu într-o singură direcție, mi-am pus problema profesiei și a profesionalismului, consider că fiecare profesie are o inginerie a ei. Aceasta este partea care se învață, rămânând a fi completată cu ce e capabilă în plus personalitatea fiecăruia: talent, perseverență, vocație, adâncime culturală, inventivitate, luciditate și chiar moralitate. După cum literatura și muzica sau pictura, cu toate că sunt, toate și chiar împreună, determinate de preocupările artistico-creatoare ale celui implicat sau dăruit sau pasionat de ele, își au fiecare ingineriile proprii, cu totul deosebite una de alta, la fel stau lucrurile și pe latura unor altfel de asemănări, care nu sunt de natură artistică ci, să zicem de natura materiei prime, cum ai numit dumneata limbajul și exprimarea. Acestea sunt aceleași pentru literatură ca și pentru o întreagă altă serie de profesii sau preocupări, cum ar fi gazetăria, dar și învățământul și cercetarea și orice alt domeniu care s-a exprimat în decursul timpului prin prelegere-relatare, prin carte și tipăritură, sau prin mijloacele moderne ale mediei de astăzi. Dar, pentru fiecare în parte, numai forma pe care o capătă exprimarea prin limbă pare identică; ingineria e pentru fiecare cu totul alta și e specifică domeniului respectiv. Îmi vine în minte un  exemplu mai grăitor și te rog să-mi spui cum consideri: Limbajul, fie că este afișat clasic sau prin tehnici moderne, poate fi considerat același și pentru un politician și pentru un scriitor? Nu ar fi absurdă o asemenea asemănare? Ce are comun arta mea sau ce am eu comun ca artist visător și romancier onest, cu ingineriile unui politician veros care-și exprimă în aceeași limbă sau cu aceleași cuvinte demagogia?!? 
F.P. Aveți dreptate. E limpede ce vreți să spuneți. Termenul e lesne de înțeles chiar în sensul lui acuzator, dacă ne gândim la „ingineriile financiare”. Dar m-ar interesa ce înțelegeți prin „inginerii” în materie de literatură.
C.L. Mulțumesc pentru demarcația făcută. Eu nu am întrebuințat ingineria în sens denigrator, ci în cel bun al cunoașterii suportului tehnic pe care-l are o meserie. Dar desigur, sensurile termenilor le dau cei care le practică, prin modul în care le practică. În domeniul financiar, ai dreptate: sensul e, dacă nu pejorativ, în ori ce caz dezaprobator, exprimând latura artificială a unor manevre oculte care se pot face folosind anumite tehnici. De fapt, am vorbit mai înainte despre pericolul social al așa zisei intelectualizări a  actelor de hoție, corupție, jaf, escrocherie, abuz financiar și orice altă acțiune de influențare a mersului natural al economiei de piață, o economie ce-și are legile ei naturale pe care lumea finaciară de astăzi le forțează. Învățarea unor tehnici superioare, care presupun studii superioare, împinge lumea intelectuală spre acest pericol numai în mod aparent. Pentru că poți avea studii tehnice oricât de înalte, fără a ajunge vreodată un adevărat intelectual și poți exersa tehnici subtile fără a te ridica până la nivelul spiritualității intelectuale a adevăratului gânditor. Să ne referim, de exemplu, la tehnica hoților de buzunare care, chiar dacă aveau „academii” aparte, nu era ușor de învățat; iar punerea ei în practică presupunea eforturi demne de cea mai universitară seminarizare. Ei bine, acum, cu sofisticările sistemului bancar și cu digitalul se ajunge până la înalte poziții și înalte niveluri de școlire. Atât de înalte încât, la antipod, ajung a se osmoza cu lumea interlopă. Am tentat asemenea afirmații în recentul meu roman „Roma termini”.
F.P.  „Roma Termini” – publicat în anul 2010 – o zguduitoare poveste care trece de la drama patriotico-socială a unor oameni obligați de comunism la emigrație, la viața lumpenă a undergraundului monumentalei stații feroviare centrale din Roma, văzută ca o placă turnantă a tuturor aurolacilor lumii (un fel de replică față de „Les caves du Vatican”), la olimpul supra statalo-bancar, cu serenissimele sale ascunzișuri tocmai în materie de asemenea inginerii financiare, care este summitul oligarhic de la Davos,  până la dramele de dezrădăcinare națională pe care le-au produs revoluțiile sângeroase și globalizarea forțată, dar și la o meditație austeră asupra locului și rostului ființei umane printre asemenea fenomene!...  Este și acesta unul dintre romanele dumneavoastră independente, care nu face parte din vreun ciclu, nu?
C. L. Depinde.  Îmi place atât de tare această carte încât, dacă mai trăiesc mult și am de la viață răgazul de a reveni la destinele și sensurile acestui roman scriind altele la fel, își va afla și el locul într-un ciclu. Nu știu dacă e bine sau rău, dar dorința de a spune cât mai mult despre destinele personajelor care m-au preocupat și de a le defini cât mai amplu simbolul făcând din ele metafore, m-au făcut uneori să-mi reiau nuvelele în romane, iar romanele în cicluri. Și, fiindcă ți-am vorbit de suferințele mele în legătură cu romanul „Vârsta de aur”, te rog să cauți printre nuvelele pe care le-am strâns cândva în volum una intitulată „Ceea ce avem de pierdut”. De la acea nuvelă, apărută și ea cu greu și târziu, a pornit romanul; atmosfera ei, meditațiile ei ar fi trebuit paginile lui să le amplifice. Eh, tempi passati!
F.P. Să revenim la gazetărie, pentru că se simte nevoia unor concluzii.
C.L. Concluzii? Din fericire le-a definit însăși devenirea obiectivă a istoriei literaturii. Pentru că, ceea ce numesc eu „inginerie” în sensul ansamblurilor de tehnici care caracterizează o anumită profesie, se distinge într-un mod deosebit în creația literară, cu plusurile și minusurile sale, prin denumirea de „poetică”. Plusuri în materie de vis, de imaginație în metaforă și în mersul acțiunii, de ritm, de sonoritate, de topica frazei și implantarea cuvintelor cheie; sau de tehnica dramaturgică, de nuanțele care crează atmosfera și alegoriile care o recompun, sau de structura întregului edificiu literar pe care-l reprezintă ceea ce pune autorul sub un titlu. Acestea sunt plusurile; în vreme ce minusurile față de inginerie le avem  în materie de certitudine a măsurătorii sau, mai bine zis: de incertitudine a cuantificării. Dar așa cum este, poetica conține cel mai valoros ansamblu de tehnici și abordări aparținând unui gen literar. Nu numai poeziei, dar pornind de la rigorile ei și de la sublimul pe care, până acum, numai poezia l-a putut atinge în adevăratul sens al cuvântului. Pornind de aici, pesemne, de la aspirațiile și modalitățile de a concura spre sublim, fiecare gen, fiecare specie și subspecie are o poetică a sa, care le deosebește definindu-le caracterul spiritual-creator față de obișnuitul utilitar al produselor altor profesii care nu au o poetică fiindcă nu văd poezia vieții, ci au inginerii fiindcă se ocupă de tehnicile acestei vieți... Până și critica literară are o poetică a ei, dacă vrea să devină istorie literară analizată și clasificată prin metodă și sistem; și nu o simplă culegere de articole sortate cronologic sau alfabetic. Pentru că acestea, da, acestea fac parte din gazetărie și nu din literatură: Acestea nu au nevoie de poetică, ci numai de ingineriile științei de a consemna faptele la zi.
F.P. Vă definiți, deci, delimitarea de ceea ce numim „presă”.
C.L.În condițiile noastre actuale, al cărui peisaj de presă îl cunoaștem prea bine sub toate laturile sale morale și conceptuale, este chiar necesară o delimitare de ceea ce are nociv presa în superficialitatea ei, ca germen de decădere intelectuală a populației prin tabloidizare, ca mediu de afirmare a unor lideri de opinie proastă și incultă, ca stimul al unor exagerări din domeniul animalicului în viața populației, ca rampă pentru afirmarea unor inculți molipsitori, ce nu s-ar putea manifesta dacă nu s-ar prevala de comercialul care obligă la hedonism și lipsă de spiritualitate, la coborârea perpetuă a gustului public pe care, pretinzând că-l satisfac, ei îl obligă inconștient să decadă, numai ca să-și vândă ceea ce am spus mai înainte: tabloidizările. Să decadă spre vulgaritatea lui „panem et circensis”, a cărui urmare a fost dispariția prin decrepiturdine a unui mare popor din istoria lumii, dar  a cărui concluzie, tot filosofia latină o exprimă: „Luxuria et vitium perdiderunt Romam”. Uită-te la luxul și obsesia de haleală cu petrecere pe care le afișează interlopii și lumea noastră cea mai lumpenă și îți vei da seama de direcția spre care suntem împinși toți... Din pricina aceasta, spun sincer: Cu toate că mă consider om de televiziune care știe sub multe aspecte ce este producția pentru micul ecran, nu am mai avut nici o tragere de inimă să mă ameste printre danseuzele, midinetele, bucătarii, frizerii și maneliștii care, în televiziunea de astăzi, nu că-și fac emisiunile lor specifice e grav, ci că au  ajuns a fi considerați un fel de etalon și modele sociale, cerându-li-se participarea la altfel de emisiuni, care ar avea cu totul alte pretenții intelectuale decât nivelul lor. Și, totuși, în ciuda acestui nivel scăzut cultural, ei sunt cei cărora li se cer sfaturi de viață și de parvenire, dându-li-se cuvântul în materie de amor, de comportament, de educație a copiilor, de învățătură și de filosofie politică, ca o demonstrație permanentă a unei intenții criminale de coborâre a întregului nivel cultural al existenței noastre. Nu e vorba de presă și media în general, ci de ceea ce provoacă la modul general decăderea acesteia sau acestora din rolul educativ de coagulant al unui cât de mic progres social. Eu am iubit și iubesc frenezia presei, chiar și cu toate frivolitățile ei. Dar, uneori, am impresia că nu mai citesc presa țării mele, ci presa unei armate de ocupație a unor neamuri inferioare, care trebuie să le facă lor reclamă și să ne adapteze la nivelul lor primitiv de a aborda viața. Ea cultivă prin imagine și text o lume abrutizată, contaminată de vulgaritate, superficialitate, sexualitate, incultură, risipă megalomană, exemple de necinste, scandal, amoralitate, sfidare a bunului simț și alți viruși ce conduc spre iresponsabilitatea socială a individului. Spre nivelul înjositor de consumerism animalic spre care sunt coborâți unii, cei mai mulți, pentru ca alții, tot mai puțini, să manipuleze banii și politica așa cum vor ei.  De la precaritatea comentării sau ilustrării ideilor de „afacere”, de „producție”, de „rost economic și rost social”, de „justiție”, de „educație” și a altor elemente definitorii pentru societate, dar tratate doar cu priceperea unor impostori și până la punerea pe picior de egalitate a șamaneriilor și șarlataniilor țigănești cu actul de asistență psihologică, noi nu mai putem pune pe picior de egalitate acea materie primă a limbajului folosit, considerându-l a fi același element de bază și pentru asemenea dejecții larg difuzate, ca și pentru discursul cultural sau științific, prelegerea educațională, comentarea valorilor morale și predicarea lor, descifrarea tainelor universului sau ale sufletului omenesc. E ca și cum ai pune în  dialog fesele unei animatoare de la carnavalul din Mamaia cu un conferențiar care vine să-l nege sau să-l afirme pe Einștein!... Din acest motiv vorbesc precum despre o presă de ocupație care vrea să ne priveze de efectele folosirii acestui limbaj pentru o meditație care dă satisfacții omului prin rezultatele intelectuale ale aprofundării ei, deteriorându-l și utilizându-l doar în scopul comunicării prin interjecții, oricât de promițător s-ar exprima ele în exclamațiile unor dansatori virili și oricât de duios ar suna ele în glasul unor fete frumoase care nu au nimic în cap.  Din acest motiv subliniez diferența că, dacă de la gazetărie nu se pretind aprofundări, nici ea nu trebuie să-și permită asemenea exagerări în decădere. Cei care cunosc ingineria acestei exprimări rapide, fără pretenții de artă sau de filosofie, știu unde să se oprească. Definirea dintre celelalte publicații sau prestatori media și conceptul de „tabloid” demonstrează aceasta. Este de înțeles că nevoia de cursivitate a unor comentatori care-și dau cu părerea pe micul ecran nu mai lasă loc pentru profunzimi de meditație. Spontaneitatea de suprafață nu poate scoate la iveală chiar adevăruri memorabile – din pricina aceasta și influența limbajului gazetăresc în literatură nu conduce la realizări deosebit de fericite, existând chiar categorisirea despre unele cărți că sunt scrise gazetărește, sau în limbaj gazetăresc – dar onestitatea intelectuală, respectul pentru o logică a faptului, o cultivare a noutății imediate și o capacitate de înfățișare și explicare cu bun simț a fenomenului la zi, dau caracterul spumos și plăcut al comentariului gazetăresc, de care o societate cultivată nu s-ar putea lipsi. Acestea sunt virtuțile gazetăriei și pretențiile pe care le avem de la ea. Cei care nu le respectă, care târăsc spre primitivitate mesajul jurnalier pe care societatea îl așteaptă de la gazetar, ar trebui să se întrebe dacă meseria pe care pretind că o au ar mai putea să se cheme „a patra putere în stat”!... Cam atât, concluzia fiind că, în măsura în care adevăratul cuvânt scris lasă loc pentru o largă meditație din partea oricui, stilul colocvial-gazetăresc te face să spui tot ce știi și, din acest motiv, trebuie să știi în orice moment cât mai multe, să spui cât mai multe, să arăți că ai în permanență capacitatea de a afla cât mai multe! Pentru că, în  societatea modernă, „dacă informație nu e, nimic nu e!”. Și de asta are omenirea nevoie de această simpatică profesie imposibil de suportat până la capăt, dar atât de necesară tocmai în momentele cele mai esențiale pentru opinia publică!
F.P. Rezultă evident că ați practicat vreme îndelungată gazetăria, absolvind chiar și facultatea de profil de la ora aceea. Așa cum v-am întrebat și la începutul aestor convorbiri, repet: În ce măsură v-a folosit  experiența ziaristică pentru scrierile proprii? Aveți vreo carte al cărei subiect să vă fi fost sugerat (inspirat) de o astfel de experiență? 
C.L. Tot ce este, hai să spunem așa: „realitate socialistă” și punct de vedere critic în legătură cu ea în ciclul „Istoria păcatelor mai noi” provine, desigur, nu numai din experiența mea reportericească, ci chiar din nevoia de a spune mai mult și de a face generalizările care nu mi se permiteau în reportaj.  Teza realismului socialist a contactului scriitorului cu realitatea se dovedește prin asta a fi total pidosnică, mai ales pentru cei care o teoretizau și o impuneau sperând în avantajele ei pentru interesele de partid, deoarece, realitatea aceea produsă de regimul lor fiind minată de mari contradicții, la o operă de meditație cum presupune literatura, nu se poate să nu se reflecte relele rezultând din aceste contradicții. În vreme ce superficialitatea gazetăriei poate lăsa lucrurile la faza edulcorată pe care o doreau și chiar o comandau („comanda socială”) tovarășii, aprofundarea literară, studiul contradicțiilor din interiorul personajelor, sublinerea dramelor care se produc într-o anumită realitate sau a ridicolului demagogic prin care se ascunde aceasta, nu au cum să nu conducă spre o literatură critică. De ce am scris eu mai puțin teatru și, mai ales comedie, pentru care aveam o mare atracție? Pentru că îmi venea în minte un subiect, îl rumegam, începeam să-l dezvolt proiectându-i desfășurarea dramaturgică dar, când ajungeam la acele momente care în tehnica scenei se numesc „loviturile de teatru”, logica prin care se formulau, se construiau și explodau ele spre întoarcerea pe dos a acțiunii, conducea neîndoielnic spre demascarea tocmai a unora dintre realitățile cu care regimul ar fi vrut să se laude. La fel și cu logica evoluției personajelor: transformarea lor, dacă voiai să fie cinstită, trebuia să provoace sau să determine o opoziție față de penibilul și sumbrul din realitate, ori o satiră neiertătoare care, de la sine conducea spre aluzii la cele mai înalte personaje din viața reală sau la demascarea a ceea ce numeau ei „realizărili”. Or, chiar dacă scăpă de lecturile primordiale începând a fi pusă-n scenă, piesa de-abia atunci ajungea a trece prin furcile caudine care puricau cele mai mărunte aluzii; o atât de vigilentă puricare la gest și replică, încât ți se făcea lehamite să mai scrii. Am caiete cu mai multe piese pe jumătate scrise, ca să nu vorbesc de zecile începute conștiincios cu lista personajelor sau chiar așternerea distribuției, deoarece eram prieten cu mulți actori pentru care scriam la modul lor specific de a se exprima sau a-și compune jocul, tocmai pentru ca să pun în valoare talentul lor iar, prin el, să-mi subliniez mai bine ideile. Deci piese începute cu lista personajelor și chiar cu distribuția, apoi continuate chiar cu câteva pagini de debut exploziv, conform principiului aceluia că, în teatru, când ridici cortina, nu începi cu o poveste dezlânată  comentând cum a fost unul împușcat, pentru că plictisești publicul; ci faci să se audă întâi câteva împușcătiuri, strigăte, hărmălaie, ca să creezi atmosferă și suspans punând publicul în priză și concentrându-l pe urmărirea acțiunii care trebuie să meargă într-un crescendo logic, antrenându-l din ce în ce mai mult pe spectator, făcându-l să te urmărească și să te creadă. Ei bine, hai să simplificăm puțin, exagerând: Spre ce m-ar fi condus logica faptelor credibile după o asemenea atmosferă și hărmălaie de debut, decât spre împușcarea unui personaj deosebit de important?... Bun. Asta înseamnă că, dacă aș fi vrut să am succes maxim, pasul al doilea dramaturgic ar fi trebuit să-ndrepte-mpușcătura către Ceaușescu sau, cel puțin, un personaj sugerând importanța lui. Puteam eu face asta ca să păstrez miza acțiunii? Nu. Puteam măcar sugera, cu acele „cârlige” pe care talentații noștri actori știau atât de bine să le arunce spre publicul care-i aplauda cu cât era mai evidentă aluzia?... Poate că puteam încerca, dar nu era sigur că nu se va descoperi la cenzura textului: Așa numitele „lecturi anterioare” acceptării lui și trimiterii către regizor. Dar să zicem că aș fi trecut de ele. În teatru era, însă, cenzura cel puțin dublă - voi explica imediat de ce spun „cel puțin”. După trecerea textului de „lecturi” la tot felul de niveluri de cenzură, urmau repetițiile care se încununau cu „vizionări” la tot felul de niveluri de cenzură, așa încât la premieră să nu rămână nimc periculos pentru guvernare. Ceea ce, trebuie să recunoști: Însemna exact ciuntirea oricărei stări conflictuale deoarece societatea socialistă multilateral dezvoltată constituia un rai și o armonie perfectă. Și, atunci, ca să nu mai vorbim de tragedie, în ce putea consta drama?!... Iar, ca să nu mai vorbim de satiră demascatoare, în ce mai consta măcar comedia, chiar comedia ușurică, bufă, dacă toate personajele erau îngeri ai moralei comuniste?!... Știm noi în ce consta: Tocmai în această pretenție de îngeri a acestor personaje diavolești impuse prin propaganda de partid. Dar, apucă-te să scrii așa ceva și vezi dacă te lasă cineva să faci din asta spectacol public!... Să zicem însă că, prin absurd, cu concursul regizorului care-ți era confident contribuind și el la găsirea anumitor alegorii esopice, cu complicitatea actorilor care-ți erau prieteni la cafenea sau la bodegă unde se spuneau bancuri pe șest, bine pieptănat, dar mai rămânând niște smocuri din umorul tău, sau niște bubițe din rănile dramei văzute de tine, ajungeai la premieră. Nu puteai răsufla ușurat așa cum răsuflai văzându-ți cartea tipărită care - chiar dacă se constata ulterior că e dușmănoasă și, cum nu o dată s-a întâmplat, era trimisă la topit - până să fie adunate toate exemplarele de pe piață, dura destul pentru ca o bună parte să se vândă, așa că tot te citea cineva, tot rămânea  în biblioteca cuiva!... La teatru, însă, dacă la premieră, sau după premieră, vreun tovarăș strâmba din nas sau îl apuca vigilența, spectacolul era automat scos din repertoriu, regizorul și autorul puși pe lista de mare așteptare pentru vreo altă șansă de a-și face meseria, dacă nu și directorul destituit.  Amintește-ți de scandalul cu „Revizorul” lui Gogol, pus în scenă de Pintilie. Ce vrei mai mult decât un clasic rus, deci al națiunii ultraconducătoare, jucat până atunci în mii de spectacole văzute și răsvăzute de toată lumea. Făcuse și Pintilie mici aluzii, câte poate născoci regizorul ca să actualizeze o piesă ultracunoscută pentru ca spectacolul lui să mai prezinte un oarecare interes pentru public. Ia-le astăzi și enumeră-le; ai să vezi că nu era nimic de-o gravitate extraordinară. Dar cenzorii trebuiau să-și arate abilitatea și, mai ales, utilitatea pentru regimul care îi plătea. Tot tăiau batjocorindu-i concepția regizorală, în așa fel încât, la premieră, Pintilie i-a spus lui Toma Caragiu care era interpretul principal, dar și secretarul de partid al teatrului, deci omul care trebuia să vegheze la indicații, că își dă foc. Da, în culise, acolo, când cortina se ridica iar Caragiu trebuia să intre în scenă, Pintilie i-a spus că, dacă nu joacă așa cum a construit împreună cu el rolul, dacă face acele tăieturi la care-i obligaseră tovarășii, el își dă foc. Iar Tomiță, care ținea și el la toate trucurile pe care le găsiseră ca să dea o haină mai nouă piesei arhicunoscute, tot așa cum ținea și la Pintilie, nu a vrut să-l aibă pe conștiință. A jucat corect, conform  indicațiilor de regie și  nu indicațiillor de cenzură, umplând sala de nesfârșite ovații. Care i-a costat pe amândoi întregul scandal produs de trepădușii de partid...  Ei bine, spune-mi te rog, într-o asemenea perspectivă, mai puteai spera să vii cu un text nou pe problemele realității? Cazul lui Pintilie e și mai evident pentru că nu era un text nou, ci comicul era bine definit istoricește la adresa unei societăți pe care partidul chiar îți cerea s-o critici cât mai tare. Nu era, deci un text vehement de actualitate ci, cel mult, niște aluzii regizorale spre care ne conducea pe toți contemporaneitatea cu fetișismele ei de-a dreptul absurde. Niște mici ciupeli care, însă, tot îi deranjau pe tovarășii care nu mai permiteau altceva decât să fie eroizați... Se mai defulau unii autori în stări onirice și ambiguități pe care actorii le mimau minunat, dar fără substanța critică necesară unor adevărate confruntări. Așa că, ce chef poți avea să termini o piesă când, după două-trei scene scrise cu încântare și imaginație liberă pe linia firului logic, realist și conform cu viața, adică direcția firească pe care trebuie să se desfășoare acțiunea, îți dai seama că nu poți merge pe o asemenea direcție și experiența te conduce chiar spre autocenzură? Când tu îți dai seama că tocmai logica imaginației tale și a legilor contrapunctice care se pun la fel în construcția literară ca și în muzică, scot la iveală o realitate monstruoasă, care exact așa este în viața de zi cu zi, unde te-ai documentat prea bine și o cunoști, cum spui dumneata, în toată amănunțimea, bătând țara în lung și-n lat ca gazetar, când toată logica dramaturgică spre așa ceva te conduce și știi că talentul, care înseamnă și trăire sinceră, te va obliga să mergi pe un asemenea drum, mai ai chef să continui?!... Ca să nu vorbim de curaj, de capacitate de a lupta pentru a-ți impune opera și punctul de vedere, de vreun chef de a risca eșecul sau de vreun sentiment sinucigaș?!... Și uite-așa, porneai entuziasmat că ai găsit un subiect și că ai creionat niște prsonaje interesante și credibile, dar când îți dădeai seama unde vei ajunge dacă le vei sluji dezvoltarea la modul cinstit, a patra sau a cincea pagină din caiet constituia momentul abandonului iar restul rămâneau goale pentru totdeauna. 
F.P. Ați scris, ați transmis la radio și ați filmat sute și sute de reportaje; sunt sigur că e vorba chiar de mii la viața dumneavoastră; să înțeleg că din fiecare ați fi putut face literatură?
C.L. Nu vorbim aici despre un subiect sau altul, ci despre experiența gazetarului și transferul acesteia în literatură. Pe care trebuie să înțeleagă de la început că are obligația să-l facă în alt limbaj, să-i confere un alt interior psihologic, o altă structură, un alt mod de înfățișare care nu mai este simpla relatare. Mulți nu înțeleg asta și cred că, dacă și-au strâns relatările într-o carte povestită cursiv, nu mai sunt simpli gazetari, ci pot avea pretenția de scriitori. Oralitatea de care trebuie să se ferească scriitorul, nu constă în stil, ci în structura cărții. În tratarea superficială, pe o singură coardă, sau cea profund adâncită simfonic.  Există proze excepționale care, în stilul de suprafață, în topica frazei și chiar în punctuație, chiar fac exces de oralitate. Dar acela este numai un stil în care ei își prezintă proza, este modul lor de a se exprima direct, cu efecte de multe ori absolut benefice  în conturarea unei atmosfere sau a unor personaje. Nu e vorba, însă, de fondul lucrării, de structura nevăzută prin care se consolidează arhitectura prozei. Or, tocmai pentru un asemenea fond, pentru modul de a-și construi acțiunea, personajele și simbolistica lor, noi îl apreciem pe prozator, apoi abia gustându-i și limbajul care poate fi și colocvial. Oralitatea gazetăriei constă în faptul că fraza spune exact ce trebuie să comunice și nu merge mai departe. Nu are nici un sens în plus, nu conduce spre altceva; ba chiar devine defectuoasă dacă nu se exprimă cu claritate, dacă nu înșiră faptele ca într-un galantar și nici dacă le comentează prea mult. În gazetărie se poate astfel: să spui ce se poate spune și, apoi, să pui puncte-puncte; să promiți că te vei mai documenta, să aștepți alte evenimente ca să se lămurească lucrurile. Proza, indiferent de dimensiunile ei, presupune o operă rotundă, cuprinzând toate semnificațiile și rezonanțele pe care le poate avea un subiect. Ea nu e o povestire continuă ca o logoree plăcută de adormit copiii. Ci o construcție cu fațade, fațete, dimensiuni și cote de nivel bine definite. Ea conduce subiectul după anumite legi ale dezvoltării lui într-o armonie contrapunctică și multidimensională, după logica unor forme geometrice foarte clare, cu o multiplicare la fel de armonică și într-o ordine foarte bine definită, precum structura unor celule redimensionate prin privirea la microscop, cărora, acolo, sub lentile, le poți vedea chiar și prefacerile într-o dezvoltare la fel de armonioasă. Și, fiindcă am pomenit termenul de „contrapunct”, trebuie să recunoaștem că una e fluieratul drumețului și cu totul alta contrapunctul simfonismelor pe care  le dezvoltă o orhestră.  Proza are nevoie de orhestrație; gazetăria nu. Ca să întrebuințez argoul din cafeneau unor asemenea profesioniști, subiectul se pescuiește și se pune la dospit, chiar dacă l-ai scuipat prima dată repede, în stilul unei informații la care ai pus puncte-puncte.  Se întâmpla astfel ca, în vremurile acelea despre care discutăm,  ceea ce rămânea în reportaj după puncte-puncte, dospea monstruos în artist până își afla metafora prin care el putea să-și strecoare ideile în literatură. Și, pentru că toată viața mea am făcut satiră și am scris pamflet, dar de-abia după 1989, ca să mai citez titlul unor cărți, „Gura leului” a putut mușca în voie, mă gândesc la faptul că a fost un avantaj pentru mine modul cenzurat (și, de ce n-aș recunoaște-o: autocenzurat) de a fi făcut presă: Dacă aș fi putut spune orice, poate că multe dintre idei mi-ar fi rămas la stadiul gazetăresc; așa, însă, neexprimarea lor totală sau firească m-a chinuit în continuare până când am găsit alegoria evoluției unor personaje - și ele metaforizate ca să  exprime cele ce încercam a le face publice în limbajul esopic prin care devenise o obișnuință ca scriitorul să comunice cu cititorul în ascunsele lor nevoi de relații sincere. Asta ca apreciere generală și, cum am mai spus, cu modul meu optimist de a vedea jumătatea plină a paharului: Avantajul cu care te alegi până la urmă și, despre filosofia căruia, cred că vom mai discuta...  Dar, fiindcă mă întrebi de transferul de experiență din presă în alte domenii ale vieții și în special în literatură, despre dezavantajele care se remarcă prin modul colocvial de a nu fi nevoit să pui accente, tendința de superficialtate în epuizarea problematicii și lipsa de adâncime psihologică, simplificarea relatării și inutilitatea unei gândiri arhitectonice așa cum se întâmplă când construiești acțiuni și personaje – iar despre avantajele unui contact cu realitatea evident în influențele bune sau inspirațiile pe care ți le conferă,  atunci aș mai avea câte ceva de menționat. Primul:  Dacă revenim la romanele  pe care le-am marcat drept de sine stătătoare, acțiunea din „Femeia cu ochi albaștri” se petrece într-un post de radio; cea din „Insulele” are drept personaje principale un corespondent de război la un mare ziar și o reporteră de front  la televiziunea unora dintre beligeranți. Nu puteam să nu mânuiesc personaje dintr-o lume pe care o cunoșteam atât de bine. Și am făcut-o tot din defularea în literatură prin simboluri care avertizau asupra unor mari pericole socio-politice, uneori chiar catastrofice, care, în presa aservită (nu neapărat comuniștilor, ci și la case mai bune) sunt prezentate drept mari avantaje pentru omul de rând care trebuie manipulat. Al doilea: trebuie să recunosc faptul că, învățând ingineria specifică gazetăriei, am deprins abilitatea de a face tot felul de reviste care nu mai țin de ziaristică: reviste literare, reviste social-politice, reviste de dezbatere filosofică sau de pledoarie și instruire/formare în anumite domenii ale dezvoltării sau ale curiculei universitare, păstrând și seriozitatea unor asemenea preocupări, dar și modalitățile de atracție și prezentare specifice cotidianului. Iar fiindcă am atins tangențial domeniul universitar, pot ajunge la numerotarea a treia, spunând că, acel contact cu imediata realitate la care mă obliga gazetăria, avea un cuvânt de spus în actualitatea și atractivitatea cursurilor pe care le predam, așa cum de obicei se întâmplă când  nu te rezumi la teorie și ai capacitatea de a o plasa într-un context de exemplificări cât mai directe. Asta se numea, într-un termen compromis și prăfuit „legătura cu viața”; dar nu este un termen chiar de lepădat deoarece contextul politic are întotdeauna efervescență captând interesul. Și, pentru că vorbim despre aceasta, a patra mențiune aș face-o în legătură cu plăcerea mea de pamfletar care-mi dă și mie, dar și cititorului prilej de satisfacții estetice ca pentru orice gen literar, atunci când autorul cultivă cu adevărat virtuțile literare ale genului; dar accesul la fenomenul cotidian, focusarea pe el și descoperirea vulnerabilităților lui, ca și referirea la o realitate imediată, provin tot din gazetărie.
F.P. Credeți că între gazetărie și preocupările cu pregnanță artistică, respectiv literatura, există și vreo deosebire etică?
C.L. Domnule, ca-n viață, totul este relativ: Față de politică, gazetăria este de o cinste exemplară; dar, față de toate compromisurile gazetăriei, literatura ar putea să pretindă această exemplaritate... Cu toate că, față de filosofie... Adică nu; nu. Mai bine ne oprim aici, fiindcă și marxism-leninismul se considera o filosofie.
F.P. Voia dumneavoastră; ne oprim... În privința definirii gazetăriei, cred că ne-am lămurit deplin. V-aș ruga să mai amănunțim puțin o idee foarte penetrantă exprimată chiar acum, spre sfârșit, cu toate că nu odată ați tot insistat spre structurile arhitectonice ale prozei; ba chiar ale oricărei specii și subspecii: de la structurile mici, dar bine trasate ale prozei scurte care, subliniați dumneavoastră, nu e totuna cu povestirea cantonată în stadiul de relatare și până la amploarea construcției unui roman care trebuie să se așeze pe niște cuprinzătoare structuri, nu?
C.L. Eu cred că imaginația, oricum s-ar manifesta ea, în materie de roman se conturează pe criteriile geometriei în spațiu, cam pe aceeași formă precum cele de care dispune arhitectura conducând atât la armonizarea volumelor ei cât și la o structurare unitară a amplorilor pe care le capătă. Acestea se intuiesc, dar se și învață; nu cum cred unii că le-a dat Dumnezeu talent de povestitor și își pot permite perseverența de a plictisi cititorul. N-o să vorbesc despre imponderabile, dar despre ce se poate învăța, dă-mi voie.
F.P. Vă dau voie, mai ales că ați vorbit mai înainte despre chinurile dumneavoastră de a putea învăța organizat.
C.L. Norocul meu a fost că, în materie de literatură, nu sunt rigori academice ca la artele propriu zise. Dar cafeneaua literară a funcționat întotdeauna ca o adevărată academie. Chiar când poliția educației marxiste a desființat-o, ea s-a continuat sub aspectul bodegii literare, pentru că bodega rămăsese valabilă pentru socializare, fiind considerată mai muncitorească decât cafeneaua burgheză.  Așa că, făcând o paranteză, putem spune că rigorile regimului de democrație populară au contribuit la bețivănirea oamenilor de artă care, din totdeauna, și-au compensat singurătatea din atelier, cu satisfacțiile existenței colocviale în localuri publice. Am avut norocul să trăiesc printre minunați scriitori și artiști din generațiile mai vârstnice, de la cea a lui Ionel Teodoreanu, Tudor Mușatescu, Mihail Sorbul, Al.Philipide, Al Cazaban, Tudor Șoimaru, Felix Aderca, deseori și Cezar Petrescu, generoși și prietenoși mentori primindu-ne la masă față-n față cu megalomania lui Victor Eftimiu, surzenia lui Camil Petrescu și singurătatea lui Ion Barbu,  la cealaltă generație, a lui Radu Boureanu, Alecu Șahighian, Lucian Grigorescu, Eugen Jebeleanu, Ștefan Popescu, Gheorghe Dinu, Neagu Rădulescu, apoi la cei de care mă despărțeau doar câțiva ani ai experienței de război dar și de ultimă cafenea literară în toată puterea cuvântului, ceea ce era esențial: Mihu Dragomir, Nicolae Tăutu, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Vlad, Marin Preda, Laurențiu Fulga, Gellu Naum, Alexandru Balaci, Ion Th.Ilea, Lucian Valea, Eugen Schileru, A.E.Baconski, Victor Tulbure, George Dan, Tașcu Gheorghiu, Marcel Gafton, Emil Botta, Vintilă Rusu-Șirianu, Alexandru Struțeanu, Vornic Basarabeanu, Iordan Chimet, Petru Vintilă, Victor Kernbach, Radu Tudoran, Dragoș Vicol, Nicolae Mărgeanu, Ieronim Șerbu, Ioanichie Olteanu, Nicolae Jianu, chiar și Petru Dumitriu într-o anumită perioadă  - deci un adevărat senat universitar în materie de literatură. Spun asta pentru că, indiferent pe ce cale, rigorile ei trebuie deprinse, legile ei trebuie învățate, iar libertățile ei trebuie exersate, ca să ajungi la inovație și la personalitate proprie.
F.P. Așa cum sistemul de învățământ din anumite țări face o curiculă.
C.L. Exact. Și fără pretenția de ați turna talent în locurile unde nu ai, ci pentru a te obliga să cunoști și să respecți niște practici fără de care nu poate fi vorba de profesie. Am să iau un exemplu din cinematografie. Cunoști fenomenul: multor regizori le sunt mai apropiate subiectele care s-au născut în capul lor, în imaginația lor, decât în mintea unui literat adevărat, și chiar e firesc să se întâmple așa. Consecința este că, în loc de a lucra cu performanțe profesionale la toate palierele creației cinematografice, unele subiecte minore, sau mai facile, intră în producție, în vreme ce altele, care ar garanta o miză mai mare venind dinspre literatura consacrată, își așteaptă, încă ecranizarea. Tentația de autor total, de a gândi tu în întregime filmul și a-ți înfăptui o operă cât mai personală, firesc, așa cum am spus, este mai puternică decât respectul pentru anumite valori literare, sau știința unui scenarist profesionalizat. Și totuși, chiar din această categorie se aleg niște filme foarte bune, prezentând un adevărat interes, box office garantat, sau premii la festivaluri. Explicația este următoarea: Chiar dacă în materie de invenție literară, scenariul al cărui autor este regizorul nu rupe inima târgului, știința acestuia în materie de profesie principală pe care o are, toate legile compunerii cadrului, asigurării ritmului acțiunii prin montaj și alte componente artistice ale conceperii turnărilor, ale îndrumării jocului actoricesc și ale altor discipline pe care el le-a studiat bine și le-a deprins cu talent în formarea sa regizorală, conferă destule calități de vizualizare a unei acțiuni pentru ca filmul, care nu are chiar desfășurarea unui roman, ci cantonează la anvergura unei nuvele, să nu sufere din punct de vedere literar, ci să-și entuziasmeze spectatorii în ansamblul trăirii artistice pe care le-o oferă. Explicația nu poate fi alta decât profesionalismul regizoral care a compensat aspectul minimal al actului de invenție literară. Deci, tot o învățătură, până la urmă, trasă din experiența altor arte. Vezi?
F.P. Văd că acum, de la asemănările cu arhitectura, sau cu cinematografia, ați trecut și la rezonanțele cele mai grave, mai sofisticate sau mai pretențioase ale muzicii, vorbind despre simfonism și despre legile contrapunctului. Iată, dau însemnările în urmă și citez: „Construcția prozei... conduce subiectul după anumite legi ale dezvoltării lui într-o armonie contrapunctică și multidimensională, după logica unor forme geometrice foarte clare, cu o multiplicare la fel de armonică și într-o ordine foarte bine definită...”  - asta în comparație cu conținutul clar al stilului gazetăresc pe care dumneavoastră îl considerați unidimensional. Adică gazetăria dă informația, literatura produce stări.
C.L. Ceva mai nuanțat. Pentru că și citirea unui ziar poate produce stări. Dar nu aceleași și nu de natura trăirilor artistice a căror armonizare cere exprimare după anumite legi. O știre nouă poate să te șocheze, ceea ce e o stare; sau poate să te înveselească, să-ți aducă o bucurie, ori o confirmare. Dar nu e vorba de aceeași stare pe care ți-o produce un sonet. Am vorbit despre contrapunctul care dezvoltă tot un fel de geometrie a lumii sonore, tocmai datorită faptului că și spațiile prin care te poartă o arhitectură sunt însoțite de sonoritățile lor. Iar atât în arhitectură, cât și în muzică armonia are cel mai important cuvânt de spus, conceperea și desăvărșirea ei fiind proba principală a măiestriei. Ei bine, chiar dacă în literatură nu s-au pus accente atât de categorice în legătură cu această pricepere, în legătură cu cu arta prin care creatorul îi simte direcțiile, în vreme ce, alte domenii ale creației le consideră cu necesitate obiect de studiu universitar, iar literatura nu a ajuns la asemenea pretenții academice lăsând loc pentru toți grafomanii, nu înseamnă că poate fi neglijată; nu înseamnă că, prin cernerea valorilor ei, literatura nu are obligații de fond față de asemenea cerințe academice. Dicteul automat e numai o scuză pentru cine știe câte și câte exerciții de măiestrie făcute în mintea lirică a poetului, cu sau fără raționalitatea sa. Sunt atât de convins de asta, încât aș putea paria și pe marcarea neuronilor, când se va inventa un endoscop pentru așa ceva. Nici măcar jocul cu metaforele, ritmul, sonoritățile sau asocierile trăznite, nu e gratuit, decât dacă-l  vrei tu, în mod deliberat, să fie gratuit. Iar în desfășurarea epicului, nu mai vorbim! Există o armonie a narațiunii în afară de nararea propriu-zisă și există o armonie a evoluției personajelor în afara capacității de a portretiza, sau pe lângă aceasta; ba chiar în plus față de aceasta. Cine nu se convinge de așa ceva, rămâne la faza amatorismului, ca pictorul de gang căruia nu-i trebuie alte nuanțe între negru și roșu, decât portocaliul ăla țipător cu care-ți zgârie privirea când vrea să te dea gata cu apusuri romantice. Este vorba de firele nevăzute care se întrepătrund în structura unui roman. Fire pe care artistul trebuie să le simtă, dar nu să le demonstreze direct, prin referirea la ele; ci să le introducă subtil prin savoarea turnurii deosebite pe care o dă evoluției întregii vieți descrise; nu trebuie să le traseze direct, ci să le facă simțite în evoluția personajelor, a acțiunii, a reacțiilor de altă natură descriptivă, ca și a tuturor elementelor din care se constituie arta sa. Iar cititorul, de asemenea, nu trebuie să-și dea seama de existența structurii trasate pe dedesubt, ci să simtă desfășurarea legilor ei armonice în curiozitatea, satisfacțiile, meditațiile și reacțiile pe care i le produce lectura. Știu că unii nu scriu astfel și nu întăresc prin asemenea procedee scheletul prozei, ci se mulțumesc să povestească și să tot povestească, să descrie și să tot descrie, să comenteze și să nareze, să nareze și să comenteze, după bunul plac al unei discuții de cafenea care are farmecul ei, dar apoi o uiți cu desăvârșire; dar procedând astfel, nici ce așează între copertele cărții nu e proză, nici ei nu depășesc stadiul unui talent limitat la relatare. Romanul, pentru că la el mă refer în mod special când vorbesc despre arhitectutra operei literare, trebuie să producă o stare ca și cum ai fi înconjurat de o mare construcție, sau cum ai fi purtat prin ea de o anumită vrajă care-ți arată și cât e de cuprinzătoare, dar și ce minunății de podoabe mărunte o ornează; și spațiile mari care parcă te-ndeamnă să plutești prin cuprinzătoarele lor dimensiuni, dar și surprizele detaliilor pe lângă care nu treci indiferent ci te oprești, admiri, înțelegi, meditezi. Ei bine, din toate aceste stări, nu se poate să lipsească și o muzică a lor, o dimensiune sonoră care se dezvoltă nu neapărat în paralel, ci totodată. Filmul, care este expresia lărgită și nuanțată prin diverse arte ale povestirii, de ce are, implicit aproape, o cololană sonoră? Pentru că el îți oferă la un loc și, în același timp, mai concret, mai cuantificabil decât alte arte, elementele trăiriilor pe care povestea urmărită pe rândurile și printre rândurile care aștern paginile romanului le produce imaginației cititorului. Plimbat de scriitor cu îndemânare prin construcția uneori clar desfășurată într-o perspectivă ce ți se deschide în întregime, dar alteori surprinzătoare prin elementul nou pe care ți-l pune deodată în față, începând să priceapă structurile acestui edificiu construit din elemente de viață care este romanul, cititorul trăiește o asemenea plimbare în primul rând sentimental, prin atașamentul față de personaje și destinele lor, prin curiozitatea urmăririi faptelor lor, prin actele de aprobare sau dezaprobare pe care, vrea nu vrea, le simte la un moment dat. Dar uneori aceseste trăiri se amplifică, iar imaginația lui ajunge la vizualizări și la senzații sonore, la diferite completări ale celor citite, după cum știe autorul, cu meșteșugul său, să-i stimuleze imaginația, să i-o capteze, să i-o pună-n priză și s-o facă să meargă în paralel cu lectura redimensionând cele aflate propriu-zis în text, la fel cum un compozitor bun, stăpânind legile contrapunctului și supunându-te pe tine ca ascultător rigorilor acestor legi, ajunge la vrăjitoria de a te face să ghicești cu o secundă înainte sunetul, sau măsura, sau armonia care urmează. Cam aceasta este incantația care se citește pe fețele pasionaților dintr-o sală de concert, cei care știu să se concentreze și să urmărească, atât senzorial cât și cu logica artei muzicale, evoluția actului artistic tocmai prin adaptarea la compoziția respectivă; ceea ce e un fel de abandon în brațele legilor construcției ei, pe care începi să le simți. Iar, ceea ce se petrece într-o sală de concert nu diferă mult de modul cum poate pasiona o lectură. Numai că aceasta nu se produce în public, ci în condiții intime – tu cu cartea – mai greu de observat din afară. Acesta este secretul unui roman bun, gândit cel puțin profesional, dacă nu și cu imponderabilele artei creatoare: Dacă ajungi să-i înțelegi arhitectura și te simți în largul emoției tale admirând-o, atunci imposibil să nu percepi și dimensiunea sonoră cu care te înconjură o asemenea arhitectură: Contrapunctul care definește și matematic și muzical (sau lărgit muzical la alte arte) liniile geometrice ale dezvoltării sau desfășurării actului aristic. Și, toate acestea, pentru că în proză lucrurile se trăiesc imaginativ. Ea nu se scrie ca o înșirare de fapte într-o mărturie sau o plângere la poliție, tocmai pentru că nici nu se citește ca un raport din care vrei doar să extragi niște date. Ea are o arhitectură proprie în care trebuie mai întâi să intri, apoi să o parcurgi, iar la sfârșit să-ți faci și o părere despre ce exprimă ansamblul în care te-ai înșurubat ca cititor, meditația ta așezându-se pe aceleași linii pe care le-a trasat autorul la modul specific al unei poetici pe care-o slujește și de care se slujește. Legile geometriei se înnobilează prin poetică, tot așa cum cele ale aritmeticii capătă valențe sonore prin contrapunct. Iar, prin asta, totul tinde spre alegorie și nu spre faptul concret. Alegoria aceea care dă satisfacții artistice și pe care o descifrezi ca s-o trăiești.
F.P. O viziune într-adevăr și generoasă și cuprinzătoare ca ambiție artistică. Nu vi se pare că depășește oarecum comoditatea omului contemporan?
C. L. Vrei să spui lenea lui ca înclinație spre mica huzureală și distracția ușoară? Faptul că este asaltat din toate părțile de tentații ce vor să-l lamineze într-un stil suficient de viață și să poată fi manipulat ușor?
F.P. Cam așa ceva.
C.L Păi tocmai asta trebuie biciuit până  nu se înrădăcinează prea tare, sau până nu devin prea puternici cei care au interesul să se întâmple așa ceva!
F.P.  Folosiți intenționat termenul de „laminare” ca verb al acestei acțiuni?
C.L. Ca verb al acestei agresiuni; fiindcă  nu e vorba de o simplă acțiune. Da, domnule: agresiune.  Sunt niște forțe oculte care străduie în această direcție malefică dorind ca omul, măcar spirirtual, să aibă două dimensiuni în loc de trei. Sau, poate chiar una singură: Să consume ce-i bagă ei pe gât, cu reclamele lor care sunt cam tot una cu demagogia politică. Dar n-o să se-ntâmple asta, așa că, hai să nu mai vorbim! Eu cred în aspirația umană care tinde mereu spre cote superioare și, dacă vom persevera să discutăm despre asemenea subtilități și tehnici ale artei profesioniste, publicul până la urmă va înțelege și ne vom forma cititorul avizat, care să nu caște gura la orice manea!
F.P. „Până la urmă”!... Dar o fi mult până la urma aia?
C.L. Mult, puțin... important este că, până la urmă se va înfăptui. Se va consolida un mediu intelectual, al minților cu gândire proprie, care nu se lasă manipulată. Arta are un important cuvânt de spus în cizelarea unei asemenea spiritualități umane pentru  că rafinamentul și priceperea de a aprecia cu gust se răsfrânge și-n viața socială făcându-te să nu mai accepți ca orice mârlan demagog și rău intenționat să te manipuleze din posturi politice cheie. Deoarece gustul e o problemă de școlire și de înțelepciune în a alege ce-i mai frumos din oferta producției de artă, alegerea cu gust și apreciere rațională se poate transfera lesne în lumea politică, raportându-se la pluralul ei care-l face să saliveze pe orice politician: „Alegerile”...  Cel  care știe să aleagă între un grafoman și un artist profesionist, va ști să aleagă și între un gargaragiu politic și un om cu care se poate ajuta în dorința de dezvoltare.
F.P. Nu e prima dată când puneți problema grafomaniei. O considerați un fenomen pernicios?
C.L. Nici o apropiere de literatură nu poate să fie pernicioasă fiindcă, oricum, demonstrează un pas spre cultură și spre viață intelectuală.  Numai că trebuie făcută cu bun simț; acel bun simț al respectului pentru artă și al convingerii că, înainte de a o practica, trebuie mai întâi să o înveți. Pernicios este amatorismul veleitarilor care, în orice domeniu și nu numai în literatură, nu fac altceva decât să coboare nivelul și calitatea; adică să contribuie la degradarea produselor și procedeelor din domeniul respectiv, să aducă regres social.
F.P. Ați spus cele de mai înainte și cu speranța de a-i face pe unii dintre ei să renunțe la un asemenea viciu?
C.L. Da: la acest viciu de a vicia literatura; sau să încerce să-l depășească perfecționându-se profesional; dându-și seama că există și aici criterii ale profesiei pe care nu le îndeplinește și nu are cuvânt de spus orice nechemat care poate plăti un tarif tipografic. Cum am spus și mai înainte:  Dacă literatura nu are niște criterii academice de formare, cum există specializări în Academii de arte sau  Conservatoare de muzică tocmai pentru desăvârșirea tehnicilor celor cu talent, nu înseamnă că oricine poate da buzna. Ca și în tradiția, aproape de parabola cristică, a cultivării viței de vie, ei trebuie să-și dea seama că, indiferent dacă orice vin se face din struguri, nepriceputul îl va acri, în vreme ce podgoreanul experimentat îi va pune în valoare aromele, buchetul și toate armoniile interioare ale soiului respectiv. Ca să nu crezi că o fac pe elitistul îngânfat pe criterii exclusivise, nu vorbesc despre acele îmbutelieri rare care merită prețuri exorbitante la fel cu o capodoperă semnată de un mare maestru. Ci vorbesc despre acele vinuri curente, accesibile tuturor, dar tocmai pentru a face plăcere tuturor. Și ele au nevoie să fie făcute, îngrijite, îmbuteliate de profesioniști adevărați; pentru că, altfel, omul de rînd nu s-ar mai putea delecta cu ele, ci ar bea zoarca de alcooluri fermentate dintr-un hârdău în care nepriceputul aruncă tot ce culege din vie. Cu alte cuvinte, să le intre-n cap că, pentru a face un vin adevărat, nu e de ajuns să ai bani să cumperi o vie ci, de-abia când ești în posesia acesteia, vin marile pretenții prin care te-ai putea forma ca podgorean... Vezi, pun până și asta sub semnul întrebării, ne fiind sigur că veleitarul se va forma, ci spunând  doar că:„te-ai putea forma”. Și, uite, ca să continui parabola cu vinul, îți fac mărturisirea că eu sunt un înrăit băutor de șpriț. Adică prefer băutura lungită și sifonată pentru care unii băutori specializați ar puteasă mă disprețuiască. Și ar putea avea dreptate privind aceasta ca o formă de vulgarizare a calităților pe care le cuprinde în ea licoarea vinului. Ei bine: să știi că, până și în acestă formă de vulgarizare există o știință și niște subtilități dacă vrei să-ți facă plăcere micul viciu la care te dedai. Pentru că nici băutorul de șpriț nu aruncă așa, otova, apa-n vin, ca veleitarii care-și aruncă grafomania în pagini tipărite. În primul rând, nu orice soi de vin se pretează pentru a fi făcut șpriț; iar, pentru asta, trebuie să le studiezi, să le cunoști și să știi a le alege. În al doilea rând, nu e vorba de un simplu amestec de vin cu apă, pentru că, dacă torni vinul în apă, nu mai obții amestecul cu gustul său specific, ci numai îl botezi reducându-i tăria. În al treilea rând, nu orice apă gazeificată corespunde iar, dintre apele minerale, pot fi alese doar cele a căror compoziție nu are reacții acide sau alcaline cu vinul... Vrei să-ți mai înșirui și alte legi care trebuie învățate?... Vrei să vorbim și despre bunul simț camaraderesc prin care trebuie să bei liniștit șprițul pălăvrăgind cu prietenii, și nu să-ți dea sifonul pe nas devenind scandalagiul care deranjează o adunare plăcută?
F.P. Nu. Mulțumesc. E de ajuns. Mi-am dat seama de capacitatea dumneavoastră de a descoperi elementul savant al oricărui fapt banal. E firesc să-i excludeți pe cei care cad în amatorism.
C.L. Ăsta-i punctul meu de vedere, domnule; dar nu ca un moft cu pretenții elitiste, am spus; ci pur și simplu un precept sindical. Ca de breaslă care pune preț pe calificare și nu face concesii de la ea. Pricepi?
F.P. Pricep. Pricep că ar fi cazul să revenim la creația dumneavoastră.
C.L. Păi ce, n-am vorbit suficient, n-am epuizat-o?
F.P. Ați vorbit mai mult despre mijloacele de exprimare; dar mijloacele de impunere și de editare a lor?
C.L. Aici sunt mai multe imponderabile. E vorba și de conivența cu editorul. Editorul care  astăzi e trup și suflet cu tine ca să obțineți împreună vânzări cât mai mari, putea fi uneori, la vremea aceea, alături de tine pentru a salva unele pagini care altfel ar fi fost cenzurate. Era vorba de tot felul de precauții sau pile, ca și în viața de zi cu zi, ca să scapi mai teafăr din controlul de partid manifestat chiar la modul polițist, pe orice direcție: De la cea de cadre, adică de angajare, evoluție profesională sau carieră, la cea de a trăi mai bine, adică de a obține locuință sau mașină, până  dreptul de a fi popularizat sau măcar salvat de critica în presă. Totul conducea spre precauție și crispare, dacă nu voiai să ajungi la anestezierea forțată, coercitivă, a unor stări care te răscoleau.  
F.P. Am înțeles, deci: Era vorba de precauții bine justificate; de nevoia de a face slalom printre vicisitudinile vieții. Erau tehnicile personale de luptă prin care vă descurcați defulând din gazetărie în literatură. Căutând căi și subiecte care se concretizau în cărți. In ultimă esență finalul e cartea; e opera. Dar tocmai cu acestea: cu cărțile și apariția lor? Cu conținutul lor cum vă descurcați?
C.L. Încăpățânându-te pe ele, sau pândind ca să prinzi vreun  moment favorabil. Aici era ceva mai complicat, fiindcă depindeai foarte mult de momentele politice. Ca acela cu Cehoslovacia. Eu nu spun că n-au fost și reacții sincere ale celor din eșalonul foștilor refuzați, care au cerut să fie primiți în partid. Dar, la un simplu calcul matematic, ne dăm seama că nu se putea să nu fie vorba și de oportuniști care tânjiseră spre avantajele acestei apartenențe, sau de oameni  care s-au lăsat atrași vorbindu-li-se despre asemenea avantaje; că doar propaganda lui Ceaușescu lucra în forță!...
F.P. Se promitea, poate, de către oficialitate, chiar apariția unor altfel de cărți?
C.L. Posibil. Fiindcă la fel era și cu cărțile: Erau cărți care tânjeau să apară, fiindcă literatura de sertar nu a fost nici o dată o soluție; ba, de multe ori, s-a dovedit: nu a fost nici măcar o realitate. Ci doar o minciună lăudăroasă în legătură cu oponența. În literatura română nu s-a publicat nici în țară, nici în străinătate, o carte de adevărată opoziție la regimul comunist, la structurile lui de fond, la sistemul nefast pe care el îl impunea. Chiar ale lui Petru Dumitriu, cel mai autentic scriitor dintre toți cei care au emigrat, nu depășesc stadiul de pamflet sau de consemnare imediată a unor anumite stări. Iar aici, în țară, căuta fiecare un anume stil mai permisiv. Dar nu s-a ajuns a se pune degetul pe rană mai mult decât în „Ora 25”, romanul lui Constantin-Virgil Gheorghiu,  sau în  „Dumnezeu s-a născut în exil” al lui Vintilă Horia care - cu toate că era la Paris și nu la dispoziția lor aici, ca să-l aresteze - a simțit, ca și vărul meu cu zece ani înainte, mâna lungă a securității, cu toate că romanul său uza de parabolă, plasându-și sau extinzându-și acțiunea spre lumea lui Publius Ovidius Naso. Tocmai de asta vorbeam despre mijloacele de exprimare cărora scriitorii cenzurați le căutau formularea, iar cenzorii politruci sau polițiști le căutau descifrarea. Când Vintilă Horia a luat premiul Goncourt pentru romanul său care nu era deloc un atac direct ci, cel mult, o meditație aluzivă, au pus agenții secreți și nesecreți, români și neromâni să-l demaște față de francezi ca fascist. Păi, Petru Dumitriu, care plecase de aici știind ce poate face aparatul comunist de represiune, de ce se lamenta după 1990 că încă nu se reabilitase complet scriind literatură liberă și că rămânea cunoscut prin ce scrisese mai proletcultist?... Pesemne că, odată marcat, nici în deplina libertate din Franța nu s-a simțit în stare să scrie simțindu-se cu adevărat liber de a-și alege subiectele.
F.P. Iar eu, constatând că ați vorbit mai mult despre mijloacele de exprimare ca o tendință de a atinge acele cote superioare, vă întrebam dacă și dumneavoastră, în cazul dumneavoastră și a generației dumneavoastră căutați, pe lângă aceste  mijloace de exprimare, anumite subiecte care să vorbească mai deschis.
C.L. Eu cred că nu există autor care să nu tindă spre așa ceva. Nu mă refer la gâsculița sentimentală, sau la prostul îngânfat care se crede într-adevăr mare și tare, spunându-ți cu convingere că  viața lor e un subiect de roman universal; dar căutarea acestui subiect care să se bucure de cât mai multă universalitate, n-aș spune că nu face parte din misiunea pe care și-o asumă scriitorul.
F.P. Ați căutat, deci, aș putea să zic.
C.L. Am căutat-o cu lumânarea, aș putea să zic și eu, dacă mă gândesc la șuturile pe care le-am primit.
F.P. Ce fel de șuturi?
C.L. Șuturi, cotonoage – ca să păstrăm un ton glumeț, ca să nu vorbim de critica tovărășească ce se putea finaliza cu strigătul „nu trageți tovarăși”, atunci când comunicatele oficiale spuneau că o personalitate dificlă, ca Maiakovski sau Fadeev, de exemplu, s-a sinucis. Dacă ești prea tânăr ca să pricepi, am să-ți explic printr-o anecdotă mai depărtată; din lumea asiatică. Se spunea cândva că Mao Tse Dun a aprobat într-un târziu să existe și un canal doi de televiziune, pentru ca oamenii să aibă și o alternativă la perpetua îndoctrinare pe care o practica postul oficial.
F.P. Și?
C.L. Învățați cu disciplina de partid oamenii răbdau cât răbdau canalul unu; dar, când nu mai puteau, aveau  libertatea să apese butonul canalului doi.
F.P. Și, iarăși vă întreb: Și?
C.L. Si, pe ecran apărea un chinez vigilent care te amenința cu degetul spunându-ți să treci pe canalul unu. Înțelegi?
F.P. Înțeleg, cum să nu-nțeleg! Vreți să spuneți că, pentru asigurarea libertăților noastre aveam fiecare câte un chinez din ăsta cu câte un deget îndreptat spre direcția în care ni se cere să nu greșim.
C.L. Chinez mai puțin, de altă naționalitate mai mult; sau, de ce nu, chiar conațional care găsise soluția ideologică socialistă și multilateral dezvoltată la conceptul tradițional de „capra vecinului”.
F.P. Vecini, deci.
C.L. Poate chiar confrați; n-aveai de unde ști pentru că nu întotdeauna semnau cu numele lor;  sau invers: tocmai când o făceau cu numele lor, îndeplineau indicații primite de la alții... Haide să n-o mai lungim, fiindcă tot la cenzură ajungem.
F.P. Parcă spuneați că, în timp, experiența v-a făcut să găsiți pentru asta anumite soluții, sau portițe.
C.L. La fel cum găseau și ei și, dacă nu te prindea cu aluzia cenzorul respectiv, mai era o instanță: Acea a criticii literare care trebuia să fie neapărat „de partid”.  
F.P. Aveau motive să vă pândească?
C.L. Nu neapărat pe mine. Existau două motive obiective: Unii erau puși și plătiți ca să pândească, fie pentru a cenzura, fie pentru a sesiza doar unor foruri,  fie pentru a arăta că exista vigilență și de cuvântul partidului nu se putea trece. Alții, însă, chiar fără a fi puși sau plătiți, o făceau din carierism: Ca să dobândească încrederea activiștilor, să le intre pe sub piele, să le arate că sunt bine formați din punct de vedere marxist-leninist și pot fi puși în funcții de conducere pentru că au vigilența de a nu lăsa să se petreacă ce nu voia partidul.
F.P. Și ce nu voia partidul?
C. L. În primul rînd, partidul voia: Voia să fie lăudat, glorificat. Asta în general, chiar la modul abstract. Iar când ajungeai la cei care se pretindeau a fi partidul - și erau din ce în ce mai mulți, producându-se mereu o selecție și o concurență pentru funcții importante, pentru alegerea în CC și alte organe de conducere - se voiau adulați și avantajați. Avantajați material la onorarii și publicare, avantajați moral la laude în cronicile literare. Era foame mare de glorie, iar critica știa că ea o poate da și cultivându-i pe tovarășii care începeau să devină confrați de ai noștri, dar și înfundându-ne pe noi, demascându-ne scăpările. Asta, fie ca să anihileze de la început concurența, fie să-și dovedească propriul atașament față de partid demascând fitilele care, printr-o convenție tacită, se practicau peste tot: de la anecdotica bancurilor la accentele puse de actori ca să sugereze publicului și alte lucruri decât textul de fond, la metaforele și alegoriile cărora puteai să nu le recunoști caracterul de insinuare negativă, la stilul de a vorbi în dodii cu publicul și cititorii tăi, lăsând pe fiecare să dea ce înțeles voia, iar tu bătându-te-n piept că nu te-ai gândit la așa ceva. Se configuraseră procedee esopice și se găsiseră destule convenții de comunicare care dădeaua apă la moară aluziilor critico-umoristice; existau destule asemenea canale de comunicare cu publicul cititor sau spectator, dar nu putea fi vorba nici de o literatură majoră pusă în slujba adevărului, nici de o atitudine politică foarte fermă. Un  fel de zeflemea la care tovarășii pufneau neputincioși și se răzbunau punând critica să susțină teoretic valorile false când apărea ceva care lăuda în prostie sau pretindea să aprofundeze problematica revoluționar-muncitorească. Vezi: vrei nu vrei, oricum o-ntorci, tot de critica de direcție dai. Și asta, pentru că exista o strădanie de a forma și de a încuraja asemenea slujitori, sau de a-i atrage ca teoreticieni prin funcții și avantaje. Oficialitatea avea o asemenea politică de a-i atrage, dacă nu cumva fuseseră atrași de mai înainte de acel aparat de referate secrete, pesemne bine plătite, care aveau rostul de a informa discret „conducerea” și a propune direcționări ideologice prin care să se obțină mai mult realism socialist laudativ. Referatul era folosit numai pe „plan intern” și, uneori, după utilizarea lui în asemenea scopuri oculte, era publicat de autor în calitate de deținător al unei cronici literare. Dosarele noastre de securitate conțin destule asemenea exemple ieșite doar acum la iveală...  Pe de altă parte, însă, vorba dumitale de la care am pornit: Exista o căutare pentru subiecte cât mai de circulație, cât mai universale, stimulând inteligența și experiența fiecărui scriitor care nu voia să rămână doar în stadiul de aplaudac sau lăudac al  faptelor partidului și celor glorificați prin el. Și nici al unor mize false, care dădeau incredibilitate personajelor; cum ți-am dat exemplul cu sacrificarea literară a lui Titus Popovici pentru o viață de avantaje materiale pe care a avut-o. Titus măcar, a dominat astfel renunțând la literatură dar impunându-și filmele. Însă suntem  mulți alții în categoria unor autori de cărți ratate tocmai prin artificialitatea subiectului, așa cum apărea el după ce trecea prin furcile caudine ale cenzurii și, în egală măsură - am mai spus-o, poate cu jenă dar nu cu tendința  de a ascunde ceva, fiindcă, în ultimă instanță de pe urma meseriei mele trebuia să trăiesc - ale autocenzurii care funcționa prin experiența și educația la care eram supuși. Eu găsisem o oarecare scăpare, pentru o parte din ce scriam, dedicându-mă romanului istoric și studiului pentru el, care nu era de ici de colo. Dar, din când în când, dulcea tentație a actualității și a nevoii de a-ți spune părerea despre ea, tot mă încerca făcându-mă să caut acele modalități esopice de a mă exprima. Or, una dintre cele mai facile modalități era de a plasa acțiunea în altă parte. Îmi amintesc de doi tineri talentați pe care i-am cunoscut cândva prin tabere studențești, consacrate personalități astăzi: regizorul Mircea Cornișteanu și poetul, criticul, artistul multilateral de dulce memorie Valentin Tașcu.  Cred că veneau de la Casa de Cultură a studenților din Cluj, care îi acredita cu un număr  foarte bine blindat ideologico-educativ: „Demascarea decadenței artei burgheze” la care aveau întotdeauna bisări și aplauze frenetice. Eu care făcusem în acea perioadă „Radiovacanța” și aveam mare succes pentru că obținusem aprobarea ca, pe teritoriul limitat al plăjii, chipurile pentru atragerea turiștilor străini, să dau muzică occidentală, iar postul meu, care avea bătaie mult mai departe de plaja unde aveam aprobare, era considerat o oază printre toate conformismele valsurilor sovietice de bal sindical la care erau obligate posturile mari de radio, am priceput imediat de ce: Deghizați în propagandiști ai educației culturale revoluționare, cei doi, al căror cuplu dădea frumos pe scenă, începeau un discurs acuzator la adresa artei burgheze, vorbeau despre decăderea la care se ajunsese în muzică și, pentru a fi cât mai credibili, chiar exemplificau cu toate genurile muzicale ale acelei decăderi, de la jazz la rock și la tot ce constituia deliciul muzical al distracțiilor burgheze pe care ei le acuzau. Înțelegi, deci, unde și cum aveau loc bisările, iar taberele studențești exultau la o asemenea lecție de învățământ ideologic marxist.
F.P. Iar, în literatură, foloseați decorul occidental  pentru a exprima acuzele la care, altfel, nu v-ar fi lăsat cenzura.
C.L. Printre altele, desigur, răbufnea și asta, pentru că actualitatea e actualitate și te marchează prin reacțiile tale personale față de ea. Dar, dacă foloseai numai decorul spre a plasa în cadrul lui fabula realității socialiste, nu mai putea fi vorba de subiect cu adevărat internațional. Adică, ce s-o mai lungim, un subiect care să meargă la inima oricui; poate chiar fără legătură cu politicul. Pentru că cititorul n-are cum să nu simtă politizarea și, dacă nu refuzi tu subiectul, te refuză el. Însă, între noi și el mai era cineva. Mai era o etapă manipulatorie în care funcționau cei mai atașați regimului. Și ce, crezi că te iertau băieții? Nu! Te acuzau imediat de apolitism, de însigurare, de turn de fildeș, de dispreț pentru problemele cetății, de solipsism mic burghez, de dezinteres față de omul nou, produs al luptei tovarășilor care trebuiau lăudați, etc.etc... Ehe, găseau ei hibe! Acuzele tematice se împleteau cu cele privind preluarea unor mijloace de expresie care, chipurile, nu aparțineau realismului socialist, de parcă acesta ar fi fost în stare să-și elaboreze o estetică... Dar nici ca autor nu puteai să nu te astâmperi, să nu te dedici unui subiect prin care să poți spune altceva decât ce s-ar fi așteptat niște oameni mutilați sufletește de convingerea că glorificarea unor minciuni este necesară, sau măcar profitabilă pentru ei. Îmi băgam mințile-n cap, sau mă retrăgeam în romanul istoric dar, ciclic, reajungeam calul de bătaie pe vreun subiect la care oficialii strâmbau din nas. Am vorbit despre „Vârsta de aur”, ba chiar dumneata ai deschis discuția. În categorisirile claselor de cititori există conceptul de  „adulți tineri”;  ei reprezintă o categorie foarte numeroasă din punctul de vedere al tirajelor, fiind vorba de entuziasmul vârstei aflate la energiile maxime de asimilare, dar și ajunsă la capacitatea de înțelegere adultă. Când Zaharia Stancu mă muștruluia pentru colecția „Romanul de dragoste”,  la modul indirect era, de fapt, scandalizat că Ionel Teodoreanu, indiferent că era un scriitor cu mult mai mare audiență și prestigiu decât el, sau chiar Octav Dessila și Mihail Drumeș, pe care-i considera inferiori lui, reajunseseră în mod firesc la tiraje mai mari decât cele ale sale care, evident, erau forțate. Riposta sa, de scriitor livresc și elaborat într-o artificialitate lirică, venea din complexul de a nu fi știut niciodată să se adreseze unei asemenea vârste generoase, care-ți savurează chiar exagerările romanțioase și scriitura mai modestă, dacă te simte că ești sincer, că slujești sincer subiectul pe care ți l-ai ales; iar, când e vorba de farmecul și originalitatea spontană a unui Ionel Teodoreanu, nici nu mai vorbim!... Ei bine, această categorie de tineri adulți, fiind și cea care trebuia instrumentată cel mai bine creindu-i disponibilități numai pentru ce și-ar fi dorit revoluția socialistă, nu putea fi  lăsată în voia permanențelor umane expuse sentimental și nerevoluționar, deci conform învechitei mentalități burgheze. Iar „Scânteia tineretului” care veghea, a găsit imediat hibele romanului meu, chiar așa, ciuntit, cum apăruse, pornind un asemenea scandal încât niciodată nu mi-a mai trecut prin cap să fac o nouă ediție. Dar, cum vorbeam de revenirea ciclică, peste vreo doisprezece ani am pățit-o la fel cu „Femeia cu ochi albaștri” iar peste încă atâția, cu „Insulele” . Se schimbaseră nu știu câte serii de redactori la ziarul acela, dar năravul meu prost de a-i incita la vigilență ideologică și mânie proletară, pentru a se arăta folositori față de cei de la partid, nu. La ce altceva le-o fi folosit? Nu-mi dau seama. Iar „Insulele” face carieră ajungând acum la a treia ediție în limba engleză.
F.P. Înseamnă că orice rău e spre bine.
C.L. Nu pot să nu-ți accept teza, de vreme ce am declarat dintru început că fac parte dintre cei care văd jumătatea plină a paharului și, poate, chiar că prin asta m-am menținut.
F.P. Să înțeleg că, una peste alta, ieșiți în câștig, dacă jumătatea plină a paharului dumneavoastră are pondere literară, nu?
C.L. Eu te-am incitat spre o asemenea remarcă spunând că vom mai discuta. Da, optimistul din mine spune că e vorba de un avantaj ca și acela al lui Soljenițin de a fi suferit într-atâta în lagăr, până ce a ajuns să scrie „Pavilionul canceroșilor”.
F.P. Cu alte cuvinte, orice încercare din viața personală...
C.L. Îți iau vorba din gură, ca să încheiem într-un crescendo. Chiar dacă nu  „majestuoso” ci, mai degrabă „ lamentuoso”, dacă mă gândesc și la pușcărie, și la armată, și la batalionul disciplinar, la lagăr și la anchetele prin care am trecut în tinerețe... Dar care mi-au îngroșat pielea pentru vicisitudinile de mai târziu. Da: orice încercare din viața personală sau publică poate fi benefică pentru literatură, chiar și la modul contradictoriu... Dar nu pentru oricine!
F.P. De ce nu pentru oricine?
C.L. Pentru că așa văd eu lucrurile: Nu pentru oricine, ci numai pentru băutorul de șpriț!
F.P. Glumiți, nu?
 C.L. Cu șprițul n-am glumit niciodată. Declar solemn că sunt un mare amator  al acestui deliciu în egală măsură alcoolizat, gazeificat și, mai ales, îndelung vorbit cu prietenii.
F.P. Chiar credeți în asemenea avantaje pe care le poate conferi șprițul?

C.L. Numai celor care știu să-l aprecieze.

F.P. Adică?
C.L. Păi, ți-am spus-o de la-nceput: Să vadă jumătatea plină a paharului. Adică cea plină cu vin... Și să treacă cu vederea cea completată cu sifon!

                                                                     14.08.2014

 
  
  
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971