Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES Semnează:George Roca, Mihai Berca, Corneliu Leu, Mircea Popescu, Ion Coja, Mihaela Stroe, Constantin Stancu, Magdalena Albu, Alexandru Oblu, George Petrovai, Dwight Luchian Patton, Mircea Bunea, Viorel Martin, Jean Liviu Florian - Partea I
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea II
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea III
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea IV
ACEASTĂ VARĂ FIERBINTE: ORI SE RUPE, ORI SE CRAPĂ!... sau: DESPRE CUM NU MAI AVEM DE ALES - Partea V
SUPLIMENT PORT@LEU
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - Sărbătorit în familie
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - SĂRBĂTORIT DE PRIETENI
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea I)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - ARTICOLE DEDICATE (partea II-a)
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE
CORNELIU LEU LA 80 DE ANI - MESAJE VENITE ULTERIOR
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”
Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…” - continuare
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI
Tudor LEU - CÂINELE ÎNȚELEPTULUI - continuare
Două studii despre spiritualitatea gândirii intelectuale de Stelian Gombos
Cinci recenzii de adrian Botez la N.N.Negulescu, Constantin Stancu, Mircea Dinutz, Radu Botiș, Ioan Enache
Studiul despre cancer al unui fizician român
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea III
PAGINA A TREIA

Ciclul: „MISTERELE DIN PAȘNICUL ORAȘ X…”

  Primele zece capitole din 
         noul roman al lui Corneliu Leu
                care continuă 
              „PROCURORUL DIN X…”
 


 Corneliu LEU
                 VAGONUL nr. 13
                                 sau
misterele din pașnicul oraș X...


PRIMUL CAPITOL

Profesorul George Ștefoiu-Mocirloaia, titularul catedrei de „imagine documentară, efecte și iluminare” de la prea puțin utila facultate de cinematografie spre care veneau valuri de studenți naivi în iubirea lor pentru cea de a șaptea artă, era un artist sentimental care nu putea să nu sufere văzând cum bieții copii se aruncau cu capul înainte în prăpastia cursurilor lui și ale altora, cursuri aducătoare de pretențíi artistice și de foame. Veneau, sărmanii, pentru o meserie în legătură cu care își făceau mari visuri provenite din devorarea peliculelor produse pe vremea când cinemaul era rege, dar menite a se destrăma în perioada barbară a decăderii prin televiziune. Sufletul său sensibil și gata de transfocare spre marile frumuseți ale cadrelor din care era compus spectacolul lumii acesteia, inima sa rămasă tânără - ca pe vremea când înfrumuseța cu asemenea cadre chiar și filmele unor regizori tâmpiți, care le ratau ne știind să povestească în imaginile duioase ale lung metrajului classic - simțeau o crispare când își vedea studenții urmărindu-i cu pasiune învățăturile savante pe care el li le punea la dispoziție, sublinierile artistice ale mirajului neobservat cu ochiul liber, baletul de contururi și lumină pe care-l poate produce camera mânuită cu grație și pricepere. Pentru că, învățându-i toate aceste inutilități pentru industria prezentă a filmării care avea să-i înghită în toată vulgaritatea ei, el trăia chiar sentimentul inutilității propriei sale arte în bălăcăreala unde bieții copii aveau să-și câștige pâinea facând-o pe paparazii, pe vânătorii de știri, de senzații tari și de imagini compromițătoare cu care patronii să poată câștiga sau șantaja, indiferent de efectele așezării luminii în cadru sau a selecției lentilelor și blendelor pentru filmări sugestive. Un crah total, care nu mai avea nimic de a face cu arta pe care el era plătit să-i învețe. Plătit din taxele mari, achitate cu greu de tinerii care visau, ori de bieții lor părinți dorindu-le un viitor cu care să se mândrească.
 Mândrească pe dracu!... Cu ce să te mândrești astăzi, când camerele digitale fac din toate filmările aceeași marfă, când tupeul  îți înlocuiește profesorii de estetică, iar priceperea nu trebuie să-ți fie mai mare decât de a pune obiectivul pe o mutră care vorbește ce-i trece prin cap?!...
 Asta era ceea ce-l făcea să sufere. Și nu cu gândul la perimarea artei sale ci, sincer, la bieții copii care încă erau naivi admirându-i-o și entuziasmându-se s-o învețe. Asta era ceea ce-l obliga să se-ntrebe dacă nu cumva făcea o crimă oferindu-le toată acea învățătură inutilă. Și, tot din acest motiv, de câte ori se ivea vreun loc de ciubuc cât de mic pentru studenții săi, se zbătea să li-l asigure în lumea asta bântuită de criză, pentru ca măcar așa să-i salveze, ne lăsându-i pe drumuri cu visele artistice pe care și le făceau. Din acest motiv, și numai din acesta, nu a refuzat comanda aceea dubioasă despre care i-a vorbit prodecanul ce se dădea mare specialist în a trata cu cele mai jegoase televiziuni, despre care nici măcar nu știai în slujba cui erau puse. Era treaba lor pentru că, de obicei, echipa lui de studenți își făcea prestația, el preda toată materia filmată, prodecanul trata chestiunile bănești, iar folosirea filmărilor, interpretarea și montarea lor, revenea dor celor care plăteau. Măcar așa să se mângâie cu scuza că-i punea pe copii doar la munci tehnice, ferindu-i de murdăriile comerțului cu imagini
 Dar uite că tocmai acest prodecan guraliv și lunecos care, de obicei îi împuia capul cu serviciile pe care i le făcea aducând asemenea prestații ce susțineau cheltuielile catedrei și ale întregii facultăți, veni la el mimând celebra secvență dintr-un cunoscut film istoric, cea în care luptătorul în zale se ridică din nămolul smârcurilor și, cu ochii injectați strigă din toți bojocii „Victoooriieee!”… Pentru ca, bătându-l pe umăr să-l flateze:
-Haide, că doar tu ești autorul acestei secvențe memorabile; arta imaginii tale îmbină strălucirea platoșei cu noroiul și sângele sub strălucirea apusului străpuns de sulițe!... Victorie, profesore; cei de la Autoritatea Autonomă sunt încântați de studentul tău și-ți cer să-i faci echipă s-o trimită pe cheltuiala lor la locul faptei să filmeze; zice că i-a salvat dintr-o mare încurcătură și că...
- Copii mei trebuie lăsați să-nvețe; n-au timp; sunt abia în anul doi – mormăi el, dar celălalt nu cedă:
- Pe foamea asta, profesore?!... E spre binele și-al lor și-al facultății. Lasă, mai vorbim noi... Oamenii spun că filmările le-au fost de folos; vor să le extindă. Avem interese; în ciuda crizei, Autoritatea asta are bani; toți greii sug de-acolo!
Dar el a avut dreptate să nu ia totul în serios. Când l-a-ntrebat despre ce era vorba pe student, acela i-a confirmat că beneficiarul își exprimase mulțumirea; însă când i-a cerut să vadă și el ce filmase, băiatul s-a cam bâlbăit:
-Păi, domn profesor, lor le-a convenit materialul așa, brut, vă explic imediat de ce; dar eu încă nu l-am montat, nu l-am lucrat suficient, la nivelul pretențiilor dumneavoastră... Nu are, încă, valențe artistice; n-aș îndrăzni să vi-l prezint...
- Explică-mi atunci de ce beneficiarilor le-a convenit așa de mult.
- Pentru că dădeau din colț în colț; că la conferința de presă vicepreședintele lor a spus niște prostii și n-a mai știut cum s-o-ntoarcă. Ei s-au agitat și-au chemat-o pe doamna aia căreia îi spun „Bomba sexi” care-a intrat lăsând o dâră de parfum și i-a liniștit imediat pe ziariști; dar n-a știut nici ea să le răspundă, așa că le-a spus că urmează o ședință importantă iar conferința de presă ia pauză până după. Și așa, mai împingându-i și cu mângâieri, i-a scos din sala de Consiliu unde-au venit ceilalți și-au început să se certe. Dar eu n-am apucat să strâng aparatele așa că am rămas acolo pe când ei se certau. Iar ei...
- Care „ei”?
- Ei; Consiliul de administrație.
- Al beneficiarului la care te-am trimis să lucrezi?
- Bine-nțeles, domn profesor. Eu vă spun totul clar: Beneficiarul. Autoritatea Autonomă. Consiliul de administrație era făcut numai din granguri de pe la ministere care au început să țipe, fiecare cu interesul lui.
- Și ce spuneau?
- Se-ntrebau unul pe altul că ce vor spune gazetarilor când îi vor primi înapoi în sala de consiliu unde se țin și conferințele de presă... Numai că eu nu ieșisem odată cu ceilalți; că rămăsesem să-mi strâng aparatele. Ei se certau; țipau și la Bomba sexi spunându-i că ar fi trebuit să-i expedieze pe ziariști, nu să le-anunțe doar pauză; dar îi dădeau în cap și vicepreședintelui care spusese prostii și nu mai știa ce anume spusese, așa că nici ei nu găseau ce explicații vor da când vor reveni ziariștii; iar aparatele mele mergeau...
- Mergeau?
- Da; mergeau, când ei strigau la vicepreședinte că n-ar fi trebuit să pomenească de export, iar acela nu-și amintea dacă spusese în ce țară, sau nu spusese... Pesemne că asta era important, că-l tot sileau să-și amintească.
- Îl sileau?... Și tu ce făceai?
 - Eu?... Eu eram singur, domn profesor; și nu apucasem să decablez ca să strâng... Știți, domn profesor, sunt atât de bucuros, am lucrat cu trei camere plus cea suplimentară cum ne-ați învățat dumneavoastră; mi-a reușit!... Sunt atât de bucuros... De asta era mai greu să le strâng și ele au funcționat...
- Și ei ce-au zis?
- N-au apucat să zică, fiindcă eu le-am zis!
- Tu le-ai zis? Ce puteai tu să le zici grangurilor ălora?!
- Păi le-am zis ce trebuiau să zică; fiindcă ei nu știau ce să zică gazetarilor după pauza anunțată de Bomba sexi și, v-am spus, o înjurau chiar și pe ea, cu toate că, ehe, e o femeie super...
- Ți-a plăcut, șmecherule; lasă că văd eu cu ce ochi ai filmat-o!...
- Domn profesor, dumneavoastră ne permiteți, că sunteți ca și tatăl nostru: Știți ce mișto e!...
- Iar tu, cavalerule, ai fi vrut s-o aperi de ștabii care țipau la ea!
- Are ea un ștab mai mare decât ei, domn profesor! Am văzut eu după cum îi lua pe sus și pe ei și pe gazetari!... O certau, dar pe urmă se scuzau și dădeau toată vina pe vicepreședinte; am văzut eu!
- Și ai și filmat?
- Păi dacă n-am apucat să decablez toate camerele!... Acum, dac-o să-mi dați și echipă, o să-mi fie mai ușor; o să fiu mai „elaborat” cu unghiurile, cum spuneți dumneavoastră, domn profesor...
- Și le-ai arătat ce-ai filmat?
- Păi mi-a venit ideea asta ca să-i scot din încurcătură; de asta sunt ei mulțumiți, că vicepreședintele nu mai ținea minte tot ce spusese gazetarilor, așa că nici ei nu-și dădeau seama ce corecturi trebuiau să facă: să confirme, sau să infirme. Iar eu le-am pus filmul.
- Care film?
-  Ce filmasem mai înainte, la conferința de presă, domn profesor!... Că era acolo tot ce spusese vicepreședintele. Așa că ei au încetat cearta când le-am spus că eu le pot proiecta ce-a spus.
- Și le-ai proiectat?
- Bine-nțeles; altfel cum ar fi apreciat ei și ar fi mărit comanda.
- Ești încântat, nu?
- Cum să nu fiu încântat, domn profesor?!... Întâi n-au știut de ce eu interveneam în cearta lor. Apoi au văzut ce filmasem, adică ce se spusese la conferința de presă și m-au pus să mai proiectez o dată, și încă o dată... Și și-au făcut însemnări, învățându-l pe vicepreședinte cum trebuie să întoarcă lucrurile ca să nu iasă scandal de presă... Au fost foarte încântați. Ba mi-au spus chiar „Bravo puștiule”!... Iar, când am vrut să strâng aparatura mi-au spus că nu; s-o las să se înregistreze și partea a doua a conferinței de presă, ca să nu poată gazetarii răstălmăci... N-am făcut bine, domn profesor?...
Ștefoiu-Mocirloaia nu-i răspunse imediat. Rămase pe gânduri, concentrat, ca-n tinerețea când făcea filme artistice și rumega mult până când găsea unghiul cel mai expresiv, sau mai dramatic, cu lumini și umbre pentru care lucrau ore întregi, nu ca acum, cu lumina otova a focalizărilor ăstora prin obiective digitale. Când ajunse la o concluzie ridică fruntea:
-Să-mi arăți și mie ce-ai filmat. Uite, du-te la masă și eu rezerv sala de montaj pentru ora două. Acolo dăm înainte, dăm înapoi...
- Dar, domn profesor...
-Ce-i?
- N-am montat decât începutul, un fel de pregeneric. Restul e un material brut. Eu aș vrea să vă prezint ceva cu amprenta școlii dumneavoastră – îl flată puștiul parcă temându-se.
- Ți-am spus că dăm înainte, dăm înapoi... îmi arăți ce rămâne și ce vrei să tai; privim profesionist. Hai, fugi la masă și vino cu marfa!


CAPITOLUL AL DOILEA

Culmea e că Mocirloaia, modestul sat de câmpie cu pâraie leneșe, mai mult șuvoiae temporare ce rămân apoi băltite sau, după anotimp, secate într-o crustă de noroi crăpând sub arșiță guri deschise spre mocirlă, păstrând amprente înfundate de la pașii de cataligă și altele palmate de la labele gâștelor, sat al cărui nume George Ștefoiu își propusese să-l ducă spre glorie și recunoaștere universală adăugându-și-l într-un mod semiseniorial la identitate, apărea acum în știrea de senzație pe care studentul o filmase ca un pregeneric și o montase elegant, cu transfocări, distorsionări, clarificări, anșeneuri și alte efecte artistice, așa cum învățase de la maestrul său: FURT DE ARME ȘI MUNIȚII DINTR-UN TREN SECRET, LÂNGĂ HALTA MOCIRLOAIA.
 Știrea propriu zisă, culeasă cu literă măruntă, nu aducea nimic mai detaliat față de titlu, dar modul demagogic al gazetăriei de „țânțar-armăsar” știa să speculeze agățând cititorul și cu un redundant subtitlu mai mare decât textul: „ încotro mergea și unde s-a oprit trenul cu transport secret; misterul dispariței unor focoase de arsenal militar; hoți abili cu dotări performante; focoasele sustrase de sub nasul jandarmilor din paza armată și a personalului feroviar care sigilase totul; există suspecți de mai multe categorii, dar nici una clară; poliția de transporturi în plină acțiune; deocamdată rezultate zero; procuratura preia investigațiile dar singurul martor e debil mintal; scurgere de informații la nivel înalt sau internațional; interpolul alertat dar nu implicat; se pregătesc arestări dar nu se știe în ce direcție; halta Mocirloasa și fenomenele paranormale; alertă și mobilizare de pompieri în orașul X... din apropiere; pericolul unor explozii imanente sau chiar provocări teroriste; experții susțin că focoasele erau dezamorsate; oamenii politici fac ancheta în paralel cu serviciile de contrainformații militare; dublarea gărzilor la toate depozitele armatei”.
 Profesorul privea cum literele de tipar valsau elegant subliniate de câte o tușă de efecte cu spoturi, așa cum numai la clasa lui de imagine se învățau asemenea meșteșuguri suplimentare și cum, cu îndemânare, studentul suprapusese aceste subtitluri peste textul știrii care, astfel, nu se mai putea citi constatându-se că era chiar mai puțin concretă decât ele. Fiindcă știrea nu confirma nimic din bănuielile subtitlurilor, singurul lucru concret fiind,  mai degrabă, anunțul că un echipaj al trustului de presă respectiv pornise spre orașul X...,  care era un fel de centru al acelei zone prăpădite, defavorizate, plină până acum doar de șomeri, de țărani bătrâni cu palmele de multă vreme nemuncite, de mica bișniță caracteristică și de anonimat...  Numai pentru el, pentru George Ștefoiu-Mocirloaia, născut lângă halta din apropiere, mai însemna și amintirea fetelor cu șosete albe de la școala profesională cărora el le făcea în adolescență poze cu un aparat cu burduf și le developa într-o soluție de bisulfit furată de prietenul său, băiatul farmacistului. Era un bisulfit pentru medicamente umane, fără concentrația pentru laboratorul fotografic și, din pricina aceasta, pozele ieșeau cam roșcate și cam spălăcite. Dar fetele din orașul X... ca și din satele înconjurătoare se bucurau când le primeau cu autograful: „Amintire de la artistul-fotograf, George”...
 După acest pregeneric în care-și simțea arta transmisă urmașilor, materia era într-adevăr neprelucrată și curgea otova, așa cum o surprinseseră camerele automate. Venea mai întâi o adunare guralivă de așa ziși gazetari cam rufoși sau cam jegoși, îmbrăcați neglijent cu ostentație, ca și cum ar fi fost pregătiți să-nnoate prin locuri murdare unde li se ponosesc hainele sau, tot cu ostentație făcând notă discordantă, câteva toalete și coafuri excentrice, mai ales la debutantele care încă învață cum să țină microfonul, sau cum să pună a doua întrebare după „Ce aveți de declarat?”. Apoi zâmbetul vicepreședintelui purtător de cuvânt care li se punea la dispoziție. Apoi o bâlbâială banală a acestuia cum că avusese loc un eveniment  și apelul de a nu se insista pe amănunte întrucât „faptele nu erau elucidate”; apoi apelul terminal la „a nu tulbura ancheta până nu se ajunge la concluzii demne de a fi publice” filmat printr-o transfocare pornită de la batista ce se revarsă din buzunarul ministeriabilului și oprită pe buzele lui care parcă-i pupa, îi dezmierda și-i alinta, doar să tacă. Și, deodată, tirul cu întrebări-bombă ale unui antipatic uns cu multe alifii:
 -Trenul mergea pe-o linie secundară?
 - Da.
 - Trenul avea o destinație internațională?
 - Da.
 - Trenul avea un traseu special?
 - Asta știe CFR-ul.
 - Trenul făcea un transport secret?
 - Asta știe expeditorul. Vă mulțumesc. Să lăsăm loc și pentru întrebările altora. Poftiți!
 - Domnule vicepreședinte, aș vrea să vă întreb în legătură cu traseul trenului...
 - La asta s-a răspuns mai înainte.
 - Atunci spuneți-ne de câtă vreme fabricăm noi focoase de un asemenea tip.
 - Întrebare irelevantă; noi am anunțat furtul care s-a produs acum. E vorba despre ce s-a furat, nu despre ce fabricăm.
 - Dar fabricăm?
 - Fabricăm, sigur că fabricăm!... Avem o industrie și fabricăm.
Exact ca la box, se simțea din imagini întărâtarea produsă prin tehnica eschivelor iar profesorul, slujitor al profesiei sale artistice își notă ceva prin care să propună un  efect de potențare a conflictului ce se întrevedea. Nu mai fu însă nevoie, deoarece un alt personaj  și mai antipatic, uns altfel, dar cu aceleași alifii, dădu turnura necesară.
-De ce nu răspundeți? –veni strigătul lui – De ce vă eschivați și vă faceți că ne dați informații?!
- Pentru că suntem de abia la începutul anchetei și organele nu ne dau dreptul să o periclităm – își păstră încă ponderea vicepreședintele rostindu-și răspunsurile stereotipe.
Dar nu pentru multă vreme.
Deoarece masa aceea prelungă cât întregul Consiliu plus râdurile doi  și trei de scaune suplimentare, umplută în ciuda restricțiilor crizei cu etichetate recipiente de sucuri care să stingă setea de detalii a gazetarilor, se cutremură de modul cum, deodată, mai mulți se-nghesuiră să protesteze, dar din impulsuri diferite. Însă, vicepreședintelui îi mai reuși o eschivă din arsenalul celor care dau interviuri colective: Își afișă zâmbetul larg îndreptându-l, odată cu întregul său gest de bunăvoiță, către unul dintre participanții care i se păreau cei mai inofensivi sau, poate, chiar știa despre ei mai multe:
-Ati  vrut să puneți o întrebare. Vă rog!...
- Eu? Păi eu...
Se făcu a nu-i vedea ezitarea, îndreptându-se spre ceilalți care trebuiau potoliți:
-Vă rog, să nu pierdem timpul; colegul dumneavoastră întreba... - și se roti din nou spre acela cu gest de dirijor ce dă intrarea solistului, fapt pentru care profesorului îi veni iarăși o idee de montaj și și-o notă.
- Întrebam; da, întrebam...
Pe ecran  apărea un chip ceva mai vârstnic de reporter ratat sau sastisit care vorbea gros și cu prune-n gură: 
 -Ați spus că avem o industrie și fabricăm...
- Corect.
- Dacă fabricăm înseamnă că și vindem...
- Corect.
- Dacă vindem, puteți să ne spuneți unde?
Din celălalt unghi, vicepreședintele îl încuraja - „Așa, așa...” - pentru ca deodată să se facă alb, iar obrazul să i se lungească, să i se tot lungească tras de bărbie în jos:
- Asta nu mai e corect!
- Cum să nu fie corect, domnule vicepreședinte?! – se zborși acela parcă scuipându-și prunele din gură și vorbind fluent.
- Întrebarea nu e-n logica faptelor. Noi anunțăm un furt; la CFR se fură multe; mai ales pe-o linie secundară...
- Unde circulă un tren fantomă, cu paza fantomă și hoți bine informați! – se răzbună, trântindu-i-o, cel pus la punct după primele întrebări. Și se grăbi să mai pună una: Putem să știm și noi de ce un tren cu încărcătură atât de importantă circula pe o linie secundară?!
- Cefereul și comanditarii lui fixează traseul. Noi doar am constatat jaful... – răspunse vicepreședintele atât de neconvins chiar el, încât nu-i merse.
- Da: jaful!... Vorbim despre jaf!... Vrem să știm cum au aflat hoții! – strigă un altul precizând: Asta nu puteți spune că nu e o întrebare în legătură cu cazul.
- Fiți convins că vă vom coumunica cum vom afla.
- Și cine sunt hoții pe care-i interesează focoasele? – strigă un altul.
- Și destinația focoaselor ca să ne dăm seama cine se poate opune! – adăugă încă unul.
- Iar asta vă obligă să ne dați toate datele despre fabricarea lor; eu protestez dacă nu ne dați aceste date! –se răzbună din nou primul – Nu ne mai chemați așa, la conferințe de presă, ca să ne îmbrobodiți!
 Atunci vicepreședintele chiar că-i admonestă:
-Sunt probleme politice internaționale care mă depășesc. Vă rog să gândiți responsabil: Facem parte dintr-un pact și avem mai multe alianțe... Sunt probleeeme careee, măăă depășesc, domnilooor!
 Atât le trebui ca să nu mai poată fi opriți. Imaginea era foarte alertă pentru că te punea bine în atmosfera întregii colcăieli. Gazetarii somau:
-Nu ne pasă!... Să vină să ne explice unul pe care nu-l depășesc!... Să vină cu date concrete... Să ne explice... Unul pe care nu-l depășesc!... Da, vrem date concrete!...
 Atunci, pentru că nu știa către care dintre filmări să se îndrepte mai repede, profesorul simți o atractie. Mai ales auzind glasul acela de femeie languroasă  care-i suna cunoscut și mângâietor:
-Vă dau date concrete, dragilor, vă dau: S-au furat două-trei lăzi, dar nu se știe dacă erau pline... Și, încă o cifră și mai concretă: vagonul jefuit este vagonul numărul treisprezece, dintr-o garnitură de... circa șaptesprezece... Aveți aceste amănunte noi din care se poate lega o știre; nu vă las eu să vă duceți la redacție cu mâna goală!... Nu-i așa, dragilor?...
 Dar nu era vorba numai de cunoscutul glas mângâietor. Experimentat în lucrul cu tinerii care se înflăcărează, profesorul Ștefoiu-Mocirloaia simțea un fior venind din partea celui care filma. O admirație, o epatare, o încântare bruscă, așa cum trăiesc tinerii când se aprind. Și simțea avântul ce-l cuprindea pe student filmând. Opintindu-se și filmând; încăpățânându-se pe subiect și filmând... Admirând ce vedea prin obiectiv și filmând... Filmând, filmând... Filmând trăsăturile teribil de tentante ale unei femei ce apărea, cu regizate mișcări lasciv provocatoare, din unghiul fiecărei camere... Niște foarte bine regizate mișcări care promit și provoacă; niște mișcări, fie ele studiate sau instinctuale, menite să bage-n draci orice bărbat, făcându-l să simtă iz de femeie chiar și dacă nu-i funcționa mirosul, sau o privea prin sticlă. Niște mișcări, Dumnezeule!... Mișcări cu atât mai provocatoare din partea fiecărei părți a anatomiei sale, pe cât de femeiește promițătoare erau acestea!... Mișcări pe care o vedeai că era perfect stăpână, pe măsură ce le făcea din instinct dar devenea conștientă de tentația pe care o reprezenta prin ele!...
 Era o femeie încă tânără, plinuță doar cât trebuia să fie provocatoare prin formele pe care și le mișca cu știință sau, mai degrabă, cu conștiința contururilor lor apetisante. Alintându-se, vorbea insinuant, puțin pe nas, ceea ce-ți crea senzația de fruct zemos din care-ți vine să muști; și-i îmbrățișa pe toți cu o intimitate altfel decât maternă, un fel de legătură conspirativă, ca a acelora care fac amor în grup și, nu numai că le place, dar se simt legați unii de alții camaraderește. „Hai că ne cunoaștem bine și n-au rost gesturi din astea” –părea că spune comportarea ei cerându-le gazetarilor să fie rezonabili, asigurându-i că-i va servi și că va fi mulțumit fiecare:
-Trenul avea, deci, ca să vă dau o cifră exactă, șaptesprezece sau optsprezece vagoane, vagonul jandarmilor fiind la urmă. Lovitura s-a dat la vagonul numărul treisprezece, fiindcă acesta era oprit într-un lan nerecoltat. Dacă se dădea lovitura la alt vagon, poate că acolo n-ar fi fost focoase. Așa, s-au sustras patru sau șase lăzi. Am cerut date câte focoase sunt într-o ladă și vi le vom comunica. Se estimează la vreo optzeci în total, dar există contradicții pe tema asta... Acum, am să vă rog să facem o pauză, să ne vedem după masă, fiindcă aici urmează o importantă ședință a Consiliului de administrație. Tot ce primim nou, vă spunem după masă... Haideți: La revedere... – îi îndemna ea să iasă – Pentru știrea de prânz aveți date... Nu vă las eu să vă duceți la redacție cu mâna goală... Puteți lua și sucurile... După masă aducem prăjiturele și cafea... La revedere dragilor...
Și, astfel, cu căldură feminină în glasul destul de gros și puțin nazal, ca o rinită care-o făcea sentimentală, ea îi împăca pe toți ducându-i spre ușă ca să elibereze sala si făcându-i semn vicepreședintelui să dispară ca să nu mai provoace, cine știe cum, vreun val de întrebări.
I se simțea ascendentul prin care știa să-i îmbrobodească pe toți, chiar și pe femei; iar profesorul își dădu seama că asta era cea pe care, cu entuziasm juvenil, studentul o numea „bomba sexi” și era gata s-o filmeze în cele mai amănunțite detalii. Dar încă nu-i spuse aceluia o asemenea constatare freudiană pe care numai el, cu marea lui experiență, o putea distinge în imaginile de pe răceala ecranului. Se mulțumi să constate, sau să-i provoace o reacție de confirmare:
-E formidabilă!... În afară de numărul vagonului, nici una dintre cifre nu e sigură. Dar le-a schimbat cum a vrut și tot i-a îmbrobodit!... Nu-i așa?
- E formidabilă, domn profesor, v-am spus eu! – răspundea măcinat de dorințe studentul, ca și cum ar fi salivat.  


CAPITOLUL AL TREILEA

-... Vă rog să fiți convinși că am folosit toate metodele de a nu le spune nimic!... striga vicepreședintele apărându-se de acuzele membrilor Consiliului de administrație care continuau să umple sala venind precipitați la convocarea ședinței extraordinare pe care tocmai o anunța președintele luând servieta din mâna bodigardului sau șoferului care-l adusese de la sediul celuilalt post pe care-l ocupa pentru a fi remunerat în mod suplimentar.
Așa că, anunțând asta, făcu un prim semn că vrea liniște; apoi un al doilea prin care-i îndemna pe cei care tot veneau să-și ocupe mai repede locurile. Și preciză:
-Vreau să se-nchidă ușa dacă au venit toți; iar de la tine, domnule vicepreședinte, nu vrem scuze, nici asigurări. Vrem să ne informezi în legătură cu tot ce le-ai spus gazetarilor, ca să știm cum o-ntoarcem... ăăă, adică, vreau să spun – se corectă repede: ce informații le mai putem oferi... ce informații sunt obligatoriu de făcut publice... ăăă ... mă-nțelegeți dumneavoastră, că de asta v-am convocat!
Avea o față prelungă, ca de cal care ar fi arătat mai bătrân decât era el, ca bărbat încă în putere. De cal plictisit în ham, cu buza de jos răsfrântă blazat, dar nări fornăitoare care-i trădau încăpățânarea de a-și păstra locul și rostul rezervat lui între loitrele de care trăgea. Cu toate că vârsta nu-l trăda, arăta a fi făcut să prezideze. Știa să-și impună autoritatea fără ezitări, ca oamenii brutali care au scopuri bine definite, fapt pentru care vicepreședintele nu crâcnea. Ba, chiar recunoștea că fusese atât de asaltat încât nu-și mai amintea tot ce le spusese gazetarilor. Putea doar să dea asigurări că nu scăpase lucruri nedorite. Că un număr mai mare de date fusese comunicat de doamna care-i venise în ajutor, chiar ea făcând asta cu buna intenție de a-i potoli pe acești apași de presă care, toată lumea știe cum sar pe tine!... Că...
Dar, aflând asta, președintele îl opri pe cel care voia disculpare generală și, făcând semn să ia loc întârziaților care rămăseseră în ușă, întrebă cu nejustificată ranchună, fără a privi spre frumoasa femeie, devenită acum gazdă care tocmai îi punea în față cafeaua:
-Cum?... Și tu le-ai dat apă la moară?!... Ce prostii ați mai făcut?!
Pe ea, însă, n-o afectă deloc  intrigata întrebare. Așeză grațios ceșcuța în fața lui, își reluă locul pe scaunul ei cu aceleași mișcări de candoare trupească și spuse  îmbrățișându-l cu același ton cu care-i mângâiase pe gazetari scoțându-i din sală:
-Vai, domnule președinte, doar mă cunoașteți prea bine!... Prea bine – repetă ea punând alfel accentul pentru a-l corecta pe cel de prima dată care lăsa loc de interpretări -Fiți sigur că vom recapitula tot ce s-a spus și vom fixa cele mai pertinente răspunsuri... - și ținu să repete precizarea: Doar mă cunoașteți!...
- Bine, bine – se fâstâci mutra de cal bătrân ca-n fața unei insinuări ce nu-i convenea, cedând cam prea necondiționat - ... Bine, să recapitulăm ce s-a spus.
Atunci începu marea ceartă deoarece fiecare dintre cei care fuseseră de față, sau ascultaseră dintr-o încăpere alăturată spuneau altceva, unii luând drept bune ca răspunsuri chiar întrebările puse de gazetari, iar președintele simțindu-se obligat să privească din când în când spre ea cu întrebarea bleagă: „chiar așa a fost?”... Și, când ea a încercat să nege luând, totuși, apărarea vicepreședintelui, scandalul a devenit general. General și amenințând cu cine știe ce alt pericol, fiindcă fiecare membru consilier se gândea din punctul de vedere al instituției din care provenea în acel consiliu și ale cărei interese sau secrete, sau manevre era obligat să le susțină.
Oricât s-ar fi străduit autoritarul președinte s-o apere și să facă pe placul privirilor pe care ea i le adresa cu imputare, oricât ar fi încercat să o tempereze cu un „ai răbdare” spus prea intim sau prea pe ton conjugal, interesele celor deranjați că fuseseră scoase la iveală focoasele, ale celor deranjați că se vorbea de focoase la export, ale celor deranjați că fuseseră pomenite relațiile internaționale sau alianțele militare, ca și altele mai mărunte ca ale celor care foloseau liniile secundare ale cefereului, celor care primeau diurne pentru asigurarea pazei, celor care  furnizau sigiliile de siguranță și alte consumabile plătite de guvern de zece ori mai mult decât costau pe piață - interesele tuturor, de la firmele intermediare până la marile acorduri de stat și de la pompierii supărați că, prin neasigurarea pazei contra incendiilor, nu făcuseră și ei un ciubuc, până la ministere grele, cum ar fi cel al Apărării sau al Economiei, sau al Mediului, sau al multor Agenții guvernamentale inutile care-și aflau prin asta rost, erau toate deranjate și deveneau prilej pentru membrii Consiliului de a se manifesta în plen apărându-și instituțiile cărora trebuiau să le fie recunoscători pentru numirea la această substanțială vacă de muls.
Iar superba femeie care, cu puțin timp înainte își folosise farmecul în slujba lor, salvându-i de atacul gazetarilor, era acum incriminată. Obiectivele care filmau urmăreau chipul ei, gesturile ei, trăind parcă întregul dramatism al indignării cu care ea îi făcea semne președintelui în sensul că „e un bou, dacă nu le pune ăstora pumnul în gură”... sau, poate în  sensul și mai subtil că ”nu mai pupă el nimic... dacă nu le pune ăstora pumnul în gură”!...
Dar, bietul președinte, cum să poată pune pumnul în gurile care găsiseră  calea de a-și justifica ceea ce roseseră înainte ca diurne și îndemnizații?!... Așa că scandalul nu făcea decât să se amplifice, să fiarbă, să clocotească în unele dintre imagini, în vreme ce, în altele, să surprindă chipul torturat al bietei femei frumoase.
Și, atunci, pe una dintre înregistrări, cea care cuprinde cadrul general al sălii, se vede un salt formidabil, precum al unui Don Quichote care-și apără idealul feminin și, cu camera portabilă pe umăr, aducând tot mai în gros-plan nările nărăvașe din chipul de cal al președintelui, studentul își joacă marea carte a salvării Dulcineii sale strigând:
-Am eu soluția, domnule președinte; am eu soluția!... Veți putea lua cunoștință de toate declarațiile făcute!... Am eu soluția, domnilor consilieri... Vă rog o secundă de atenție, domnilor consilieri!... Veți fi satisfăcuți, domnilor consilieri!...
Iar obiectivul acela larg, cuprinzând cadrul general, îl arată cum, strigând acestea, se dă cu spatele tot mai mult, ca o pavăză pentru cea care, înlăcrimată de jignire, parcă mai frumoasă astfel, stă cu umărul întors spre președintele pe care nu mai vrea să-l vadă la față.  Și, apărând onoarea femeii visurilor lui, cea pe care voluptuos chiar și în fața profesorului său, a denumit-o „bomba sexi”, dă filmarea de la început, priectând-o întru edificarea alertatului Consiliu de administrație.


CAPITOLUL AL PATRULEA

Partea a doua a conferinței de presă începea cu un prim plan al femeii, obiectivul mângâindu-i sprâncenele bine conturate arcuit, buzele frumos rujate și decolteul urmărit nesățios în aplecarea deasupra mesii pe care mâinile ei aranjează farfuriile cu prăjiturele; dar surprindea din când în când și modul cum, obturând imaginea bombată a sânilor și făcând-o astfel mai misterioasă, coafura din șuvițe colorate îi flutura ca-n sveltețea unei reclame de șampon. Ochiul versat al profesorului remarca prea bine toate aceste amănunte, descifrând mult mai multe înțelesuri și amănunțind substratul expresiilor.
Desigur, cu o asemenea descifrare își notă iarăși ceva, pesemne în legătură cu exprimarea stării de admirație a celui care, râvnind, se află în spatele camerei. Și trecu repede peste momentele de început, ajungând la o imagine care se repeta dovedind logica celui pe care-l învățase cum să filmeze: batista debordantă din buzunarul de la piept al hainei vicepreședintelui, asupra căreia obiectivul revenea pentru a  porni lărgirea cadrului în care acesta tușea discret anunțând că va începe să vorbească. Îl văzu apoi cum își consulta încă o dată hârtiile pe care avea pesemne notate toate indicațiile hotărâte în Consiliul Autorității Autonome, pentru că se vedea pe ele antetul cu C.A.A; îl văzu și cum schimba o privire cu frumoșii ochi ai bombei sexi al cărei bust tentant se contura consistent pe scaunul de alături; și cum, abia apoi ridică fruntea adresându-se celor care înfulecă la prăjiturele sau întind mâinile după termosele din care vor să-și mai pună cafea:
-Sunt împuternicit de Consiliul de administrație să vă pun la dispoziție toate informațiile de care dispunem, pe care le-am printat dându-le la multiplicat și, ca să nu existe dubii, vă vom oferi imediat câte o copie... Tot pentru deplina transparență și împotriva dubiilor despre care v-am vorbit, Consiliul a hotărât formarea unei echipe de filmare a autorității noastre care, din când în când, sau la sfârșitul anchetei, nu s-a stabilit încă, vă va pune la dispoziție materiale filmate ce elucidează cazul – mai adăugă el către invitații cu blugi jegoși, tricouri transpirate sau fustițe bine aerisite, ca niște umbleluțe menite să arate direcția spre chiloți, de la care imaginea se ridica până la buzele și dinții ce molfăiau prăjiturelele, ne lăsându-le să se topească în căldura începutului de vară.
Pentru ilustrarea acestei idei, cu camera suplimentară pe care o ținea în mână, studentul chiar făcuse  o transfocare de la aparatele cu aer condiționat la farfuriile pe care rămăsese, cu ceva firmiturele, hârtia creponată de la ambalaj; iar, de acolo, la un pahar de apă minerală băut cu atâta poftă încât, parcă însetatul i-ar fi crănțănit bulele gazoase ce explodau înțepător. Apoi revenea, pe lângă batista vicepreședintelui, la mâna acestuia luând hârtia cu care fusese înarmat ca să nu poată luneca nici într-o direcție nici în alta:
-Unu!... – citea acela: Informăm opinia publică, prin prezenta, că industria noastră de armament care este înregistrată în cataloagele internaționale, folosește la produsele sale focoase de tipul celor care au constituit obiectul jafului de lângă halta Mocirloaia unde a oprit garnitura de tren. Doi!... Informăm că prestatoarea transportului, regia feroviară de transport marfă a informat că în ordinul de parcurs nu era prevăzută oprirea respectivă și că transportul s-a făcut pe o linie secundară, unde stațiile și mișcarea au fost abandonate din motive de criză, tocmai pentru a i se asigura libera circulație, dar este posibil ca anumite lucrări, fie de întreținere a căii ferate, fie de dezmembrare a ei prin furt de metale, să fi necesitat oprirea. Trei!... Informăm că paza transportului a fost asigurată cu un echipaj înarmat al jandarmeriei căruia i s-a pus la dispoziție un vagon echipat cu grup sanitar și televizor, la care uitându-se și ne având alte nevoi ca să coboare, jandarmii au neglijat oprirea care trebuia făcută sub pază și au ratat prinderea infractorilor, dar declară că nici mecanicul locomotivei nu le-a semnalat nimic. Patru!... Informăm că procuratura, poliția feroviară și alte organe abilitate au intervenit organizând un birou operațional de anchetă specială în centrul cel mai apropiat de halta Mocirloaia:  orașul X... , unde funcționează organisme ale Ministerului Public. S-au luat toate măsurile și s-a detașat întregul personal necesar care și-a început activitatea în acțiuni conjugate, dar unicul martor care a fost găsit pe raza jafului, a fost un cioban care dormea învelit în șubă pe miriștea unde-și plasase oile fără voie de la cultivatorii locului, fapt pentru care a fost amendat; dar s-a constatat că nu poate fi util anchetării pe care au organizat-o procurorii locali împreună cu personalul detașat, fiind debil mintal; fapt pentru care s-a obținut transferarea și a unui psihiatru la centrul de anchetă, dar constatându-se că ciobanul are pe lângă debilitatea mintală și defecțiuni de vorbire, încă nu se știe dacă a văzut ceva, așteaptându-se acum și transferarea unui logoped. Cinci!... Informăm că, în prezent, se procedează la un calcul din care să rezulte numărul focoaselor dispărute, unicul indiciu de până acum fiind găsirea sub tren a unei scânduri inscripționate de la o ladă de ambalaj, dar pe care nu se poate citi seria completă deoarece se  bănuiește că cifrele treceau și pe o altă scândură. În plus, această parte de corp delict găsindu-se pe terasamentul de piatră de sub vagon, nu indică nici o direcție în care au putut să dispară infractorii, lanurile încă nerecoltate din ambele părți fiind călcate în mai multe direcții de hoții care vin să fure grâul. Șase!... Mai informăm că garnitura de tren făcea un transport autorizat, cu toată documentația și aprobările necesare unei ieșiri temporare din țară, focoasele fiind trimise pentru remedieri și reparații la o uzină specializată din Bulgaria, după care aveau să revină la fabricile respective, spre a fi montate la armamentul pe care ele îl au contractat cu diverși beneficiari. Șapte... Autoritatea Autonomă se angajează să țină la curent opinia publică și să pună la dispoziție material documentar în măsura în care aceasta nu mai poate dăuna anchetei. Opt!... Paragraf nenumerotat: Prezenta informare este făcută oficial în conferința de presă de astăzi... etc.etc...
Urma un alt moment în care bomba sexi se întindea peste masa de consiliu adunând prăjiturelele rămase pe câte o farfurie, prilej pentru operator de a filma plonjat dezvelirea părților posterioare ale pulpelor ei superbe, insistând pe culoarea marmorată a încheieturilor de sub unghiul pe care îl făcea genunchiul, pentru a se insinua apoi în sus, pe direcția unor promițătoare umbre care-și lărgeau cadrul; demonstra apoi atenția ei gospodărească de a aranja delicat resturile culese, ca o fetiță ce se joacă lăsând să-i cadă păru-n ochi, pe o farfurie ce devine plină și e oferită musafirilor cu gest de gazdă primitoare: „Mai poftiți!”... Tocmai ca să le închidă gura în vreme ce vicepreședintele dă să încheie:
-Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, aceasta este lista problemelor asupra cărora am dorit să vă informăm. Vă mulțumim pentru prezență și pentru sprijinul acordat și vă mai așteptăm să...
- ...Să punem întrebări nu e voie?! – îi luă cineva vorba din gură.
- E voie, de ce să nu fie voie? Sigur că e voie – se grăbi el să nu mai facă vreo gafă – dar noi consideram că v-am informat asupra a tot...
- Aproape tot! – îl puse la punct altul, furios că storcea termosul în care nu mai era cafea.
- Aproape tot, fiindcă atâta știm! – își dădu în petec vicepreședintele cu toată rigoarea pe care și-o impunea, în vreme ce obiectivul o urmărea pe bomba sexi controlând termosele ca să mai găsească o scursură de zaț.
Dar, cum ea nu găsi, iar confratele ei de suferință o făcuse de oaie cu acea neînsemnată provocare, colcăiala reîncepu:
-Vă ajutăm noi să știți mai mult!
- Am eu o întrebare la care sigur știți răspunsul!
- Dacă ne-ați dat știrea pe puncte, haideți să lămurim tot pe puncte!
- Punctele astea sunt cu puncte-puncte; trebuie să le elucidăm!
- Conferința de presă înseamnă întrebări și răspunsuri!
- Vrem răspunsuri la întrebările noastre, nu ale voastre!
- Ehe, nu mai merge ca dimineață; acuma se-ncheie ediția!...
Și, cum astea toate veneau cam deodată, aproape concomitent, amestecând vocile în fraze  fantasmagorice rostite pe mai multe glasuri, căpătând mai multe direcții și creând tot mai mare confuzie, bomba sexi intră în rol înălțând brațele ca și cum li s-ar fi dăruit deodată, sau i-ar fi atras măcar la căldura subsuorilor ei bine depilate, suave, parcă oferind tuturor, în bloc, liniștea celui care avea norocul să adoarmă cu nasu-n ele:
-Dragilor, dar se poate, dragilor?!... Suntem pregătiți, dragilor!... Suntem pregătiți pentru câte întrebări vreți!...
- Și cafea?! – răsună o voce singulară, ca a unuia care până atunci dormise.
- Și cafea, dragilor!... În ciuda crizei, dragilor, va mai veni cafea, chiar dacă o plătesc eu, cu bănuții care știți cum îi câștig...și cât de greu...
- Știiim! – strigă atunci sala amuzată, relaxându-se.
Iar vicepreședintele, profitînd de această relaxare, făcu gestul concesiv de a desface cureaua ceasului pentru a-l pune pe masă, însoțindu-l cu cel demonstrativ de a arăta că se pune-n ham și e gata să tragă:
-Poftiți; să ne grăbim că timpul este scurt!
- Replica asta am mai auzit-o! – îl luă careva peste picior dar fu pus repede la punct de un altul:
- Taci scurt!... Am eu o întrebare scurtă: I-ați arestat pe jandarmi?
- Să-i arestăm pe jandarmi?... de ce să-i arestăm pe jandarmi?... Adică, da; poate c-ar trebui!... Nu am informații pentru această întrebare. Alta, vă rog... Poftiți! – se orientă vicepreședintele, printre mâinile ridicate, către una spre care bănuia că poate fi mai sigur.
- Focoasele! –auzi el și se grăbi să nu lase timpi de intervenție:
- Focoasele?... Scurt: Am vorbit despre focoase. Poftiți, altcineva! – precipită el lucrurile făcându-se că nu auzea protestul „Dar eu întreb ce...”... Vă rog!
- Jandarmii...
- Iar Jandarmii? Am răspuns cu jandarmii.
- Vreau să-ntreb dacă jandarmuii au arestat pe cineva din personalul trenului! – fu acela mai norocos reușind să-și precizeze întrebarea.
- Aaa... foarte bună întrebare; foarte bună! – fu vicepreședintele mulțumit, făcându-se că nu-l auzea pe cel care tot striga cu focoasele; și confirmă: Foarte bună întrebare. Păcat că nu știu ce răspuns să vă dau. Ați auzit că s-a constituit un birou operațional de anchetă, unde au fost transferați specialiști. Vom întreba și vă vom răspunde... - și, ca și cum ar fi dat un pumn în gura celui care insista cu focoasele, îndreptă mâna spre unul de alături: Vă rog!
- Linia ferată secundară...
- Vă rog foarte mult!
- Linia ferată secundară a mai fost folosită pentru asemenea transporturi?
- În general... cred că da.  Răspunsul e pozitiv, dar nu am acum detalii.
- Știu, ni le veți da – își dezvălui gazetarul tactica – dar dacă răspunsul e pozitiv, înseamnă că noi facem mai multe transporturi cu asemenea focoase! Poate că facem chiar transporturi zilnice, sau săptămânale... poate chiar că ne-am specializat în asemenea transporturi. Ce părere aveți?! – îl încolți acela spre satisfacția sălii care începuse să se amuze, să comenteze și să râdă.
Dar și spre surprinderea profesorului care, urmărind înregistrarea, o vedea din când în când pe frumoasa bombă sexi cum râdea laolaltă cu ei, ca și cum ar fi fost de partea lor și, convinsă de eficiența unei asemenea tactici, îl împungea și pe vicepreședinte făcându-i semn să râdă și el. O vedea cum râdea cu dinții ei albi, după părerea lui făcuți spre a-i dori să te muște; râdea cu deplină voință, pesemne ca să râdă laolată întreaga sală, să nu fie disensiune... Pe urmă, abia, avea să afle profesorul că bomba sexi, a carei figură i se părea teribil de cunoscută dar nu știa de unde s-o ia, avusese în ultima vreme o ascensiune foarte rapidă și se-întorsese recent de la un mare colegiu de pe coasta de est a Statelor Unite, unde urmase un curs intensiv de relații publice, cu toate secretele, tertipurile și tehnicile de ultimă oră practicate în domeniu.
Așa că, mai întâi mânzește, apoi mai plin de curaj, iar apoi chiar amuzându-se el singur de răspunsul pe care-l dădea cu convingerea că nu-l crede nimeni, începu și vicepreședintele să râdă, spunând ca și cum le juca un renghi:
-Nu am nici o părere, pentru că despre problema focoaselor v-am vorbit mai înainte și nu mai revin!... Ha, ha, ha, ha!... Ha-ha!
În panoramările făcute de aparate se vedeau toți cum râd, chiar și cel care insistase pe întrebarea cu focoasele și ar fi avut tot dreptul să fie nemulțumit că nu i se răspundea. Ba, acela chiar râdea mai tare, ridicându-se de pe scaun și venind mai în față ca să pescuiască ultima prăjiturică de pe farfuria reumplută. O degustă, înghiți, cercetă masa constatând că apă minerală nu mai era în nici un caz și-i spuse vicepreședintelui de aproape:
-Am o întrebare despre oi.
- Despre oi?
- Despre oi; da: Oile ciobanului debil mintal. Oile care-l înțeleg pe ciobanul debil mintal, în vreme ce procurorii au nevoie de logoped ca să-l înțeleagă și, astfel ancheta stă pe loc, iar specialiștii detașați la biroul operațional al anchetei... ha, ce superbă denumire care arată temeinicia organizării: „Bi-roul o-pera-țional al anche-tei spe-cia-le”, domnilor!... Ei bine, acești prețioși specialiști detașați, care nu-l pot ancheta pe ciobanul debil mintal, se consolează cu deliciosul Risling de Mocirloaia, sau cum s-o fi chemând podgoria din preajma celebrului oraș X...!
Respectându-i tirada cu ochii pe ceas, vicepreședintele servi la plasă, cu tăietură scurtă:
-Poftiți! Ascultăm întrebarea despre oi.
- Da, întrebarea despre oi... Iat-o: Oile, oile astea păscute de ciobanul debil mintal, pesemne că nu știu să repare focoase și, de asta, transportul este trimis la uzinele din Bulgaria, nu?!
Urma iarăși un râs colectiv pe tot felul de tonuri și vocale, încât, dacă nu ai fi urmărit mutrele ce se-mbulzeau sau se succedau în cadru, nu ți-ai fi dat seama cine lua și cine dădea interviul, cine era investigatorul și cine era purtătorul de cuvânt, cine oferea cafeaua și prăjiturelele și cine le servea, cine era publicul și cine era public-relationul, cine întreba și cine răspundea... Era un amuzament total. Pe care, profesorul devenea din ce în ce mai convins că îl provoca Bomba sexi prin știința ei de comunicare proaspăt perfectionată peste ocean.
 
CAPITOLUL AL CINCILEA

-De unde și până unde Bulgaria? Se pricep Bulgarii la focoase mai mult decât noi?... Au mai multă experiență, sau mai performantă tehnică în materie de focoase?...
- Sau, măcar, sunt bulgăroaicele mai focoase decât ale noastre?!
Unul dintre gazetari încercă astfel  un joc de cuvinte care nu produse prea mult haz fiindcă, incitați de întrebarea care nu primea răspuns, oamenii chiar începuseră să-și pună problema cu seriozitate. Până când, pe firul logic, un alt glas exclamă:
-Sau ați ales Bulgaria fiind evident că nu doar până la graniță se îndrepta trenul, în  vreme ce destinația lui, ehe, putea să fie cine știe unde, la dracu-n praznic?!
- Exact! – se lumină încă unul – Trecea granița și ajungea cine știe unde, la ce baiaram!
- Domnilor – sări ca ars vicepreședintele – nu poate fi vorba de nici un baiaram; v –am citit clar! - Și, atent, crispat,  jurat să nu-și mai permită vreo reacție subiectivă, flutură foaia de pe care citise, extrăgând și subliniind: „ieșire temporară din țară”... Deci forme de export temporar, ca pentru orice utilaj care se-ntoarce înapoi.
- Ehe; parcă formele astea nu pot fi o mănărie!
- Mănărie? Ce cuvânt e ăsta „mănărie”?!... :Și, apoi, se zice „mănărie, sau „mânărie”?
- Indiferent. E un termen nou și încă n-a fost studiat pentru dicționar –spuse unul cu cunoștințe lingvistice.
Iar vicepreședintelui  care, până la a-și descoperi demagogia necesară în cariera politică fusese profesor navetist la țară, convenindu-i ca disputa să fie de natură filologică, îi căzu asta foarte bine:
-E un neologism, deci?... Ia să  vedem noi din ce limbă vine: Mănărie... Ca și „Nasulie”, „Paranghelie”... ca și... Dar e posibil să nu fie neologism, ci expresie argotică... – trase el de timp - și atunci nu vine dintr-o altă limbă, ci dintr-un alt mediu...
-Mediu intelectual, nu? -îl luă din nou glumețul peste picior fără să știe că-i făcea jocul.
- Intelectual, de ce nu?!... Fiecare mediu are nivelul său intelectual.
- Mai brunet sau mai blond, nu?
- Stimate domn, eu nu mă refer la rasă – găsi vicepreședintele o nouă pistă de divagație.
 Spre aprobarea bombei sexi care,  împărțind zâmbete  ce spuneau „vedeți,  vedeți, suntem deschiși la toate întrebările”, îl privea admirativ... Dar, în legătură cu această admirație, profesorul avea să afle mai târziu, mult mai târziu, că admiratoarea și cu acela formau împreună cu președintele un fel de menage en trois, uneori fiind acceptat un al patrulea, chiar un al cincilea, după cum cereau interesele firmelor private la care ei erau acționari valorificând facilitățile pe care le aveau prin asemenea funcții ce le ocupau în instituții și companii ale sistemului de stat. În aceste condiții, un zâmbet promițător sau o mângâiere cu înțeles venită din partea bombei sexi, putea garanta chiar un procent mai mare decât rata inflației, indicele down jones sau coeficientul de risc maxim care se aplica doar la tranzacțiile speciale între favoriți. Doar nu degeaba făcuseră ei toate eforturile ca s-o trimită la acele superselecte  și ultra restrictive cursuri de pe Coasta de Est, acolo  unde erau concentrate toate metodele secrete de conquistadorie ale marilor capitaluri!... Așa că, încurajat de aprobarea  admirativă a celei cu care se încurcase încă de când îi era elevă, el făcând naveta, iar ea luându-l uneori în mașinile elegante ce veneau să o preia pentru anumite petreceri private ale unor granguri serviți prin patroana unui fost local de perdiție ajuns în pretențiosul limbaj esopic al comerțului contemporan club privat, el continuă pe această temă:
-... Democrația nu ne permite considerente de rasă fiindcă delincvența este egală în fața legii... Noi ne referim aici la un caz de delincvență care s-a produs, indiferent de originea infractorilor...
- Păi, de asta am întrebat eu de jandarmi, domnule vicepreședinte, fiindcă și dacă-i țigan, și dacă-i jandarm, hoțul tot hoț este și trebuie anchetat! – i-o trânti cel de mai înainte stricându-i construcția logică, făcându-l să ezite, să bâjbâie și să piardă în fața celui care-l pândea cu întrebarea esențială:
- Ia mai lăsați, domnilor!... Întrebarea este: Unde sunt fabricate și unde sunt, ehe, unde sunt valorificate aceste focoase?!
- Nu văd ce legătură are una cu alta, se crispă vicepreședintele.
- Bine; reformulez. – folosi acela replica din filmele cu avocați – Aceste focoase se fabrică la noi?
- Cred că da. De ce nu s-ar fabrica? Avem o industrie omologată; nu e nimic netransparent.
- Deci de fabricat putem să le fabricăm, dar de reparat nu putem să le reparăm.
- Cine a spus asta?
- Dumneavoastră. Sau cei care-ntr-adevăr le-au trimis la reparații la Bulgari.
- Și, ce insinuați prin asta? - ținu el piept cerând  tacit aprobarea femeii.
 - Nu insinuez, ci doar bănuiesc.
- Ce anume?
- Că transportul putea să nu fie pentru reparat, ci pentru folosit.
- Domnilor, noi vorbim despre furtul focoaselor, nu despre alte operațiuni. Are chiar atât de mare relevanță faptul că...
- ...Că destinația era alta decât Bulgaria iar motivul era altul decât reparațiile!
- Speculații, domnule; de asta nu are credibilitate presa, fiindcă faceți asemenea speculații! Ce relevanță are?
- Păi una e să le trimiți în Bulgaria și alta e să le trimiți în cine știe ce pustiu, la cine știe ce turbane!
- Ce mai contează asta dacă tot au fost furate. Noi anchetăm furtul, domnilor!
Dar pledoaria nu-i mai reușea. Iarăși călcase greșit provocându-i. Se vedea asta și-n portretul lui și-n mișcarea celorlalți din cadru. Iar reacția nu întârzie:
-Spuneti, domnule,  ce e cu focoasele astea, de unde provin, unde se duceau!
- Se duceau la reparat în Bulgaria. S-a comunicat explicit lucrul acesta.
- La ce uzină?
- Vă vom comunica lucrul acest de cum îl vom afla – veni răspunsul după un schimb de priviri semnificative cu tânăra și atracțioasa femeie
- Să aduceți atunci date și despre marea specializare a bulgarilor în reparat focoase! – i-o trânti cel care nu arăta atât curiozitate cât contrariere.
- Vom aduce.
- Chiar credeți că sunt?
- Sunt.O spune comunicatul; de ce n-ar fi?...
- Bulgarii!
- Da, bulgarii!
- Sunt ei specialiști în focoase?
- Sunt. De ce n-ar fi?!... Așa cum sunt specialiști în tutun, în cojoace și în brânză, pot fi și în focoase.
- Înseamnă că industrua noastră de specialitate apelează de multă vreme la ei.
- Desigur!... Ăăă... am vrut să spun „pesemne”.
- Deci retractați.
- Nu retractez nimic.
- Nimic?... Perfect! Înseamnă că răspunsul e „desigur” și putem să strigăm „trăiască industria bulgărească de focoase!”... Putem să strigăm, domnule vicepreședinte?
- Domnilor, haideți să lăsăm copilăriile!... De ce e nevoie să strigați?
- Pentru că suntem presă și ăsta-i rostul nostru. Din asta ne câștigăm pâinea!
- Are dreptate, domnule vicepreședinte: Da, dati-ne dumneavoastră declarația asta cu marea specialitate a bulgarilor în reparat focoase, apoi noi le propunem să facem o campanie de presă și le luăm bani pentru publicitate: Industria bulgară și marea ei specialitate în focoase!
- Exact. Vă dăm și dumneavoastră procentul... nu, nu ca șpagă; legal: ca lobby!
- Domnilor!... Doamnelor și domnilor... Vă rog, doamnelor și domnilor, vă rog!... Vă rog respectuos să luați notă de faptul că în comunicatul nostru, făcut cât se poate de punctual, nu se spune nicăieri că bulgarii ar fi cei mai mari specialiști în repararea focoaselor...
- Atunci ce căutau focoasele noastre la ei?
- Domnilor, industriile au multe căi de co-laborare, de coo-operare, de parteneriat  sau asociere. Posibil să fi fost vorba de un barter convenabil ambelor părți...
- Adică noi le dăm lor talibani, iar ei ne repară focoase!
- Nu le mai repară, domnilor și doamnelor; înțelegeți că focoasele au fost furate și pe noi ne preocupă recuperarea lor prin găsirea delincvenților. Ăsta e subiectul pe care îl dezbatem astăzi!
Dar degeaba striga și se precipita; chiar și pe chipul dulce al bombei sexi  se citea disprețul pentru neîndemânarea lui. Iar din sală, lovitura veni fără cruțare.
-Domnule vicepreședinte, ați spus că s-au furat optzeci de focoase.
- Circa.
- Circa optzeci de focoase – acceptă acela pentru ca să pună întrebarea cu și mai puternic accent: Dar restul?!... Dati-ne adresa fabricii unde ele trebuie să ajungă spre a fi reparate, noi verificăm acolo și nu mai întrebăm nimic; nici măcar de ce a trebuit să fie reparate... – pentru ca deodată să o întoarcă amenințător: Cu toate că și asta este o întrebare  care poate conduce la multe necunoscute.
- Necunoscute?... Ce fel de necunoscute?! – își pierdu vicepreședinte cumpătul țipând – Ce fel de necunoscute?
- De exemplu: de unde am luat noi aceste focoase. Și de ce le-am luat dacă sunt stricate?... Sau, nu cumva, noi facem doar hârtiile certficând că ele sunt stricate, punem eticheta noastră și facilităm altora trecerea pe la noi spre Bulgaria și din Bulgaria cine știe unde, a acestui tren cu focoase?!
- Cred că ați văzut prea multe filme polițiste, sau de spionaj! – își consumă vicepreședintele și această replică pe care o ținea numai pentru cazuri grave, pregătindu-se, fie ce-o fi, să încheie conferința de presă. Când, mâna frumos cosmetizată a bombei sexi îi strecură un bilețel dinainte, confirmând în același timp ceva pentru miniaturalul microfon care părea pe umărul ei o aluniță mângâiată de mișcarea părului.
Pesemne că de abia după ce va fi avut timp să-și dea seama cât de fierbinți erau aspirațiile studentului care urmărea prin obiectiv întreaga răsuflare a făpturii ei dorite, profesorul avea să tragă concluziile sale tehnico-științifice despre ce înseamnă dragostea amplificată de obiectivele digitale. Pentru că, mângâindu-i degetele frumos alungite, unul dintre acestea citea. Cam strâmb, dar destul de lizibil:
„Zice s-o lungești. Se caută un acord cu o firmă bulgărească. Trage de timp.”...


CAPITOLUL AL ȘASELEA

Așa se încheia materialul filmat până atunci.
Ca profesionist care lucra cu ochii, concentrându-se pe meditația în legătură cu cele văzute, profesorul Ștefoiu-Mocirloaia și-i păstră închiși, ca și cum ar fi făcut economie de lumină în clipele când nu avea nevoie de imagine. Medita la cele văzute, așa cum făcea de obicei, ținându-i crispați pe studenții nerăbdători să-l vadă ridicând pleoapele ca să-i afle aprecierea din priviri.
De data aceasta, însă, meditația la cele văzute nu era tot una cu indicațiile tehnice și artistice pe care ar fi trebuit  să le dea studentului, ci simțea cum și pe el îl atrage, îl fascinează, îl întrigă, misterul femeii catalogată drept bomba sexi. Iar, la un moment dat, când descise ochii, chiar se trezi exclamând
-Ha: Bomba sexi și focoasele ei!
- Ar fi un titlu formidabil, domn profesor; dar credeți că-l acceptă?
Nu se gândise la asta, așa că-l privi  la fel de straniu și pe naivul student sârguincios, parcă descoperindu-i  unele amănunte care, până atunci, trecuseră neobservate.
-Îți place femeia, ești mort după ea; nu-i așa puștiule? – vorbi el cum nu vorbea de obicei, cu toate că obișnuia să fie intim cu studenții – simți cum te-ai considera mai bărbat dacă ți-ar da atenție una ca asta, nu?
- Ei, domn profesor, vrabia mălai visează! - răspunse băiatul cu tristețea existențială a celui care își și dorește ascensiunea, dar își și recunoaște condiția inferioară - Eu aș... - înghiți el în sec mofluz încercând a se autosfătui de bine – dar nu-mi permit să-mi fac visuri; e prietenoasă ea cu mine, da-mi spune tot „puștiule” așa cum îmi spuneți și dumneavoastră!
Fără a-și recunoaște slăbiciunea care-l împingea așa, deodată, să gândească mai mult decât trebuie la femeia din film, chiar refuzând să-și confirme faptul că imaginea ei, contururile trupului ei și mișcările ei îl intrigau într-un mod concupiscent, profesorul își dădu seama că îl încuraja așa cum s-ar fi încurajat pe sine și îi dădea speranțe așa cum și-ar fi dat sieși:
-Visurile ni le facem tocmai atunci când ni le putem permite mai puțin; că de aia-s visuri! Dar, dacă perseverăm, cine știe!... Îți spune ”puștiule, puștiule” iar tu pândești, pândești și, când prinzi ocazia, sări. Sări pe ea!... Da, să știi că femeile de genul ăsta prezintă surprize și nu e imposibil să le cadă cu tronc unul, tocmai pentru că-l consideră puști. Femeile au în instinctul lor ceva maternal, așa că...
Dar se opri deodată din raționamentul acesta devenin și el mofluz; fiindcă era un raționament care-l îndepărta pe el, maturul sau chiar vârstnicul profesor, de o asemenea șansă,  cu toate că mai devreme, incitat de prezența ei atât de bine marcată în filmări, parcă-parcă și-ar fi dorit s-o aibă. Tuși grav, ca și cum s-ar fi admonestat și se obligă la rigoarea rolului său:
-Oricum, ai filmat-o bine; ai filmat-o cu artă și pasiune; trebuie să ne gândim amănunțit cum folosim acest material și în alte lucrări decât treaba asta de strictă mărturie pe care o vor ștabii... Da – se redresă el intrându-și tot mai mult în atribuții – acuma, că s-a ivit problema asta că ei vor să facă echipă permanentă, tu ai să filmezi mult.
- Da, o să filmez; mă vor trimite chiar la halta Mocirloaia... Domn profesor, tocmai asta voiam să spun: Mocirloaia înseamnă că e chiar...
- Notează întâi, ca să nu uităm lucrurile importante.
- Notez, domn profesor.
- Importantă este lucrarea ta, filmul tău care poate deveni chiar lucrare de diplomă. Nimic altceva. Ai înțeles? – întrebă el cu  acea autoritate pedagogică prin care-i cerea să-și ia gândul de la orice altceva, chiar și de la frumoasa bombă sexi.
Sau, poate că nu-i cerea băiatului; ci își cerea chiar sieși.
- Am înțeles și vă mulțumesc, domn profesor - ridică solemn băiatul recunoscătoarea lui frunte bombată, atunci văzându-se cât era de înalt, un găligan făcut parcă înadins ca un trepied care să țină aparatul de filmat cât mai sus, dându-i lărgime de cadru și vizibilitate spre a capta cele mai cuprinzătoare imagini – principiul dumneavoastră, domn profesor: „Servim beneficiarul cum vrea el, dar ne facem arta noastră cum știm mai bine”.
- Bine-nțeles!... În vremurile astea nenorocite nici nu se poate altfel. Eu vă învăț în așa fel încât să puteți filma și la nunți, ca să câștigați o pâine, dar și pentru marile festivaluri internaționale ca să vă câștigați gloria... își devoală Ștefoiu-Mocirloaia latura sentimental-pedagogică, de data asta.
În vreme ce găliganul acela încă puber și cu părul țepos într-o elaborată răvășire de neglijență artistică înconjurând bombarea frontalului său fasonat ca la unii extratereștri, se gudura simțindu-i căldura sufletească.
- Vă mulțumesc; vă mulțumesc domn profesor; vă mulțumesc!
- Deci, pe lângă documentul vizual, prin care ei, fără să-i intereseze arta, își iau niște măsuri de precauție, tu trebuie să ai în cap și anumite direcții care să-ți folosească apoi la o lucrare artistică. Da, nu totdeauna ai șansa să ți se pună la dispoziție o echipă și utilaje suficiente.
- Asta mă gândeam și eu domn profesor: E o șansă; sunt fericit de șansa asta!
- Fericit nu-i deajuns; trebuie să fii lucid:  Pe lângă filmările pentru ei, hai să le numim convențional „documente”, care rămân ca niște procese verbale, tu trebuie să-ți fixezi și o altă categorie de secvențe, alea pe care să le urmărești mai artistic, să revii asupra lor, să ai cât mai multe unghiuri diferite cu ele și mult material concomitent pentru a combina.  Pe astea le numim, tot convețional: „filmul paralel”... – îi sistematiză el profesional problema pentru ca entuziasmele puștiului să n-o ia razna; și insistă ca să-i intre-n cap: Astea sunt cele din care trebuie să iasă filmul tău de artă cu care să-ți dai examenul, să poți participa la festivaluri... să-ți faci drumul, adică.
Îi privi obrazul imberb, prelungit de tăierea perciunelui retezat total în stilul bizar al tunsorii ce intriga alte generații, buzele înroșite de emoția cu care mulțumea, nasul puțin strâmbat, ca de la un pumn ce i-a lăsat o nară ceva mai mare, ceea ce-i sublinia puțină bărbăție mai reducându-i din aerul puber. Și-i cercetă ochii senini, creduli, larg deschiși din deformarea profesională a privirii prin obiectiv, ca și cum ar fi vrut să citească-n ei înțelegerea priorității raționamentelor pe care i le punea la dispoziție, mai presus de orice preocupare, chiar și cea legată de atracția bombei sexi. Dar, cum era o fire sinceră, profesorul constată și nu putu să nu-și spună că, dacă la băiat se putea vedea lucrul acesta, la el era invers: preocuparea creștea. Ca dovadă chiar faptul de a cerceta tocmai asta la studentul său. Așa că o tăie scurt, ca și cum s-ar fi admonestat pe sine însuși:
- N-o să fixăm acuma care sunt toate aceste direcții. Procedăm așa: Îmi trimiți mereu, de câte ori ai un material cum a fost ăsta pe care l-am văzut azi și, după ce-l vizionez, alegem elementele pe care să insiști. Poate c-ai să dai de peisaje frumoase care, la subiectul pe care-l cer ăștia, nu interesează; poate dai de vreo tradiție a locului, sau a oamenilor, care iarași, pe ei, nu-i interesează... Îmi faci regulat câte o copie și mi-o aduci sau mi-o trimiți...
- Păi, domn profesor, mă gândeam că... dumneavoastră... halta Mocirloaia...
- Ei vezi, vezi... Și nu numai asta. Mie, și femeia pe care tu o numești „bomba sexi” mi se pare de undeva cunoscută – nu se mai putu abține George Ștefoiu-Mocirloaia și se dădu pe mâna studentului său.
- Domn profesor!... Ce bucuros sunt, domn profesor că simțiți cum simt și eu!... Ce întâmplare fericită!... Știți, domn profesor, eu la început n-am îndrăznit; voiam să vă întreb, dar n-am îndrăznit.
- De ce n-ai îndrăznit?
- Puteați să vă supărați, domn profesor: Să leg numele dumneavoastră de halta unde ăștia au furat focoasele... (atentie: la urma, cand teatrul se muta la Chitila, îi spune fricit: nu s-a-ntâmplat ma Mocirloaia; nu va este impietat numele) ... Puteați să spuneți că vă impietez numele.
- Nu, mă băiatule, nu-mi impietezi nici un nume. Eu acolo m-am născut, de locurile alea sunt legat sentimental...
- Și sunt locuri frumoase, domn profesor?...  O să vedeți cum o să le filmez și o să le pun în valoare frumusețea, domn profesor!
- Frumoase pe dracu!...  Baltă și mocirlă și un fel de Bărăgan!
- Fiecare loc are frumusețile lui, domn profesor!... eu o să le descopăr; de dragul dumneavoastră o să le descopăr!
- Posibil. Nu zic nu. Dar frumusețea e subiectivă. Iar, de la o vârstă, ce-ai trăit în tinerețe e și mai subiectiv de frumos – spuse profesorul rămânând pe gânduri.
Dar, de fapt, nu rămânea pe gânduri, ci descifra ceva: Anumite trăsături, din anumite imagini i se conturau acum mai bine... Se clarificau, veneau lângă el și-l mângâiau și-i puneau altfel de întrebări... Însă îi fu rușine să recunoască lucrul acesta, fapt pentru care și le alungă. Se obligă să le alunge cu un gest nebinevoitor care-l sperie pe student:
-V-am supărat cu ceva, domn profesor?... Vă rog să...
- Nu, de ce să mă superi?! – se feri el – N-ai cum să mă superi. Mă gândeam la... Vezi, acolo, la trei kilometri jumate... chiar trei kilometri trei sute de metri dacă mergi pe terasamentul căii ferate, e un oraș; nu prea grozav, dar unde mi-am trăit eu anii de liceu... Făceam până acolo douăzecișicinci- doauăzecișiopt de minute; nici o dată peste treizeci... Eram cronometrat; purtam pantofi de tenis, cu talpa moale, așa că aveam grijă să nu calc pe piatra de la terasament care m-ar fi și înțepat, mi i-ar fi și stricat mai repede, așa că pășeam de pe traversă pe traversă, în ritm egal, parcă bătând tactul, așa cum îl bătea și locomotiva...  Doamne, ce zdravăn și sportiv mă simțeam. Aș fi putut să fac drumul ăsta și de patru-cinci ori pe zi, dus și-ntors, că tata era cantonier și stăteam chiar lângă barieră, că nu era pe atunci haltă... Halta au făcut-o mai târziu; a fost un succes fiindcă trenul oprea de-a binelea, nu numai îl încetinea mecanicul ca să ne ia din mers!.. Ehe, am devenit boieri atunci: două trenuri pe zi și, numai între ele, mersul pe jos!... Pe urmă, s-a dus naibii totul. Am auzit că linia-i părăsită; cresc pe ea bălării și fură țiganii fierul – continuă el în dulcea melancolie a amintirii... 
Și ar fi continuat încă mult, dacă nu s-ar fi auzit un semnal în telefonul mobil al băiatului. Un semnal din acelea ridicole, cu frânturi de melodii, cum se amuză puștimea instalându-și-le.
-E telefonul tău, desigur, de ce nu răspunzi?
- Îmi permiteți! - exclamă politicosul băiat ca și cum ar fi spus „mulțumesc” și de-abia apoi își permise dă deschidă telefonul; dar nu apucă să spună „da”, că sări deodată strigând fericit:  Da șefa!... Sigur șefa!... Voi fi acolo, șefa!... Am grijă, șefa!... Să trăiți, șefa, să trăiiiți!...  Era șefa; era șefa domn profesor! Șefa! Mergem acolo, la anchetă!... Mă iertați c-am strigat, domn profesor, dar mergem la anchetă în orașul despre care tocmai vorbeați. S-a obținut aprobarea să filmăm niște concluzii la anchetarea ceferiștilor și jandarmilor... Plecăm dis-de-dimineață, domn profesor. Merge și șefa, domn profesor!... Fiindcă, nu știu dacă v-am spus, domn profesor, dar bomba sexi e șefa mea... Ei, e ea șefă mult mai mare; am văzut eu cum dirijează totul peste capul ălora; dar important este că e șefa mea!... Filmările, chiar că intră în departamentul ei, de vreme ce ea merge cu mine acolo, ca să ducă procurorilor aprobarea... Acolo, la biroul operațional al anchetei... Exact; exact orașul despre care vorbeați dumneavoastră, la trei kilometri și trei sute de metri de halta Mocirloaia!... De unde făceați exact douăzecișiopt de minute pe terasament, ferindu-vă tenișii și călcând numai pe traverse!...

 
 CAPITOLUL AL ȘAPTELEA

„Are și memorie auditivă, nu numai vizuală” –se felicita profesorul pentru studentul său invidiindu-l, fără să știe prea bine din ce motiv: Pentru că, a doua zi în zori, pleca spre locurile lui natale, sau pentru că o însoțea pe femeia aceea care-l preocupa din ce în ce mai mult și pe care, iată, chiar uitase să-ntrebe cum o chema, știind-o numai sub atributiva formă de „bomba sexi”... Bomba sexi cu care găliganul ăsta respectuos ce-i sorbea cuvintele ca la curs, reținănd totul: și distanța exactă și tenișii cu care călca pe traverse, avea norocul să călătorească spre așezarea aceea modestă, pe atât mai plină de praf pe cât împrejurimile îi erau mai pline de mocirlă, pe atât mai lipsită de haz pe cât viața oamenilor era mai banală și mai provincială, pe atât, pesemne, mai tristă și mai lipsită de interes astăzi, pe cât sărăcia și mizeria spirituală se accentuau...
Pentru că era un fost târg, foarte prăfuit și provincial, dar important ca legătură în mijlocul unei întinderi de sate și moșii care-și făceau acolo comerțul și aprovizionarea, perfectau tranzacții sau acte și-și plăteau dările, își aveau judecățile, doftoriceala, poliția, școlile din care copii puteau ieși ceva mai răsăriți, abatorul unde duceau vitele, morile și silozul unde-și puteau valorifica grânele, ceva depozite cu materiale produse industrial și ateliere ale meșteșugarilor mai pricepuți în comerț decât cei de la țară; mai aveau acolo rudele ce părăsiseră satul pentru a lucra în industrii mărunte, misiții de vite și cereale care-i dijmuiau și, desigur, jocurile de noroc sau locurile de petrecere mai atractive, mai de laudă, mai deocheate decât hanurile, chiar dacă erau mai costisitoare. Adică, printr-o asemenea anvergură, prin centrul necesar pe care îl reprezenta, fie ea și modestă, era localitatea de răspântie ce dădea locuitorilor ei o oarecare mândrie în ascendența asupra sătenilor, într-o viață, dacă nu bună în ori ce caz tihnită. Târgul era ceva, iar tțrgoveții se fuduleau în acele locuri unde se spune că, în afara rutinei nu se-ntâmplă nimic, distracția e promenada duminicală cu muzică militară, oamenii sunt cam aceeași, de schimbat schimbându-se numai militarii regimentului, familiștii au principii și prejudecăți iar tineretul se tot primenește de la o vacanță la alta, evenimente mai deosebite au loc rar, chiar dacă uneori, în zi de târg, apar jandarmi și agenți în civil și dau lovituri, dacă nu hoților de cai care știu să dispară din fața zorilor, măcar celor mai fraieri, pe care aceștia îi pun mâna a doua, ca să rămână-n obor cu animale furate de la cine știe ce depărtări, pe care ei n-au reușit să le vândă repede, până la venirea poterei.
Fudulia asta reținută, dar izbucnind la petrecerile un de omul se poate da mare, venea și din faptul că, asupra aparent liniștitei așezări, dăinuia acest miraj al cailor furați, al hergheliilor aduse noaptea la întâlnirea cu cumpărătorii la fel de nărăviți ca și hoții, al oborului plin de freamătul animalelor mânate-n goană din cine știe ce ascunzișuri și a mișcărilor rapide de înțelegere negustorească între personaje stranii și periculoase, ale căror trăsături se vedeau scurt, numai la fulgerătură, ca și luciul spinărilor de cai asudați ce-și schimbau acolo și stăpânii și direcțiile unde aveau să ajungă. Tot misterul noptatec plin de răsuflarea fremătândă a animalelor ce se ridica asemenea unui duh secret al străzilor și potecilor prin care ele erau împinse în tăcere, scârțâitul câte unei porți sau pocnetul neașteptat al unor uși de la case în care, pe ziuă, aveai impresia că locuiesc numai oameni cumsecade și cu frica lui Dumnezeu, accentuau misterul acestui loc adormit sub aparențele lui de tihnă tembelă și sărăcie lenevoasă, dar avându-și, mai mult simțite decât observate, anume nopți de veghe în care-l invadau mișcările crispate și tăcute ale unui alt fel de instincte. Al unor afaceri dure, al unor trăiri arzânde, al unor îmbogățiri rapide, chiar și cu morți misterioase care nu se puteau încadra în tagma crimelor, dar nici de la Dumnezeu nu  veneau cu adevărat.
 Dar toate astea, numai pe durata nopții; a unor anumite nopți în care vărcolacii înghițeau luna; a unor nopți din negurile cărora dimineața scotea la iveală lenevosul oraș blazat în toată resemnarea cuminților săi locuitori, umili sub soare, ca și cum niciodată n-ar fi fost mânate în hoțească strecurare pe lângă curțile lor umbrele năvălitoare cu freamăt ale nărăvașelor herghelii furate.
De la acești cai de furat al căror târg se înrădăcinase tradițional aici, unde se desfășura rapid, venindu-se cu ei noaptea și tocmindu-se la mijitul zorilor, pentru ca, în chilipir sau înșelați, cumpărătorii să dispară cu ei repede pe drumuri pierdute-n câmpie, iar vânzătorii să dispară cu trenul de dimineață, a rămas și atmosfera de mister a orășelului care, când ajungea sub lumina soarelui prăfos părea adormit într-o inerție lipsită de imaginație, de inedit și de orice impuls spre aventură, ascunzându-și bine ecourile vânzolelii de strigoi și fornăitului de armăsari puternici ce-l bântuiau în nopțile premergătoare târgului. Ieșea lenevos la lumină etalând doar moțăiala modestă a oamenilor ce nu se ocupau de afaceri, iar oborul ce trăise agitația cailor fornăitori mânați cu șoapte și șuierături, păstra numai urmele copitelor lor, care se ștergeau treptat sub călcătura celui de al doilea rând de cumpărători, cei veniți cu papornița la tărguială, cu ulcica pregătită să ia lapte proaspăt sau smântână, cu tolba de pânză ori ziarul vechi din care să-și facă pungă pentru grăunțe, bulgur sau arpacaș; târgoveți tocmind cu țăranii zarzavat sau legume, afumătură sau păsări, sau ouăle și brânza aduse de băbuțe colțoase, care țineau la preț până ce se ridica soarele mai sus și le podidea căldura. Din noptatecii cai nărăvași și plini de vână rămâneau doar gloabele aduse la vânzare cinstită alături de tăurașii pe care măcelarii îi plăteau și-i băgau direct la abator, de capre sau oi care puteau fi mulse și pe loc, de măgari încăpățânați prețuiți și tocmiți după dinți, sau berbeci pe care cunoscătorii îi căutau sub coadă ca să le vadă rasa. Depinzând de sezon, mai erau vânzătorii de pepeni, apoi de varză, apoi de cartofi care dormeau lângă marfă întinzând noaptea preșuri, argeșenii cu prune, muscelenii cu mere, mocanii cu miei, cu piei și cu lână, moții cu cioplituri, olarii și străchinarii trăgându-și singuri cărucioarele pline, țiganii pieptănari, lingurari sau zlătari lucrând cu fundu-n praf și negustorii aceia bizari, care vând rădăcini tămăduitoare dând și consultații, pe lângă barbugiii și cei cu alba-neagra care umblă cu taburetul pe umăr în căutare de clienți, precum și obișnuitele meserii de târg: plăcintarii ducând tava pe cap, bragagiii purtându-și marele ibric în  spinare, grataragiii afumându-te cu miros de mici, vânzătorii de nasturi, ace și papioate sau de planete binevestitoare extrase cu adulmecarea șoriceilor albi, telali cu marfa pe braț și hoți de cearceafuri furate cu pisica aruncată în rufele puse la uscat, frizerul care te tundea pe trotuar sau cârpaciul cizmar cu calapodul la îndemână, câte-o ghicitoare sau doftoroaie care în timpul liber fura găini ascunzându-le sub fuste, misiții de ocazie gata să-ți faciliteze o intermediere sau să-ți vândă un pont. Și oameni cu coșniță. Mulți oameni cu coșniță, dar care nu căutau ceva anume ci, mai degrabă, se-nvârteau pe acolo pentru spectacolul târgului, printre negustori improvizați, meseriași fără atelier, cărăuși și hamali tăcuți care așteptau să fie angajați, zmintiți care făceau nebunii pentru un bacșiș, cerșetori și falși ologi care numai în asemenea zile apăreau în oraș. Toate astea sub aspectul monoton al zilei larg desfășurate peste întinderea de bărăgan apăsat și aplatizat în lumina unei inerții cu totul contrarii misterelor nopții dinainte, noapte cu freamăte nărăvașe de herghelii împinse-n forță și tocmite rapid, într-o grabă mereu accentuată de ivirea zorilor, sub șoaptele, jurămintele și înjurăturile tocmelii în care fiecare voia, dacă nu să-i dea celuilalt lovitura, măcar să se elibereze de povara sa, unul scăpând de marfa vie și fremătătoare, altul pierzându-se cu ea în praful drumurilor și prin vadurile râurilor spre cine știe ce alte târguri sau afaceri, legați doar prin clipa aceea de primă lumină răspândită larg, când se pot vedea bine și animalele pe care dai banii, ca să fie de rasă, dar și banii pe care-i iei pe ele, ca să nu fie falși. Un fel de ritual rapid și sigur în mijlocul frumoaselor animale cărora le simți clocotul sângelui și între oameni cărora le simți crisparea grabei încheierii afacerii, pentru ca într-o clipă totul să zboare pe la ieșirile din obor sau să se ascundă în  buzunarele unora care dispar, iar, odată cu răspândirea acelui alb general din lumina zilei, oborul și întregul târg să-și  ascundă motivele de mândrie sfidătoare intrând în monotonia micului său comerț, orașul proaspăt trezit părând a nu avea habar de cele petrecute sub negrul general din întunericul nopții și totul rămânând sub misterul dubiului de a fi fost sau nu ceva real. Mister mare al acestui mic oraș căruia îi punea pecetea unor eresuri de neconceput la lumina zilei, ca și cum toată agitația din trupurile cailor furați și zgomotele înfundate ale aducerii lor prin noapte, era numai de natura viselor acelor provinciali tihniți în modestia nevoilor lor, pe care-i  vedeai făcând mici cumpărături și căscând gura în zilele de târg, sau, îmbrăcați de Duminică ieșind la promenada unde numai tineretul se schimba de la an la an apărând de sub tuleie noi mutre de adolescenți, iar de sub părul scos dintre moațe și pieptănat cu grijă, cele câteva adolescente fragede care aveau să se coacă destul de repede îngroșănd rândurile nevestelor, ale domnișoarelor nemăritate sau ale logodnicelor părăsite care-și iau lumea-n cap și dispar din urbe.
Existența cailor, însă, trecerea lor pe acolo, constituia un  adevărat mister al nopților fără lună, ca o fantasmă de necrezut la lumina zilei, dar care-ți dădea dreptul în forul tău intim să ai acea sfidare fudulă a deținătorului unui eres.  (descriu, mai incolo, legând de misterul prezent, o noapte din asta cu personaje misterioase și herghelii care invadează orașul, dau freamăt deosebit oborului și dispar apoi răspândindu-se în câmpiile largi din jur) . Părea mai mult o legendă din care rămăsese după război doar cultul cailor frumoși pe care-i aveau la docarele lor câțiva dintre proprietarii din jur și glumele practicate la cele două evenimente anuale care spulberau pentru câteva ore amorțeala specifică: Defilarea de ziua națională și deschiderea sezonului de vânătoare la iepuri, mistreți, prepelițe și alte păsări cinegetice, deoarece dropiile, despre care se spunea că mai existau prin mărăcinișurile din depărtări, erau ocrotite prin lege.
Legată, deci, de frumusețea cailor, așa cum erau cei din basmul de noapte pe care-l trăise cândva orașul, era povestită mereu întâmplarea mai recentă cu renghiul jucat unui maior cam fanfaron ce fusese cândva la comanda divizionului de artilerie călăreață care, după regimentul 44 de infanterie, ocupa cea de a doua cazarmă din preajma localității, cea de pe dealul unei foste redute, culme solitară constituind singura ridicătură pe pământul din zonă. Aceasta producea ecou, așa că uneori se auzeau în oraș comenzile instrucției de acolo sau goarna; nu atât cea de dimineață, când lumea era mai agitată, cât cea a stingerii la timpul căreia, căsuțele străzilor de la poale erau cuprinse de tihna înserării și nu le mai tulbura nimeni, decât răvășeala scurtă a galopului în care, urmat de-o mică suită, maiorul părăsea cazarma și își încheia ziua astfel, trecând cu fală, ca o vijelie, spre casă. Pentru ca apoi, tihnit, la pas, suita să se-ntoarcă-napoi ducându-i  la grajduri calul cu hamuri strălucitor bătute-n bumbi de metal... Era mândria lui, fala lui, față de infanteriștii care făceau drumul spre casă pe jos, în căruțele incomode ale aprovizionării unde îi pudrau resturile de făină, sau cel mult în atașul unei motociclete care-l putea duce numai pe comandant. Așa că, rivalitățile dintre arme fiind mari, iar aroganța elegantului maior care vorbea oricui de sus fiind bine cunoscută, de la privirea ironică la modul cum își șfichiuia, ușor dar ritmic, carâmbul cizmei cu cravașa, nici renghiul jucat nu a ținut seama de menajamente, provocându-i-se pentru aceasta chiar cambratul cal pe care-l călărea la defilare.
Cu somitățile urbei pe treptele primăriei, fanfara și corurile reunite pe celelalte trepte, ale tribunalului și populația înșirată pe trotuarele porțiunii de șosea numită bulevard, orașul primea defilarea copiilor, a gimnaștilor de la gimnaziu, a cercetașilor și a premilitarilor în ordinea stabilită de guvernarea care militariza țara, pentru ca încheierea să o facă adevărata defilare armată, cu pas apăsat și aliniere cazonă, cu elementele de armament ușor purtate de infanterie și cele grele, de mândria calculelor balistice trase de caii artileriei călărețe cu militari încremeniți în șei sau pe afete. În fruntea acestora, pe calul său superb, a cărui crupă reflecta străluciri într-o coafură de carouri pomădate și presate cu multă știință, venea drept în șea maiorul,  neclintit în salutul de onor dat asistenței care aplauda din ce în ce mai tare făcându-i tot felul de semne, tot mai tare, extrem de tare, entuziast și-n aplauze și-n semne, făcându-l și mai mândru, și mai de nemișcat, și mai drept, și mai încrezător în superioritatea sa!... Până când, cotind în locul terminus ca să-și felicite divizionul și să-i dea drumul pe străzi ocolite spre cazarmă, când să descalece, se lovi de ceva. Era falusul armăsarului pe care dușmanii îl excitaseră ușor cu metoda clasică de a-i înfige un pai în fund. Un falus arătos, care trezise toate gesturile entuziaste ale celor de pe margine; toate grimasele celor cărora el, nemișcat în șea, le dădea onorul... Fapt pentru care, când și-a obținut mutarea, maiorul și-a trimis la gară ordonanța cu bagajele, iar el, demn în damnarea sa, a călărit cu suita care-l conducea pentru ultima oară, până la următoarea stație de cale ferată,  pentru ca nu cumva vreo altă glumă cazonă să se adauge la finalul acestei povestiri rămase în tradiția orașului.
A doua întâmplare, tot cu caii deveniți simbolul locului, s-a întîmplat și mai de curând, sub guvernarea raională a tovarășilor, deci a apucat-o chiar și el atingând o vârstă la care putea s-o savureze: Comunismul fiind la putere, chiar dacă, de folosit, foloseau numai unii, totul se făcea în devălmășie și în asociație; iar posturile de conducere erau încredințate, bine înțeles, unor serios verificați responsabili raionali, admiși numai după o anumită proveniență. Așa s-a întâmplat cu acel carierist secretar cu propaganda care, cunoscând plăcerea pentru vânat a tovarășilor parveniți în posturi de conducere, s-a zbătut să ajungă președinte al Asociației raionale a vânătorilor și pescarilor sportivi , A.G.V.P.S, ca să se evidențieze organizându-le vânători pe plac, cu tot aparatul de propagandă de care dispunea. Nu țintea el prea bine, dar era ambițios; pusese o cooperativă să facă uniforme vânătorești pe care le vindea în rate convenabile și publicase chiar în revista Asociației un articol teoretico-informativ intitulat: „Marx și Engels vânători și pescari” și, încet, și-a impus faima de a ști să facă cele mai frumoase petreceri de deschidere și închidere a sezonului de vânătoare la care reușea să aducă tovarăși tot mai sus-puși. Primirea cu lăutari și băutură îi băga bine în priză; trăgători de elită erau instruiți să stea în spatele fiecărui tovarăș lovindu-i ținta exact cu o secundă înainte de a a apăsa acela pe trăgaci, în așa fel încât împușcăturile sunau laolaltă cu un fel de recul; formațiile sindicale locale de la banchetul final aveau un întreg repertoriu vânătoresc; iar trofeele cu care se pleca acasă le avea gata pregătite  și lăcuite încă înainte de împușcare. Ca să nu mai vorbim de acutele cornului de vânătoare din care se sunau pauzele pentru gustări alese... Era imbatabil și, conform obiceiurilor din socialismul multilateral dezvoltat, invidia la adresa carierei lui creștea necontenit, până când a adus și plata răzbunătoare:
Cu pregătiri susținute și o regie bine pusă la punct s-a ajuns la ziua inaugurală când, din centrul orașului, cu fanfară, pălării și veste vânătorești, înconjurați de gonaci, au pornit în detașament vânătorii avându-l în frunte pe președinte călare pe iapa lui sură cu care urma a face ocolul spre a verifica tufișurile cu iepuri, ghiolurile cu becațe, mocirlele cu mistreți, plantațiile cu fazani și chiar viile care atrag vulpea. Din șea, el saluta corurile sindicale care atacau arii din operetele cu vânători, dădea comenzi cornului care răspundea tenor, făcea semn mașinilor în care cei comozi o luau îninte și, încet, în buestru, spre a nu forța mișcarea pedeștrilor din spatele său, se îndrepta mândru spre ieșirea din oraș, totul decurgând conform planificărilor prevăzute. Numai că, din grajdurile comunale ce se aflau la margine, alături de insemnele orașului spunând călătorilor „Dum bun/Bun venit”, poate din proprie inițiativă și impuls, dar mai degrabă incitat de cineva cu obișnuitul șomoiog ce i se dă pe la nări spre întărirea atracțiosului miros ce-i vine din chemarea iepei, un armăsar comunal de viguroasă prăsilă  i-a ieșit în întâmpinare. Asta l-a făcut s-o ia la trap, ca să evite incidentul. Un trap nu prea îndemânatic, în care călărețul se poticnea de frică, în  vreme ce armăsarul se-mpiedica de mătărânga ce-i zvâcnea sub burtă. Un trap aproape la mustață în care, armăsarul cu nările fremătânde, își lansa din când în când șuierele nechezatului dezvelindu-și zâmbetul cu dinți lați prin voluntara răsfrâgere a buzei de sus... Părea un zâmbet adresat mai mult călărețului decât iepei, ca o propunere de a face schimb, adică de a coborâ lăsându-l pe el s-o călărească. Zâmbet, putea fi considerat; dar era poruncit imperativ prin  posesivul nechezat.
Atunci, președintele vânătorilor și pescarilor sportivi a dat în galop. Și-a galopat, a galopat, cu armăsarul după el, crezând că scapă, în vreme ce, acela, cine știe ce măscări încerca, fiindcă sărea pe ei când îi ajungea din urmă și dădea chiote înfuriate când călărețul îi smulgea iapa ducând-o mai înainte. Fapt pentru care, și cei din mașinile care ajunseseră înainte, și vânătorii cu gonacii care veneau pedestru pe urmă, au început a urmări cu din ce în ce mai multă teamă și emoție întinsul galop ce se desfășura în cercurile largi ale câmpiei. Cu interes și sperietură, în același timp; cu frică și curiozitate; cu nerăbdare și groază; cu stupoare și durere pentru ce i se putea întâmpla victimei umane, dar pofticioasă dorință de spectacol față de ce făceau triumfătoarele animale... Până când, iapa călărită și armăsarul ce tot tânjea s-o călărească au încremenit într-un punct fix unde oamenii, de abia când au mai reușit să se apropie, au distins cu greu faptul că exista și președintele. Pentru că, sub amenințarea copitelor armăsarului înfipt în iapă pe picioarele dinapoi, el părăsise șeaua cățărându-se tot mai sus pe coamă, apucând urechile iepei și ghemuindu-se între ele, cât mai strâns, cât mai chircit, spre a nu le deranja voluptatea mișcării matrimoniale. Ba, conform pozei făcută de unul mai prompt dintre cei veniți cu mașinile, prin zâmbetul lui umil și înfricoșat în ghemuiala aia pe gâtul iepei și cu nările mari ale armăsarului suflându-i în ceafă, spuneau unii șoltici că președintele părea să-ncerce a se salva cu gestul slugarnic-politicos de a le ura însurățeilor ce-și epuizau focul „casă de piatră!”, ca unul ce venise cu darul ...
Astfel, pe lângă fatasmele  nopților cu hergheliile  misterioase și dubioșii oameni ce le mânau invadând întunericul orașului doar pentru un scurt și neclar popas din care dispăreau odată cu zorii, și-a pus asupra lui amprenta și cea de a doua anecdotică istorie cu cai, în care personajul, fiind un carierist mărunt, parvenit în epoca marilor parveniți ce se înnobilau ca vârfuri prin care clasa muncitoare se spunea că își rezoarbe avantajele aduse de socialism, nu a părăsit orașul cu gestul cavaleresc de onoare din demodata educație rafinată a maiorului. Ci, cu mârlană insolență, a continuat să fie bun în grad acolo unde îi distra pe ștabi nu numai cu chiolhanuri bine organizate, ci și cu amuzamentul aventuroasei lui întâmplări, pe care era pus s-o reediteze cu unii nou veniți. Iar când, într-un accident de vânătoare, alicele din arma unui tovarăș sus pus i-au ciuruit boașele, el a fost mulțumit că i s-a interpretat aceasta drept sacrificiu pentru partid. Gestul de a nu face caz fiindu-i apreciat, fără a da atenție faptului că unii mai răi de gură începuseră să-i spună „Alicoiu”, el a ajuns în consiliul central al bogatei și boieroasei Asociații unde se răsfățau tovarășii.


CAPITOLUL AL OPTULEA

Astfel se legănau între glumă și mister poveștile cu cai ce produseseră blazonul orașului în a cărui heraldică, pe scutul împărțit în trei culori, două sus și una mai mare jos,  se aflau un snop de grâu și o barză cu pește-n cioc, simbolizând bogăția lanurilor și a mocirlei, iar dedesubtul acestora un armăsar de argint pe fond albastru, simbolizând și frumusețea cabalină ridicată-n două picioare, dar și arginții pe care-i aducea urbei majestuosul patruped.
Profesorul Ștefoiu-Mocirloaia cunoștea prea bine aceste semnificații, chiar el fiind autorul care a conceput un asemenea blazon pentru unul dintre primarii cu care se împrietenise pe vremea când venea aici cu premierele filmelor la care el semna imaginea, de se lăsa cu un asemenea chiolhan, încât actorii îl întrebau mereu când îi mai prezintă pe-acolo. Era un primar ceva mai descuiat pe care-l ducea mintea să se gândească și la așa ceva; iar el, chiar dacă era artist al jocului de lumină și culoare prin lentilele obiectivului, viziune grafică avea; așa că a pus mâna pe creion și a trasat scutul cu o imaginație romantică,  mai ales că primarul, om al locului, își amintea de frumoasa femeie care făcuse senzație în vremurile când generația lui ajungea la maturitate, ba se găsea și un fel de rudă cu ea cu toate că n-o știa decât din povestirile invidioase ale mătușilor. Dar, pentru că taifasul despre acea perioadă și despre frumoasa femeie ce căpătase faimă peste marginile localității avea loc la un pahar de vin, profesorul s-a ambalat sau, poate, chiar și-a închipuit-o ieșindu-i în cale ca odinioară, cu mersul ei de regină, cu zâmbetul ei misterios provocator. Bând îndesat, ca și cum asta i-ar fi apropiat-o și încingându-se mocnit în vreme ce amândoi o evocau adăugând detalii din cele ce o făcuseră celebră, din cele ce o caracterizau intim sau public, sau din cele pe care le adăugase apoi legenda, Ștefoiu-Mocirloaia deveni nostalgicic și rău de tot sentimental, mărturisindu-i primarului mai tânăr că o iubise enorm pe cea care spunea acela că-i era un fel de rudă. Dar îndatoritorul primar, respectându-l sincer, însă încingându-se și el în evocarea celebrității cu înrudirea căreia se mândrea, nu a dat atenție informației subiective privind iubirea celui cu care stătea de vorbă, ca și cum lucrurile importante de discutat erau despre femeie. Nu l-a încurajat să lărgească mărturisirea, așa cum le-ar place celor care și-o încep și nu a reacționat pozitiv față de sentimentele lui, adică nu și-a manifestat interesul pentru persoana profesorului amintindu-și-l în vreun fel în peisajul local al epocii, sau încercând să reconstituie faptele prin niște dulci detalii ale amintirii ce l-ar fi consolat pe acela. Ci, politicos cu umplutul paharelor, dar insensibil la amintirile ce-l tulburaseră pe emoționatul bărbat de lângă el, a continuat să-și  amintească doar de femeie. A vorbit chiar și despre fotografiile ei, fără să-i pese că tocmai celălalt era cel care i le făcuse punându-i în valoarea iluminării chipul iubit, mângâindu-i frumusețea în lumini și umbre sau retușându-i contururile; a reiterat bârfele din oraș, a pus cap la cap informațiile venite apoi din străinătate, a fost foarte atent să-i răspundă la toate întrebările și să-i dea toate detaliile pe care le știa, dar fără să remarce că interesul bietului om venea doar din dureroasa dorință de a și-o aminti. Fie ea sub orice chip, dar a și-o aminti; chiar și cel bârfit, dar a și-o aminti; chiar și cu răutățile celor ce nu ajunseseră la frumusețea ei, dar a și-o aminti!... Și, fără să-i pese, sau, mai degrabă, fără să realizeze ce rană adâncă răscolea în sufletul unui om pe care credea că-l respectă, a compilat apoi ceva informații ce veneau despre ea din lumea largă unde continua să-și pună la picoare bărbații; cât mai mulți bărbați cărora, bine-nțeles că știa să le avanseze mici favoruri lăsându-le speranțele deschise, dar luându-i în serios doar pe cei bătrâni și bogați cu care se căsătorea moștenindu-le averea.
George Ștefoiu-Mocirloaia, marele maestru al imaginii cinematografice în care se trezise sentimentul frumuseților prinse pe peliculă tocmai pentru că o fotografiase pe ea și lucrase la desăvârșirea portretelor ei, turna în gură, setos, paharul pentru care-i mulțumea primarului că i-l reumpluse și scotea, tot pe gură, punându-le  în fața celuilalt, pe masă, mărturisiri fierbinți pline de fascinația amintirii. Iar celălalt îi mai turna, politicos, dar neatent la durerea lui, cel mult consolându-l cu afirmația că „ de una ca ea, ehe, mulți s-or fi îndrăgostit!”... Până la urmă, profesorul s-a mulțumit cu faptul că avusese cum să-și descarce sentimentele și nu s-a supărat; ba dimpotrivă, a început să se bucure punându-l pe acela să repete unele amănunte despre evoluția în timp a iubirii vieții sale, despre bărbații bogați pe care i-a moștenit sau cei pe care îi făcea să o dorească în continuare; și a început să se simtă el fericit de fericirea ei, discuțiile cu primarul mergând strună pe această temă, deoarece acela intențona să o aducă în țară ca pe o fiică de glorie cu care ne puteam mândri și să obțină astfel ceva avantaje pentru localitatea sa... Din acest motiv și-a făcut de lucru mult cu blazonul orașului, căutând prilejuri de a veni cât mai des în localitate, mânat de dorința și plăcerea de a mai afla câte ceva, sau, măcar, de a și-o aminti provocându-i pe localnici să povestească despre ea. Așa că, atunci când primarul l-a anunțat bucuros că se aprobase propunerea blazonului, a fost trist. Dar nu pentru că autoritățile superioare nu fuseseră de acord și cu coroana treflată, ca de comitat, pe care el o așezase deasupra celor trei culori ale scutului, reprezentarea rămânând fără acest element de înnobilare care ar cam fi forțat lucrurile, ci pentru că se termina motivul venirilor lui dese acolo și, mai ales, a speranței că, măcar din discuțiile cu diverși, ar fi putut da de urmele ei.
A participat la banchetul prin care se lansau insemnele, a primit felicitările și mulțumirile de rigoare, dar s-a îmbătat atât de rău încât, vară frumoasă cu cer înstelat fiind, a bântuit toată noaptea pe străzi și străduțe cunoscute sau necunoscute, ca și cum ar fi căutat urmele hergheliilor furate care, uneori, populau fantomatic întunericul lor, pentru a se topi odată cu zorii. Și, în ciuda faptului că era cetățean de onoare al urbei, având rezervată cea mai bună cameră din hotelul stadionului de divizia C, acei zori l-au găsit dormind îmbrățișat cu statuia eroului din primul război mondial care aruncă grenada. Mângâind moletierele de bronz ale aceluia, se simțea ca și cum ar fi stat la picioarele ei, mângâindu-i-le într-o voluptuasă regăsire.
Pentru că fusese mare poveste de dragoste între ei!... Mare, romantică, plină de neînțelesuri și de dramatism... O poveste cum se aprinde numai în speranțele unui june abia ieșit din adolescență, dar care poate fi temperată numai de o femeie cu practică, al cărei calm  venit din convingerea experimentată că poate obține de la bărbați totul, o face să fie cu el senină, răbdătoare , înțelegătoare, ne intrând în intimități dar dăruindu-i toate calineriile vorbelor acelora de răsfăț mângâietor, prin care rostirea ei puțin nazală, ca a unei făpturi care, din dragoste, îți vorbește și prin căldura răsuflării, parcă torcea cuvintele ca o pisică răsfățată.
Și ochii ei alungiți, cu un iz puțin oriental, tot de felină răsfățată erau, alintându-se și mângâindu-te, mângâindu-te și alintându-se, într-un joc de făptură femeiască nedeliberat, venind dinlăuntrul ei, din adâncul genei ei de amantă perfectă pe care n-o rușinează deloc un asemenea atribut; ba, dimpotrivă: cu instinct și firească vocație și-l pune în valoare dăruindu-se cât mai multora și cât mai des, ca și cum ar fi scos dintr-un corn al abundenței bucurii pentru fiecare. Astfel, ajungând să scoată și pentru el, adolescentul topit de emoții, instincte și visul unor dorințe care se întruchipau într-o asemenea femeie. (atentie: aici si in permanența, schimb și asemănări de atribute cu bomba sexi, a cărei mătușă se dovedește până la urmă a fi)
Cu dragostea pentru ea și-a trecut el pragul dintre adolescență și junețe, cel prin care Gigel, băiatul împătimit de fotografie a devenit  Geoge, artistul căutat pentru portrete expresive care te făceau să semeni cu actorii italieni lansând croieli și pieptănături provocatoare. Cu una dintre fotografiile făcute ei, și-a trecut și pragul dintre amatorism și profesie, obținând un mare premiu la cel mai important concurs de portrete fotografice, prin asta stabilindu-i-se destinul și ducându-se, în loc de medicina veterinară unde ar fi avut o bursă dacă semna angajamentul să revină apoi la ferma de vaci din apropiere, la proaspăt înființata facultate de cinematografie. S-a realizat, deci, în diverse direcții, numai în cea privind dragostea ei, nu... Asta era suferința!... Pentru că a iubit-o nebunește; atât de nebunește  încât era fericit chiar și cu faptul că ea îl accepta drept confident și purtător de mesaje al amorurilor pe care le avea cu unii dintre cei mai grei bărbați maturi. Dintre care unul chiar s-a sinucis pentru ea, sau a fost împușcat de nevastă, provocând prin asta și plecarea ei definitivă. Tocmai când speranțele lui deveniseră mai mari, mai certe, ea începând să-l sărute altfel, într-un mod în care i se simțea împătimirea de ființă derutată, apelând la brațele lui de bărbat care începea a putea fi capabil s-o ocrotească. S-a măritat cu primul student negru care i-a ieșit în  cale și, din tribul unde o dusese acela ca să hrănească antilopele și struții familiei, a sărit direct la Las Vegas unde un miliardar bătrân i-a făcut o firmă de cosmetice.
Dar povestea asta trebuie luată  de mai înainte:
De la amintirea vremurilor frumoase, înfloritoare de după primul război mondial când o arătoasă văduvă tânără moștenind atelierul de covoare orientale al soțului ce fusese mai vârstnic, a dus o viață duplicitară punând pe gânduri și rivalități mulți bărbați, militari în uniforme frumoase, moșierași, tineri titrați ce se plimbau prin funcții administrative. Știa să-și facă dorit trupul ei, cu toate că avea și alte oferte: În atelierul moștenit alegea fete frumoase ca să le-nvețe meseria mângâierii culorilor de lână răsfățată în nodul covoarelor iar, la o anumită oră sosind invitații, începeau discrete petreceri din care nu răsufla însă nimic vulgar, câte un una dintre fete, doar, din când în când, făcând o partidă bine aleasă cu unul dintre aceia. Pe când ea, doar își etala provocator nurii, dar îi refuza pe rând, cu aceeași superioritate de a oferi fetele, dar a nu permite să se ajungă la propriu-i trup. Într-un târziu, de abia, s-a aflat că, încă de pe vremea când îi era în viață soțul, ea trăia un amor constant și frenetic în combinația c-un tânăr politician, familist care nu putea divorța findcă-și susținea cariera prin socru.
Cu toate că acest om de carieră era chiar tatăl copilului pe care ea îl făcuse în cadrul căsniciei cu bătrânul, nimeni nu știuse multă vreme de această legătură, în afară de ei doi și soția acelui bărbat important care păstra aparențele și nu voia să cedeze. Făcuse totul pentru asta: de la amenințări către ea, la îngăduință față de el, relațiile în trei rămânând astfel într-un discret statu-quo. Iar ea, tânăra văduvă căreia realul bărbat nu-i murise niciodată și îi era alături, se răzbuna față de mândria celeilalte de a păstra formala căsnicie cu un deputat, forțând nota de a-și afișa viața libertină. Pe care doar aparențele ei de patroană a unui loc de petreceri cu fetele aduse la ucenicie insinuau că ar fi dus-o. De fapt, se iubea cinstit cu deputatul, iar plăcerile celor care îi vizitau rafinatul stabiliment erau limitate. Acesta funcționa doar în timpul săptămânii, duminicile fiind rezervate pentru ea și iubitul ei constant, serviți de fetele educate în discreție și dragoste pentru patroana care avea îndemânarea și autoritatea de a le da mai mult pe la nasul clienților și a-i încurca cu ele. Fapt atestat  prin partidele bune pe  care le făceau multe dintre fete, bine învățate, ca pe vremea lui Napoleon, să promită totul oricând, dar să dea numai după trecerea pe la altar.
Petreceau oamenii, dar când se credeau mai fericiți, li se punea problema de încredere. Din acest motiv, atelierul ei ascunzând mereu tentațiile unui misterios salon de plăceri pentru cei care se dovedeau a fi generoși cumpărători de covoare, era și locul unor izbucniri brutale din partea mârlanilor cu bani care, plătind gras, credeau că puteau cumpăra totul; dar erau puși imediat la punct de bărbații stilați care, tânjind după nurii ei, sau ai fetelor, erau clienți constanți cunoscând limitele și ritualul petrecerii. Chiar dacă se auzea în oraș, împricinatul fîcând scandal, sau ajungând să fie pus la punct de autoritățile care țineau cu fetele, ea știa prea bine să sfideze asemenea situații; și se mândrea că era nașă de cununie a foarte multora dintre ucenice.  Se spunea că-l avea în soldă chiar și pe un tâmpit de medic militar care nu era bun pentru soldați, dar știa să le coasă la loc pe fetele care greșiseră. Iar la câte o nuntă când ginerele era un băiat promițător, ca venind din partea aceluia și nu a ei, naș bărbătesc se anunța a accepta să fie domnul deputat – iubitul ei care-și avansa cariera politică prin acceptul soției ce nu concepea divorțul.      
Printr-o asemenea nuntă s-a aflat mai mult despre relația lor, devenind evident faptul că deputatul venea la sfârșit de săptămână în fief, dar nu poposea în patul conjugal, ci într-al ei, care special pentru asta făcuse pauza de program al atelierului la sfârșit de săptămână. Ba, de la o vreme, acolo au început să se desfășoare și discuțiile ceva mai secrete, mai ales prin măsurile și mișcările politice la care conduceau, dintre frecventatorii clubului de partid al cărui lider era respectivul. Oamenii se obișnuiseră cu lucrul acesta, iar cei care aveau nevoie de sprijin, intervenții sau pile, căutau să obțină bunăvoința demnitarului mai degrabă prin ea, decât bătând cu plocoane la ușa nevestii legitime. Misterul femeii se amesteca cu misterul puterii și cu misterul manevrelor politice, înfășurând în aburii săi a doua trăsătură ocultă pe care o căpăta mica așezare, alături de misterul hergheliilor furate care o bântuiau noaptea.
În acest mod s-a țesut pentru oraș și un miraj al iubirilor misterioase, întreținute de niște femei fatale la care râvneau mulți bărbați, planând întotdeauna un secret în legătură cu cel care era preferatul. În acest mod, eresul cailor noptateci, cu herghelii aduse de aiurea doar pentru a bântui străzile nopții, dispărând la ivirea zorilor în care parcă-și topeau prezența acoperind totul cu imaginea amorțelii resemnate lenevoase și banale din deplinătatea zilei, și-a găsit rezonanță în cealaltă odisee, a femeilor pline de o iubire implicată-n aventuri secrete, ce le făceau pe ele însele să constituie un mister.
Pentru că puternica frumoasă femeie, aleasă cândva de patron exact dintre fetele venite să învețe gingașa meserie ce trebuia făcută cu degete fine, capabile să-nnoade firul mângâindu-l și răsfățându-i culoarea, era generoasă cu ucenicele ei învățându-le să fie mângâietoare și-n meserie și-n dragoste; dar ea, ea personal era dură păstrându-și secretul și frângând multe inimi care i s-ar fi așezat la picioare. Avea, împreună cu omul important pe care-l iubea o fată pe care-o țineau departe, spre a fi educată bine la un cunoscut liceu cu internat îngrijit de maicile unui ordin mănăstiresc; iar aceasta venea în vacanțe tot mai frumoasă, tot mai cizelată și la fel de arătoasă ca mama ei, începând, când erau împreună, să arate ca două surori.
Două surori, sau două prietene; oricum, un cuplu feminin pregnant, elegant și prestant, după care toată lumea întorcea capul, bărbații mai pofticioși scăpând și câte un oftat. Era o plăcere pentru intimii discretului salon să le admire cum patronau și dirijau petrecerea completându-se una pe alta în calinerii, având delicatețea de a nu respinge când stăvileau pretențiile exagerate,  știind cu toate armele să pună un bărbat pe jar, până dădea totul. Iar asta s-a petrecut destul de repede cu mai mulți intrați în competiție, înghesuindu-se să-i câștige favorurile, întrecându-se și-n daruri și-n a se minuna cum înflorise deodată făptura care până mai ieri  stătuse ascunsă în șorțul de școlăriță... Mulți, mulți se perpeleau; mai tineri sau mai în bărbăție, dar știind să aprecieze exemplarul rar, cum numai mama ei mai fusese la vârsta când o aducea pe lume. Mulți și dornici, cărora le-a luat-o înainte un june locotenent, dintre cei supli de la divizionul de artilerie călăreață, care n-a mai avut răbdare așteptând-o pe fată să revină în vacanță și, luându-și permisie, s-a-mbrăcat în civil ca să nu impieteze  în vreun eventual eșec uniforma, a pornit spre orașul cu liceu de fete de înaltă clasă și a răpit-o din internatul maicilor supuse rigidului ordin călugăresc, fugind împreună într-o lună de miere secretă, de unde au trimis mamei și deputatului scrisoarea în care-i rugau să-i căsătorească. A fost o nuntă la care a participat tot orașul, călcându-și pe inimă chiar și cei cu prejudecăți și nas pe sus din motive de obârșie și castitate familială. O nuntă care a bucurat și a împăcat toate categoriile lumii bune și și-a purtat multă vreme povestea prin prostimea care căscase gura. Chiar mai multă vreme decât a durat căsnicia; pentru că, transferat prin influența deputatului într-o unitate mai mare, dintr-o localitate mai mare, unde fata să-și urmeze rostul și să-și poată da în particular examenele de absolvire, locotenentul a scos-o în lume, la cercul militar și la marile baluri în care instinctul ei a făcut-o să se remarce, să strălucească, să domine, să fie dorită de bărbați importanți, până când l-a lăsat pe locotenent pentru un maior nu mult mai vârstnic, bine cunoscut prin cariera fulminantă. De aici, după încă doi ani în care a circulat mult la București pentru examenele la o școală superioară pe care a avut ambiția să n-o abandoneze, ajungea soția unui conferențiar universitar care o aducea definitiv în Capitală unde, cândva, l-a reîntâlnit, ajuns colonel la excepțional, pe unul dintre ambițioșii ofițeri din vechiul divizion de artilerie călăreață care, așteptând-o și el pe vremuri să se-ntoarcă-n vacanță, suferise mult când camaradul său, locotenetul, avusese cu întâietate inițiativa de a se duce și a o răpi din internatul de la maici. Așa că perioada căsătoriei cu conferențiarul universitar prin strădania căruia și-a luat și diploma, a marcat singura ei nuntă cu un civil, cea cu colonelul, care, de fapt, fusese și preferatul de prima oară al mamei ei, subliniind o revenire în orașul natal. Care le-a pregătit prelungite petreceri pline de fast, în nopțile cărora, toată populația și autoritățile fiind prinse cu dansul, cu darul sau cu căscatul gurii, se povestește că, în obor, s-au făcut mai multe tranzacții cu herghelii furate, decât într-o vară întreagă. Petrecerile au fost fastuoase, iubirea regăsirii era mare și avea toți sorții de izbândă, soacra era fericită având un ginere pe care de mult îl preferase, un copil a venit pe lume, creșterea lui alungând tristețile din timpul războiului și, încă tânărul tată capabil s-a întors acasă cu grad de general tocmai de peste munții Tatra, unde întoarcerea armelor îi împinsese spre cucerirea Berlinului. Se întorsese însă mai târziu decât momentul critic; deoarece, la petrecerile din garnizoana Bucureștilor, de unde el lipsea, petreceri care sărbătoreau pacea de aici și triumful aliaților acolo unde el înainta cu frontul, ea cunoscuse un ofițer american de la Misiunea Aliată de Control, declanșându-se o brutală pasiune bruscă ce a trezit în urmașul vagabonzilor căutători de aur străvechile instincte de imigrant care se simte lipsit de rost în primitivitatea dură a vieții de acolo și visează să-și aducă nevastă de pe bătrânul continent.
Generalul a suferit foarte; a încercat s-o împiedice pe orice cale, s-a obligat să-nchidă ochii față de relația propriu zisă și măcar să-ntărzie lucrurile știind că Misiunea Aliată va pleca, dar n-a reuși să-mpiedice categorica cerere de divorț. Atunci a făcut apel disperat la soacra a cărei dragoste și încurajare o simțise. A invitat-o la București, la o masă de restaurant unde să se adune toți ca să salveze situația creată și să împace lucrurile. Dar fiica ei, nevasta tulburatului general, a venit cu americanul, tocmai pentru ca, în fața mamei și a părăsitului soț, să-i arate întreaga dragoste. Până la vreo nouă aventură, dacă va mai avea în viața ei, care se promitea bogată prin averea de peste ocean. Iar mama, cunoscând pesemne ce fioruri tainice, de amantă cucerindu-i pe bărbați exact prin faptul că li se dăruiește cu împătimire, moștenise de la ea trupul și ființa fiicei, a ridicat din umeri către general a neputință și implacabil. Ca și cum i-ar fi spus că celălalt era și tânăr, avea desigur și moștenire de vreme ce era american!
Sau, poate că n-ar fi vrut să-i spună chiar așa ceva; dar, obsedat, generalul asta a înțeles și, obișnuit a avea în strategie un plan de rezervă, a cerut să se umple paharele, a pus o bancnotă  impresionantă în arcușul starostelui de taraf indicând melodia și, în vreme ce lăutarii atacau șlagărul: ”Sa nu ne despărțim / Și viața mea, s-o leg de-a ta...”, s-a aplecat sărutând tâmpla femeii pe care o iubise enorm și a lipit de ea pistolul, trăgând. Iar când șlagărul ajunsese la: „... Un vis frumos trăim, / Rămâi, nu pleca...”, el trăgea următorul glonte în propria-i tâmplă. Stupoarea din restaurant s-a transformat în alarmată agitație; îngroziți până la leșin, mama cu americanul tânăr și moștenitor erau tratați de chelneri cu prosoape ude; în armoniile tarafului, strofa a doua se frângea brusc: „Rămâi nu spune nu, / Ne cheamă vraja dragostei...”...      


CAPITOLUL AL NOUĂLEA

Din spița asta, a unor asemenea femei, făcea parte și ea, provocatoarea de zâzanii pentru unii, dar de visuri și aspirații pentru el, care-i făcuse acel portret de obsesia căruia nu mai putea scăpa. Fiindcă, pe lângă faptul că inima lui George Ștefoiu-Mocirloaia nu putea s-o uite pe cea fotografiată, fotografia premiată cândva avea largă circulație. Publicitatea socialistă de stat preluase imaginea făcând-o să apară mereu în afișe și reclame, ceea ce, pentru majoritatea publicului chiar reușise s-o banalizeze. Nu însă pentru suferința din amintirile lui, cel care-o iubise real, cu împătrimirea ce-i descoperea și-i lumina toate frumusețile. Lucrase atât de mult asupra portretului ei, cultivase într-atâta imaginea în umbre și lumini încât fotografia îi adusese acel mare premiu și deschiderea drumului spre consacrare în arta imaginii. Lucru important în destinul său, dar care care tot nu valora nici a suta parte, față de ce simțise când ea l-a sărutat văzându-și poza. L-a sărutat fugar, cam neatent, cu gândul la un cu totul alt bărbat pentru care ea se fotografiase tocmai ca să-i trimită dragostea din priviri acolo unde fugise de ea și să-i răscolească sentimentele. Dar, pentru el, asta nu conta. Fapt era că, după trei ani de ignorare în care nici măcar nu știuse de existența lui timidă și admirativă cu care o urmărea de la distanță, femeia ajunsese a-i fi atât de aproape încât să-l sărute.
Ăsta a fost cel mai important și mai tulburător premiu pe care el, covârșitul de premii și onoruri, devenit maestru în imaginea de film, îl simte astfel și astăzi: Momentul în care l-a sărutat femeia aceea cu câțiva ani mai mare decât el... Unul sau doi, nu mai mult, adică fără importanță calendaristică, dar  semnificativ față de modul cum fetele se maturizează mult mai repede și mult mai pregnant decât băieții de vârsta lor, atunci când ajung în brațele bărbaților maturi și devin doamne; în vreme ce ei, oricât s-ar zbengui cu femei mai tinere sau mai în vârstă, rămân numai flăcăi... Îl tulbură și acum amintirea modului cum ea l-a alintat și l-a sărutat văzând ce provocator portret îi făcuse. Și nu mai conta că ea făcuse asta imaginându-și cum vor tulbura nurii ei inima altui bărbat. A bărbatului pe care voia să-l chinuie, fiindcă scandalul provocat de alții îl obligase s-o părăsească. Ea, de asta l-a sărutat; adică nu l-a sărutat pe junele care tânjea după așa ceva, ci pe fotograf, mulțumindu-i, doar ca pentru un serviciu bine făcut... Dar pentru el, Dumnezeule mare! – aceasta rămâne și acum amintirea celei mai mari fericiri pe care i-a putut-o aduce succesul artei sale.
Erau anii aceia când tot farmecul de odinioară al romanticelor mistere pe care le deținea mica localitate dispăruse din viața majorității locuitorilor, rămânând ca o inerție doar la tineretul care, ne apucând alte vremuri, își trăia bucuriile vârstei și ale petrecerilor de vacanță. Petreceri prin care tot mai sunt legați și tot mai vin acolo, la vechile amintiri din copilărie, până să-și ia definitiv zborul, sau să rămână definitiv în banalitățile care aveau să-i covârșescă odată cu vârsta, numai tinerețea fiind frumoasă oricum și oriunde  
Mai ales când  ajungi să te apropii de un asemenea ideal feminin despre care ai avut coștiința că nu-ți aparține; ba, din bârfele inerente, chiar că nu are cum aparține unuia singur. Tânăra femeie era frumoasă și triumfătoare prin modul cum înflorea, devenind o prezență tot mai pregnantă. Nu știa dacă era rudă directă cu înaintașele ei care creaseră legendă în acele locuri, sau, poate, chiar descendenta - fetița rămasă în urma dramei și având a fi crescută de bunică. Asemenea amănunte ar fi vrut să afle de abia acum, când aproape că nu mai avea de unde. Vremurile acelea erau ostile tradiției; tulburi, cu oameni fugiți, deposedați, strămutați, scoși din rosturile lor și înlocuiți cu venetici aduși pentru noile îndeletniciri în orașul devenit centru de raion sub guvernarea care-i tăiase toate elanurile comerciale, lăsându-l la fel de provincial dar făcând din el un fel de nod de comandă sub imperiul colectivizării forțate; iar lumea derutată nu mai era atentă cu legendele.
Fapt este că-ntr-o singură vară, într-o vacanță, într-o asemenea perioadă din an când se animă viața de stradă și parc, iar veseliile ca și tainele de noapte prind farmecul acela de a se petrece-n aer liber, sub cerul cu stele, peisajul tinerilor gălăgioși și liberi de grija lecțiilor se schimbă, sau se îmbogățește cu figuri noi, ca o generație spontană, înflorită peste noapte dintre bobocii aceia ce se desfac eliberându-se de frunzele care țin strâns petala. Fetele, în special, ajung a fi flori proaspete, crude încă, dar care-și marchează devenirea prin culori și deschidere, în așa fel încât, peste încă două sau trei vacanțe sunt femei în toată firea. Bărbații tineri știu asta; și, ca vânătorii, apreciază când trebuie să dea lovitura. Însă el era încă un adolescent în transformare, încă nefuncționându-i instinctele, așa că a înregistrat-o ca atare în perioada în care ea își începuse evoluția mondenă. Pentru că, dintre asemenea flori, ea a apărut cea mai frumoasă, cea mai arătoasă, cea mai semnificativă.  Și a evoluat rapid, sărind etapele și ajungând prezența feminină cu nurii bine conturați, cu victimele bine predestinate.
O știa, așa cum știu puștii grupurile mai mari după libertățile cărora tânjesc ani buni dorindu-și să ajungă mai repede acolo. Și, fără să se gândească de ce, întâlnind-o, chiar dacă lucrul ăsta rar se întâmpla, trecea pe lângă ea rușinat, lăsând privirile, tocmai pentru că ar fi simțit nevoia să caște gura spunându-și cât e de frumoasă. Sau, înfricoșat de voga ei în universul orașului, chiar se ascundea ca s-o  privească, o urmărea din umbră. Pentru că, la o asemenea frumusețe nu era cu putință să nu se nască și legende despre iubiri interzise; sau aventuri pe jumătate știute; sau cine știe ce alte povești cu semnificații mai mature pe care le prinde din zbor mintea încă adolescentină.
Apoi a uitat-o și, mai târziu a revăzut-o, tot de la distanță, tot întâmplător, tot neremarcat de ea; dar el tot intimidându-se, fără să știe de ce. După care a uitat-o sau și-a luat gândul de la ea. O vedea,  singură, sau împreună cu diverși bărbați sau, în anumite  momente cu unul, despre care se știa că e iubitul ei oficial; o vedea și-n alte îndeletniciri, fiindcă ea începuse să lucreze la bancă sau la poștă, undeva la un ghișeu public unde i se remarca frumusețea fiindcă apărea clientelei ca ăntr-o cadră făcută special pentru a-i pune în valoare frumusețea. Dar el lua lucrurile ca atare, fără să se mai simtă intimidat sau ignorat. Existau in paralel, atâta tot. Ea cu frumusețea ei, cu aventurile despre care circulau informații semipublice, cu o dramă mai mare, devenită chiar publică atunci când un bărbat cu funcție marcantă fusese mutat din oraș ca măsură disciplinară, dar mai ales pentru a fi îndepărtat de ea, care i-ar fi periclitat statutul de familist... El, cu împătimirea pentru fotografie, prin care făcea progrese, ajungând a publica la diferite reviste. Până când, aflându-se odată cu treabă la acel ghișeu, dar fiindu-i încă teamă să ridice privirile, atunci când a îndrăznit, a văzut-o cu pieptănătura ei de prințesă, cu obrazul ei de actriță din filme, cu buzele ei de fotomodel, zâmbindu-i frumos și deschis. Insistent chiar, ca și cum se mira că nu e înțeleasă și că el înghite-n sec când ea-l întreabă cu ton sincer-bucuros, ca și cum ar fi așteptat de mai multă vreme să facă asta:
-Nu ești tu băiatul care...
Da: el înghițea în sec ne știind ce va răspunde când ea își va completa întrebarea demonstrând că nu-l ignorase deloc: „Nu ești tu băiatul care... se tot uită după mine și nu îndrăznește să mă salute, sau să mă oprească?”... Înghițea în sec și îi venea să fugă, pentru că nu-și dădea seama cum îi va răspunde. Dar nici asta, măcar, nu îndrăznea să facă. Nu fugea, ci stătea acolo privindu-i zâmbetul atât de deschis, atât de prietenos. Până când, târziu, gângăvi ceva... Târziu. După ce-și dădu seama că întrebarea era una ce dovedea că nu-i era un necunoscut; că și ea știa într-un fel de el, chiar dacă nu-l privise cu anumite sensuri în ascunderea privirilor, așa cum se întâmplase cu el... Întrebarea era:
-Nu eștu tu băiatul despre care se spune că face cele mai frumoase fotografii?
- Da, eu sunt! – bâigui el fericit; pentru ca, dându-și seama, să retracteze: Nu știu dacă cele mai frumoase, dar...
- Dar... Lasă, am auzit eu!... Cu toate că mie nu mi-ai făcut nici una!
„Cu toate că mie nu mi-ai făcut nici una!”... Dumnezeule, ce dulce suna imputarea asta pentru el; cu câte sensuri!... Nu era în stare decât să bâlbâie ca un copil prost:
-Păi... păi vă fac!... Când vreți, vă fac!... Oricum, vă fac!... Sigur că vă fac!... Vreți să vă fac?... Vă fac; vă fac; vă fac...
... Nu numai că i-a făcut; dar după ce ea i-a răsplătit arta prin acel sărut, a devenit chiar intimul ei. Foarte intimul ei. Omul pe care începuse ea să-l caute și de care ea, în drama ei, în singurătatea ei, avea tot mai multă nevoie. Omul intim, într-un mod în care era unicul.
Din păcate, nu în sensul în care ar fi sperat el; nu în sensul în care își simțea el chinurile; nu în sensul în care tânjea el.
Pentru că ea începuse a-l căuta, a-l chema, a simți intens nevoia lui, dar era vorba de nevoia de confident. Confident pentru chinurile dragostei ei rănite prin îndepărtarea bărbatului pe care l-a iubit, pentru chinurile orgoliilor ei rănite de modul cum acela, tocmai ca să-și înfrângă dragostea, prefera să sufere în neliniștea îndepărtării decât să de vreun răspuns semnalelor ei.
Iar el, în loc să poată profita de toată această intimitate atingându-și visul și iubind-o, trebuia să-i mângâie zbuciumările produse de altul, să-i asculte lamento-ul, să-i liniștească exploziile de durere și pofta de răzbunare sau să-i dea dreptate, să-i confirme și s-o asigure că așa e, atunci când ea clama faptul că tăcerea aceluia venea din prea marea dragoste pe care i-o purta, de vreme ce nici la trimiterea portretului care ar fi trebuit să-l pună pe jar, nu s-a primit nici un semnal... Sau, mai rău, că oamenii de partid care-l sancționaseră ne iertând abaterile de la familism, îi interceptau confiscând semnalele pe care și le trimiteau unul altuia.
Tuturor acestor stări el trebuia să le fie confident și mângâiere, așa că nu-și mai aveau loc în nici un fel mângâierile la care ar fi visat și speranța cărora îi renăscuse  în  toate ședințele de fotografie când ea îl asculta cu supușenie. Constatând acest implacabil, el devenea din ce în ce mai trist și, pe măsură ce trebuia să consoleze mai mult, ar fi avut el nevoie de mai multă consolare. Era, categoric, așa și numai așa trebuind să-și ducă crucea: confidentul lipsit de confidență.
Până când – din nou „până când” – ea i-a mărturisit că nu mai vrea să audă de acela; că vrea să-l uite; că face orice ca să-l uite.
El a exultat; a sperat; a încurajat-o. A încurajat-o sperând și s-a oferit din toată inima. Din toată inima și cu toate puterile lui de a o iubi la nesfârșit.
Dar ea, parcă nici n-a auzit lucrurile acestea spuse de el cu înflăcărare. Nu că n-ar fi interesat-o, ci chiar că nu le-a mai auzit. Ea era atentă numai la gândul răzbunător pe care-l rumegase, pesemne, multă vreme și, pe care, cu sprijinul lui moral, își lua inima-n dinți să-l pună-n practică:
-E un negru venit la studii, care mă cere mereu în căsătorie. Nici nu știu de ce s-a ambalat așa, fiindcă eu nu l-am luat în considerație. Dar am s-o fac. E singura cale să scap de-aici și să uit ce mi s-a-ntâmplat.
Chiar dacă suferea, chiar dacă simțea cumplita nedreptate abătându-se și asupra lui, trebuise să-și dea seama cu durere că nu intra în ecuație. Dar, de iubit, mai ales după ce ea a fost cea care și-a deschis zâmbetul și l-a tras aproape, tot n-a încetat s-o iubească.


CAPITOLUL AL ZECELEA

În speranța ca ea să nu fi plecat definitiv din oraș, sau să se fi întors, sau să fi trimis  niște vești, sau măcar prin altcineva să parvină niște vești, revenea el în oraș. Era pe vremea când se mai făceau premiere cinematografice, iar Ștefoiu-Mocirloaia descindea împreună cu actorii, în entuziasmul provincialilor, fiind luat pe sus și urcat pe scenă ca un monument al gloriei locale, ca fiu al locurilor care se mândreau cu el. Pentru că publicul dinafară nu cunoaște mâncătoriile dinlăuntrul lumii artelor și-i cinstește pe artiști dându-le mari satisfacții, cum trăia și el de câte ori descindea acolo. Deosebit de multe satisfacții și o singură, unică insatisfacție: Aceea că femeia visurilor lui, femeia care fusese intangibilă pentru el, adolescentul care o visa și, din păcate, tocmai când ar fi putut fi tangibilă, când șansa ar fi fost a lui, răzbunătoare ea și-a luat lumea-n cap și a plecat în zodia africanului ăluia pe care nici măcar nu-l iubea. Asta era lipsa, era  pata neagră, era singura lui nerealizare în acel orășel din care, altfel, rămăsese cu amintiri atât de frumoase încât îi puteau cultiva chiar nostalgia...
 Dar acum nu se mai întâmpla nici asta, fiindcă arta filmului ajunsese a fi la pământ, cinematografele se desființaseră facând loc la săli pentru petreceri karaoke, iar edilii orașului uitaseră lista celebrităților cu care se mândreau. Dacă n-ar fi fost studentul acela atât de bucuros că pleca într-acolo să filmeze, poate că nici măcar nu și-ar mai fi amintit sau, în ori ce caz, i s-ar fi întâmplat mult mai vag. Dar studentul era bucuros. Era atât de bucuros și-i promitea că va filma lucruri atât de frumoase încât...
Încât... ia stai!...Ia stai așa: Studentul, nu numai că a promis; studentul chiar filmase lucruri foarte frumoase. Studentul filmase cu ardoare chipul... portretul... Ia stai, bădie; oare ce se petrece?... Oare, nu cumva... Nu cumva istoria se repetă?... Ce fericit a sărit în sus găliganul când striga „da șefa; sigur șefa; voi fi, șefa”... Ha: „bomba sexi”!... Păi, dacă studentul o numea astfel pe cea de astăzi, femeia din amintirile lui ce era?... Era tot o bombă sexi; cu atât mai sexi cu cât era mai sentimentală. Numai că, pe atunci, nu existase încă șmecherul cu imaginație de argou care să inventeze expresia asta!... Ca și celelalte femei pline de simțul aventurii și chiar depline în simțul aventurii cu sentimente, tulburătoare sentimente de amor și împătimire care s-ar fi potrivit foarte mult modernului termen pe jumătate argotic, pe jumătate de-a dreptul exploziv în epoca asta a exploziilor nucleare... Da: N-a existat termenul, adică nu era încă inventat și folosit termenul, dar bomba sexi a existat; a existat întotdeauna purtându-și la vedere amenințarea și deliciul printre generațiile de bărbați ce s-au dorit întotdeauna atacați de ea și au trăit întotdeauna sub gingașa și promițătoarea ei amenințare. Bomba sexi e un atribut ubicuu și peren; și nu numai al lumii contemporane, ci dintotdeauna; încă din mitologie!... Merită de făcut un curs pe tema asta. Cu multă ilustrație. Și strădania de a pune lumina prin cele mai cuceritor-expresive accente! Pentru că misterul bombei sexi e unul de continuitate istorică, pe care omenirea l-a trăit întotdeauna și va fi printre ultimele ce se vor stinge din existența ei, odată cu ultimul bărbat care să viseze la ea.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971