Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Mihai BERCA: AVENTURA BOBULUI DE GRÂU
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSULÎN CONTEMPORANEITATE ? - Adrian Botez: Bravada neruşinată, Viruşi ai haosului internaţional subliniaţi de presa străină: News Week despre modelul de afaceri al FMI, REALITATI CONSEMNATE DE ZIARUL „DAILY MAIL”, Acesti oameni josnici au condus si conduc lumea, Rockefeller si elita mondiala- Interviu cu Alfred Lambremont Webre - directorul Institutului pentru Cooperare in Spatiu (ICS)- PARTEA I
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA II
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA III
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 – articole de Adrian Majuru, acad.Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurăscu, Ion Longin Popescu, Georgeta Resteman, Magdalena Albu, Adrian Botez, Viorfel Băetu, Daniel Roxin.
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare I
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare II
IN LOC DE CONCLUZII, O PĂRERE PRIVIND EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
EMINESCOLOGIA PRACTICATĂ CU PROFESIONALISM ȘI DĂRUIRE POETICĂ DE LUCIA OLARU NENATI
DIN NOU DESPRE FĂNUŞ: CUVINTE PENTRU FĂNUŞ NEAGU ŞI DESPRE VREMURILE NOASTRE, de Darie Novăceanu
ŞI TOT CĂTRE FĂNUŞ MĂ-NDREPT… de Corneliu Leu
ASTĂZI E ZIUA TA de Ramona Vintilă
O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII”
CĂLĂUL LUI DRACULA A DEVENIT „DRACULA`S EXECUTIONER”
La femme même reine…
SOLUŢIA MERITOCRATICĂ
POEZIA ROMÂNĂ ÎN LIMBILE LUMII - OCTAVIAN GOGA ÎN VERSIUNEA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DAN LUPESCU LA 62 DE ANI
NOI APARITII EDITORIALE ALE AUTORILOR: Melania CUC, George BACIU, Stefan DORU DANCUS, Emil ISTOCESCU, Samson IANCU, Veronica STIR, Doina DRAGUT, Gheorghe Andrei NEAGU, Ion CATRINA, RECENZATE DE: Victor STIR, Daniel DEJANU, Ioamna STUPARU, Al. Florin TENE, Melania CUC, Georgeta NEDELCU, Tudor CICU, Veturia COLCEAG - Partea I
NOI APARIŢII EDITORIALE - Partea II
DISTINSUL POET DIMITRIE GRAMA PROPUNE O DEZBATERE PE TEMA RELIGIEI, A OMULUI MASINĂ ŞI A VIITORULUI OMENIRII
MOARTEA UMANISMULUI ATEU de Corneliu Drinovan
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Partea II
Rubrica lui Ionut Caragea
SECUNDO TEMPO - DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
Rubrica lui Ioan Lilă
PAGINA A TREIA

Corneliu Leu în română,  engleză, franceză  şi în… politică

 

                           Astăzi e ziua ta

                                 Autor: RAMONA VINTILA
                            21 iulie 2011 – „Jurnalul Naţional”
                        Foto: Dan Marinescu / Jurnalul Naţional


              Meritul său în cultura şi arta românească este incontestabil. Scriitor, dramaturg şi regizor de film. Fondator al mai multor organizaţii social-culturale printre care, filiala din Constanţa a Uniunii Scriitorilor. Cu o activitate culturală impresionantă, sărbătoritul nostru, Corneliu Leu a primit numeroase premii şi distincţii. Astăzi împlineşte 79 de ani. La mulţi ani!
„Fiind un optimist, mă consolez cu gândul că am glumit destul şi de abia la vârsta asta am ajuns să renunţ la umor. Dar, pretinzându-mă şi destul de lucid, îmi dau seama că nici semn de glorie acesta nu este. Din păcate, nu e vorba numai de mica glorie pe care mi-am făcut-o prin perseverenta mea rubrică «În gura leului», unde îmi permiteam să glumesc pe seama tuturor stângăciilor, mânăriilor şi chiar escrocheriilor politice. Ei bine, m-am trezit în faţa situaţiei de a nu-mi mai permite să glumesc.
Şi, pe măsură ce ţara a început să numere guvernele Boc, iar noţiunea de Preşedinte al ei să se confunde cu persoana care-i minte şi îi înjură cetăţenii, am renunţat şi eu la glumeaţa mea rubrică, trăgându-mă de mânecă şi spunându-mi că lucrurile sunt grave, deoarece cu prostia şi reaua intenţie nu e de glumit. Ba chiar m-am admonestat şi mi-am atras atenţia că nu-i permis s-o duci aşa, într-o veselie, când te confrunţi cu nişte nechemaţi fatidici pentru societatea căreia şi tu te adresezi. E sacrificiul meu conştient, a cărui ofrandă sper să ajungă acolo unde trebuie şi să-i mântuiască Dumnezeu pe români de o asemenea incapabilă golănie care-i guvernează. Renunţ la glume şi nu-mi mai permit nici un fel de zâmbet, nici chiar cel cinic, în faţa grijilor şi tristeţii funciare aduse de ăştia!”, ne povestea remarcabilul om de cultură.
„Desigur, nu pot să nu răspund amabilei invitaţii a domnişoarei Ramona Vintilă care, de ani şi ani îmi oferă şi îmi rezervă cu elegantă graţie acest loc festiv în paginile Jurnalului Naţional. Şi, totuşi, o fac în îndoiala unei întrebări pe care mi-o pun şi o pun, nu generoasei redactoare a acestei pagini ci diriguitorilor gazetei. Care, colegial, evită în mod consecvent momentele nefestive din colaborarea mea, atunci când am un punct de vedere nu neapărat despre mine şi nu legat de nostalgia anilor, ci despre jalea societăţii româneşti aşezată sub zodia unor nulităţi politice care o duc de râpă şi despre greaţa acestor cei mai recenţi ani, produsă de o guvernare incapabilă, iresponsabilă şi de rea credinţă faţă de naţiune. Nu înţeleg de ce această gazetă care se doreşte independentă, are nevoie numai de festivisme în ceea ce mă priveşte (sau, poate, în ceea ce îi priveşte pe cei care merită o adresare nu festivă, ci invectivă) iar, în zilele banale ale durerii noastre, cu aceeaşi elegantă graţie, fentează orice încercare a mea de a pune punctul pe «i» sau, poate pe «b» şi, în ori ce caz pe «e» şi pe «j», care vin de la escroci şi jigodii.
Sunt păreri de care răspund sub semnătură şi, în legătură cu care, n-am încercat niciodată să fac pe cineva copărtaş; iar domnii care tentează să mi le amputeze ar trebui să-şi dea seama că, prezentând un om ca mine numai festiv, fără ideile de fond care îl reprezintă, este, dacă nu o culpă precum violul, cel puţin o impoliteţe ca şi cum ar lăsa o doamnă ministru fără chiloţeii pe care şi-i expune.
Făcându-mi mie asta la o asemenea vârstă, chiar că nu înţeleg ce ar mai avea de văzut dacă mă dezbracă de... idei.”

 

                                                                
                                                        ROMA TERMINI

-    O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII” –

1.

    Ce frumos lunecă vagoanele trenului cu aspect exterior demodat!… Demodat doar atât cât trebuie, spre un bun gust retro-englezesc. Tocmai spre a te face să exclami: Ce frumos lunecă ele pe vechiul şi solidul terasament al căii ferate strecurate de îndelungă vreme printre zăpezile munţilor Helvetici, în zona marilor lacuri, coborând spre Câmpia Lombardă!… Cât de comod şi modern este interiorul lor cu fotolii ergonomice şi chelneri înmănuşaţi ca dintr-un cazinou fin-de-siecle,  cu racorduri la comunicaţia prin satelit şi conductori în tradiţionalele uniforme din perioada invenţiei lui Stephenson, cu ferestre din termopan umbral prin care se vad gările mici, ca nişte bucolice construcţii de turtă dulce imitând cărămida şi peroanele înguste cu pavajul de ceramică strălucitoare, spălată zilnic de mai bine de trei jumătăţi de veac! Şi ce peisaje minunate lunecă retrăgându-se mereu din rama pe care o constituie fiecare fereastră: Când văi păduroase oprindu-se lângă brânduşele pătând violet zăpada de pe marginea terasamentului, când casele câte unui sătuc vesel în culori şi harnic îngrijit, ca din „Albă ca Zăpada”, când defileuri printre pereţi tăiaţi în piatra neagră care-şi arată auriul de rocă alpină numai pe latura ciopliturii, când deschideri largi spre adâncul întinderii de mercur a marilor lacuri cu insule şi  maluri traforate gotic de turnurile şi forturile îndepărtatelor şi înceţoşatelor castele!…
    E o panoramă şi unică şi obişnuită cu istoria acestei Europe care, de câteva mii de ani se scurge pe aici înspre splendorile peninsulei celei acoperite de vii, citrice, măslini şi înconjurată de mări. Sau, dimpotrivă: Pe aici îşi trimit italicii armatele cuceritoare înspre nordul celtic de dincolo de zona nectarului din struguri pe care garsonul elegant ţi-l desfundă din sticluţe mici, cu etichete în blazoane de aur, ce se aşează pe măsuţa de lângă fereastră ca o marcă pentru peisajele schimbătoare de afară.
    Îl desfundă cu grijă şi discreţie intuind starea de visare, sau de eliberare din alte gânduri, cu care bătrânul călător elegant şi cu gesturi rasate comandă mişcând discret degetele, ca şi cum ar dirija susurul melodiei cu care lichidul însorit umple paharul prin cristalul căruia se vede frumoasa iarnă de afară.
    Atât de frumoasă şi atât de mângâietor scăldată în nostalgiile vinului auriu cu nume de amant cum numai megalomania sonoră a limbii italiene poate da: Un Soave candido care te face să uiţi toate problemele economice şi macroeconomice pe care le-ai lăsat în gară la Davos sau, chiar în limuzina impresionantă a hotelului celebrului summit. Limuzină care te-a extras de acolo, dintre gulerele albe ale marilor politicieni, marilor patroni şi marilor finanţişti ai lumii, descărcându-ţi ţinuta sobră, de personaj important ce priveşte lumea prin lentilele mici din subţirea ramă de aur, pe peronul îngust, printre hanorace şi treninguri colorate, schiuri, clăpari, ochelari de vânt şi fesuri de lână, părăsind staţiunea unde toţi purtătorii lor vin să se distreze, să se destindă, să soarbă soare scânteietor din duhul zăpezilor… Şi nu să pună la cale marile inginerii financiare ale lumii!… Un Soave candido care te înmoaie şi te leneveşte precum numele său solar ce merită să-l răsfeţi, ştergându-ţi uşor de pe creier cifrele cu nebunii de zerouri care te-au făcut să te simţi important la comentarea şi aranjarea lor pentru mecanismele ce vor dirigui lumea în anul care începe şi lăsându-te să luneci în compartimentul tău de scaune VIP, pe aceleaşi şine şi printre aceleaşi înveselitoare peisaje cu cei care şi-au savurat vacanţa sportivă încheindu-şi-o acum, prin înghesuiala produsă de îmbrăcămintea lor umflată de puf, în vagoanele de clasă inferioară. Veseli, exuberanţi,  discutând sau amintindu-şi câte-un refren din cântecele petrecerii pe pârtiile care se vedeau depărtat animate pe ferestrele marelui hotel de high-top al Davosului. Din păcate, el fusese ţintuit doar acolo de importantele îndeletniciri, privindu-i de departe, invidiindu-le veselia, sportivitatea, nepăsătoarea exuberanţă tinerească spre care se simţea mai tentat ca altă dată. Mişcarea lor vioaie şi proaspătă în conturul alb al zăpezii îl atrăgea prin ferestrele  în spatele cărora el se plictisea de banalitatea gravă cu care oficiau somităţile summitului. Scăpa tot mai des privirile într-acolo, în vreme ce nu se mai străduia nici măcar să noteze câte ceva din spusele acelor somităţi - „mutrele”, cum le numea, ca unul care-i citise prea bine fiindcă, pe el, ca vechi participant, cam începuseră să-l enerveze cu mutrele lor pedante, elegante, meschine, filistine, suficiente sau perfid-scormonitoare. Și se simţea lunecând nostalgic spre peisajul hibernal de sănătate umană, în timp ce aceşti mari potentaţi pe care el, de multă vreme nu mai dădea prea mult, ronţăiau bilioane şi trilioane cu vanitoasa convingere că sunt stăpâni pe destinele omenirii.
    Pesemne că de aceea - de teama amestecării unui distins personaj din categoria gravă şi sobră a participanţilor la a tot stăpânitoarea întrunire, tocmai în mulţimea asta petrecăreaţă, vorbăreaţă, roşie-n obrajii trataţi cu vânturi geroase şi încotoşmănată-n colorata îmbrăcăminte cu tot felul de catarame şi accesorii pentru sporturile alpine - din spatele impresionantului mobilier de la recepţia hotelului,  fracul cu gesturi stilate şi priviri mai mult solemne decât expresive, exclamase cam nedumerit:
- La gară?!    
Adică: „Să vă amestecaţi în foiala ălora”?!
Însă, chiar fără să priceapă de prima dată tot acest sens, cu firea sa politicoasă de om distins, dar şi cu voioşia de a-şi putea împărtăşi cuiva hazardata hotărâre pe care o luase în ultima clipă, tocmai spre a se răzbuna pe ceea ce începea să-l plictisească la „mutrele” potentaţilor lumii, el se explică plin de sinceritate în bucuria de a se elibera şi a nu se alinia celorlalţi înalţi participanţi:
- Anulează-mi returul peste ocean şi fă-mi toate rezervările să cobor cu trenuleţul la Roma, fiindcă n-am mai fost de-o veşnicie!.. Bye-bye şi păstrează dumneata restituirea  tiketului!… Nu mai am nevoie de zbor peste ocean. Şoferul mă lasă la gară, iar trenul mă duce la Roma; la Roooma!…
Şi lunecă spre marile uşi aproape dansând pe enormul covor al holului, vesel la culme, ca şi cum ar fi jucat o şotie cuiva prin această hotărâre de ultim moment, sau ca şi cum şi-ar fi acordat prin ea un cadou mult aşteptat, a cărui bucurie îl făcea să se copilărească.
- Domnule, excelenţă, Domnule!… - strigă după el fracul cu guler înalt de la recepţie, gesticulând din mâneci şi arătând un plic somptuos, cu sigilii enorme si numele lui scris într-un sofisticat font gotic; apoi, apropiindu-se respectuos spre a nu-l face să se întoarcă din drum, adăugă: Trebuie să-mi semnaţi pentru asta…
- Ce e asta? – întreabă el împiedicând uşa turnantă să se rotească şi abia apoi făcând un pas înapoi spre a o degaja.
- E marea bancnotă. Marea bancnotă într-o primă emisiune limitată, oferită de marii emiţători, deocamdată, doar participanţilor la summit; oferită în mod omagial şi cu reţineri ulterioare din cont fără nici o dobândă… - preciză acela aşa cum fusese bine instruit, înmânându-i plicul şi punându-i supus, în faţă, mapa de carton gros pe care se afla formularul de semnătură.
- Hm, „marea bancnotă”!… - rosti el punându-şi apostila şi, spre stupoarea expresiei ochilor acelora de obicei inexpresivi, rupând neglijent plicul foarte elegant - Le-am spus eu că orice bancnotă ridicată la sume foarte mari, e mai degrabă semn de inflaţie decât de bunăstare!… Le-am spus, da! – trebui el să reafirme faţă de figura care doar se străduia să arate receptivă – Cu toate că ei m-au privit ca şi dumneata, cu mutrele lor plictisitor de importante! – Şi, recăpătându-şi veselia faţă de aventura la care se decisese, îi mărturisi cu atât mai pe şleau, cu cât era mai convins că individul nu era capabil să recepţioneze aşa ceva: Aceşti preapricepuţi manipulatori de averi false asupra cărora se consideră stăpâni şi sunt atotputernici până când vine criza provocată chiar de ei, cu mutrele lor autocrate, cred că nici nu l-au citit pe Mark Twain!… Sau, dacă l-au citit, oricum nu l-au înţeles!… Bancnota…
- Dar e foarte frumoasă; are o grafică excepţională; am văzut-o la domnul care a plecat înaintea dumneavoastră! – exclamă admirativ omul din frac referindu-se la bancnota din plic, şi nu la cea a lui Mark Twain, pentru că adăugă: Eu, dacă-mi permiteţi, cred că din punct de vedere numismatic este… Am văzut-o…
- Atunci s-o mai vedem odată! – spuse el continuându-şi veselia şi scoţând bancnota din ambalajul sofisticat, ca un adevărat portofoliu.
- E minunată la câte zerouri are! – rosti fracul devenind deodată om cu simţiri.
- E un cancer! – îi temperă el entuziasmul aşezându-i în mână ambalajul cu sigiliile rupte, ca să poată pune bancnota în portfeu.
- E o minune a tehnicii, domnule! – protestară  din gulerul înalt buzele ce căpătaseră expresie -  E un produs bancar revoluţionar care garantează averea la purtător… - se devoalară şi privirile devenite admirative faţă de o asemenea informaţie - … are cipuri care s-au branşat automat la tensiunile organismului dumneavoastră când aţi semnat formularul de primire şi înregistrare în cont. Nimeni nu poate să v-o fure fiindcă ea revine la purtător, rămânând conectată de el toată viaţa şi trebuind apoi mari operaţiuni spre a fi înregistrată altcuiva!… E cel mai modern produs bancar care va revoluţiona toată piaţa financiară şi de asigurări… Fiţi convins că am citit prospectul cu atenţie… - Se-nfierbântă acela depăşindu-şi pentru o clipă stilatul comportament mecanic şi devenind, totalmente, om cu dorinţe: …Ce n-aş da să ajung să am şi eu aşa ceva!
- E un cancer, ca orice intrare invazivă a tehnicilor în existenţa naturală, provocând rupturi în elementele fireşti ale vieţii! – repetă el, pesemne, fraza cu care combătuse acest produs în şedinţele secrete care-l enervaseră şi care, desigur, îi treziseră şi acest sentiment de ripostă prin care îşi schimbase destinaţia călătoriei.
- Dar nu se poate… E un produs bancar… Un produs bancar care, de aici, de la noi, se lansează cu succes… - Protestă acela cam derutat, dar făcându-şi datoria de a lăuda interesele firmei – Vă cer iertare, domnule, dar nu cred că se poate; acest important summit pe care noi îl găzduim mereu, mereu oferă omenirii…
- Ba se poate! – insistă distins-încăpăţânatul bătrân – Eu de asta amân să mă întorc la birourile mele. Ca să treacă un timp, să vedem efectele pieţii…
Şi, pornind spre maşină, îl asigură:
- E un cancer pe care noi îl răspândim făcând-o pe binefăcătorii omenirii!…
- Domnule, excelenţă…
- Ce mai e? – întrebă el iritat, cu un picior în prelunga caroserie care-l aştepta.
- Plicul dumneavoastră… Acest superb ambalaj care…
- Păstrează-l, dacă-ţi place atât de mult.
- Vă mulţumesc, excelenţă! Sunteţi generos; sunteţi… - exclamă acela înclinându-se fericit şi redevenind, pe acea intrare cu peron a marelui hotel, fracul inexpresiv din totdeauna.
- Sunt vesel, asta sunt! – îi răspunse el prin geamul umbrit al automobilului care se deplasa cu toată lungimea sa impozantă – Sunt vesel şi mă-ndrept către Roma… Către Roooomaaa!…


2.

Lunecând pe întreaga volută prin care ocolea cochete aşezări la coada lacului, într-o curbă ce-l arăta acum înclinat, coborând parcă direct dintre crestele cu zăpezi verticale ale Alpilor, trenul dădu un semnal sonor, ca şi cum ar fi salutat peisajul montan de care se despărţea; şi se avântă spre zona cu dealuri, însoţind râul provenit din scurgerea marilor oglinzi de apă şi lăţindu-se pe măsură ce purta mai departe, printre grădini, livezi, vii, unda zăpezilor, izvoarelor şi cascadelor din munte.
Iar el adormi legănat suav de acel Soave şi cântând in sinea sa „La Roma, la Roooma!”, cu aceeaşi bucurie cu care cântase copilăreşte acum câteva zeci… Oare acum câte zeci de ani?!…
Multe, foarte multe, dacă acum e un bătrân mare financiar de pe Wall Street, iar atunci era un vagabondaş care împlinise paisprezece ani atunci când ajunseseră în lagărul acela sârbesc purtându-şi tatăl împuşcat în picior de securiştii care trăgeau peste Dunăre, apoi trecuse cu puţin de cincisprezece când a coborât la Roma. A coborât în gara Termini, încercând să-l regăsească după aventurile dintre Lubliana si Trieste care-i făcuseră să redescopere o limbă ca a lor vorbită tocmai în penisula Istria, dar, până la urmă, să se şi piardă unul de altul…
Erau, va să zică, peste patruzeci… ba, chiar peste cincizeci de ani!… Ba, mai bine de şaizeci, de vreme ce el e trecut de şaptezeci şi doar asta l-a făcut să-şi ia inima-n dinţi şi să dea din nou piept cu Roma… Cu Roma, Cu Roooma!… - îi sună-n amintire glasul lui de adolescent care se strecurase pe tampoane şi în cuşca de câini a vagonului poştal care aştepta în Treviso garnitura ce se ducea şi se-ntorcea peste podul din lagună, purtându-i pe cei ce căutau sau părăseau mirajul Veneţiei. In asteptarea pe linie moartă a garniturii care se cupla cu vagoanele aduse de o locomotivă mică din Republica Dogilor, avusese destul timp ca să se strecoare şi să-şi găsească ascunzişul aşa cum îi văzuse pe cei mai mari cu care vagabondase de la Trieste până acolo. Cei care toţi, pe rând, se scurgeau în acest fel spre Roma, promiţându-şi că se vor revedea în gara Termini. Promiţându-şi solemn, aşa cum fac toţi dezmoşteniţii lumii care ajung aici fără adresă şi fără altă identitate în afara chipurilor pe care şi le recunosc ei între ei. Iar, când a simţit izbitura garniturii care se ataşa şi, apoi alta, ca o opintire a puternicei locomotive de cale magistrală care-şi lua avântul vitezelor ei mari, a început să cânte acel „La Roma, La Roooma” … Ce răsuna peste spaţiile de atunci, dar şi peste timpii de acum în somnul lui legănat cu nostalgiile tinereţii, oricât de chinuitoare i-o fi fost ea. Chinuitoare, dar aventuroasă; ceea ce, prin filtrul timpului, aduce senzaţia de vigoare, de îndrăzneală, conducând până la urmă spre buna părere care te face să regreţi că ai depăşit vârsta de atunci.
Fiindcă, sărind printre terasamente spre a ocoli peronul unde coborau conductorii şi urcau măturătorii vagoanelor însoţiţi de supraveghetori ce strângeau obiectele uitate, trecând pe sub alte garnituri şi văzând dintre linii doar încălţările şi paşii celor ce-şi târau valizele pe alte peroane, sprijinindu-şi pieptul de bordura unuia dintre acelea, el sări deodată, de sub tren drept în picioare, amestecându-se printre călători înainte de a-l remarca vreunul dintre carabinierii ce-şi plimbau în dorul lelii, uniformele negre cu harnaşamente albe şi ciucuri, grade, petliţe roşii. Mai târziu de abia avea să-şi dea seama că fastuoşii oameni de ordine se purtau astfel mai degrabă spre a-şi marca prezenţa, decât spre a face vreo treabă anume; aşa, spre a crea un decor de siguranţă la intrarea în marea cetate. Atunci, însă, avea o singură grijă: locul unde-l putea găsi pe vărul Costi înainte de a intra pe mâna carabinierilor. Iar când fu să aleagă cafeneaua, sau galantarul de cafenea unde ar fi putut întreba, căzu cerul pe el văzând cum numai galantare de asemenea tonete şi cafenele se desfăşurau pe terasele în etaje ale peretelui ded sticlă care te-întâmpina cu forfotele ieşirilor lui spre oraş.
„Dacă ne pierdem, sau ajungem pe căi diferite, îl caută fiecare pe Costi; văru e de doi ani acolo; la o cafenea, o cofetărie sau o plăcintărie chiar din gară” – îl instruise tatăl său încă din noaptea de la Orşova, când aşteptau ghemuiţi barcagiul printre pietrele de dincolo de port. Apoi îi repetase asta de câte ori mai avusese ocazia: şi când zăcuse la oamenii aceia care-i extrăseseră glonţul, şi când porniseră din nou, cu mâna tatălui sprijinită de umărul lui încă firav, şi-n lagărul de lângă Zagreb şi apoi… dar mai ales – fiindcă acesta-i momentul care-i revine lui în memorie, când înotau sărind din barca lovită de împuşcături. Când mai aveau puţin până la ţărm, iar vajnicul marinar care-i era tată învăţându-l cu apa de mic, îl ferea şi îi păzea înotul, având grijă să-i spună şi de Costi, adică să prevină şi o eventuală despărţire a lor.
Abia apoi, simţindu-se cu burta pe lutul de sub apa joasă şi asigurându-se că-l împinsese pe el în buza ţărmului, şi-a amintit de durerea glonţului care-l lovise sub rafalele ciuruindu-le barca tocmai când se credeau trecuţi de graniţa şenalului navigabil. Iar grija de a-şi strânge cureaua deasupra rănii se împletea cu cea de a-i memora lui consemnul: „Ne căutăm şi ne lăsăm vorbă la văru Costi”… Spus totul într-o gâfâială acoperită de noaptea în care împuşcăturile tăcuseră lăsând o linişte lugubră... Atât de lugubră încât o auzea şi acum în somn.
În somnul ce-l ducea la Roma; dar nu ca acum, ci ca atunci, când îşi pierduse tatăl, iar singurul indiciu era să-l caute la vărul ce trebuia găsit. Trebuia găsit în gara aceea imensă, fără să ştie unde, fără să ştie în care dintre zecile de prăvălii şi tonete care-şi serveau pestriţa clientelă, în mulţimea mişcătoare şi aferată, printre toţi călătorii năvălind spre peroane sau migrând spre ieşire…
Fapt pentru care, chiar şi după ce se trezi, se întinse, se aranjă, îşi puse paltonul uşor, elegant, din mohair uşor împletit cu păr rezistent de cămilă - a cărui impecabilă croială clasică asortată la servieta nu prea încărcată, precum cele ale persoanelor care nu poartă decât documente esenţiale şi la ramele de aur ale ochelarilor de firmă cu preţuri intangibile pentru cea mai mare majoritate a oamenilor, devenea un fel de uniformă specifică Wall Streetului - evaluând din înaltul uşii vagonului VIP şuvoiul călătorilor printre care urma să se amestece, privirile lui căutau atent. Căutau şi străduiau să afle o direcţie, ca şi cum n-ar fi trebuit să uite că-l avea de găsit cu greu pe vărul Costi.
Şi, parcă chiar asta, acest sentiment din urmă cu şaizeci de ani, îl preocupa: Cum va face ca să-l găsească pe vărul Costi în toată nebunia de baruri, mese, scaune, vitrine, rafturi cu sticle, tăvi cu mâncăruri, automate cu jeturi fierbinţi sau reci, galantare, tejghele elegante, tonete îmbietoare şi vânzători gălăgioşi?


3.

Da, tatăl său fusese mai întâi, cum se vedea din poza nunţii, un foarte elegant, iar mai apoi un arătos marinar de fregată militară, care suportase cu aceeaşi faţă cioplită de vânturi loviturile ce veniseră una după alta, ca nişte valuri izbitoare dar care nu se vedeau a-l clătina: De la darea afară a lor, a ofiţerilor din marina regală ale căror locuri, odată cu distrugerea elegantei ţinute, le luau hamalii din port cu grade de politruci şi până la moartea dureroasă a soţiei tocmai în clipa în care el ajungea, după căutări nebune, să aducă mult preţuitele flacoane cu penicilina de-abia apărută pe lume.
Era lovitul de soartă. Bărbat trist, dar hotărât care, după ce rămăseseră doar ei doi pe lume: un degradat văduv şi un licean orfan de mamă,  îl întrebase bărbăteşte şi camaradereşte arătându-i că nu-l mai consideră copil, ci îi apreciază pectoralii căpătaţi de la înot, dacă se simte în stare de aventura prin care s-ar fi putut să scape amândoi de ocupaţia ce-i înrobea acolo; să rişte ca să ajungă undeva unde, mai ales el, să se poată realiza.
Şi, ca ultimă amintire, tatăl său era camaradul total, care nu se gândise la nimic altceva decât să-l împingă pe el pe mal; să-l ştie sigur salvat pe ţărmul care era mai liber decât cel de pe care se refugiaseră. Pentru ca apoi abia să-şi amintească de rana al cărei sânge se scursese pesemne în apele nopţii ciuruite de gloanţele securiştilor, să-ncerce să şi-o lege, să-şi caute vreo cârjă printre lemnele aruncate pe mal albite de ape şi să-i pună lui mâna pe umăr. Nu atât pentru a se sprijini, cât pentru a-i insufla tărie la întâlnirea cu ceilalţi, grănicerii de dincolo care, alarmaţi de focurile auzite, veneau din noapte şi prin noapte cu armele îndreptate spre ei…   
Pe omul acesta, care era şi ultima lui speranţă, sau ultimul lui sprijin moral,  trebuia să-l găsească în lumea largă printr-un singur indiciu şi-o singură vagă adresă: Aceea legată de vărul care reuşise să scape mai înainte din iadul răsturnărilor răzbunătoare pe care-l aduseseră tancurile ruseşti pe vremea când, în strălucitoarele lor uniforme de marină regală purtate cu distincţie, ei îşi părăseau navele preluate de ocupant, dar mai sperau în ajutorul uniformelor din Flota americană a Mediteranei, sau din cea a Amiralităţii Britanice, care se mai întâlneau încă pe faleza cazinoului constănţean.
Dar aceia, după ce petrecuseră cu ei vreun an şi ceva de camaraderie (nu exista petrecere la flotila aliată unde familia lor să nu fie invitată şi nu exista petrecere în familia lor la care să nu fie invitat comandantul american cu ofiţerii săi), primiseră ordin de retragere. Şi doar vărul Costi avusese şansa de a cere azil politic intrând în flotila lor, dar, pesemne, ne rezolvând prin asta lucrurile la un mod prea fericit, de vreme ce nu reuşise să ajungă mai mult decât chelner, sau poate chiar picolo undeva, pe peroanele a ceea ce italienii numesc „Ferovia” … Această ferovia care-l purta şi astăzi în vagonul ei de VIP-uri, neclătinat şi nezdruncinat decât de visurile de odinioară pe care i le alimenta chelnerul cu gesturi distinse, cum pesemne avea şi vărul Costi când servea. Era toată ţinuta sa de ofiţer al marinei regale pe care americanii nu i-o apreciaseră suficient ca să-l ia cu ei, ci-l abandonaseră undeva, în Mediterana, dându-i doar şansa de a servi elegant cafele pe peroanele din Roma-Termini.
Dar, indiferent de şansă sau neşansă, pentru ei, care nici măcar siguranţa acelei punţi de crucişător american nu o avuseseră - ci-şi cususeră banii în gulerele hainelor, străbătuseră ţara cu trenul de la Constanţa până după Porţile de Fier, aşteptaseră destule nopţi până să le vină călăuza cu barca promisă şi folosiseră miezul nopţii ca să ajungă fără zgomot şi nici măcar foşnet de vâsle peste şenalul navigabil, pentru ca abia după aceea să-i năpustească ploaia de gloanţe din şalupa de patrulare, împingându-i a folosi trestiile pregătite pentru a se putea ţine la fund -  pentru ei care trecuseră prin toate acestea, vaga adresă era un indiciu mai important decât orice colţ de speranţă pentru nişte oameni care ar fi călătorit normal. Oricât de clătinătoare ar fi fost şi existenţa şi meseria la care ajunsese vărul Costi, ea devenea însăşi ţinta lor, pentru că era singura!… Iar, după ce trecuseră de haosul acela al fugii printr-o balcanică lume de sârbi croaţi şi sloveni prospăt ieşiţi din războaie care le divizau sufletele şi opţiunile în îndârjirea habotnică a conflictelor, ajungând în peninsula Istriei, la satele care, dincolo de acele teritorii milităros slavizate păstrau vechi rezonanţe din limba lor latină, tocmai când simţeau ceea ce se chema „Teritoriul liber Trieste” se pierdeau unul de altul. Dar strigătul tatălui urcat în vehiculul care  pe jumătate-l aresta şi pe jumătate-l salva, fusese acelaşi, parcă sigilând această ultimă punte de legătură: „…Costi, în gara Termini!…Costi!”…
Pentru că, în lagărul croat unde fuseseră duşi ca să aştepte oficialităţile americane de triaj a refugiaţilor, rana tatălui său nu primise nici un fel de îngrijire şi se agrava. El spera în efectele penicilinei, aşa cum sperase şi când căutase medicamentul pentru soţia foarte bolnavă. Fiindcă penicilina era obsesia însănătoşirii în acei ani bolnavi de după război. Dar nu penicilina i-a salvat. Norocul a fost c-au auzit doi soldaţi vorbind un fel de limbă care semăna cu a lor, dar care-au râs când i-au întrebat dacă sunt din România. Erau chiar de acolo, din satele de pe malurile Adriaticei, unde se vorbea acea limbă. Şi şi-au amintit doar ceva, de preotul din  satul lor care-i învăţase despre nişte vechi legături cu cei de la Dunăre, încă de pe vremea când râul lor era un braţ îndepărtat al Dunării, care-i împrţea apele între Adriatica şi Marea Neagră.
Aşa i-au ajutat soldaţii şi i-au dus în casa preotului care a înţeles ce sunt, fiindcă făcuse cândva şcoală, aşa cum spunea: „Tocmai la celălalt braţ al Dunării de care ne-am despărţit pe vremea când nici Roma nu exista, iar toate aşezările vorbeau aceeaşi limbă venită de acolo, din Carpaţi şi înaintând spre Mediterana odată cu oamenii cei mari născuţi pe locurile voastre din sămânţa lui Noe”... Avea preotul în biserică şi o masă de piatră foarte veche, o „tabula” pe care era scrijelată harta unui drum ce se ţinea pe malurile marelui fluviu al Europei între braţele căruia se ridicase un munte ca rod al cutremurelor celor mai din urmă, de după Potop. Drumul acesta care năştea o mulţime de poveşti ajungea acolo, pe coasta lor stâncoasă şi apoi se curba ocolind laguna. Sau, pe o altă direcţie, trecea marea direct dincolo, străbătând Apeninii şi ajungând în inima Latiumului, aşa cum îl păstraseră apoi Romanii pentru a veni ei înapoi, în locurile de la răsărit de unde pătrunseseră cândva în peninsulă cei ce ridicau stânci uriaşe. Poate atât de uriaşe, încât era valabilă şi legenda că ei zidiseră astfel muntele-zăgaz care curma scurgerea fluviului pe aici, fluviul Ister, de la care care luaseră şi numele de Istria, împingându-l spre Marea Neagră.   
Erau nenumărate poveştile şi se legau foarte nimerit de unele pe care le auziseră mai înainte, în ţară la ei, împletindu-se cu acelea în descifrarea trecutului celui mai îndepărtat când mările se mutau iar ţărmurile de pe aici se desprindeau din potop ridicându-se şi refăcându-şi luncile cu păduri proaspete în care se reînmulţeau animalele. Animalele din Arcă, păstorite de acei oameni uriaşi supravieţuind apei sau, poate trăgându-şi vieţuirea din ea. Le ascultau cu nesaţ fiindcă aminteau de basmele cu uriaşi, eresurile şi baladele voiniceşti de la ei, făcându-i ca, după tot ce înduraseră ca fugari, să se simtă într-un fel din nou acasă, în mediul prielnic şi primitor al acelor senini, credincioşi şi austeri oameni de munte care-i primiseră ca pe-ai lor şi erau într-adevăr ca ai lor...  Dar nu i-a lăsat soarta prea mult. El n-a avut, adică n-au avut prea mult timp împreună cu tatăl său, ca să comenteze toate asemănările cu ce ştiau ei din ţară, ce se înţelegea şi aici ca şi acolo despre Valahi, ce ştiau despre străbunii Daci şi despre străbunii acelora, oamenii uriaşi, Jidovii din  Carpaţi care stăteau la începuturile continentului, preocupare care îi liniştea după zbuciumata fugă. N-au avut parte prea mult de liniştea care îi făcea să se regăsească după strecurarea grea, când respinşi de slavii militarizaţi ai lui Tito, când ajunşi în lagărele aceluia. Li s-a curmat repede starea care-i făcea să se considere ca printre ai lor, acolo, în sătucele acelea cu duh de al lor, la mai bine de o mie de mile de ţară. Atât de bine încât, atunci când i-a povestit lui Costi că, după ce trecuseră printre mai multe neamuri deosebite de ale noastre, printre sârbi, croaţi, sloveni, dar şi alte neamuri mărunte, printre balcanici când ortodocşi, când musulmani, când catolici, printre civili răzvrătiţi şi militari care purtau steaua roşie dar nu erau ca ruşii, după tot amestecul acela de sentimente, mentalităţi şi religii printre nişte oameni care, nici ei, de-abia dezmeticiţi din necazurile şi luptele lor acolo, în butoiul de pulbere al Europei, nu-şi găseau rostul, au ajuns să se afle ca printre ai lor, auzind vorba lor tocmai în depărtările de pe ţărmul Adriaticei, punându-l să-i descrie mica schelă de port spre care coborau casele de la biserica părintelui Trojian, Costi a exclamat: Dacă ştiam, n-aş fi părăsit canoniera mea; aş fi ocolit toate insulele egeene, aş fi intrat în Adriatica şi aş fi făcut din satele astea şi din vaporul meu o nouă ţară cu tricolor pe teritoriul liber sau, măcar un loc unde să ne regrupăm şi să pornim înapoi spre eliberare!...       
 Era romantic în entuziasmul său luptător, Costi, tot aşa cum era emoţionantă povestea întâlnirii cu o asemenea lume a ta, mai în miniatură dar cu legături atât de străvechi, peste asemenea distanţe. Însă ei, atunci, el şi tatăl său, nu s-au putut bucura, fiindcă urmarea acelei împuşcături se înrăutăţea. Cangrena tatălui agravându-se, preotul s-a zbătut să-l vindece căutând ajutoare. Și, până la urmă, în taina solidarităţii lor de mică enclavă, l-au suit ca pe-un arestat în barca poliţiei unde nu mai putea intra nimeni, mai ales că nu aveau acte. Astfel a reuşit, prin teritoriul liber, să-l treacă peste golf, undeva, spre a găsi un spital italian 4unde să-l opereze.
Blândul preot Trojian!… Poate un fost Troian, sau Traian, în limba aceea de  latina vulgata, cum învăţase mai târziu că se-ntinsese pe calea direcţionată de Via Appia, de la Roma la Brindisi iar, de acolo, peste golful pe care pesemne că îl traversa barca cu targa tatălui său, prin toţi Balcanii până la Dunăre, peste podul lui Apolodor, până în munţii Sarmisegetuzei,  semănând peste tot, sau întreţinând o singură vorbire: Această vulgata prin care cuvintele de azi ale limbii lui sunau puţin ciudat în limba rugăciunilor cu care-l încuraja preotul în mica bisericuţă asemănătoare celei din satul bunicilor lui dinspre tată, unde fusese în vacanţele fericite când îi trăia şi mama…  Sau, poate i se părea numai, ascultând litania cu care blândul preot slavonizat Trojian, dar căruia el îi spunea de-a dreptul Traian, încerca să-i mângâie sperietura despărţirii…
Blândul preot Trojian!… poate că… Dacă a decis acum la bătrâneţe, să ajungă la Roma, poate ar trebui să ajungă şi acolo, în acele sate istro-române de pe malul Adriaticei, la bisericuţa cu ceasloave vechi, într-o limbă asemănătoare. Sate unde, faţă de viaţa de care avusese parte de atunci înainte, ar putea spune că simţise pentru ultima oară în viaţa sa o adevărată căldură de familie; o căldură cuprinzătoare, aproape părintească. O grijă şi o mângâiere de suflet simplu, creştinesc, familial, cum nu mai întâlnise apoi niciodată, oricâte satisfacţii a avut de trăit pe parcursul vieţii. Pentru că toate au fost satisfacţii reci, oficiale, venite de la unii cu suflet de învingători care-l recunoşteau şi pe el învingătorul în lumea asta rece a banului; pe când acolo era grija simplă a învinşilor care triumfau numai prin iubirea întru Iisusul învins pentru salvarea celorlalţi învinşi ai lumii, cum simţi doar în comunităţile mici, cu oameni care se consideră mărunţii umili, supuşi ai Împărăţiei Dreptăţii… dar, din p[cate, numai acolo mai există, pe lumea asta, Împărăpţia Dreptăţii.
Preotul l-a îmbrăcat scoţându-şi propria bundă cu nasturi de os şi înflorituri cusute-n piele. L-a şi căinat, dar l-a şi ascultat, l-a şi încurajat, l-a şi îndrumat, parcă simţind că-i dădea drumul într-o lume potrivnică şi greu de escaladat. Este, şi acum, singurul de dragostea căruia îşi aminteşte după dragostea tatălui său. Nu chiar părintească şi legată prin toate fibrele de la grijă până la camaraderie, precum cealaltă, dar din plin duhovnicească, venită dintr-o inimă ce purta porunca de dragoste a Răstignitului, aşa cum o purtau doar primordialii martiri şi cum s-a păstrat doar în  măruntele aşezări ale credinţei celei drepte ocrotită în sufletele oamenilor simpli, înfrăţiţi cu pământul şi supuşi Celui care l-a creat.
A avut noroc: să dea peste un asemenea suflet tocmai când era rupt de lângă un altul; şi asta l-a ajutat. L-a alimentat, tot restul vieţii în care pătrundea văzând-o din ce în ce mai brutală la oamenii simpli, apoi mai rece şi mai calculată la cei evoluaţi, dar tocmai pentru a masca aceeaşi brutalitate, aceleaşi instincte apucătoare care-i înrăiesc şi-i afundă în cinism pe oamenii care se rup din mediul acela. Al acelor cătune unde se cunosc toţi, cunoscând şi sămânţa de dragoste adusă de Cel răstignit, dar şi experienţele celor care, numai solidari fiind, au supravieţuit… În rest, in diferent dacă sunt primitivi şi brutali , sau evoluaţi în calculele reci şi apucătoare pe care le fac, oamenii devin răi. Cum l-au înrăit şi pe el toate cele prin care a trecut despărţindu-se de acele locuri. Cum l-a transformat imediat Roma, dintr-un copil curat citind cateheza, într-un  pungăşel flămând pândind după ciupeală şi deprinzând toate furtişagurile din lumea interlopă. Cum l-a transformat mai apoi New Yorkul, făcând din el  un stilat doctorand în toate economiile cifrelor lipsite de suflet. Cum l-a  transformat şi mai mult Wall Streetul făcându-l să se simtă stăpân rece şi nesimţitor la nevoi globale, care se calculau în continente şi popoare întregi…Până când a ajuns să urască. Să urască toate gulerele albe şi creierele de calcul fatidic îndrumat spre invaziva spargere a legilor vieţii pentru a o domina prin alte legi, contrafăcute sau descoperite în medii neprielnice. Un calcul lipsit de generozitate, neştiutor de bunătate, denigrator de dragoste, folosind crucea doar pentru a cuceri prin ea, dar nu pentru a lua de la ea iubire.
Pentru că blândul preot Trojian, păstrându-le ca singură legătură cu ţara în care se vorbea limba asemănătoare celei vorbite de ai lui, i-a arătat cărţile pe care le adusese cândva de la Episcopia Marelui Severin, unde petrecuse un răstimp însemnat, dar oricum mai scurt decât nostalgiile ce i le trezea. Si a fost bucuros să-l ţină la strană ca să citească din ele cu vorbă clară oamenilor care, peste mii de ani de la formarea ei, înţelegeau limba, chiar dacă, între timp, exprimarea ei li se mai stâlcise. A fost, pesemne, şi perioada lui de cateheză, mai mult prin citire decât prin ascultare, cum se întâmplă de obicei.  Prin citirea către alţii în mica bisericuţă cu sfinţi bizantini, dar nu uscaţi în schimnicia desenului clasic, ci mai blânzi, ca şi ai noştri, care te priveau la fel de blând ca ai noştri, parcă ascultând şi ei glasul lui în schimbare rostind credinţa. Pentru că, minunat de rostirea limbii în ale cărei clarităţi, ei, îndepărtaţii vorbitori de acolo se împiedicau, preotul mai mult îl asculta dintr-un instinct atavic, îndemnându-şi la asta şi enoriaşii. Iar, pe el, îndemnându-l doar să continue.
Elev bun cândva, înainte de a ajunge în bejenie, el se supunea cu toate ascuţişurile minţii dăruite spre înţelegerea şi descifrarea acelor adevăruri esenţiale pe care, Cel considerat Cuvântul, le adresa omenirii jurând: „Adevăr grăiesc vouă!…” Şi, când oamenii aceia foarte simpli şi foarte convinşi în rosturile vieţii lor îl ascultau înţelegându-l tocmai pentru că simţeau cum el străduia să înţeleagă, blândul preot Trojian plângea de fericire. Plângea senin, ca-ntr-o fericire a descoperirii adevărului; şi visa pentru el, pentru talentul lui de a rosti şi dăruit şi cu claritatea limbii de acasă cuvintele sfinţite de Cel care se întruchipase prin Cuvânt, să-l ducă să citească la marile slujbe episcopale…
Da: de vreme ce se hotărâse să revină la Roma, ar trebui să reajungă şi acolo, la locul celui de al doilea botez al său, fără tăria căruia poate că n-ar fi îndrăznit să înfrunte lumea, cu toate că blândul preot Trojian îl îndemna să rămână la el măcar până va primi vreo veste de la tatăl său, dacă nu pentru totdeauna. Îi promitea că-l va face întâi dascăl, iar apoi îl va duce la episcopii greci, sau la vreunul sârb care se afla tocmai dincolo de populaţiile catolice ale Sloveniei şi Croaţiei, să-l hirotonisească întru rostirea clară a limbii care la acele distanţe rămânea tot mai învechită.
Pentru că poliţiştii aceia, luându-i tatăl în barcă doar din ascultare faţă de preotul care le era şi învăţător tuturor copiilor din sat, se întorseseră cu veşti proaste, spunând că nu găsiseră spital care să-l primească şi-l urcaseră-ntr-un camion, să-l ducă mai departe, în oraşele italieneşti. Cândva, mai târziu, după câteva luni, primiseră o veste: Că penicilina pe care atâta o purtaseră cu ei, pesemne expirase. Nu avusese efect, sau cangrena fusese mai tare decât ea, aşa că i se tăiase piciorul. Atât… Apoi, după iarăşi alte câteva, încă una: Că îl găsise pe Costi care-l vizitase la spital unde mai aştepta să i se facă o operaţie şi, poate, dacă găseşte sprijin sau bani, să obţină o proteză...  Iar, după asta, nimic. Nici o veste, cu toate rugăciunile pe care le învăţase bine şi cu credinţă întărită chiar de cei care credeau atât de mult în asemenea rugăciuni, readucându-i, în cătunele acelea ale lor de pe înălţimile nu prea mari ale peninsulei izolate, sentimentele din vacanţele copilăriei, când poposea la rubedeniile simple, dar atât de mândre că ajunseseră prin ruda lor lor, urmaşul lor, adică tatăl lui, să-şi facă familia să salte din locurile acelea patriarhale spre oraşul modern. Locuri de care-şi amintea vag, dar i se reconcretizau atunci prin asemănarea cu cele peste care păstorea blândul părinte Trojian.
Simţeai, în obştea aceea mică, trăind viu un limpede sentiment creştinesc; asemănător pesemne celui de frăţie universală cum existase doar înainte de Marea Schismă. Şederea lui ulterioară la Roma îi confirmase acest sentiment tocmai prin arătarea măreţiei Bisericii Occidentale care nu reuşea atât să-l impresioneze în trăiri şi sentimente, cât să-l pună pe gânduri ca fiinţă raţională. Apoi, în America, cunoscuse şi protestantismul care simplifica şi mai mult lucrurile dezghiocându-le din aura visătoare a iniţialului creştinism, mai mult intuitiv şi contemplativ, mai mult o meditaţie în religiozitate decât o explicare lumească de sensuri, prin care oamenii se iubeau ca atare si îşi manifestau la modul simplu trăirea comuniunii. O trăire cum nu mai avu apoi să întâlnească; o căldură ce-l înconjura ca-n familie, cum nu reuşise să aibă sentimentul decât în cătunele din peninsulă colindate împreună cu preotul care-i dădea de lucru şi-i găsea îndeletnicire de câte ori îl simţea îngândurat de lipsa de veşti de la tatăl său. Până când n-a mai putut şi, într-o zi i-a spus.
- Părinte, eu plec.
- Unde să pleci? - s-a îngrijorat acela                                                                   
Dar răspunsul a venit clar, ca şi cum ar fi rostit cea mai sigură adresă:
- La Roma, în gara „Termini”.




5.

    Şi, iată-l acum la Roma, în gara „Termini”, călcând peronul şi lăsându-şi bagajul în mâna şoferului cu pompoasă uniformă care-l aştepta ţinând ridicat cartonul cu numele aurit al marelui hotel şi numele său de important client înscris cu cerneală groasă...
    Iată-l la Roma, în gara „Termini”!…
    Şoferul îi face loc, cu condescendenţă, luând din mâna conductorului bagajele şi punându-le pe… Da, da: chiar pe… Pe un cărucior care, chiar dacă are o linie mai nouă şi mai mult material plastic în culori vesele, îi aminteşte prea bine, prea bine!… Îi aminteşte prea bine, prin roţile care-l înalţă dându-i un ascendent important faţă de pavajul rece al peronului… Îi aminteşte nopţile când se ghemuia, da, acolo, chiar acolo în capul marilor peroane ale gării… Se ghemuia pe plasa lui înălţată pe roţi, ca să nu doarmă direct pe cimentul rece. Se ghemuia înfăşurându-se-n ziare, aşa cum făceau toţi oropsiţii sorţii în mijlocul cărora îşi ducea viaţa: multe mutre murdare, bolnave, alcoolice sau hoţeşti, dar amintirea urduroasă a cărora i se trezea acum cu simpatie; oricum, mai multă simpatie decât faţă de celelalte mutre de pedanţi, eleganţi, meschini, filistini pe care-i părăsise în dimineaţa aceea.
Erau mutrele miloage sau declasate, îmbâcsite nu de bărbi, ci de nebărbiereală, animate nu de expresii importante, gata să dea lovituri mari, demne de scaunele înalte ale lumii, ci de miloaga pândă şireată a supravieţuirii. Erau mutrele decăderii, ale umilinţei umane şi ale instinctului de supravieţuire urâtă, cu care starea lui de atunci se confunda foarte bine, chiar fiind selecţionat de unii ca puştiul-bun-de-pus-la-făcut-de-toate. Fiindcă era şi săritor, deprindea uşor toate şiretlicurile boschetarilor bătrâni care-l foloseau şi chiar ajungeau să-l considere pupilul potrivit, demn de a împărţi cu el chiştoacele şi hrana şi ţoalele vechi. Era cel bun la a pune în practică tot ce ştiau ei, dar vârsta, sau beteşugurile, sau beţia nu-i mai lăsau să facă în stare perfectă. Iar puştiul avea inteligenţa de a deprinde repede pungăşiile şi de a se executa prompt. Acolo începuse răul; acolo începuse specializarea lui într-ale răului…
Devenise, alături de asemenea mutre şi amestecat în panopticumul expresiilor lor dezabuzate, acel tip de adolescent mai copt la minte decât la trup, şiret, interesat - lucru care nu deranja fiindcă în lumea aceea toţi erau la fel -  dar săritor şi folositor la orice, fiindcă încă nu intrase în vizorul carabinierilor sau frăgezimea vârstei căruia îi făceau pe aceia să mai închidă ochii. Da: îşi avea asigurat un loc bun pe-un cărucior care nu mai folosea peroanelor în repaos, printre toţi dezmoşteniţii, jegoşii şi trenţăroşii toleraţi în acel mare azil de noapte care continua ungherele unor peroane îmbrăcate elegant în aluminiu şi sticlă. Mai ales după ce sosirea trenurilor se rărea, sau chiar înceta până… Până când tocmai era somnul mai dulce!… Fiindcă atunci oamenii de serviciu îi trezeau punându-le lor în mână măturile şi-i supravegheau stând la cafele, ca un preţ pentru găzduirea ce le-o permiteau sau pentru promisiunea ca, unii mai tineri, să devină angajaţi cu salariu la acele mături, când se va ivi un post. Însă, până a ajunge la angajare, la ora aceea matinală ei trebuiau să devină un fel de servitori ai măturătorilor angajaţi, după o foarte severă lege nescrisă, moştenită în comunitatea vagabonzilor de la „Termini”. Servitori ai acelora, întru curăţarea peroanelor pentru primele trenuri care descărcau noptatecii călători aduşi de treburile matinale în marele oraş…
    Căruciorul… Devenit acum mai elegant. Şi cu un coşuleţ mic lângă mâner în care să-şi pună servieta, sau alte lucruri care se poartă mai uşor. Iar înmănuşatul şofer condescendent chiar asta făcea: Respectuos, ba, poate chiar prea respectuos, cu un aspect funerar în plecarea capului, aştepta de-o parte, ca să nu-l deranjeze să aşeze servieta; în vreme ce el, fără a privi prea atent încotro o îndreaptă, spunea dând din frunte ca şi cum şi-ar confirma:    
- Trebuie… mai întâi… vărul Costi…
- Vă pot ajuta cu ceva? – se oferi imediat şoferul.
- Da, trebuie să-l caut pe vărul Costi – răspunse vârstnicul distins wall-street-man, cu multă seninătate în ochii săi luminaţi de preţioasa şlefuială a lentilelor.
    - Să vă aştept?
    El stătu pe gânduri o clipă, ca şi cum s-ar fi concentrat asupra unui calcul infinitezimal, îl continuă pesemne, în minte, după expresia căutătoare pe care o căpătase, aşeză uşor în coş servieta şi luă de acolo cartonul cu numele său alături de inscripţia cu emblema importantului hotel, întrebând ca o parte a calculelor:
    - Asta e adresa hotelului?
    - Da; dar nu e nici o problemă… - înţelese şoferul vrând să-şi justifice bacşişul pe care-l va primi - Vă pot aştepta cât doriţi!
    Prin lentilele acelea atât de clare încât păreau a arăta uneori cum se compune lumina din spectrul de culori, întreaga rapidă desfăşurare a unor savante procese numerice se văzu prea bine cuantificându-se în expresia unor ipoteze care, treptat-treptat se tot adunau devenind concluzie:
    -Nu. S-ar putea să dureze. Nu am toate indiciile… - Şi, la gestul de neputinţă în a-l ajuta, sau de neştiinţă  a modului în care să-l ajute, pe care-l arăta întreaga bunăvoinţă a şoferului, explică şi el tot cu bunăvoinţă: S-ar putea să nu dau de el imediat… S-ar putea să… În fine, nu… Nu mă aştepta. Du bagajele la hotel. Eu am să iau cartonul acesta unde este, desigur, întreaga adresă… Desigur… În ultimă instanţă iau un taxi… - mai adăugă el parcă gândindu-se la altceva, sau căutând cu privirile în altă parte - Şi confirmând: Da, în ultimă instanţă iau un taxi…
    - Puteţi să sunaţi. Aveţi numărul de telefon şi mă puteţi chema oricând - simţi şi şoferul nevoia să insiste, fără a căpăta un răspuns prea clar…
- Da, da… desigur… în ultimă instanţă… Vedem noi!… Mersi.
Destul de nedumerit, dar respectuos în ţinuta sa de o gravitate funerară, şoferul se depărtă împingând căruciorul cu bagaje, iar el porni cu paşi cercetători, parcă simţind ceva. Sau pe cineva. Pe cineva care păşea alături, sau chiar îi ţinea calea  amestecându-se printre paşii lui. Era un puştan cam nespălat şi cu priviri obraznice. Obraznice, dar simpatice, cunoscându-şi, desigur, această calitate şi ştiind să profite de ea cu multă ghiduşie.
„Un cerşetor” - îşi spuse el ducând mâna după mărunţiş ca să scape, părându-i-se că l-a mai văzut pe puşti încercând să ajute când se descărcau bagajele… Dar oare l-a văzut?… Se-nghesuia copilul să ia vreo valiză din mâna conductorului ajutându-l pe şofer?… Sau, poate doar a pândit având intenţia asta, dar ne trecând de elegantul şofer care apuca mânerele în mâinile sale înmănuşate… Nu era clar; nu era clar deloc…. Dar, oricum, ochii aceia… Ochii aceia jucăuşi, cu toată şiretenia glumeaţă învăţată în vicisitudinile vieţii prin care a trecut de mic… Ochii aceia i-a mai văzut. Îi ştia. Îi ştia prea bine… Îl ştia şi pe puşti!…  Îl ştia atât de bine încât, treptat, treptat, pe măsura mişcării mâinii, îşi dădu seama că nu trebuia să-i dea doar un mărunţiş. Cum o să-şi dea sie însuşi un simplu mărunţiş?!…  Trebuia să fie generos de vreme ce acum, bogat şi bătrân a reajuns aici şi s-a reîntâlnit cu propria sa tinereţe. Da, de asta l-a trimis pe şofer înainte. A vrut să scape de el. Ca să nu-l deranjeze, ca să nu se mire că prestigiosul bătrân, pe care-l aştepta cu înscrisul aurit al marelui hotel, devenea puştiul obraznic şi descurcăreţ ce tapează călătorii. Era el, desigur. Nu fusese nici un puşti, acolo, la coborârea din vagon. Erau numai privirile lui perfid ştrengare, bine dresate în vânătoarea pe aceste peroane. Privirile hoţeşti pe care şi le ştia prea bine; cum să nu-şi cunoască propriile priviri care-i trădau propriile instincte?!... Păi tocmai de asta şi le distingea acum atât de clar din toată mulţimea de priviri pe care le întâlnea în cale pe acel peron… Era chiar el. Iar, lui însuşi, nu putea să-şi dea doar nişte mărunţiş.
Scoase portfeul luând o bancnotă. Dar, când să i-o dea, văzu că era tocmai bancnota jubiliară cu multe zerouri, care vibra între degetele lui atrăgându-i atenţia. Da: atrăgându-i atenţia fie ce mare valoare are, fie că face parte dintr-o foarte limitată emisiune bancară, destinată deocamdată doar lor, stăpânilor financiari!… Aşa vibrau firele nevăzute cu care era asigurată hârtia specială tipărită cu multe zerouri, care nu voia să i se desprindă de mână,  sau aşa avea el impresia, dându-şi seama că nu trebuia să o dea, ci să o pună deoparte, în buzunar, extrăgând din portfeu o altă bancnotă, substanţială dar normală, adică de vreo sută sau două sute, nu mai mult, cu care să-l onoreze pe puştiul ce-i readucea propria-i tinereţe. Propria-i tinereţe pe acele peroane de la Roma Termini.
Dar propria-i tinereţe i se demască demonstrându-i tocmai ce deprinsese ea mai rău. Pentru că, exact această ezitare a lui cu portfeul în mână fu de ajuns. Fu de ajuns  pentru hoţeasca prezenţă de spirit a puştiului murdărel; fu de ajuns pentru ca acela, cu un gest rapid, care bătrânului îi era chiar cunoscut şi familiar, să-i smulgă portfeul. I-l smulse, i se hlizi obraznic în faţă şi-o rupse la fugă lăsându-i în imagine râsul acela şi ştrengar şi neiertător, şi glumeţ şi cinic şi nepierzător, care ştia prea bine că i se configura pe măsură ce se deprindea cu cele rele şi devenea priceput în practica lor… Ştia extrem de bine. Atât de bine, încât chiar îşi dădea seama că era acelaşi cu propriul său zâmbet.
Dar nu stătu să-şi facă multe socoteli ci o rupse şi el la fugă pe urmele puştiului.
Şi alerga, alerga… Se îmbulzea printre călători şi căuta să nu-i piardă urma…Alerga în forţă…Din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai convins că aleargă după propria sa tinereţe.
Sau, chiar, după propria sa adolescenţă. Alerga fără să-i pese de nodul care i se punea în gât. Alerga, da, după tinereţea de care avea nevoie tocmai pentru ca să nu i se pună un asemenea nod în gât. Nu după portfeu alerga, ci după ceea ce fusese chiar el însuşi cândva.




4.

Pe măsuţa de cafenea la care s-a aşezat frânt, încercând să-şi astâmpere bătăile inimii, a apărut apa, cafeaua şi înaltul păhărel cu, fireasca aici la Roma „ Sambucca Romana”  pe care nu ştia nici când le comandase, nici când şi-a amintit de combinaţia lor care, uneori făcea bine la starea de sfârşeală pe care ţi-o dau beteşugurile bătrâneţii. Dar, pe o farfurioară separată apărea şi bonul de casă pe care-şi dădea seama că trebuia să-l plătească, mai ales că degetele chelnerului aşteptau răbdătoare alături.
Ceea ce-l făcu să-şi amintească de portfeul smuls din mână şi să exclame nedumerit:
- Dar nu se poate; doar eram chiar eu acela!… Nu se poate să-mi fur eu, mie,  propriul meu portfeu!
Auzind de furt şi de portfeu, chelnerul parcă mârâi; sau, poate spuse numai suma care era trecută pe bonul de casă. În ori ce caz, când ridică privirile spre el, îşi dădu seama că omul era încurcat între a-i arăta respect conform îmbrăcămintei sale de mare eleganţă sau a nu permite să fie amânat cu plata. Dar el nu pricepea şi găsea o singură explicaţie: „Poate c-o fi Costi; şi de asta stă şi mă priveşte; vrea să-şi dea seama dacă sunt într-adevăr eu!”… Şi chiar îl întrebă:
- Eşti, cumva nedumerit că mă vezi aşa?
- Nu domnule – nu pricepu nimic acela – vă-ntrebam dacă vreţi să vă schimb bancnota, văd că ţineţi mâna pe ea.
Atunci îşi dădu seama că-n palma pe care şi-o sprijinea pe mica măsuţă rotundă de cafenea avea tocmai bancnota cu multe zerouri care vibrau ca un magnet ce nu i se desprindea de degete; cea pe care o ascunsese în buzunar spre a scoate alta cu care să se onoreze pe sine însuşi la vârsta tânără, să-şi facă sieşi o bucurie simţindu-se tânăr şi cu bani cât să-şi ia şi haine şi mâncare şi să petreacă…Aşa că mârâi spre chelner apăsând palma mai tare peste hârtie:
- Asta nu-i a ta; e-a mea!… Am scos-o ca să mi-o dau mie, dar nu credeam c-o să-mi fur portfeul şi-o să fug…- şi, la figura aceluia cam grăbită, căreia nu-i ardea nici de glumă, dar nici să creadă toate aiurelile clienţilor, îl linişti băgând cealaltă mână în buzunarul elegantei croieli din stofa de păr de cămilă şi scoţând câteva hârtii mai mici şi mărunţişul; mărunţişul pe care, prima dată, voise să-l dea puştiului: Poftim!… Nu, nu eşti Costi; Costi nu putea avea obraz măsliniu… măsliniu şi cam asiatic, aşa cum ai dumneata… Sigur nu eşti. Dar, spune-mi: Nu cunoşti unul Costi, un român şaten, nu măsliniu,  care face pe aici cam ceea ce faci şi dumneata?… Costi… A fost ofiţer de marină… Marina regală!… Te rog întreabă; poate fata de la casă ştie ceva de el; poate barmanul sau patronul… Dar fata de la casă, sigur, fiindcă era bărbat arătos. Întreab-o de Costi...
Omul dădu din cap alegându-şi din mărunţiş piesele ce achitau suma de pe bon şi, fără a îndrăzni să-şi ia şi bacşişul, făcu o aluzie ca acesta să i se dea:
- Doriţi să vă pun Sambucca în cafea, sau o beţi cu apă?
- În cafea, asta e reţeta pentru inima mea care uneori încetineşte; n-am mai băut de mult, dar asta le dădeam eu aici bătrânilor vagabonzi când strângeau ceva bănuţi… Mi-am amintit: da, după atâţia ani mi-am amintit, pentru că acum mă strânge inima pe mine… – răspunse el obosit, împingându-i restul de mărunţiş, dar având grijă să bage banii de hârtie în alt buzunar decât cel în care punea bancnota cea mare - Apa mi-o desfac eu, când am nevoie - şi încercă să-i învingă blazarea faţă de căutările sale, explicându-i: Pentru ca s-o beau după aceea cu apă, îmi mai aduci o Sambucca şi, poate, vreo veste despre Costi de pe la ăştia care servesc ca şi dumneata. Notează: „Costi”, fost ofiţer de marină; nu se poate să nu se fi lăudat el printre voi!… Adu-mi răspunsul odată cu Sambucca, iar restul îl păstrezi!  
Chelnerul dispăru purtându-şi sportiv tava, iar lui îi rămase deschisă perspectiva către intrările peroanelor marcate de stâlpi eleganţi încărcaţi cu tot felul de inscripţii luminoase. Lângă unul dintre aceştia îl văzu pe puşti. Îl văyu mai întâi neclar, într-un halo, dxar i se clarifică din ce în ce mai mult până când atitudinea insolentă i se distinse bine: Lenevea sprijinindu-se de stâlp într-un umăr şi cu talpa unui picior îndoit din genunchi a semn de odihnă, ţinea coatele la fel de lenevos,  îndoite spre a-şi înfunda palmele în buzunarele oblice de la geaca de piele. O geacă prea mare pentru el, care-i ascundea silueta adolescentină, dar i se profila mutra obraznică bine cunoscută: Cu privirile sugubăţ-rapace pândindu-l, dar păstrând parcă o distanţă sfidătoare, de la care să poată dispărea fără greutate şi necaz, dacă va fi cazul.
Da, simţise mai întâi privirile; simţise în ele ceva, ca un instrument de mare distanţă, precum cele optice cu care te fixează trăgătorii de elită, sau punctul de infra-roşu pe care îl au mai nou lunetele de la armele acestora. Simţise ironia cinică faţă de el ca victimă, ascunsă-n umilinţa cerşindă a copilului ajuns de mic printre rele; simţise transmiterea unor unde care-l buzunăreau de la distanţă, prin scurte spoturi ale privirilor care se făceau a fi nepăsătoare şi chiar altundeva direcţionate, dar pândindu-l pe el, direct pe el. Le simţise văzând vag ceva spre care simţea nevoia să ridice paharul ca şi cum ar fi închinat pentru prietenie sau împăcare…
- Iartă-mă, dacă am uitat de tine atâta vreme - îi spuse, sau ar fi vrut să-i spună dacă acela s-ar fi apropiat – De fapt, n-am uitat; geaca asta se află la mare cinste, într-o vitrină cu documente rare, distincţii şi diplome importante, deasupra lambriurilor din lemn de cedru ale biroului meu. Dacă ţi s-a părut că am uitat, iartă-mă şi hai să ciocnim. Am venit aici special ca să ciocnesc în sănătatea ta; şi chiar în ciuda altora pe care am vrut să-i ajung, dar am ajuns să-mi dau seama că merită să-i dispreţuiesc... Sau, în ori ce caz, să te preţuiesc mai mult pe tine, în cinstea căruia, uite, ridic paharul şi beau această Sambucca de Roma Termini şi mă înclin...                            
 De partea cealaltă, simţi de la distanţă o plecăciune asemănătoare, sau chiar mai scurtă, ca un răspuns de acceptare, dar nu mai mult. Apoi, încet, încet distinsese geaca – geaca aceea de piele cu umerii prea largi pentru făptura lui; geaca făţoasă cu care îşi înlocuise bunda în care-l încălzise grijuliu părintele Trojian; apoi distinse întreaga poziţie a adolescentului, mai mult nepăsătoare decât provocatoare, cu o talpă şi un umăr sprijinite în gest de odihnă de stâlpul ce înălţa deasupra semnalele luminoase ale peroanelor.
- Vino încoace - îi făcu el semn ridicând chiar mâna care ţinuse bancnota aceea mare, simţind şi acum vibraţiile ei – Vino, că doar tu eşti cel care s-a aşezat la masa asta, tu eşti cel căruia îi aparţin banii şi actele din portfeu, tu eşti… eşti eu, ce mai? Tu şi cu mine suntem una!… Vino aici, fiindcă eu, la Roma, sunt cum eşti tu; numai şi numai cum eşti tu; nu am să fiu cum sunt eu acum; Roma e tinereţea, e adolescenţa mea şi nu am nevoie… Adică nu. Nu!… Nu-i adevărat: am. Am nevoie de geaca aia… O văd prea bine, o ştiu prea bine!… Vino!… Uite, îl vor căuta acum şi pe Costi, şi ne va ajuta el să ieşim din încurcătură. Vino, ce naiba?! Ştiu că viaţa ne-a înrăit şi ne-a făcut să fim temători. Precauţi, zicem noi, ca să nu ne recunoaştem sălbăticia şi neîncrederea căpătată unii faţă de alţii… Fie şi precauţi!… Cu toate că, de fapt, suntem doar revenirea la simţămintele de animale sălbatice… Fiindcă ne-am îndepărtat mult de viaţa sărăciei aceleia curate şi bogată-n dragoste pe care am trăit-o eu doar undeva, în sat la tata când eram prea copil şi apoi, printre oamenii păstoriţi de blândul părinte Trojian, de la care am fugit ca să ajung aici şi să găsesc geaca pe care tu o porţi acuma!… Am găsit geaca, am învăţat toate relele, apoi m-am dus în America şi mi-am perfecţionat această mizerabilă învăţătură… Asta a fost: În America n-am făcut decât să perfecţionez ce-am învăţat aici. Cu unii mult mai ai naibii care, în loc să dea lovitura la buzunare, manevrează cifre şi buzunăresc întreaga omenire... Credeam că-l prind pe Dumnezeu de picior ajungându-i din urmă şi, uneori, chiar întrecându-i în abilitate; dar, cu mintea de-acuma îmi dau seama că nu e prea mare scofală de capul lor. Ascund totul în cifre, în formule finaciare abstracte ca să nu mai ştii ce acoperire au atunci când se extind şi cuceresc. Iar ştiinţa de care dau dovadă cu adevărat şi pentru care au făcut înalte şcoli cu diplomele ca nişte privilegii restrânse la numărul lor mic, este că fac din toată mişcarea omenirii, din toată mişcarea de mărfuri, bani, forţă de muncă, din toată mişcarea de inventivitate, de capitaluri, de tehnici, din toată mişcarea de aspiraţii şi civilizaţie, un limbaj încifrat pe care să-l ştie numai ei. Apoi umflă prin sistemele lor bancare aceste cifre mai mult decât pot să ducă ele şi intră într-un joc pe care numai se fac a-l putea stăpâni. De fapt, doctoratul lor adevărat - pe care eu n-am avut nevoie să-l iau niciodată fiindcă am venit cu el de aicea, de când eram ca tine sau, mai bine zis când eram tu – este o diplomă doar în ştiinţa manipulării altora.. Da,da, crede-mă; de asta le-am dat cu tifla şi am venit din Davos la tine, am coborât cu trenul printre Alpi cântând „La Roma, la Rooomaaa”... Pentru că furtul de aici e mai cinstit şi mai pe faţă. În vreme ce, atunci când cifrele acelea pe care ei le-au umflat cu mijloacele secrete, ale corporaţiilor secrete din universităţile lor, plesnesc, iar criza se-ntinde, ei dispar nevinovaţi şi-i fac să plătească pe cei pe care i-au manipulat!... Asta-i toată ştiinţa lor, de asta au nevoie de putere. Fac ceva pe puterea lor!... Eu am venit la tine; vreau să fiu iarăşi doar atât cât eşti tu, fără să am nevoie de ei, fără să am de a face cu ei!... Adică, fără să fi avut vreodată de a face cu asemenea...  Ha, puternicii lumii!... N-am nevoie de ei aşa cum nimeni n-ar avea nevoie dacă n-ar ţine ei cu dinţii de omenire!... Ei trag sfori ca să devină puterea ocultă, deasupra celorlalţi, ne atinsă de belelele celorlalţi, ba chiar scoţând profituri din belelele pe care le aduc pe capul celorlalţi , fără a fi văzuţi de ceilalţi!... Vino omule; ţi-am spus că n-am nevoie de ei şi că în faţa mea ei nu se pot da mari. Eu am faţă de ei, în plus, şcoala de aici, de la Roma Termini. Adică te am pe tine în componenţa mea. Aşa că, apropie-te!... Apropie-te... Vino odată, omule, puştiule stricat de mic!... Nu mă mai sfida de la distanţa aia la care stai în geaca mea, că nu eşti altul decât mine!... Da, şi tu îi dispreţuieşti! M-am gândit la asta din tren: Că nu s-ar putea să nu-i dispreţuieşti... Aşa cum, cu toţii, îi dispreţuim pe oamenii politici cu gloria lor construită artificial, atunci când îi vedem pe dinăuntru, cu hibele lor, cu meschinăriile lor, cu micimea lor. Când simţim că, în loc de propaganda politică pe care şi-o vor strălucitoare le duhneşte gura, în loc de gesturile ferme de la tribună le tremură mâna pe pahar, în loc de paşii fermi cu care vor să arate că înaintează eroic, le put picioarele!... Ți-am ţinut discursul ăsta încă din tren, venind spre tine; şi trebuie să ţi-l spun tot, aşa cum m-am gândit. Eşti obligat să mă asculţi ca să-ţi dai seama că ăştia pe care i-am părăsit sunt şi mai periculoşi fiindcă nu se arată în public, nu ies în faţă ca să le remarci asemenea hibe, ci îi condamnă la asta numai pe politicienii pe care îi folosesc; ei rămân în umbră, ca nişte eminenţe cenuşii ale guvernului ascuns al noii ordini. Dar, în afară de acest ascunziş mafiot, nu e de capul lor nimic mai mult decât la alţii. Ți-o spun eu, care fac parte dintre ei!... Eu, marele parvenit dintre cei pe care sistemul lor vrea să-i înfunde şi să-i domine şi să-i ţină-n zgardă cu cipuri ca la animalele sălbatice dintr-o rezervaţie!... Superioritatea tehnicii pe care au cumpărat-o, asta e totul; şi nu ceva din capul lor, din sentimentele lor...
Se scutură, ca şi cum ar fi aţipit pe scaun cum aţipise şi în tren. Sau, poate aţipise toastând cu mâna pe pahar. Avu impresia asta, la fel cum o avea pe cea că puştiul, obrăznicătura, cel care-l buzunărea de la distanţă, ceda îndemnându-se să se mişte... Îl îndemnă şi el. Adică, încercă un îndemn mai credibil decât discursul dinainte prin care mai mult se justifica pe sine, decât îi crea celuilalt justificarea ca să aibă pentru ce să se apropie:
- Haide, vino!... Ni-l găseşte şi pe Costi!... I-am promis măsliniului că-i dau un bacşiş gras dacă ni-l găseşte pe Costi. L-am pus să scormonească pe la toate muierile care tînjesc după el... Vine Costi şi aflăm, poate, ce s-a-ntâmplat cu tata… Cu toate că, dacă geaca aia de piele e pe tine atârnând cu umerii ei mari, înseamnă că nu mai e pe umerii lui. Înseamnă că… Oare ce înseamnă?!
Geaca venea spre el. Reuşise. Invitaţia fusese acceptată. După atâta efort care, din păcate, îl epuizase slăbindu-i convingerea în propriile-i argumente şi făcându-l neîncrezător. Neîncrezător şi nesigur ca toţi beţivii bătrâni cărora, când aveau ceva bănuţi cum găsise şi el în buzunarul elegantului palton, le aplica în tinereţe tratamentul cu Sambucca, făcându-i pentru o clipă să se simtă avuţi ca şi domnii care beau Sambucca la asemenea terase elegante:
- Oare ce înseamnă?… Oare va veni Costi să ne explice?

                                
5.

    Costi a venit până la urmă. Şi i-a explicat…
    Adică, fiind grăbit să se-ntoarcă la treabă până nu-i  observa patronul lipsa, l-a luat pe puştiul nedormit şi l-a dus la bătrânul acela olog, veteran care nu se prea ridica de pe scaunul lui şi, în plus, mai împingea încă două cărucioare cu boarfe. Le ţinea cu el şi le târâia după el când măturătorii, cei cu salariu de la Ferovia Italiana, îi cereau să se mute ca să facă curat, fiindcă lui n-aveau cum să-i ceară să facă; pe el îl scuteau sau, poate, chiar îl respectau. Doar ceilalţi, supuşii lui trebuiau să măture în vreme ce ei stăteau la cafea în salopetele date de întreprindere. Veteranul era un fel de administrator, de punct stabil al măruntului depozit de boarfe pe care-l lăsau pentru noapte toţi vagabonzii lumii aciuiţi în cotloanele din tot jurul şi perimetrul gării Termini, toate mutrele de derbedei, cloşarzi, pungaşi, ologi, beţivi, ţicniţi, cerşetori, boschetari, trişori, salahori, expatriaţi, evadaţi, rataţi, dezabuzaţi, demenţi, invalizi şi criminali, schilozi la trup sau schilozi la minte, refugiaţii din alte locuri ale lumii,  exilaţii ca şi urmăriţii, cei care ar fi muncit dar nu ştiau să găsească sau cei care s-ar fi dedat mai degrabă la furt, înrăiţii, înfometaţii şi neadaptaţii, însetaţii şi deshidrataţii, oameni cu toate poftele pe buzele crăpate şi cu toate resemnările în ochii îngălbeniţi, disperaţi sau dezarmaţi, învăţaţi ca să întindă mâna să c erşească sau s-oîntindă c a să fure, degeneraţi, damblagiţi, automutilaţi, râioşi, beţivi, cuţitari, scrofuloşi, ciorditori şi amnezici... Nu neapărat deosebiţi prin asemenea atribute, ci fiecare întrunind mai multe la un loc. Peste toţi şi pentru toţi era recunoscut ca şef şi loc fix, denumit în argoul lor mândru de miştourile deposedaţilor vieţii de după războiul care-i scăpase pe italieni de Ducele Mussolini,  „ducele dormitorului”. Ducele instalat perpetuu în înălţimea scaunului cu rotile, iar servanţii lui fiind betegii şi beţivii care nu se mai învredniceau să plece dimineaţa spre şansele obscure ale marii aşezări, mulţumindu-se cu ce ciupeau prin gară şi prin autoparcul liniilor de autobuze ce plecau şi veneau spre şi din toate colţurile Cetăţii Eterne.
Dar, toate acestea le înţelesese el mai târziu, când a ajuns să deprindă argourile diferitelor generaţii ale adunăturii de mutre specific declasate, ce se topeau la lumina zilei dispărând în foiala marelui oraş, dar pe care-i adunau mai ales cele vreo trei ore de noapte când marea gară stagna. Ducele dormitorului era un fel de  administrator-paznic al micilor boccele cu trusoul lăsat în păstrare de oamenii străzii ce migrau şi reveneau spre locurile lor de muncă, de cerşetorie, de ciupeală, de ciordeală, de ghicit, de vândut ambulant mărfuri expirate depozitate prin cine ştie ce găuri, de făcut salahorie, gunoierie, condamnări la munci publice, de dat lovituri sau de sprijinit bandele mai organizate, de căutat prin pubele şi prin depozitele de gunoaie, de selectat ce se mai putea salva din mărfurile învechite în depozite, de curăţat locurile abjecte la care nu se băgau nici gunoierii şi, bine înţeles, de pândit orice ocazie de a se alege cu ceva în marile aglomeraţii şi-n târgurile de vechituri… În mahalalele cu case pretinzând reparaţii minore, încercau chiar meşteşuguri pe jumătate învăţate, dar nu renunţau nici la cealaltă jumătate de învăţătură: a iuţelii de mână şi a prezenţei de spirit, a golirii rapide a portofelelor furate şi a debarasării îndemânatice, în nevăzute locuri numai de ei ştiute, a oricărui corp delict ce-i putea da de gol la vreo razie de care se ascundeau mimând, sau luându-şi chiar în serios identitatea de beţivi ai străzii. Aceasta fusese şcoala pe care-o urmase şi el, pregătindu-l pentru restul vieţii în lumea spre care fugise; şcoală netrebnică dar folositoare şi aspră, care i-a fost la fel de utilă şi-n umilinţa scormonirii gunoaielor sau ciupelilor de la trecătorii neatenţi, dar şi-n sălile luxoase ale consiliilor de administraţie din etajele numerotate de la zeci în sus ale clădirilor Wall Streetului. O şcoală perfectă de reeducare ş reciclare rapidă pentru el, suflet curat de care se lipiseră nişte învăţături prea morale cât trăise vreme de un an de oază sfântă şi arhaică printre oamenii aceia care ascultau cu smerenie smerenia sfaturilor părintelui Trojian!
Le înţelesese mai târziu, primind prin experienţe dure şi învăţătură mai grea un alt botez decât cel cu busuioc frumos mirositor în prospeţimea sfinţită a stropilor de apă -  comori la fel de nepreţuite ca şi viaţa oamenilor acelora simpli şi fără tăgadă în credinţa lor. Mai târziu, când ajunsese puştiul expert al experienţei tuturor mizerilor acelora şi se scuturase de toţi stropii luminoşi şi strălucitori ai aghiazmei primite cândva, deveni rău şi cinic ricanând faţă de alţii. Asta, însă, mai tîrziu; adică, îşi însuşise răutatea şi reaua credinţă odată cu timpul şi cu lecţiile dure  ce le primea de la viaţa sa care îşi pierdea rădăcinile.
Atunci, însă, respectase fără să înţeleagă modul expeditiv în care-l tratase vărul Costi luându-l de lângă locul unde-l aştepta, ducându-l în fugă la ducele din scaunul cu rotile şi lăsându-l lângă acela fără a se opri din mers, ca şi cum ar fi trebuit să demonstreze cuiva că e mereu chelner în serviciu şi umblă ducând tava. Respectase cu speranţă graba lui Costi de a scăpa de el, nu îmbrăţişându-l, după cum ar fi simţit nevoia sufletul său de copil orfan, ci doar aruncându-i:
- Vorbim deseară, când vin şi eu la dormitor. Acum fug că-mi taie din remiză indianu!…
Înţelesese că dormitorul erau peroanele, tunelele, boschetele şi cotloanele din jurul gării, pe care le folosea şi vărul Costi, tot aşa cum folosea closetele de acolo pentru toaleta de dimineaţă când, ca şi cum ar fi venit de acasă, se prezenta freş-bărbierit, pieptănat şi cu cămaşa curată pentru a îmbrăca jacheta albă cu ecusonul „Expresso italiano” care clipea şi pe una dintre firmele luminoase ale gării. Iar orientalul măsliniu venit din indii, care-i tăia din remiza luată drept o plată  la cât vindea şi nu la câte ore muncea, era patronul acelui butic cu grăbiţi clienţi străini care căutau gustul italienesc în plăcintele lui pipărate asiatic.
Ducele, cu un ochi umflat, sau acoperit de-o umflătură peste pleoapă, ceea ce-l făcea să privească pieziş, cu capul lăsat într-o parte, îi spuse ca şi cum l-ar fi aşteptat, dar nu cu sentimentele cele mai bune:
- Sper că n-ai să-mi iei scaunul. Dacă nu era taică-tău, n-aş fi avut parte de aşa ceva; rămâneam la cărucioarele astea de bagaje de pe care, când se-nfurie, hamalii ne dau jos!… O să te mulţumeşti cu lucrurile; uite, ţi le-am legat pe căruţul ăsta şchiop de-o roată şi întărit de mine cu sârme după ce ei l-au aruncat, aşa că n-are cum să ţi-l ia cineva… Eu dormeam pe el, lângă taică-tău care stătea pe scaunul acesta. Că l-a adus Costi cu tot cu scaun de la spital… L-o fi furat, i l-or fi dat ăia de milă… Asta nu ştiu!… Fapt este că, de-ar fi avut zile, n-ar fi stat el, taică-tău, mult aici; cu scaunul acesta putea să ajungă şi mai departe. Dar i-a fost din ce în ce mai rău şi l-am îngrijit noi până… Da, mai avea, încă, un flacon de penicilină pe care o purtase pe unde mi-a povestit că v-aţi tot refugiat; dar nu i-a folosit la nimic. Sau era expirată, sau nici invenţia asta  nu-i cine ştie ce brânză, ca să creadă lumea că n-o să mai moară. Uite că el a murit. În scaunul acesta a murit… - Şi se zborşi deodată: Acum, n-o să mi-l iei. Eşti tânăr, eşti zdravăn, te ţii pe picioarele tale; poţi să dormi în căruţul pe care ţi-l ofer  în schimb!…
Dar el nu-i dădu atenţie. Rămăsese mut: Ştia; ştia mai mult ca sigur că tatăl său se prăpădise. Se aşteptase să nu-l mai găsească şi ştia că venise acolo mai mult ca să afle ce se-ntâmplase cu singurul său punct de sprijin în toată lumea asta. Dar confirmarea, „certificatul”, de abia atunci le avea. De abia atunci auzise clar din vocea dogită a ologului aceluia cu piept monumental şi o bonetă lunguiaţă din uniforma cine ştie cărei armate, o bonetă de-un bleumarin decolorat cu vipuşcă albastru mai deschis, poate de aviator, poate de infanter marin şi chiar rozetă indicând un grad sau o armă în ascuţişul croielii de pe frunte, pe care omul o purta aplecată spre ochiul celălalt, cel valid; de-abia atunci implacabilul se confirmase ca şi cum cuvintele s-ar fi săpăt în piatră: „În scaunul acesta a murit”…


6.

În scaunul acela murise.
Şi, poate chiar acolo, în colţul mai retras, pe peronul străin, în ţară străină.
Acolo se sfârşise cel pe care-l crezuse întotdeauna un stâlp puternic de care se putea sprijini; ba, chiar, de sprijinul căruia avea nevoie, în sprijinul căruia îşi avea speranţele sau năzuinţele, sau visurile lui de copil încă necopt.
Murise în scaunul cu roţi pe care îl putea vedea, dar în care nu şi-l putea închipui. Tocmai pentru că nu şi-l putea închipui înlocuit de figura aceea barbară cu nas borcănat şi-o pleoapă peste ochi aproape cât şi nasul, cu creştetul pleşuv acoperit de boneta aia cam într-o parte; figură de comandant trăsnit al unei armate de schilozi, cu pielea feţii întreţesută de vinişoarele băuturii proaste, a frigului înfruntat cu trenţe şi a respiraţiilor viciate în sordidele lor îndeletniciri şi medii de existenţă.
Nu; nu şi-l putea închipui într-un asemenea mediu!… Tatăl său era un  zeu frumos, aşa cum arăta în albul imaculat ţesut cu bumbii şi ancorele de aur ale uniformei marinei regale, nedespărţită de eleganţa stiletului aşezat cu lănţuguri şi marochinării fine pe şold şi ceaprazurile chipiului avântat, cu frunze de stejar pe cozoroc în replică la galoanele gradelor de pe manşete. Uniformă de care era cu atât mai mândru cu cât visase la ea ani întregi cât fusese copil de trupă, crescut de mic în cazărmile marinăreşti unde-l primiseră ca orfan de război; şi nu era mândru numai el, ci toţi sătenii aproape de un neam cu părintele său căzut, când îl vedeau cu ţinuta superbă aducându-şi mama de braţ la hramul bisericuţei lor din capul dealului.
Fusese şi el mereu în vacanţele din copilărie la acel hram şi îl impresionase întotdeauna bătrânul preot din biserica mică şi tainică, bucurându-se ca o rudă şi un părinte al lor de triumful în viaţă a fiului văduvei. Era altceva decât în lumea oraşului; îşi amintea prea bine: Era o altfel de sărbătoare în sfinţenia ei simplă, cu oameni care ştiau să trăiască împreună o adevărată bucurie spirituală: Oprindu-se chiar în faţa tatălui său care-i săruta crucea ferecată pe lemn înnegrit, preotul mulţumea Domnului pentru dărnicia cu care hărăzise soarta acelui copil orfan, dăruindu-le şi lor, celor din sat, bucuria de a-l putea vedea astfel realizat, în superba lui uniformă.
Şi, lângă fiinţa admirată a tatălui său, fiind an de an în bisericuţa aceea cu sfinţi atât de intimi înconjurând pereţii, încât şi preotul părea a nu se desprinde, ci a fi unul dintre ei, cuvintele de la un praznic deosebit, la care a participat când crescuse mai mare, i s-au întipărit ca şi cum era destinul său, de băiat ce intra în adolescenţă înrădăcinat în propriul exemplu al realizării familiei sale:
- A ajutat Dumnezeu sprijinul nostru de obşte creştină pentru copilul văduvei Steriana să ajungă domn mare, ofiţer, cinstindu-ne satul aşa cum îl vedem şi-l binecuvântăm astăzi, ca ram de aici, din lumea drept credincioasă a satului nostru, a neamurilor noastre cu care ne înrudim întru Hristos! Şi să ne fie exemplu de într-ajutorare, că săraci suntem, dar puternici în voinţa dată de Domnul spre a face bine, urmând pilda acestei griji a unuia faţă de altul, pentru că el, la rându-i, a luat alţi copii din sat şi i-a ajutat să ajungă la şcoli de unde vor ieşi luminaţi spre a se înstări mai bine decât noi. Pentru că, astfel, pas cu pas, unul sprijinindu-l pe altul,  neamul ni se întăreşte înstărindu-se fiecare, generaţie cu generaţie, cu câte încă puţină învăţătură şi rost pe lumea asta. E legea neamului nostru şi a Dumnezeului nostru să creştem astfel, puţin câte puţin, atât cât fiecare poate da drept sprijin altora; că din puţin se face cinstea cu care omul şi familia lui înaintează; şi înaintăm astfel cu toţii slujindu-ne obştea creştină, ca şi ea pe noi; şi devenim poporul puternic al lui Dumnezeu şi al fiului său Mântuitorul…
În vreme ce ei ieşeau luminaţi de la hramul bisericii sărbătorit astfel, jos, în şoseaua din vale, la Primărie, îi aşteptau unii în camioane cu steaguri roşii, strigându-le cu totul altceva: Îi învăţau să se urască între ei. Iar când au ajuns la Constanţa, acasă, au aflat că vărul Costi, din partea mamei, coleg şi crescând în grad odată cu tatăl său, plecase profitând de faptul că vasele americane ridicau ancora şi lăsându-le lor avertismentul, prin bătrânul comandor, că avea să urmeze prăpădul.
Prăpădul urma, într-adevăr, dar boala mamei, care se agrava, îi făcură să uite asta. Totul se concentra în jurul speranţei pe care o aducea penicilina pentru care trebuiau pe atunci cheltuite averi.
Apoi totul se tulbură, aşa cum se tulbura şi-n mintea lui amintindu-şi ca-n ceaţă. Nu mai reuşea să revadă decât imagini vagi, cu tatăl său mângâindu-şi uniforma şi aşezând-o în şifonier ca pe un lucru fără rost; sau, bine-nţeles, tot cu el, în haine civile,  venind de la diverse munci şi numărând bănuţii câştigaţi, luându-l de mână şi ducându-se amândoi să pescuiască, dar nu cu plăcere, ci cu bucuria de a aduce ceva de gătit acasă, unde-i aştepta, aproape sfârşit de pierderea fiicei şi bunicul dinspre mamă, bătrânul comandor care spunea mereu: „Eu îi cunosc pe ăştia din război, de când îi luam prizonieri, cât de primitivi sunt!”… Apoi, cum mai mulţi ofiţeri daţi afară s-au făcut pescari adevăraţi, cu barcă şi scule,  fiindcă aveau demnitatea să arate că ştiu a trăi prin muncă, peştele prins vânzându-l în piaţă. Îşi câştigau astfel un trai cinstit în noile condiţii, dar ura semănată de politruci s-a năpustit din nou:  au venit echipe de şoc ale noului regim, le-au confiscat marfa  şi au scris pe lăzile lor „speculanţii poporului” . În tot acest timp, mama lui se stingea, iar tatăl făcea cu disperare rost de bani aşteptând penicilina, celebra speranţă a epocii aceleia, promisă în secret de nişte vameşi, ca pe-o minune ce putea s-o salveze.
Pentru ca, după înmormântare, să-şi învingă durerea şi să-i vorbească lui bărbăteşte despre faptul că trebuiau să devină fugari dacă voiau să scape de acolo: Ăştia vor să ne distrugă pe cei care slujim ţara, ca să poată să o vândă…  Pe bunicul l-au arestat mai înainte şi le-a dovedit că nu aveau de ce să-l acuze; dar l-au arestat încă o dată pe când îşi îngrijea fata bolnavă. Iar pe mine m-au dat afara tot când boala ei ne-a adus cea mai mare durere din familie; m-au şters din controalele care-mi dădeau gradul şi funcţia. Vine un mare val de ură asupra noastră, un val distrugător de ale cărui interese nu-mi dau seama; aşa că n-avem altă cale decât să trecem Dunărea, să ajungem dincolo de lumea asupra căreia vine această ură…
Şi-l aminteşte vorbindu-i astfel, dar şi-l mai aminteşte ţinându-l de mână când intrau la vorbitorul ce li se permisese ca să-l vadă pe bătrânul comandor arestat fără nici un motiv real, dar băgat mereu în diverse loturi de acuzaţi de care noul regim voia să scape:
- M-ai primit în familia dumitale - îi spunea în şoaptă grăbită tatăl, cu obrazul sprijinit de gratiile care-i despărţeau - nu te-ai opus căsătoriei fiicei dumitale cu mine, care veneam de jos, mi-ai fost ca un tată. Dar acum, tocmai pentru ce mi-ai transmis din partea lui Costi, va trebui ca şi noi…înţelegi, nu? – Şi şuieră repede, exprimându-se mai mult cu buzele decât cu glasul: Trebuie să plecăm; ăştia vor să distrugă tot ceea ce a fost… - Se asigură că, aşa cum le promisese fostul camarad care-i ajutase cu vorbitorul, erau pentru câteva minute singuri, dar nu avu totală încredere şi, luându-l pe el în braţe ca şi cum ar fi vrut să i-l arate mai bine bătrânului de după gratii, prin semne şi vorbe întrerupte îi spuse că hotărâseră să plece. Apoi, cu glas tare, se referi la el lăudându-l că învăţase bine să înoate, şi îi arătă muşchii ca şi cum, asigurându-l că va rezista la greu, ar fi vrut să-l consoleze pe bătrânul arestat oferindu-i imaginea unui nepot zdravăn. Pentru alte câteva clipe, îşi mai şoptiră ceva despre nişte legături care trebuiau căutate dacă scăpau din ţară şi, încă o dată mai pomeniră ceva de Costi ca de o speranţă.
Dar iată, vai, Costi nu reuşise să ajungă mai departe de Roma; ba nici măcar în Roma, ci doar la intrarea ei în gară. Unde-şi câştiga traiul, dar şi dormea nopţile când nu lucra. Dormea printre vagabonzii şi beţivii aceia de la care părea că se cam molipsise, că se complăcea ne mai văzându-şi rostul altfel, ne găsind nici o cale de a persevera să ajungă unde trebuie. Arăta uneori a nu mai şti unde trebuia să ajungă, cu toate că el spunea că de asta doarme în gară: ca să strângă bani să poată cândva să-şi ia zborul.
 Dar puştiul proaspăt ajuns în atmosfera aceea de pierzanie, îl surprinsese că, de fapt, doar bea şi plângea. Uneori, numai, îl consola spunându-i că, dacă a venit şi el, vor munci amândoi şi măcar îşi vor găsi vreo cămăruţă pe undeva, ieşind din clanul comandat de ologul care trona în scaunul  cu roţi moştenit de la tatăl său.


7.

I-a liniştit aceluia grija că i-l va lua. A acceptat schimbul cu căruţul de peron provenit de la reformă şi legat cu sârme, pe care acela îi păstrase, legat tot cu sârmă, balotul cu toate rufele şi ce mai rămăsese de la tatăl său.
  - Eşti un băiat bun dacă-mi laşi scaunul! -  îi spusese bătrânul vagabond pe care se pregătea să-l caute şi acum, după ce cafeaua cu Sambucca îi va mai pune în mişcare inima şi, poate, puştiul acela obraznic ce-l pândeşte sfidător de la distanţă purtându-i geaca, se va apropia spre a-l duce unde trebuie.
Da: Geaca de piele cu care-şi înlocuise bunda primită de la părintele Trojian. Despre ea fusese vorba cu bătrânul beţivan olog care-i dădea lucrurile rămase:
- Te răsplăteşti cu scaunul acesta pentru faptul că ţi-am păstrat atâta vreme balotul de la taică-tău… L-am păstrat, da, aşa cum m-a rugat el care, ultimele zile, când murea în braţele mele, tot aştepta să vii şi, când se mai dezmeticea din chinuri, mă-ntreba dacă n-ai venit. N-am stat mult cu el, dar era un om deştept, cult, cum am mai cunoscut eu unul, ehe, cu multă vreme în urmă… Ce să-i faci? I-au tăiat piciorul ca şi mie, dar n-a avut norocul meu să se vindece. Poate şi pentru că spera prea mult în prostia aia cu penicilina. Că, uite, ai să vezi acolo, în lucrurile pe care ţi le-am legat şi ţi le-am împachetat – o să-mi dai tu un rachiu pentru asta! – ai să vezi acolo că ţi-am păstrat şi ultima fiolă pe care o mai avea când i-au dat drumul din spital, cu tot cu scaunul acesta, numai ca să scape de el… Pesemne că văzuseră şi doctorii că nu mai aveau ce face… sau, cine ştie, or fi crezut chiar că l-au vindecat!… Ţinea fiola şi-mi spunea mereu să chem pe cineva să i-o injecteze; dar eu n-aveam pe cine, iar Costi, care-l adusese aici, mi-l lăsa în grijă, aşa cum te-a lăsat acum pe tine… El munceşte, săracu şi vine  numai seara, după ce strânge ceva bacşiş de băutură… Da, ai să găseşti acolo fiola, ai să găseşti o plapumă şi-o pătură din care să-ţi faci aşternut când ducem cărucioarele la dormitor şi ai să găseşti, da, asta mi-a spus-o în mod special: Ai să găseşti o geacă de piele pe care ţi-a cumpărat-o de la un paraşutist olog cu care a stat în spital, dezinfectând-o, întărindu-i căptuşeala pe unde se desprinsese şi aşteptându-te să ţi-o dea când vei veni. E un cadou pentru tine, mi-a spus să nu uit să-ţi spun asta. Special pentru tine, pe care a cumpărat-o cu bani câştigaţi când mai putea munci pe undeva, sau cu nişte bani de ajutor pe care i-a căpătat la intrarea sau la ieşirea din spital. Nu mai ştiu exact; dar ţin minte c-a insistat să-ţi spun că a luat-o special pentru tine şi i-a reparat el, cu mâna lui, căptuşeala, ca să-ţi fie ca nouă. Da: o ţinea cu grijă în punga în care ai s-o găseşti; o geacă de piele, să ai cu ce te-mbrăca dacă ajungi la Roma… Mi-a repetat asta până în ultima clipă… Da, da: Avea mai multă încredere în mine decât în Costi… Şi, ştii de ce? Pentru că eu beau măsurat şi constant, aşa îmi spunea. În vreme ce Costi săracu, e bântuit de disperări; munceşte pe ruptelea, doar o reuşi să se smulgă de aici şi, deodată, cade-n beţie înecându-şi toate disperările… La asiaticul acesta indiano-arab care-şi numeşte firma „Espresso Italiano, e singurul care nu a fost dat afară până acum; îl ţine cioroiul fiindcă-l are pe bani puţini, jumătate i-i şi confiscă atunci când se îmbată, iar în sezoanele când face vânzare noaptea, îl are sigur pe el, fiindcă tot nu pleacă de aici… Nu uita, când desfaci, să-ţi pui geaca să te văd cum îţi stă. Mereu se întreba dacă, oare, o să-ţi vină bine!…


8.

Iar acum, geaca aia stă departe de el.
Şi, doar, e geaca de care nu s-a mai despărţit până, ehe, târziu, când a ajuns cineva în America. Nu numai ducele dormitorului de vagabonzi îi atrăsese atenţia asupra ei, ci şi Costi, când îl văzuse îmbrăcat, îl lăudase şi îi spusese să aibă mare grijă de ea. Îi repetase chiar, cu insistenţă, lucrul acesta. Ca şi cum ar fi fost un pericol dacă ar fi dezbrăcat-o, lăsând-o pe undeva. Dar el nu avea de gând să facă asta. O purta mereu, pentru că-i era şi haină şi adăpost şi chiar nu înţelegea de ce Costi insista asupra acestui lucru. Când lui îi era foarte clar. Îi era clar şi fără ca să-i atragă Costi atenţia.
Fiindcă e geaca lui, pe care a pus-o la loc de cinste, ca exponat de onoare în biroul somptuos pe care-l are în etajele Wall-Stretului, ştiindu-i acum toată lumea povestea. Dar uite că puştiul, cu mâinile băgate leneş în buzunarele ei, priveşte aiurea, ca şi cum s-ar fi răîzgândit şi nu i-ar vedea semnele disperate prin care el îl cheamă…
Îl cheamă şi îl asigură că totul va fi bine. Că nu e nici o supărare dacă i-a luat portfeul; că doar e portfeul lui, nu e al altcuiva!… Şi-a luat singur portfeul, de vreme ce puştiul acela e chiar el!… Carabinierii care-i trec uneori prin faţă majestuoşi ca nişte mareşali, nu au ce să-i facă. Nu există nici o reclamaţie împotriva lui. Doar nu o să se reclame pe el însuşi… Aşa că nu-şi dă seama de ce s-a oprit iarăşi, la distanţă, ferindu-se să se apropie… Desigur, e instinctul acela de copil hăituit ca un căţel de pripas, învăţat să se apere de agresiune şi să-şi smulgă de unde poate mâncarea, de la care nu mai poţi vedea dragoste adevărată şi credincioasă de vreme ce toată învăţătura lui e cum să se ferească de lovituri, să-şi ascundă osul şi să-şi arate colţii la cine-ar vrea să i-l ia sau i s-ar părea lui asta. Ehe, e vorba de educaţia temeinică a maidanului pe care cresc câinii de pripas, sau oamenii de succes, aşa cum sunt ei consideraţi în înaltele cercuri în care, tot prin asta el a ajuns, începând chiar de aici, din subsolurile stricăciunii şi ale agresivităţii. Unul e căţelandrul pregătit să muşte când nu te-aştepţi, iar altul, precum acesta, e adolescentul fără mamă, fără tată, bazat pe propria sa şiretenie pentru a se descurca printre gunoaiele vieţii. E schiloditul suflet tânăr care deja a simţit încercările rele ale traiului în care trebuie să se descurce cu instinctele ascuţite în a-şi duce singur grija. Care a deprins toate modalităţile, dar şi întreaga psihologie a celui ce se strecoară prin lumea asta ca să apuce câte ceva, să fure, să înşele, să nu ezite niciodată când poate pune mâna pe orice, să fie egoist, să ia de la alţii, să bage în buzunare, să n-aibă scrupule şi nici prea multă teamă, dar să ştie să se ferească, să dispară din calea celor care l-ar prinde cu furtişaguri, să se arate şi umil şi serviabil şi ghiduş, dar şi atent la tot pe ce poate pune mâna, ca şi la orice i s-ar putea lua, să aibă replică rapidă prin care să şi glumească, să şi şmecherească, să şi mârâie primul; să nu dea şi să nu ierte nimic decât făcând schimburi şi trocuri cu cei de-o teapă cu el, pe lucrurile găsite, aruncate sau furate şi smulgând de la alţii, înşelând, trişând, profitând de mila lor şi de iuţeala sa şi pretându-se la toate jongleriile de copil murdar şi obraznic şerpuind prin spectacolul străzii şi asigurându-şi singur, din instinctele pe care le-a căpătat, supravieţuirea…
Şi cum o să fie altfel, dacă asta i-a arătat încă din prima seară Costi, singurul lui punct de sprijin în univers… Da, singurul lui reper în universul rău şi complicat, năvălit deodată neprimitor şi agresiv asupra sa, contradictoriu total în haosul lipsit de scrupule cu care-l absorbea din viaţa pastorală dintre dealurile pietroase pe care păşteau caprele drept credincioşilor simpli ca sfinţii primelor secole, sub ascultarea înţelegerii depline pe care le-o propovăduia părintele Trojian, ca un neclintit în blândeţe şi înţelepciune Petru, rămas din vremuri evanghelice pe înălţimile stâncoasei peninsule care-i despărţiseră de neamurile lor de la Dunăre, cu atât mai mult cu cât se vorbea, chiar mai mult decât în ţară, despre un braţ al Dunării care ar fi trecut cândva pe acolo. Un braţ botezându-le peninsula cu numele venind de la Ister şi deschizând către Adriatica guri spre care, şi aici ca şi pe ţărmul Dobrogei, legenda încerca să distingă urmele argonauţilor în vremuri străbune, când Europa era o frumoasă fecioară pentru care Jupiter se prefăcea în taur.
Aici însă, în gara modernă a Romei, îndepărtându-se de liniştea legendei pe care tatăl său i-o evoca în ultimele lor zile de convieţuire laolaltă cu străvechile rude valahe ce se numeau Morlaci, deosebiţi de greci,de slavi şi de turci prin hainele de lână neagră sau seină ca şi ale celor din Semenic şi Apuseni, ajungând în marea aglomeraţie perfidă şi răuvoitoare, singurul lui punct de sprijin, singura lui adresă cunoscută din miliardele de adrese ale omenirii, adresa lui Costi, se dovedise atunci, cu toate că o găsise, a nu fi nici măcar o adresă, ci doar un loc în care şi acela vagabonda. După cum spunea ducele din scaunul cu rotile, avusese doar puţin noroc cu asiaticul oriento-hindo-arab care-i dădea o pâine. Dar era şi acela un paria,  cine ştie cum ajuns în marea Cetate Eternă şi ne înţelegând din ea mai nimic altceva decât  înşurubarea instinctului său de a-şi duce într-un loc propice comerţul, instinct cu care migrau spre toate colţurile lumii milioane de semeni de ai săi.
Pentru că vărul Costi a venit cândva, într-un târziu, aducându-le ceva mâncare şi lui şi ologului din scaunul tatălui său. Apoi s-au îmbătat cheltuindu-i lui toţi bănuţii  adunaţi din pomenile de la părintele Trojian, pe băutura proastă din cele mai ieftine prăvălii de noapte, acelea cu mărfuri contrafăcute de asemenea orientali şi asiatici, absolut specifice forfotei dubioase din jurul gărilor. Ba, după ce s-au îmbătat, au încercat  chiar şi-o pomenire a celui dus dintre ei. Pe care l-au plâns, iar apoi au trecut la o demonstraţie marinărească, ologul începând să şuiere precum signalul subţire, învingător de vânturi, al şefului de echipaj, iar în vărul Costi s-au trezit aerele de comandant clamând prelungul ordin:
- Punteee, dreepţi!… Onorrr pentru marele pavoazzz!
    Costi, unicul lui punct de sprijin spre care venise ca un copil rătăcit, avea chiar el nevoie de mult, de foarte mult sprijin. Şi tot bâjbâia după sprijin, negăsindu-l.




10.

Vărul Costi îi era nepot comandorului care-l ajutase să-şi ia gradele şi văr mamei sale cu care copilărise şi dansase la balurile marinei, pe vremea când ofiţerii ei îşi trăiau tot fastul, în culorile calde ale vieţii dintr-o Românie liniştită. Războiul l-a făcut pe nave mici, asigurând transporturi grele în ultima iarnă a conflagraţiei. Dar a avut parte apoi şi de frumoase petreceri de cazinou pentru echipajele aliate, în primul an de pace. De aici s-a legat prietenia lui cu mulţi dintre americanii din Flota Mediteranei şi mai ales cu comandantul, flăcău din Oklahoma de care se apropiase simţindu-şi reciproc prietenia şi onoarea călite marinăreşte în război.  
Aşa că, atunci când navele acelora s-au retras din Marea Neagră recunoscând supremaţia Sovietelor, el i-a condus cu canoniera pe care o comanda şi, în loc să-şi ia rămas bun de la ei la ieşirea din apele teritoriale, şi-a chemat echipajul pe punte şi, prin transmisionist şi portavoce au cerut flotilei americane permisiunea de a i se alătura, dorind cu toţii azil politic faţă de valul de invazie comunistă. Argumentul lor a fost clar: Ei sunt ofiţerii armatei regale şi chiar regele, ca o marionetă în mâinile ruşilor, dacă în 1945 fusese decorat de Stalin găsindu-i-se merit pentru învingerea lui Hitler apoi, în 1947, fusese obligat să plece ruşinos, lăsându-i aici pe cei care credeau în regalitate. Azi, ei sunt deblocaţi, oprimaţi; mâine vor fi arestaţi, condamnaţi politic. Din acest motiv cer azil şi se oferă să facă o unitate sub steagul american, atunci când va fi să salveze ţara.
Au fost primiţi cu solemne îmbrăţişări pe puntea navei de comandă. Şi chiar au fost sărbătoriţi cu urale şi cântece de marinarii prieteni urcaţi  pe punte în cinstea botezului lor, după ce vasul a ieşit din apele teritoriale. Poate ştiind mai bine ce-nseamnă pericolul comunist, sau doar fiind un american credincios, înfricoşat de faptul că era vorba de oameni care nu credeau în Dumnezeu, acel flăcău din Oklahoma care se afla în fruntea scurtului convoi format din încă două nave şi trei mici submarine ce-şi părăseau acum patrularea din Marea Neagră lăsând-o în stăpânirea vedetelor însemnate cu steaua roşie, a rostit în faţa marinarilor săi o rugăciune pentru izbăvirea lumii de armatele necredincioase. Apoi a sărutat Biblia oferită de tânărul marinar tuns, căruia numai panglica de omofor adăugată uniformei îi arăta si funcţia de slujitor religios al flotei şi, cu inima deschisă i-a invitat pe ei, grupa de ofiţeri români să o sărute ca o adevărată  rebotezare marinărească. Apoi abia a rostit: V-a ajutat Dumnezeu să scăpaţi odată cu noi. Eu mă aşteptam chiar şi la lupte. N-am spus-o nimănui, decât în rapoartele cifrate. Dar vă mărturisesc frământarea mea în ultimele luni. E limpede că ruşii nu mai sunt aliaţii noştri pe care i-am ajutat în timpul războiului… -  Şi a adăugat ceva ce nu-şi permisese să spună nicodată la întâlnirile lor de mai înainte: Simţeam, ceea ce omenirea civilizată numeşte „Pericolul roşu”; dar l-am văzut cu ochii mei în ţara voastră. Cândva,  mi s-a făcut onoarea să dau sprijin marinăresc unităţilor franceze pe care generalul De Gaulle le organiza peste Canalul Mânecii. Acum, e în joc libertatea voastră. Voi trimite imediat depeşele către comandamentul nostru de legătură!…
Şi au petrecut în frăţia marinărească a scurtelor momente festive pe care le poţi avea în misiune, iar, când au intrat în apele teritoriale ale Turciei, au marcat cu o rafală despărţirea de întinsurile pontice din care-i alungau flote vrăjmaşe. La Istambul îi aşteptau marinarii celorlalte vase de sub pavilion american pentru care, sentimentele grave ale părăsirii unor poziţii strategice, căpătau parcă  o undă de căldură în faţa gestului lor de a li se alătura. Ba, chiar corespondenţii de război le-au luat interviuri şi au publicat ştiri despre modul cum marina română încearcă să reziste.
Iar ei au trăit bucuria de a se salva în ceea ce se chema lumea liberă, s-au bucurat de Istambulul care-i primea sărbătoreşte, au traversat Bosforul şi Marea Marmara şi Dardanelele cele la care-şi făcuseră instrucţia cândva, pe Nava-Şcoală, intrând entuziaşti spre albastrul apelor mediterane. Primul semnal mai prost a fost în portul Pireu, fiind scoşi de sub jurisdicţia comandantului pe puntea căruia ceruseră azil politic. Acestuia i s-a ordonat categoric să-i debarce şi să-şi continue drumul, iar ei au rămas pe ţărm, într-o  aşteptare care nu prevestea nimic bun. Cândva, a venit un funcţionar diplomatic ce le-a vorbit ritos despre un act politic de la Yalta, despre faptul că americanii trebuie să respecte înţelegerea cu Moscova, că nu e vina lor, a americanilor, dacă Churcill a parafat cu Stalin aria zonelor de influenţă, că România fusese lăsată  nouăzeci la sută influenţei Moscovei, dar nici acolo, măcar, în Grecia, nu se puteau afla în siguranţă  existând un procent de zece la sută influenţă rusească  recunoscut prin tratate internaţionale, aşa că nu le poate garanta nimic. Cel mult, îi poate interna într-un lagăr unde îi sfătuia să se lase verificaţi…
Nu se ştie dacă acolo, în faţa vorbirii reci a unui diplomat insensibil la altceva decât la tratatele care nu mai aveau nimic de a face cu camaraderia marinărească, dacă atunci, când cu cinism li se propunea lagărul, nervii au început să-l lase pe vărul Costi. Sau, poate asta s-a petrecut mai târziu, după ce a început să bea zdravăn. Fapt este că, după peripeţii îndelungate ca simplu mus pe corăbioare nesigure, când a ajuns la Napoli şi a descoperit în sfârşit nava comandant a Flotei Mediteranei, în faţa amiralului american la care a reuşit să pătrundă, apărea un om chinuit şi nesigur pe sine, care striga că ai lui, acasă, aşteaptă să vină americanii să-i elibereze de ruşi, iar el, acolo, în lumea liberă, nu vrea să fie victima tratatelor internaţionale dintre marile puteri; el crede doar în sentimentele sincere ale acelui flăcău trăit în libertatea din Oklahoma pe care, acum,   politicienii îl trădează ca şi pe el!...
Atunci a pornit, cum spunea, sau se lăuda Costi, marele scandal care a fost speculat în unele ziare antiamericane. Iar el a devenit centrul atenţiei, simţindu-se important şi făcând demonstraţii prin tavernele din porturile italieneşti. Demonstraţii pe care oamenii la care ajunseseră trupele venite de peste ocean nu le prea înţelegeau, aşa cujm le-ar fi înţeles bieţii români care trăiseră cu speranşa că „Vin Americanii!”...

(ediţia electronică integrală a romanului poate fi procurată prin www,corectbooks.com )


 CORNELIU LEU

THE COMPLAINTS’ NOVEL
OR
DRACULA’S EXECUTIONER



WRITTEN AND UNWRITTEN
SENT OR UNSENT LETTERS
OF
VLAD DRACULA RULING PRINCE AND VOIVODE
OF WALLACHIA
 LATER ALSO STYLED VLAD THE IMPALER
FROM THE YEARS 6972, 6982, 6984
AS THEY ARE WRITTEN ACCORDING TO OUR DATING 1464, 1474, 1476

FOUND AND EDITED IN BUCHAREST WALLED CITY WHICH HE FIRST
ENTERED INTO THE MUNIMENTS UNDER THIS NAME FIYE HUNDRED
YEARS AFTER
THE
SLAYING OF THE PRINCE



                                                                                                  English version edited by
                                                                                                             Mattie E.Tanner




PROLOGUE


Oh, Good, how weak we are! You wanted to create us just like you, in spirit and in body, only that we didn’t come up just like that. We’re haunted by many weaknesses, and we still have to fight them to get closer to your strength.
We are mean by birth, and eager to fight each other, but we only need a tougher edge of a sword or a stronger bomb for a fiber to break inside us and make us perish just like the weakest of the bugs… why did you not make us, dear God, with iron just as well, or with more bones where needed, so that we don’t melt at the first stung and our blood doesn’t leak, like it were more proper to water the soil rather than run through our veins?
If you cannot give us a better and stronger being, why didn’t you try to make others different, just as the creator makes chosen, cared for and tried on things, so that they cannot die – like those ones he boasts about with his ability? Oh, God, you have only worked upon the souls, making them special and giving the greatest of your power to some, upon their beliefs and that of the ones they have been raised by. But in body, you have been just as good and merciful with us all, didn’t take from some to give to others and you didn’t protect some from their spirit, so that they loose as many penchants to evil, that sinful man has!
If you had to make us resembling animals, then why didn’t you make us horses, God? According to the nobility of his calm being, you should have given us his beauty, and his eagerness, and his greatness, and his moderation, his peaceful grazing and the contemplating gentleness in his eyes, and his force to hit only to defend itself, without any other part of the body made for attack, just as you have left us the fingers to strangle with them, to tear the throats apart and lately, to hold killing weapons.
You made us continuously from these animals with claws and teeth, and with perfidious eyes made for lurching, and insatiable cravings, much greater than our body can hold. Sinful me has subjected your wish to make us warrior beings; and we cut, we killed all over around us, we shed blood and had our revenge, put on fire and shot bombs, we made enemies and used all the weapons man has learned to use till death, just because he does not have your power to give life… but how good it would have been, oh, God, if you had made us similar to horses!… According to the good temper, they feed, leaving what is left in the crib and not ruining more grass than they need. Like the great strength of their necks, the big poise of their chests, after their quick flight, on tender ankles which make them ripple as the bird, and like the fire they throw on their nostrils only when manhood makes them feel wedding coming close!…
Look at them from your heights, oh God, as the truest beings you have succeeded, because it is true they should be no less than what is nice! Watch their arrogant harmony in their walk on the green cattle of your world, their rippled walk and their lined flight and the feeling of a child you gave happily and with no bad-will regarding the other. And you will see how beautiful this world could have been.
Could have been! But I don’t long for that much. No, no longer, as I used to, during the revolt of my cruel youth. I remain your slave, submitted to your will to fight with and without reason, and I am only rummaged by the injustice of our creation, as beings with a bad and warrior-like soul, meant to fight, but unarmed with all the protection to fight it, to protect our lives, which still come from your spirit.
And saying this plight, the larger of them all, my soul carries inside this tortured body, hidden to the light by Mathew’s guardians. I bow my forehead in the dust, saying, with the humility you have sealed in our souls along with other evils inside us:
“Thank You, God and Teacher, listen to the complaint of your slave! Listen to them, oh, God, for I have lost all connections in this hole where Matthew holds me and no one hears me! Except for your mercy, my complaints are no longer heard by anyone, God!… No one!”

2

“Oh, I can hear them! I can hear and I can answer them! I hear the lamentation of my prince, I hear his thundering voice he used to order me with, but I cannot answer him and I cannot show I heard him, or I know his complaints, and listen to them all the time, I cannot show him I gather in this bag I always carry on me or my horse’s neck, anywhere, all the writings of our souls, in a bunch that gives them more strength. My brother was up to the prince’s order, he passed it to me, and I was concentrated up to the other fighters’ who made up the scary and invincible bunch of the black knights. They were invincible, as long as I kept them under my power, as the prince had ordered. We were as such making up the machinery of a net in his power, and we not only became invincible, but also frightening to the enemy. More frightening than the canon invented in those times, as we were a weapon unknown to others, weapon with which, although having a small army, our prince crashed the greatest armies of the world, gathered by the sultan.
It was the greatest and happiest time of our lives – and of course, the most glorious one, undefeated by any other foreign power. And I now weep and search for my prince, and I cannot let him know as to where I am, because it was enough for him to break from us in a sole moment of weakness, only one, and my brother, lacking the invincible power the prince was sending him and being hurt just that moment, he fell down. It was no good he then felt his strength coming back, he could only stand up and kill some enemies around him. But the weapon had struck him, his blood was shedding, and in the end, he fell. He fell down, because he had only been lacking the support the prince was sending him from far away – for a moment only. He fell down because for a moment, our prince had been blinded by fury. Because furies cover power, and the prince had been struck by furies, seeing Matthew’s betrayal. A moment of darkness had been enough for that unseen lace between us to break. My brother, as he was ensured by the strength the prince was sending him, struck dead hundreds around him, and entered the fight with trust, to kill all the enemies and save him; but he had not felt the lace had been broken and he fell down under the others’ swords, many of whom he also killed – but he himself died.
I felt that. I dodged; I saved myself, but remained alone – alone in my searches and longing for my prince. I made all the witchcrafts he had taught me, and from other places, I tried all those unseen powers, but could not succeed in anything, except to hear his complaints every now and then. And not even all of them; because, just as he sounds clearer to me, everything is quiet again, and I search again and try hardly, very hardly; sometimes I fell, in all my wanderings, that sometimes I see him from close, and some other places I get farther away from, but I never get to find out where he is!
And I always punish myself, looking for him, and I punish myself again, gathering all the papers that write about him inside the bag I always carry with me, so that I present them as clarifying documents to some high judges, to save him. But I still cannot find him, and I neither know which high justice chair I should address to, so I carry the bag with me as another crook I have to bear and I hear every now and then, from far away places I don t know, such complaints which carry the voice of my prince, without a doubt. And I try to learn them, because I cannot write. But I learn them by heart, by mind, and if at any time I see some monks, I will learn how to write them too, or I can tell someone to write them down.
Because what others wrote hasn’t been true, and I believe that is where the hatred of the complaints my prince has, comes from – the prison he lies in. Complaints!… yes, the complaints… because what else does a man in prison, than complain for what he has done and has not been recognized to him, or complain about what he would have liked to do and did not do?!
My mind thinks and gathers it all there, in the room of the brain it had made for them, just as my eyes learned to read some of the letters, just as Turks, Slaves and Westerners write them; only my own fingers do not have the skills to lay them down on paper, these eyes of mine are looking for the papers which tell stories about my prince, all the papers and documents, and all these complaints which are no longer written in ink, but in his blood, in my blood.
And my hands tremble with love for him, they get them, caress them as clarifying documents, as they are, and throw them in my bag, with which I will go to him, for judgment. Only I don’t know which judgment, because I cannot ask him to lead me to some judges he would know as honest.
For I have seen injustice and I have been very troubled. I was so troubled, I was scared I would forget everything, when I saw what lies Matthew‘s people have printed in Saxon and in Latin, making him wrong in front of the entire Western world. And it is then that I make up the true stories about Dracula in my mind, my dear tyrant, so that people know he was cruelly honest. But I cannot tell him all these things, and I also cannot make him know what I try to show some lightened minds through these documents, nor ask for his advice as for what is best to be done, and this tortures me to death!
Because the prince has built us as a machine of his own, with the entries and exits and its commands, so that I make one thing, my brother another, the others connected to us, yet other things; the handling belonged to the mind which made us only, to set us to our own places to serve him and comply with the orders he gives us.
I do, I know this machinery all too well, because I have vibrated inside it and I assured its functioning ever since it was in its glory and frightened the Turks. Vlad, our prince, went all alone right in the heart of Mohamed the 2nd to frighten him, because he knew how he could dominate him and knew the machineries of his soul, which could open to communicate. He sent us to the others; we made the lace of his black knights who got huge powers with him handling us, and hit enemies with their won swords, but with Vlad’s hits. For my brother got tenfold powers by absorbing the ones sent by our prince, giving them back to us and rushing over as a small yet strong band, in the middle of the enemy I frightened. Even more, the ones thus empowered, some other souls from the others side, felt attracted to; souls which could feel the attraction of our prince, let themselves swept away and handled by him, through us.
And it was then that the chaos began, because we made the enemies attack each other, darkening their minds and making them hate each other. It was a great war machinery, with the killing weapons handled by arms which you did not expect to, exactly because the magnet of our prince, sent again and again in a tension for all renewed, gathered them all, making our people kill, and our enemies – to kill each other, transforming the night in the blinding of the unseen battles and frightening the foreigners camps with the fear of the black night who made the Turks not listen to their commanders and blind by killing themselves.
Great machinery, belonging to a great prince… but it was the machinery which broke right there, under Piatra Craiului, the moment where, for a sole instant the connection of our savior, which made him invincible, broke, and my brother, who was some sort of center of this machinery, crashed under the swords of Matthew’s people, which the prince had thought coming to his help, but who actually kidnapped and infuriated him.
It was all it took: a moment of fury which left our prince with no judgment, because the entire machinery crashed along with the one who communicated with us, that is, through the brother I was talking about. And ever since I, the sinner raised to a higher rank, as the second butcher of the prince, I remained on the first place following my brother, if I no longer have a master, that is, I can neither find him, from where he might be closed in, nor can I let him know I am alive and looking for him.
I am looking and still looking, and carrying along not only the burden of the clarifying documents I have gathered, but also, since I read the miserable print which only sees his darkened parts, darkening them even more, I also carry along the true stories that I keep writing and writing in my mind to kill the liar’s ones.
And as I listen to the complaints of my prince and master and I cannot answer them, I suffer just as much, and build up the stories that I believe to be true, in my mind, stories I have seen with my own eyes and heard with my own ears. Because I have been his loyal servant and I have always been next to him and I understanding all his deeds, as much as my stupid mind could understand”.



FIRST CHAPTER

1

After he had printed that eerie tale entitled "On a Certain Tyrant Dracula" and after he had elaborately folded the sheet of paper into six, carefully pressing each leaf with a roller he himself had devised, the printer Heintz Szacs who lived on the out-of-way street of new handicraf.ts which lay behind Sankt Lorenzkirche in Nuremberg, was seized with a kind of fear, of panic or anxiety which hindered him from sleeping. At times this anxiety even made him burst into tears most unexpectedly much as women
of a certain age do. And when eventually a troubled fleeting sleep overcame him he would wake up after some time wet all over like a new-born babe.
And he would never awake before the moment of crisis, so that he might hold back with his hand the pressing need to discharge and rush out into the garden, or at least be able
to kneel before his chamber-pot and urinate. No, the moment he would fall asleep most deeply, was the moment when his bladder would discharge itself, and only then would he wake up finding himself drenched all over in the middle of a pool of urine.
He most certainly lay under a threefold curse, the first one being this trouble he was having with his bladder. The second curse was Margarethe's reaction to his disease, for now his wife slept in a separate bed and their relations were badly deteriorated, she would sometimes even throw up at his attempt to come near her. And the third curse was that the very anxiety he now experienced as a result of his bladder discharging itself at the moment he was most profoundly asleep impeded him from falling asleep at all, for fear that he might reach that moment when he would urinate in bed.
It was a fear that tormented him and gave him no peace of mind, a fear much greater than the curse that had made a laughing stock of him, it was a fear the nature of which had been predicted to him by the stranger who had visited him at night, whom he later recognized as being the demonical tyrant whose exploits he had just printed in a volume. Fot the demon had appeared before him almost in the flesh and blood, not like an apparition in one's dream, but like a human-being that leaves traces, and had informed him without any grudge or anger in a soft-toned voice, that makes one's blood run cold, that for the time-being he would not suck his blood and give it to fiendish creatures to sip, nor would he thrust a stake into his backside after having first tickled him with its tip and then pushin it hard to rip through his entrails. He was for the meantime being lenient with him as to his backside and would only lay a curse on his organ of urination which would become blocked and incapable of discharging throughout the day and would become free to discharge only at night when he was fast asleep, so that thus he might become alarmed and remain awake and thereby become weak and repellent to his wife Margarethe and be finally turned into
a freak.
He consulted countless doctors, for Nurenberg is famous for its experts in medical science. Many apothecaries using most accurate scales and scores of extracts, made medicines for him; but it was to no avail!... He even went to a jeweller who with the assistance of a surgeon made him a silver tube which could be slipped into his organ of urination with a view to its being unblocked. The tube would slip in fairly easily, giving him a sensation of excitement or itching or causing a thrill to run up his spine, but it did in no way enable him to discharge his bladder.
One day, while he was in the lavatory standing with his face to the window so that the light might fall on to what he was holding with his left hand, the artisan handled the tube gingerly with the fingers of his right hand, when on a sudden he gave a scream of terror. The scream was not owing to any pain that might have been caused by his mishandling the silve tool and thus hurting himself, it was caused by the image tha presented itself to his eyes which were bent downward while focussing on the performance of the delicate task of making his organ discharge itself. It so happened that the smooth silver tube which slipped so easily in, as he lightly pushed it with the tips of his fingers, became ten times, twenty times or even thirty times bigger in size and was piercing him elsewhere in the body. It was piercing him not with the gingerly pressure of his fingers but with the cruel harshness of a power which made it tear through his entrails, bowels, stomach and lungs and to emerge through the top of his chest at the throat. At the throat which ripped open by the stake gushed out blood while gasping for breath in its desperate effort to keep alive the mauled, dying body of the artisan. And Heinz, the printer, felt how his body was pierced throug] and how his esophagus hanging like a gory hose twitched and
which throbbed trying to carry to the slashed lungs the air wich the mouth violently kept breathing in while his entire body was held within the grip of death.
That is what the artisan saw when he cast his eyes down toward the business he was attending to. That is, he saw what he had printed on the pages which he had been so handsomely paid for with Hungarian gold coins - happening to his own person.
He had seen himself being impaled by Dracula, on a silver stake that entered his body through the same place as did the little silver tube, only that the tube had increased first
ten times, then twenty times and finally thirty times in size and it had torn through his entire body ripping through all his organs on its way up to his throat from whence it finally emerged. It was then that he screamed with terror and was reminded of yet another detail he had retained while printing the tales. Namely, that after the tyrant Dracula would have you pierced through by a pike he had had erected alongside
a forest of other pikes on which dying men breathed their last breath, he would come up to you and thrust the fire of his satanic glance into your eyes watching all that was occurring inside, watching how you were slowly and painfully perishing. The Voivode would see in the eyes of the dying victims all the miracles the human soul experiences when it is on the brink of death.
Horrified and wishing to convince himself that what was stuck into one part of him was only the little silver tube and not a silver stake running through the entire length of his body, the printer raised his eyes to convince himself that he was under the ceiling of his lavatory and not under the scrutiny of the hellish eyes of the Voivode.
It was then that Heinz Szacsz screamed again. It was a choked scream that echoed and reechoed in the air. But it
was not heard by anybody of the household, nor was it heard by the apprentices, nor by the traders who sold him paper, nor by the sparse customers of his printery, nor by the engravers who inlaid the flowery letters in his books. It was when
he beheld overhead the head of Dracula whose glittering eyes were all afire. It was not his imagination because he heard him say in his level, smooth-tongued voice devoid of vengeance or anger that so made his blood run cold:
"Well, Heinz Szacsz, do not wonder at the fart that I can impale you on a silver stake; I used to have some of my submissive foes impaled on gold stakes, too!"
Scanning the face that was not awe-inspiring, but rather attractive in its ugliness, with features some of which
were quite beautiful, the artizan expressed a thought which one usually does not dare do to a living creature:
"The rumor goes that you are no longer alive. Even the nobles at King Mathias' court assured me that you..."
"Well, here I am! You can touch me and see for yourself that I'm neither dead nor a ghost, but a true human being. And that I am here in your lavatory at the back of your dwelling on the street housing the new guilds of Nurenberg. If you want I can even use your lavatory as you yourself cannot since..."
"Since you laid me under your curse!..." Complained the wretched craftsman who did not dare make any movement and had thus remained in his initial position with the little silver tube sticking into his body. Standing in this position he covetously watched his alien guest who pushed him aside and without the assistance of any tube lavishly discharged his urine into his latrine.
After that, he merrily arranged the tails of his princely garment and then turning toward Heinz Szacsz he specified in his commanding voice:
"It is not the curse I have laid you under, but the punishment I have inflicted on you, my dear friend!„ , Curses can be called down upon you regardless of the place where the wronged one may be. The wronged one may, for that matter, be dead and still you remain under his curse! Whereas a punishment is inflicted upon you by a master, whose will-power is free to call for the punishment of any one who has injured him „ , Do you get my point?"
"Yes, I do," said the printer cringing to Dracula as low as the position of his hands allowed him to, Then it seemed to him that the seat, the usual seat with a hole at the middle which covers the upper part of a latrine, had turned into a throne before which he, the humble artizan, must needs bow and accept the punishment inflicted on him „ , "Yes, I understood from the first when you told me you would not hand me over to any blood-thirsty creatures who would suck the blood out of my veins, and that you would not have me pierced through by a stake, but rather that you in your merciful kindness have decided to punish me with but the impotence
of my bladder which.„ ," on uttering these words the printer no longer able to contain himself burst into tears which began running from his tormented blue eyes down along his pink cheeks and through the fair tufts of hair of his mustache and beard, "Which has made of me a most wretched man, Your Highness!"
He went down on his knees in submission and the silver tube Striking against the floor pricked him violently causing him to groan with pain. Then, to his surprise and contentment something which is the wish of all wrongdoers happened to him, he felt how his bowed head was lifted upward by a powerful hand whose fingers almost caressed his cheeks, When he raised his head his eyes encountered that most unusual face which blended ugliness and beauty into a harmonious whole. It was a face with beautiful maiden-like, long-lashed eyes, the shape of almonds which had
in them a flicker of dreaminess, but which were over-shadowed by the fierce eye-brows of a criminal.His lips were full and alluring and his moustache was imposing, but they ran counter to his threatening chin, which was wolfish in its outline.
His forehead was high and noble and his acquiline nose was full of will-power. The head was topped by thick black hair, so
thick and whirling that it resembled a mane of a;ure ox, rendering the head huge in size. So huge that it looked more like the head of some ferocious violent animal than that of a man. The head
was so large that the face beneath it was as if of tightly stretched parchment that allowed the skeleton-like bones of his countenance to show. It was a most noble, tormented visage, of a man who is ever beset by questions which he must needs find the answers to.
"You've printed lies about me, that's what you've done. It's true that you didn't write them, yet your printing them made possible their being spread throughout the world," he uttered in his cold, level, righteous and ruthless voice. "I was much crueler and I impaled a much greater number of people than
is written in your book; but I never once had old people killed, neither did I have the breasts of women cut off so that their babies might be drowned in the blood gushing out of the open wounds, neither did I ever have red-hot irons thrust between their thighs into the organ in which offspring is carried, that so any intercourse might be put an end to. As to my looking into the eyes of the dying traitors, it is true, I did do it. But I was probing the depths of their eyes to find a way, to find the way in which I should best rule over my country. As to my partaking of my feasts under the corpses of my impaled foes whose stench would draw the ravens in flocks, or that I would fill my goblet with the blood dripping fom the gashes and wounds of the corpses, when it is common knowledge that such blood is too foul for any living soul to be able to drink, they are the misrepresentations of my enemies, that is what they are !... Your trade is miraculous, my fellow. It is miraculous because it spreads news like quick fire throughout the entire world. Do your utmost and have its effect diminish go and wander till you find the books you have printed wherever they might be; go and find out the truth of my exploits and write a book about them yourself and above all find out the names of the people who made the payment in gold coins for you to print their wretched lies, in such manner that when I come to seek
you anew you will be in possession of their names and will be able to hand them over to me ! That's all I have to say. And for the meantime remember that I haven't inflicted any severer punishment on you !"
On uttering the words "That's all I have to say" Dracula struck the artisan over the hands that had remained holding the silver tube and vanished through the ceiling of the room. The printer's hands began to tremble so strongly that he could no longer perform the business he was attending to. Then a gushing force, which he only became aware of after some time, stemming from within him and pressing forth towards its exit by way of what comes natural to any man, but which for Heinz Szacsz, the printer living on the street of the new guilds of Nuremberg, was a true miracle. For Heînz Szacsz it was such a miracle
that on looking out of the window through which the fearsome
Dracula had made his entrance shortly before and on seeing the clear sky, he burst into tears at the thought that for more than three months he had been unable to urinate except while he was fast asleep in bed. And he suffered his bladder to discharge its contents to its last drop and his eyes to let its tears flow freely and gleefully and mingle with the hairs of his beard trimmed after the fashion of the painters of Nuremberg with whom he was linked through his trade.
And all along the liquids from his body kept gushing forth vehemently and vigorously splashing the seat and the walls of the lavatory and on rebounding, spraying the clothes, the hand and even the face of the printer craftsman who received the droplets of urine with the pleasure of a thirsty traveller who has at long last come upon a fountain. The force of the gushing liquid was so violent that what he had been holding previously with his hand had almost turned into a being in
its own right. It danced about and jerked like a hose under the impact of the spurting water shooting out a torrent which splashed everything with its jet and persevered in a manly frenzy till the lavatory was overflooded with wave upon wave of foamy liquid.
The apprentices who were learning the new trade of printing from Heinz Szacsz, say that when their mistress Margarethe summoned them to help her get her husband out of the lavatory they found him kneeling and splashing about in a pool of urine that reached up to his waist, like a baby in his bath-tub. And from time to time he would cup his hands and splash the top of his head with the mirific liquid as if officiating the rites
of baptism.
When he slept for five successive days in a tub made of oak staves, they bathed him with water and washing soda and rubbed him with soap boiled in wormwood but to no avail. Because the moment he woke up he would overturn the tub and spill all its contents on to the floor,then without resorting to the silver tube, he would discharge his urine into it till it reached the mark when he could bathe in it. It was useless for him to attempt to make his wife Margarethe see the reason for his great joy:
"But can't you see ?! before I would have to be fast asleep to be able to urinate; now I wake to do it! I am the same as all other men, I wake up, I ease myself of my need and then I go back to bed and fall sleep at once!"
And he would fall asleep and they would again bathe him in the water with washing soda and soap suds in it.
When he awoke on the sixth day, however, his face wore an expression of dutiful determination. He asked his wife, Margarethe, to get his best suit out of the wardrobe, for he wished to wear it on that day. She thought he wanted to put it on because it had been kept in the wordrobe and savoured beautifully of lavender and thus it could, to a certain extent, lessen the repellent uric smell of his body. He slipped on his suit as if he were under a spell, he kissed her good-bye and then he departed leaving her mistress over the printery with no one to run it, as printers were at that time very few in number, they being the first generation skilled in this new trade. In fact, only thirteen years had elapsed since the printer Gensfleisch, styled Gutenberg from Meinz, had become the partner of Fust and Puster with whom he had manufactured the first printing press in the world. Later Fust had become the partner of Schoeffer with whom he had opened the printing house where her Heinz had learned the trade of printing.
It was a trade which many people looked upon as being cursed and belonging to forces which generally subjugated man. If mistress Margarethe had not bent her ear to such rumours at the time she married Hemz, now she realized that they had not been mere old wives' tales. The more so that before her husband's unexpected departure another unusual incident had taken place: one of Heinz's most trusted apprentices, whom
he had dispatched to Budapest with a book he had just printed, had returned from his errand as fit as a fiddle and with the rest of the money owed to her husband and most rnysteriously
had committed suicide by sticking a pike into his heart, much the same as bats do when they kill themselves.
In consequence, Margarethe, with her heart in her mouth did hasten breathlessly, fact which caused her full breasts majestically propped upward by her bodice to swell and drop
at her every step, to the printery owned by Ambrozius, the Elder Huber, even though she knew that in his doting old age he was in the habit of slipping his hand under the skirts of any woman who so happened to come near him.
Huber, the Elder, had been the man who had offered the order to Heinz on the pretext that his printery was too busy at the time. Margarethe, however, had sensed the old fox's perfidy and realized that he had come up with the offer only to have a chance to slip his hand under her skirt while her husband was immersed in studying the conditions of the order.


2

Early in the winter of 1463, Nuremberg was a most prosperous city with countless profitable guilds and well-to-do burghers. Its senate was active in having solid stone streets and walls built all over the town, yet the nobility, which preserved
the eternal values of tradition, was beset by numberless worries, anxieties and most particularly evil incidents whose supernatural forces had an impact on the rank and file of the city.
Thus, on Christmas eve, from the highest tower of the former Emperor Sigismund's castle, emperor who had ruled at the time when Gutenberg was just launching his new printing craft, castle which in the last ten years had not induced any evident curse to be called down upon it, therefore, from the highest tower of the castle and from the other towers as well, there fell upon the city of Nuremberg a horde of bats. Thousands, perhaps tens of thousands of bats assailed the people in the streets attacking their throatsand poisoning them with their venom or scaring them out of their wits. And this came following upon another two incidents which the town had experienced shortly before. It so happened that the houses of the city had been flooded with filthy, foul water which emerging from the castle had come tearing down the streets bringing along with it pestilence and disease for the townsfolk. Then, on the day previous to Saint Stephen's Day, a huge flame burst out of the castle, or as some eye-witnesses held, had fallen upon the castle out of the heavens, setting fire to all the gun-powder stored inside and causing half of the castle to blow up thereby dispersing stones and boulders into the streets fact which brought about many casualities and damage to the houses.
All the people crossed themselves and remained awe-stricken except for Heinz, who among the younger printers of the town, cried out in his agitated sleep due to the circumstances already related: "I know who has done all this !..." But Margarethe, who at that time had several times witnessed her husband's habit
of passing water in bed'instead of putting their meaning to better use, deemed them to be yet another surfacing of his madness and took no notice of them at all.
Later some other signs appeared and they also came from the castle on the other bank of the river Pegnitz. One day all the grey-hounds of the castle, several hundred in number, broke down the fence of their enclosure and stormed into the city where they devoured many a child. Then, the hawks which had escaped from the castle when it exploded, banded into an itinerant flock in the nearby forest darkening the sun overhead and assaulting the surrounding villages where they would kill and plunder everything within reach: poultry, lambs, piglets and children in swaddling clothes. Rumour had it that the
city had not been under such a curse since the year one thousand four hundred and fifteen when Sigismund Luxemberg had been residing in his castle for four years as its master and as King over the whole of Germany and he had consented that John Huss be burned at the stake, and that after he had first assured
him he would be safe in his country. The torments of the saint's burning flesh, his soul, which the Catholic bishops from the Council of Constance had sought in vain to rid themselves of, had caused not only the Schism, the first Great Schîsm in the Western Catholic Church, but also had laid the castle, in which the deceitful Emperor chose to live, under devastating curses. Terrified at the faith which had been enhanced in the hearts of the followers by the burning to death of their leader, John Huss, who had not been a heretic but a visionary, Sigismund sought to redeem his sins by turning his castle into the headquarters of the last major order of knights, that of the Reversed Dragon. The order incorporated the effort of Europe
to rally all the noble knights so as to fight with their armies against the ever stronger and more menacing pagans who kept pushing the border of the Ottoman Empire farther and farther West. That it was a desperate gesture of his at old age, when the image of the saint he had deceived and betrayed haunted
his days and nights, that it was a military rationale which had been defeated by the greater might of the Turks, cannot be known to this day. '    Fact is that the Order of the Reversed Dragnn struck deep roots and laid down countless secret rules which were known to the initiated alone, while a whole host
of curses were called upon the castle with its many draw-bridges and the city that lay on the other side of the river Pegnitz. And Sigismund Luxemberg after ruling for fifty years, first
as King of Hungary and later as Emperor over the whole of Germany and the Holy Roman Empire died in time not to witness the curse of the fall of Constantinople.
It was therefore, right at the middle of that age of glory and grief that gave birth to the great changes occurring in Europe. Over a span of thirty years, which is the age of a generation, by being burned alive at the stake Jnhn Huss had ignited the flame of a modern faith, by inventing the printing press, Gutenberg had changed the bases of the all-powerful science of some people to fall fall apart,thus allowing thought to find other means of being spread. The knights of the order of the Reversed Dragnn had set new secret laws of military science and had found new unseen relationships for preserving their power, And the forces of Asia had shown their mission to contaminate Europe bringing about the fall of the Empire of Empires, the holder of the treasure of treasures of the wisdom of wisdoms, and the diplomatic policy of diplomatic policies, Byzantium, through the fall of the city of cities, Constantinople under the attack of the armies of Sultan Mohammed II.
And thus our characters, whose spirit has already begun to permeate the pages of this book all draw their origins from the major events of a century - the threshold of history. The printers, whose craft had started striking roots in the heart of the Continent, and had thus troubled the waters like any new-fangled invention which has not as yet clearly settled in the consciousness of men, would now bring the light of a wonder, then the anger of discontent, then the rebellion of certain forces which wished to thwart its progress, then even the devilish images whereby it could frighten the obscure souls. Because by possessing that occult or mirific force which was later to be likened to, let us say, the hearing of voices coming from great distances or in the future the reception
of signals arriving on earth from other worlds.
Then come the knights of the Great Order who had inherited the secrecy and the severe rules of the Freemasonry of crusade tradition which they had enriched with the gains of the century in point of secrecy, skill and weapons. Of the latter~we should mention the awe-inspiring cannon whose cannon-balls had already produced devastating effects and the decline of armor, brought about by the light-dressed Ottoman soldiers who moved so swiftly in battle, but most particularly by the need to devise ways and means of countering the enemy who would launch attacks with armies of hundreds of thousands of warriors.
Then follow the crowned heads, the grandeur of mid-century Europe, from the midst of which Louis XI alone was missing, he being at that time taken up with arranging his rather late marriage with Magraret of Scotland and with redressing the state of disarray which had resulted from his taking over his father's throne somewhat arbitrarily. Then there followed the famous Pope Pius II, the great Italian ecclesiastic whose literary name was Aeneas Silvius Piccolomini, Mathias Corvinus, the renowned King of Hungary, Mohammed II, the Ottoman Sultan, the conqueror of Constantinople, King Casimir IV of Poland, Stephen the Great Ruling Prince of Moldavia and Vlad Dracula the ill-fated Voivode of Wallachia and the main character of
our book. Al1 these personages will succeed each other throughout this novel presented not only in the grandeur their sovereign positions entitle them to and due to which they have gone down in history, but also in their more intimate life with their idiosyncracies and foibles which are known to those who spent a part of their life with them, before they became the heroes
of historical, chronicles. In other words, at a time when their relationships were those of man to man and not those of monarch to monarch, and when their pursuits were both beautiful and passionate or meak and violent. Most particularly they will
be depicted in their confrontations at an age when they did not as yet hold their supreme positions.
A world of ties, ambitions, of the dependence of one man
upon another, but also of interests running counter to one another, the solution of which is pursued by devious, secret means, a
world of spine-tingling mysteries and attempts at probing the lower depths of existence where forces exceeding those of man are at work. A world permeated by the unknown and apprehension, whose beginnings lie here in this German city of ingenious artisans and meticulous artists, which lives under the predominance in conception and secrecy within the Holy Roman Empire of the Knights' Order of the Reversed Dragon: Nuremberg of the fifteenth century.
It is toward this city and borough beset by its obsessions that the thoughts and hopes of Vlad's damned soul are directed. If not somehow his very own being,about which it was said that it could separate from its body and haunt other places. Nothing of all this is certain, they could well be the superstitious rumours of those occult and fearful times that incited people to dark imag nings. But as to his hopes and thoughts we know that they were directed here when he was yelling Yelling and invoking Nuremberg, and the deeds that had been committed there, as he does in this his first letter which never reached Stephen:


SECOND CHAPTER

1

They all believe me to be dead,
With my head severed from my body, as it rightly befits my. mortal frame, and as I myself did honor the mortal frame of Dan who so exceedingly coveted my throne.
Nay, rather they believe me to have been impaled, as it does no way befit my mortal ,frame, though the stake be gilded as I used to have it gilded for many i:llustrious a foe. Ay, rather they all believe I have been impaled, as of old my provost marshals impaled some hundred thousand souls, and as I would erect a forest of stakes before my windows.
Or, maybe they believe I have been chopped into two halves like a tree-trunk, at the middle of the body where the peritoneum lies. Chopped just below the ribs, as the Turks are in the
habit of doing in order to allow life to continue in the half of your trunk with the head, where the heart still beats and the lungs still breathe while you yourself see how you are dying, how you are dying before you have actually died, that is the half of your body with the legs, loins, stomach and bowels. You see it wriggling, you feel its excruciating pain, you kick about with your legs which no longer.belong to your body. You see how with jerks and twitches they come to freeze and it is only then that your sight blurs with the unbearable pain and you finally freeze too. That is you, the half of you which thinks and sees! „ .
Well, however they might imagine my death, they all believe me to have perished. Even you, Stephen, you who know how much I value, the living I, how much I value as a man, as a friend,
as a brother and as a mind alongside your own mind! You believe me to be dead, as your priests do pray for me when they issue forth with the holy sacrament to hold the princely divine services.
Mathias alone knows I am alive, only he.
For he granted me my life. He took pity on me and spared me my life; he the chit who used to trip over our legs at his father's court and used to cry on our refusal to play children's games with him.
Nay, it was not he who spared my life!... I ejaculated at the top of my voice at him l... I shouted, do you hear, as loudly as I do cry out and stir the very echoes of this putrid dungeon now, and as I do cause the walls to shake and the very heart of the
rocks and mould herein to shudder, if, indeed: heart at all they have. For I am peerless, and there is no creature on earth who was not appaled by the flash in my eyes and the thunder in my voice.
Thus did I ejaculate at him; I yelled at the top of my lungs that the whole of Alba Iulia quaked to its very foundations
where the bones of my forebears, and the forebears of our forebears lie !...
I shouted : "Mathias !..."
And the walls of the cathedral shook, the cathedral under the tombstones of which reposes his S: father, the last valiant Romanian Voivode of Transylvania.
"Mathias !" ejaculated I, "Mathias, think of your flesh-andblood brother, Ladislaw, name which means Vlad in Romanian,the -language of your father !... As the aforenamed was not forgiven by the nobles of Buda for having risen above them, neither did
  they pardon Ladislaw for being both your father's and Transylvania's son, and they wouldn't have forgiven you either had you not
fled with your uncle."
Mathias looked hard at me. He is twenty; that is, now he is - if I have not lost count of the days and months - twenty-two going on twenty-three, But at that time he was only twenty and his rather uncomely visage was under the burden of a crown which not all as yet wished to recognize as his, and he labored under the thought that he would curry favour with them by shedding my blood,
"Mathias !.,." I howled so loudly that the heavy clappers of the bells above the tombstones of his father, and also his uncle - John the Younger - began to swing, "Mathias, recall, now while you are still on Romanian soil, how they beheaded Ladislaw in the square of Buda with four strokes which failed to sever the head from the body, for they had purposely left the executioner's axe blunt : so as to deal more cruel and pertinatious biowsi Mathias, it's impossible that you cannot hear, when you stand by the stone under which not only your father, but also those who built
our country have been lying for centuries, it's impossible that you should not-hear the four successive strokes, the one more cruel than the other, with which the executioner failed to cut off the head of your brother from the body which had fought alongside your father !. „ "
Thus did I shout at him, And I searched his youthful fâce, still that of a chubby child, and his eyes disquieted by the business of royal power, I looked him straight in the eyes, for I was not afraid of death, and it was not to defend mysel,f from death that I had cried out.
Ihad yelled out      ,   .because for long .had I craved    to ejaculate ate at him, for long had I felt the burning need to cry out at him,
`I had to shout at him there, on Rpmanian soil, at Mathias who had  
come to be the great and celebrated king of Buda, So that he might !better understand what his father had come to understand in the last years of his  
life, That, in case he had not known it all along, So that he might understand what we    -know,-&tephen;beeatTSe we were present,by your.-father's side,  
I yell, as I would have yelled if I had been impaled. For I have seen thousands of people, both cowardly and brave, impaled and wriggling on the stake so as to have their entrails pierced through and thereby enhance their pain that they might the quicker die, Nay, I wouldn't have followed suit, nay; I had
long reflected upon it : I would have used all the might and breath I still possessed to cry out to him, For him to learn, to know what his courtiers held in store for him ; what had been in store for his father, and your father, and myself !... Treason!... Yes, treason !...
However, this word doesn't embrace all. Since, in order to
be betrayed, you must first have been loved. Whereas, they do but hate us ; from the very start they hate and play false with us !... It is the treachery of the bird that watches with preying eyes !... Even when I used to have them impaled, and they felt death unseaming them, from bottom to top, nothing but treason could be observed in their eyes !,..
Th at is the reason why I ejaculate !... I yell from here from Vishegrad, that it may be heard over in Buda, and I only quiet down when I catch a bat and impale it in the spikes of the bolted door !... I impale it as if it were one of my boyars, spitting treason out through his eyes.
Otherwise, I cry out that it might be known that I am alive for I am determined that, as long as I live, I will shout out aloud what I must needs say.

2

I have words to cry out at you, Stephen. Particularly at you. For you were the closest brother of my heart. And for me you are that even now. You still are for me !... I no longer am that for you, since you do not know I am still alive, and you have,had your Fathers Superior offer up prayers for the atonement of my sins during your services for the dead.
Even before that, you had ceased to look upon me as your brother, Stephen !... And you did betray me, Stephen !...
Alas, I, who now in this vault have reckoned up the names of all those whose souls I had had divorced from their mortal frames, and grow enraged for not having always overcome those of my foes who deserved but to be examples for rousing the fear of all my other foes. I, who whilst preparing to avenge myself am beset by nightmares in which I have quarrel with God Almighty for having moulded our bodies so weak and easy prey for slaying, I, who wish to live not for the sake of this accursed life but for the purpose of taking avenge, of having all those impaled whom I should have had impaled formerly, and, indeed wrong was I not to have done so. I,your friend,who in the past men did call but Dracula or Draculea and who, since those Saxon scribes did print that libellus famosus on six pages, entitled "The Wonderful and Appalling History of a Great Tyrant Styled Prince Devil" - they have taken to styling me The Impaler. "The Impaler", I, I, who were I but close to your lovable soul of a Moldavian child, close to your conciliatory tone of voice, I would relent, and any thought whatsoever of vengeance would most assuredly vanish
from my heat-oppressed~.~rain.
And it was you of all eople, Stephen, who filled my chalice wuith noison !
Shall I launch a brutal, gory revenge on those who betrayed me, on those who libelled me, against those who by means of deceit did actually sell me (as I previously did with much less cause in the first year of my reign), or shall I resume founding what I still have to found and resume reinforcing what I still have to reinforce in my country ?!... I most fear lest my thirst for    ` vengeance get the better of me, I most fear it be thus! For a volcano of rancour rankles in me and it convulses and haunts
me, and it will continue to harass me, till I have sat down
to feast , in the midst of my forest of sharpened stakes, and I have revelled before the corpses of my enemies and, while partaking of a joint of deer roasted in wine and spice gravy and I have raised my goblet to the birds of prey carousing above my head
on the flesh of my foes. I do most fear!
I fear the thirst for gore promoted by this fetid cellar in which they have imprisoned me; I fear the craving I have
to hear the groans of the dying men pierced through by the stakes, craving begotten by the creeping silence of these chilly subterranean caverns !...
O, Stephen, why did you raise your army of kindred blood with mine and lead it to Chilia. Why ?!...
That did indeed smite me, that did indeed make me stagger!... And you know that once you begin to stagger, you begin to fall. Yes, I who had hunted down and awed the biggest army the Sultan had ever raised , I in honor of whose victory the bells did ring in Rhodos and Venice, I, who was confident, like my grandfather Mircea, that I could defeat an army twenty times bigger than mine, on the soil of my country, I who played havoc among two hundered thousand Turks who had come, array upon array, carrying sceptres and fluttering banners, headed by the descendant of the Prophet, did stagger only when assailed by the archers you led at Chilia. For what could not be undone by the enemy hosts was rendered thus by the grief begot by friends.
Yes, I staggered, and never was I to recover again. I lost my country whereby fain would i have proved that my sharpened stakes did, decidedly, serve a purpose. And if I had preserved my country and had exhibited it to the world the way I had commenced, then the pamphlet, disbursed by those Saxons to be printed at Nurnberg, would have signified nothing.
Yes, Stephen, I most fear that were I to escape from here, my rancour would overcome my reason, and instead of performing what it behoves us to perform on this earth, I should hasten forth my horses and armies to destroy all my slanderers !... I fear rage is taking possession of me while the warders sensing it too, do laugh awry whilst uncovering their black teeth. They are deaf warders, hired thus by Mathias purposely not to listen to what
I say regarding himself and his treason.

3
“I have been fierce, and I have learned and forced myself to be just as fierce all my life because the evil that overwhelmed me from the outside had no mercy at all, no trouble; and I cut, and impaled, always looking for the roots of this evil. But here it is: it is I, this one, that I don t believe I would have had the strength to touch you with a flower, had I caught you there, in front of Chilia!
Nevertheless, when I heard you attacked me, I forgot all about the need to fight the Turks, I left all that threatened my country and, blinded by the hurt that you were hurting me in Chilia, I went there in a hurry, to get my revenge! Blinded, crazy with the torture you had lit inside my soul. I left the fight with Mohamed, I left my country to my nobles, I made up a whole mind, and one I would not have done in that moment.
But the attack you had launched in my soul had been too great, and my thirst for revenge was too great, to even think at something else. And do you know why this happened? As long as you were by my side, you had me as your brother, but did not learn from me. Your mind was not set to learn those secret waves I had learned at that Asian crossroads, where the sultan had exiled me and I knew all the magic of Orient.
You see, with others, even with the butcher I had at my command, I can speak by sitting here, in prison, as he is in another town or even in another country. As he is at my command, he learned all he had to from me, in order to be a good medium. With other people, even foreigners, but having learned to be submitted to someone like me, I can communicate over mountains and seas, or I can even show myself to them, telling them what they should do. Furthermore, I know how to communicate to enemies who fear me, and think fear to my revenge. I can storm over these ones in thousand places at once, I can scare them and make them run away, just as more than once, the soldiers of Mahomet’s camps had their sleep troubled and I made them run away – only with my spirit showing itself to them, making them tremble and cry out:  “Kaziklî, Kaziklî Şeitan – there comes Devil the impeller, he will impale us!”…
But as you were my playmate and always had an independent sense, you cannot connect to the waves my power sends over spaces and you cannot imagine how sorry I am for that!… for I have tried so many times! I have tried to call for your help, I tried to tell you my joys, I tried to argue with you. All for nothing! We resemble too much and we are too closely made up to be able to melt in one another, becoming strong over the worlds that separate us. How I yelled at you and I threatened, as I found out you were pushing the Tatars away – not to protect my Chilia, but to take it for yourself! But you could not hear me, and that made me even angrier!
If anyone could impale me, I, who raised forests of impaled, that was you, Stephen, you, with your independent sense! You did not put the pale in the stomach, to take it out in the back of my neck, and for all to see how I struggle in it, you stuck it right into my heart, thin and unseen.
How is it that my thoughts, for which I have the skills to force me out, to gather inside me and then throw them in far away, wherever I want, do not resound in you? Your mind is too secure on its thoughts, your will is too tensed on its pleasures; we are both of stone and sparkle without being able to connect. And you should not fear, but only love me.
I have noticed; I have noticed that my thought can get where the other one’s mind is softer, made of something else, or has got a certain fear of me, just as a flame which is forever awake, towards which my thought can go directly. I believe so. I mean, I believe this when I want to get used to the thought I cannot communicate with you anymore. But my conscience won’t let me, because I don’t like to be defeated on any side, so I will torture my soul and these enflamed powers of my brain, and I will discover the trick, be it in me or in you; it is the trick I can handle to get to you, and you will answer to me in the sweet Moldavian word.
For you are the only one, oh, brother Stephen, the only one who knows I have not killed for the sake of killing, but only to end what is evil! You do know that, but I am dead to you and I feel how you shed a tear when your priest, who anointed you in the place called Justice, asks for forgiveness to my sins. So I lie here above the Danube, while my name walks through the world, on the six printed pages in Nürenberg.
During all day, my shame comes before me and shame has covered me up, so that I really became the mockery of my former neighbors, and fear for others stories. The ones who saw me some day have run away from my memory, and the ones who hated me raised their heads and are now happy for my misery. Some people like these ones have raised their hands above me and humiliated me, doing me harm and thinking they put a rock of shame on me, on my dead body and on the memory of my soul. And I lie here, condemned to be forgotten; to forget me, the one I have been, and I have no brother nor relative, nor friend, and I am alone, alone in my grieves and hurts, unattended by these complaints

SIXTH CHAPTER

It is not known whether the whole synod of the knights had heard all these lamentations while going through the documents, trying to verify their authenticity, and searching the papers and the cheater who tried so hardly to seem good. It is not known – but they rather didn’t hear, than actually heard. But the butcher, which did not prove to be such a cheater, as he appeared, put the documents in front of their eyes. He had heard or had these lamentations in his ears. His expression was not cajolingly addressed to the knights, but floated with delight, because he had heard the voice of his prince, or remembered the voice of his prince, or caught the feelings of his prince from the air, or felt him closely and crying because he could not hear him, without being able to say anything.
“I have brought here on the table all my heart knows, to your highnesses. What is written, and what is only written here, in my mind. But they are all true, all of them. Written or not yet written, set on papers or waiting to be set on papers, I have put them all just as they were, because I hear them from my prince, I can hear his lamentations and I suffer so much, for I cannot answer him and cannot send him a comforting word. But I have inscribed them in my mind and I have learned them all, especially the ones that Stephen must hear. Because Stephen does not hear my prince, and my prince vainly cries to him. They are all set here, with clean heart. Your greatnesses, read them, listen to them, and you will understand”
“Fine”, the great judge stopped him from the lamentations that, also belonging to the prince, had now an own one. “We will study them and see all there is in good faith. Now you will show us what you say your prince has taught you”.
But the butcher did not give up:
“Your highnesses, I hear all these lamentations coming from my prince! I can hear them and I recognize his voice all too well, and I suffer so much that I cannot answer him and I cannot lead these lamentations towards Stephen, whom they are addressed to”
“We understood it, we heard you, and we believed you. But in order to believe you completely, you have to show us what you know and not what you can tell!”
“I understood, your highnesses” he said, and raised, pushed by the knights pulling him out with them, and turning towards the tower. “But you should know that ether brings me closer to my prince, and my heart hurts when I feel him, without being able to speak to him; you have to do something to raise the curse on the printer, burning all the papers and attracting our prince in a clean place!”
“We will do that, if you prove us you will too”
“I will; we go up in the tower and I prove you just as I proved it to the honorable knight. I will darken the sky of Nürenberg with the flight of the bats and I will scare everybody. But be careful: even your highness’s soldiers will be frightened. Do you want that, great judge?”
“I do”, ordered the judge. “If they are soldiers, they have to be put to trial!”
“As you please!”
“I please so: show us what you can do. Do not mind the city or the soldiers”, ordered the judge. “You pay attention not to cheat our trust. You show us what you know! Come on, get up in the tower and show us!”



2

A group of knights with green mantles, on which the sign of the reversed dragon under the cross was applied with a cloth of the color of the boiled crab, was coming down on the stone road, casting out from the castle set like a crown on the top of the hill. It was the old road, Konrad’s the 2nd, the one who had built the castle and the first one in his family who had come to the throne of the Holly Empire. It was a road enlarged afterwards by another Hohenstaufen, which had been known to the glory of humanity under the name of Frederich Barbarosa.
The castle was a senior one, its Pentagon tower prolonged the courageous line of the hills towards the sky, and led their way, just as it had led it for tens and hundreds of times along the centuries, to the armies of crusaders which has set off there armed with faith in the Catholic cross and their right to conquer the sacred places.
There were entire armies in that glorious era, and not a common group, like the ones nowadays. There were armies setting against the aggressive antichrist and not against a printed-paper, which you can scramble with one hand.
But just as any mission given by the order is a sacred one, and they had set off to accomplish it, the knights had the same audacious expression, and their mantles floated in the wind with the same significance of duty to sacrifice, and harsh punishment for all there is against the Holly Empire and the Catholic faith.
In the valley, finding some place between the two hills the city rose upon, the Pegnitz river extended in rebellious arms which continued in sudden angles, as if wanting to tear themselves apart from the main course and come back to the source when one less expected. Like them, the guards of the city made the strangest curves while getting up on the hills, as if tearing apart and melting down again at every curve.
Because of these turns, sometimes smooth, some other times sudden, the light coming out of the windows – the numerous windows, on whose connection with the roofs appears the city seen from above – reflected the winter sunlight all over the place. It was a sun with thousand more sparkles, coming from the snow and the windows themselves, turned around according to the curves of the streets, just as if on purpose oriented in all parts, to create that aura of reflections which gave the blaze to the city of Nürenberg. There was an imperial sparkle, under the frozen blue clarity of the winter sky, jabbed by the arrows of the city’s churches: St. Sebold, St. Lawrence, St. Maurice, Frauenkirche and other more, jabbing with the stone lacer the heights above, from over the bourgeois roofs with many eyelets.
Grey streets in smooth backfall, red roofs in great backfall houses jabbed with no order on the two hills, eyelets jabbed unordered on the abrupt roofs, and the river with incoherent arms in the middle, breathing a golden smog which dusted everything with a good-news light.
That was just about the panorama of the city, caught from up above the curved road, on the hill crowned with the loophole of the castle. Two angels were missing, to keep the herald sign in the middle of the cold light of the sky above, and all would have been just as in the gravures where the masters of fine chisel who lived on that street, with houses not so big, but noble jobs, set up their city – the great commercial knot between the Orient and Occident, the German store for Italian and Levantine merchandise for the Occident, and the English and Dutch ones for the Orient.
That was because everyone lived right that era of bourgeois flowering, the times of the great change in manufacture, change between the countries and areas of the world, with big boats floating on the mazy waters of Europe and having the bank frames at the base of every city.
But as Nürenberg was the city of all cities, it had the greatest frame, the most stirs, at the bank of the moderate river Pegnitz, enlarged by the hands of the German builders with a channel through which the world’s navigation got to the mountainous middle of what was called Mitteleuropa – every time proudlier.
Under this beautiful aura was that the group of knights advanced in solemnity. The snuffle of the rested horses gave a boiling and a majestic feeling of power to their walk, so that they seemed to be once more the knights who had brought the glory to this city, opening it, with their walk, to all commercial routes, and making it the center of the continent.
There they were again, the strong ones, and not the unequipped army from nowadays, a poor army which Marc the count took tributes, every time hardlier for, from the avaricious merchants and masters. It was because as much as they won and gained power, they became evil and despised the noblemen every time more in the open.
The proof was now, at a turning point, in the middle of the road, when there came a strange group. It was made up of a knight with a great denim hat and a Dutch beard, who advanced with pride in his saddle, put on a beautiful ashen horse, in front of his suite made of tow mules, among which only one was ridden by a servant, and the other came along carrying luggage. The pride man looked at the servants of the order, but did not get back, expecting them to turn around from him. He waited for them with the same pride, won his horse, on whose blankets there were embroidered the huge signs of the knights, but without being so, and definitely presenting only some tools and the initials of his bourgeois name.
“They have actually made signs out of the marks of the brotherhoods”, the knight said in despite from where he was, when they turned around.
Only that the knights did not get to jump up to the trot of another turn; it was then that their serene day darkened all of a sudden, and a black sizzle boiled and covered the sky under which they traveled
“The demons”, the knights yelled, with their hands hesitating between the swords and the sign of the cross. And they forced themselves to keep up the boiling of the horses by covering their eyes with their green mantels, until the cloud of bats calmed down, going straight to the city in front of them.
It slipped like a stream between the houses, getting down in terror over the streets, hitting the windows and catching the clothes of the passers with their claws. It was the flock of bats which scared again the curses, and those who could not know that up there in the castle, a strange character, carrying a wide bone instead of fore tooth, whistled and laughed, and showed the judges from the order’s council what force he had, to lead the will of another being, setting the flock of that grouse beings over the city. Wrapped up in their green mantles, the judges stood up there on the crenels of the Pentagon Tower, where the panorama over the city had other angles, falling down suddenly, from up above. They followed how, at some orders and whistles of the butcher, whose eyes kept something evil inside, the cloud of bats flew as never before during the day, grew bigger and set to the left and right, up and down, just as a good commanded army, just as it received the orders.
“Now they will set themselves over the poor bourgeois from down there!” someone said, realizing the horror they could produce. “They will believe that the curses have returned, the curse  of the 50th anniversary, when we put fire on the heretic”
But the chief of works was actually happy to see all that and said, with his theatrical voice:
“Let them fear and cry! We can barely get a penny out of them, for the interests of our holly order!”
And with the feeling of a satisfaction, he reversed his gratitude over the head of the butcher, the one shaved and with the triangular pile of hair.
“It is good, my man; we have been told of this science of yours, but now we have seen it with our own eyes. If you say that your prince, who is connected to our order, also possesses more powers of this kind, then we will do our best to save him! Stay here and do all you said you would do”
At this point, through the winds where the Pentagon Tower rises, everyone heard a short and explosive exclamation of satisfaction:
“There you go!… there you go, your highness!”
But it did not came from the throat with big muscles of the butcher, as he floated as in a fascinating dream, looking at the heights where the voice of a satisfied stentor came:
“There you go, there you go, great judge of my father’s order!”
“Your have made my prince happy!” Only then the butcher said it with his own voice, taking the hand of the chief of works and kissing it with a juicy gratitude, while the echoes could still be heard:
“Great judge of my father’s order…”
“It’s his voice, it’s the voice of my prince, coming all the way from there, from the Danube bank, at Vişegrad!”, the butcher said happily, making some rolls with his thick fingers, as if he tried to catch on that voice, to pull it to him, to take it to his chest and not loose it.
And truthfully, it seemed that the last time the voice was heard came right from his chest:
“My father’s odere…!”
But it was not only from his chest. Near him, near his short and thick being, with all the importance he had and the importance he gave himself, the knight wanted to prove himself lucid, even tough he seemed just as possessed now. On another tone of voice, with another intensity, with another type or echo, his lips also said the first words heard as coming with that strong stentor voice, from the floods of the sky:
“Yes, your highness!”
It was a sure thing. He was caught up with something, impressed with something, encouraged by something. And he held his hand on the huge shoulder of the butcher, not only as if to gain support from him, or as if proving himself to be proud of his discovery of his hidden talents. Even more, as in a brotherhood from which he also received flood for his ambitions, as a thrill which passed through them both when out of the untouchable ether of the winter that voice formed itself in, the voice that came vibrating from over the skies. And he thought this demonstration as a triumph of his own person:
“There you go, your highness, there you go!… all who don’t care about the interests of the order, all who got nuts with principles and no longer see the cause!… there: I feel him close now, that far away prince, and I realize how he leaves us. Yes, great judge, he retires from the ones who don’t pay him the due respect! He exclaimed, pushing his impulsive beard right to the great prosecutor of the order. And in his stubbornness, as it usually happens with the perseverant idiots, he found the capacity to demonstrate:
“Is it still to doubt that prince Dracula belongs to our order –  or not?!… and asking for the confirmation of the butcher, he also said: honest knights, say your word quickly. The noble prince-knight has just been among us, with the presence of his voice and all that his person sent us; and now, sensing our hesitation, he got further away. He is no longer among us and we cannot make him speak anymore. Why upset him, as long as he…”
“Yes, your highnesses”, the butcher jumped up all of a sudden, when he heard the other one. “I often come into contact with my prince, but I have never felt him closer and more present as before. He has the great science to communicate over the seas and you must not misjudge it. It is a new science that people will acquire later than this century. I would advise you to be more careful. Look, I feel him now, I can feel he is upset and retires himself”
“There cannot be any sign of a doubt, prince Dracula fully belongs to our order!” the knight yelled along, as if threatening the master judge, but also demonstrating he wanted to underline himself in front of the unseen, feeling prince Dracula among them, who had paid them the honor to show himself on the sky from above the Pentagon Tower. And he finished, as if he had the right to decide: “there is no more doubt!”
“He has never been received, nor initiated!”, the great prosecutor spread his venom, with his old dogmatic stubbornness he contradicted his rival.
But just as usual in front of a new generation, which wants to take by force the power you remain attached to, he only gave him an extra chance, an extra chance for the knight who was much more aggressive than intelligent.
The younger but yet not so young knight rolled his chin which gave him the intransigent air to hide the careerism, whose middle age made him force the facts, knowing that is was now or never, and said fiercely:
“The order, above all! Even if prince Dracula, who paid us attention and visited us…”
“Rare thing, your highnesses”, the butcher interrupted him, still happy about hearing the voice of his prince.  “I usually do not make contact with the prince; if he chooses to, he addresses me through a medium; like the printer. Our secret science allows more transmitting the thoughts, but not the voice! This means that there, in his prison, the prince worked and tried out and there he goes, he managed to send his own voice up to here”.
“But now why did he retire it, why can’t we hear it anymore?” the evil prosecutor asked, as if he had taken off the mask on both of them.
“Does your highness know how much energy one needs to send a sole sound?… do you know what kind of an effort one has to make, and what kind of power one has to concentrate near you, along with other powers of the world, unknown and unseen powers to common people?”
“Yes”, the knight jumped up encouraged. “I am speaking just about these powers and there are these powers that we have to bring in as a weapon to our order which… which has got old”, he encouraged himself in the end to call it by its name. “Even if prince Dracula would not want it, he should still belong to us. We have to attract him to our order, where his roots are! The secrets of his science have been now seen; but I am telling you more than that, because serving the order, I studied his actions: a prince who, stands to armies of hundred thousands with ten thousand men, has some secrets which…”
“Yes, your highnesses, he does!”
The words belonged to the butcher as well, who now knew all too well what kind of chances he had from the vehemence of the knight.
But it was just then, after rightly calculating his game to show himself preoccupied only in the interests of the order, more than all the other, concerned not in making him justice, but in fiercely showing off his own merits in front of the high synod, which could promote him, concerned with the glory he would gain, the knight ordered him:
“If he has such merits, you show them to the masters immediately!”
Even if his eyes had got a fanatic sight in his drought to power which he could no longer hide – that drought to power which sometimes jumps up in front of some armies, not necessarily the most learned and intelligent people, but the ones who can express this drought more fanatically – the butcher who had seen so many fanatic heads rolling in their pleasures, was not impressed. He thus answered modestly and persuaded:
“Only my prince can give them to you, and I can make your contact him; this I can do: look for him, for you, wherever he might be, and bring him thus to you, or to send your greatnesses to him”
“No, not us”, feared the prosecutor himself. “You either bring him here, or you send the printer, just as you promised!”
“Your greatnesses have already seen, it is hard for him to stay. He can make a sign, just like a trumpet sound, or a call; but no more. There are great energies, which have to be concentrated in the unseen streams of the world, and this exhausts him; and I do not want to exhaust my prince”
“And then you want to exhaust us?”
“You have guessed, your greatness; allow me to watch you closer, there must be a medium among your highnesses…” the butcher said, with his wrong eyes, too eager to do such a thing, so that the entire synod stepped back from his thick being, dressed up in the gabardine of furs, too long to have been his from the beginning.
“No, no, never mind”, the judge said, calmly. “Do it with the printer, just as you promised. You said that he is the machine you can put us through to your prince”
“More or less”, the butcher said in despite. It is a machine, yet not of the best. “The best are those whose heads I can put on the chunk, to take their whole energy. I need a little blood, your greatnesses”, he smirked, “so that I can acquire my powers, too! Give me a convicted to send to the other world, make me feel the smell of blood, because I… but I am ashamed to tell you I need so much blood…” facing the careful looks of the great judge, more intelligent than they seemed, in the drowse from the council hall, the butcher felt the weakness of a babble, as he were in front of someone he could not bargain with.
The old man had a senior meditation in his entire behavior, telling him with no order, but proving himself to pay attention to all, much more than he seemed to:
“Do it just as you said you would; and we will pay you our attention”.
“I will, your highness”, the butcher said, proving himself to be submitted in front of the great seniors. “I will do it right with this miserable man, even if I drain him all out. Because he has a wrong mechanism there inside, where I tickle the communication, trying to put him in contact with our prince; he has a stupid thought for his fat Margaret and when I try to take him higher, to send him far away to the Danube, he falls like an idiot near the one he longs for… forgive my words, your highnesses”, he said, “when realizing the shock the knights proved, regarding his language – but I wanted to explain clearly, because I am no learned man and I cannot do it with fine words. I am an… ignorantus!”, he searched for a precious word, through which he could get rid of the shame of the others.
“Good, good”, the great judge accepted with sweet understanding. “Do it as you know; but do it already!”
He wrapped his short body in the caftan with expensive furs, inherited from who knows which noble face he had put his hands on, with the rich collar only not covering the pile of triangular hair. The butcher felt its caress like a dog, and cherished the big cross, bigger than others’, pushing on an even bigger reversed dragon, which wrapped the chest of the master of works.  And then admitted in a sad impotence:
“This idiot longs for Margaret, and fears my prince!”
“Is he scared, or is it you, who don’t have the force to send him, the force your boasted about?” came the evil and threatening question of the prosecutor who straightened himself up there, in the wind which agitated the mantels of the judges, up above, on the crenels of the Pentagon Tower.
“I didn’t lie to you”, the man with short legs said stubbornly, as if crashing the bone in his mouth. “But your greatnesses, first we have to free the printer of the curse! My prince has threatened and asked him to burn his prints. When he sees them burnt out, he will feel free and will have the courage to head towards the prince. And do not forget that it is still then that he promised my prince to visit him. The stream will be doubled, from both ways; and the meeting will be made easily!… yes, your highness, do you understand?” he asked for understanding to the great judge.
“I do”, the chief of works agreed with joy, with a great light of interest in the eyes, other than his usually gravity. And he decided, making a gesture to banish all that was not convenient to all those forced to show themselves submitted, especially to the prosecutor and his rival. “You will come and talk to me about this. I have also dealt with such forces as yours, when I was fighting in the Orient. You will speak to me!”
“I will; it is a great honor!”, the man said, scratching his pile with his awful fingers. “But if I cannot anoint myself with the blood of a convicted, I am just as an unused tool, and I corrode here, your highness!”
“Your corrode? Why? You said you would do something! Do it!”
“I will”, he said directly. “But it needs time. And this time corrodes me. If I don’t do my job and don’t anoint myself with blood, I loose my forces”.
“Your job?”
“Yes, your highness, have I not told you I am a butcher? And one of the best!”
“And what do you want?”
Sensing communication with the old judge, feeling that the question sounded like a beginning of an agreement, the butcher bowed with respect:
“This is it, your highness, you have understood me! Give me someone to execute: to hang, to impale, to burn, to cut, anything! The time to wait is long, and I cannot corrode. I need to look into their eyes and read there, what I read from my prince”.
“What did you learn?”
The younger knight proved himself vigilant, hoping to catch something.
But the butcher passed over his question, like it was coming from an ignorant, speaking to the old man:
“Your highness, if you searched the mysteries of the Orient, you know all too well that what I learned is not to be said. We only say what everybody says: it is only an energy I need to get out from other people, in those moments. That is why I am said to be the kindest butcher: I pay them back afterwards, and I kill them slowly… really, your highness, don’t let me corrode: may the Nürenberg city be great, but I am persuaded there is no butcher with my skills!”
“Okay, okay”, promised the old judge with generosity, wrapped in his green mantle.
The looks lacking all shyness, sure of them and authoritarian were this time lacking command and rather knowing, experienced and wise; they studied the fierce and strange being in front of them, mirroring in them a plan that kept gathering in his mind, mixed with perfidy and attention.
Then, below the platform of the Pentagon Tower, like a curse with thousand of claws, a flock of bats fell all of a sudden. Lost from the attention of the butcher’s will, who was thinking at something else, letting loose the bridle which got from his own impulses, the grouse night birds sent sleepwalking over the day had erred and come back.



3
The group of knights spread around; some got to the roads of Great Germany even before entering the city, others got passed its walls and crossed it from one gate to the other, each one according to his direction, like during the glorifying times when here was the heart, where gathered the will of great emperors, where its connected to the hanseatic north and the Italian south started. They also got to the sunset of the Franks, or the sunrise mastered from the Baltics to the Adriatic by the Teutonic knights through the Polish crown, the Hungarian Kingdom, the Severin Banat and the Dalmatian parts, which still confronted the Ottoman invasion.
But now, as the capital moved according to the elation of the emperor, through the elector princes, from here to there, in the castles of the great families which rose to the throne, it was the city of Nürenberg which, in this constitution of the electorate, had been proclaimed through the Golden bull from Charles the fourth, had been left off its noble characters, making place for enrichment of the merchants, whose brotherhoods pushed to an ignoble impolite power, in some kind of a council called  “Rat”, through which the money passed before getting to the noblemen power which so much needed it – as much as sometimes it really had to please the bourgeois.
The chief or works of the knights’ order of the reversed dragon lived his crepuscule above, in Konrad’s castle, Frederich Barbarosa’s, succeeding every time harder to gather all the masters from the council’s order. These ones saw the needs of the castles and those of their fields spread all over the empire, while down there, the two slums with wooden houses resided from year one thousand one hundred – one thousand one hundred strengthened and expanded with docks, places, bridges, channels and strong stone constructions. The merchants made stores of big businesses, raising their houses over these ones, in superior levels, building up floors with the unfinished rows of windows and closed balconies, mounted by the all-embracing roofs, composed of the backfall of red brick and the shining eyes of the dormer from the attic rooms.
Many of these houses, cornered prisms as if keeping themselves at distance to clearly mark their entire bourgeois property, pushed whole sides from their walls over the water banks, thus building for themselves extended embankments where the boats unloaded and loaded up their merchandise. Others closed the streets in their curved climb on the two hills, showing symbolic sculptures on the gates, for the jobs and the brotherhoods they represented, putting these vulgar images in the place of noble signs and those of the legendary faces of Niebelungen heroes.
There were sculptures which took the place of blazons kept by lions and vultures and they spread, just as we have seen, on the embroidering of the clothes, on the blankets from under the saddles of the horses, on the doors of the coaches and even on the flags which hung under the balconies of the city hall.  The façade of this building that symbolized the vulgar power based on money and not on noble rights was not yet finished because of the peasant wars, but on the inside, the mayor was strong enough to be taken into account by the knights who wanted to be supported with money by their former enriched emancipated subjects.
On the hills whose houses gathered around the Sankt Lorentzkirche, houses which did not show the claims of the noble ones, had a type of their own, to show off, to emanate a modest safety, that durable safety of the money earned with commerce and manufacture, coming right after the street with more window rows, balconies and dormers belonging to the paper’s brotherhood, which was in great flowering and gain, after the assemblies full of money fabricated the play and tarot cards for almost one century, and whose incomes had risen them with floors and pretentious roofs, there was also – newer and with more modest houses – the street where the printers had begun, as the new brotherhood appeared along with inventing the print.
There, in one of them, in the dorm upstairs, whose windows opened through the main dormer, supported by the piles in which the builder, with no kind of pre-conception, had sculpted some dragons, Margaret had received master Ambrosius more than once.
But she had made him long, because in the last minute, when he was ready to say she had opened to him as a flower, spreading her petals and letting the pestle be seen, she changed her mind, cried, closed back and asked him to leave.
“Why, why?” he asked, deceived and with tormented eyes, under the sweat of his bold head, red with the eager blood which stormed in it.
“No, no”, Margaret protected herself, woken up from the intentions. “No, I can sense Heinz is around; he walks all around here, he is following us; he pulls me to him… no! Please, don’t!”
And Ambrosius burned, filled with heat and sweat pushing through his wide baldness, which infuriated him to death, making him sent Heinz to hell.
“Damn you bastard, where the hell does she sense you?!”
He sent him to hell in despite and threat, as if he was the one who made him miss, all there is left being the mood, not the power to get back to it. With a spite sent just as much to the unseen presence of this one, as it was the age which, as a plate boiling hard and not always, it makes you argue with the stubbornness of your own body and its own limb.
“Damn you, if you are here!” Ambrosius mumbled with his shirt taken off the pants, haunted with the thoughts of the one who doubts he will ever gain power.
Then, loosing control, he started to yell at the same adored Margaret:
“And you, how do you know he is here, where did this come from?!”

“I know”, Margaret said shaking with pleasure and fear. She was all shaking, from the dimple chin to her round knees. “I know she spins around here and she sees us!”
“What should she see? There is nothing to be seen!” Ambrosius said, with the widen enjoyment came from the inert state in which he fell, not reaching to an object he could no longer use.
He pulled his pants on, and left full of a powerless sadness. On the stairs, the stairs which went all the way down to the margin of the shop, in the gang with the vault in front of the big gates, at every step, after steping down, he felt the need to hit the air with the foot, only if he could get in the fat face of Heinz, hurting it… he hit with spite, taking revenge in all he had not done.
That afternoon, after having made sure that the apprentices and the workers had left to bring stacks of paper all the way from the slum of the other hill of the city, Margaret became weak and hot in the short-fingered hands of the master, and when he held her into his arms, she slipped a groan and told him she felt free, Heinz did not bother them anymore and there was no sign he was still there. Master Ambrosius started to tremble with pleasure and the sweat came differently, with other reasons and with another effect on his bald forehead, lacking eyebrows.
And he went through a little bit of torture, just seeing how many embroidered skirts Margaret was wearing, one after the other. When Ambrosius Huber, now freed from the instincts of a small fatty stallion and enchanted with the fact he had proved himself not to be so “Der Olde”, started to get down the stairs putting his braces straight, Margaret opened her beautiful eyes, as if belonging to a young and beautiful cat, smoothly with a cuddling astonishment, and felt the need to reach a lecherous hand to the place the man next to her should have been. She felt the need of an embrace, or that of a loving word, which the heat of her body needed and deserved.
But she stood sad when she touched only the cold linen of the sheets with the tips of the fingers still vibrating. But in his age, when calculations gather brotherly with lust and even dominate it, raising above them and cooling them down, master Ambrosius was more confortable in considering Margaret a closed issue for the day. So he passed, as a good and calculated German master, from the work Margaret, to the work he had to finish in the printing house. And thus, stepping down in satisfaction on the steps, with a cleared peace in his heart, without feeling any need to hit after some trace of Heinz’s, he got down among the frames with a chosen writing.
And he had a thought. A thought the visit of that traveler with the big denim hat and a Dutch beard had put stuck in his mind. He was the same one the knights have met in their way, speaking of his bourgeois signs from the gears. He was known to him: the printer master Ulrich Zell, who had left Peter Schoiffer’s shop in Meinz some while ago, and opened an own shop in Köln.
They had been both witnesses in the trial of Gutenberg against Fust, when the banker, the sly banker Fust took all tools and printers from the great master, leaving him poor and making him go back to his mother’s house, from whom he had actually taken the name Gutenberg – Bonimontis in Latina and Buonamonte in Italian.
Ulrich Zell had brought him good luck with no intention, because he had given him chances in one direction, speaking to him about what was in a totally different one. That is, as he was called in front of the rulers of the Reversed Dragon Order, he had passed through the lower city, on his way to the castle inhabited by the great master, especially because he wanted to find out more of what had happened to the composition made when printing about Dracula. And he had come to Ambrosius, who had once been recommended by Szacsz. The story went like this: Zell had received some hundred copies of the printing to sell his part, but the knights had ordered him to get there and bring them all back.
Now, when he executed the order, felt a certain sorrow, because he had smelled a very good business, many buyers clutching out of curiosity to buy that libellus about Dracole Wyda. And as he still went by, he, as a bourgeois, knew all too well he was stronger than the will of the knights, and had come to the smart idea to give the rulers of the order what he had by, but to go back towards Köln to carry another few hundred copies, which, if Ambrosius wanted, could easily draw themselves in secret, if master Heinz Szacsz had kept the composition and had not spread the letters to their places, in the boxes of the printing table.
That was the intention – a shining business, meant to bring money immediately. And Ambrosius Huber, after he had agreed with him to go there the next day, went to Heinz’s shop with serious thoughts, inside the limits of his job. How could he know that just that day, Margaret was about to get rid of the obsession of Heinz haunting around the house, that her lust, that of an unworked on woman would come, and that she would let herself rambling in his arms?!...
So he strengthened as much as he could, no bearing to let the birdie slip away. But also happy to have managed to hump her, and in some way grateful to Zell, he had no longer thought at the caress moments from after sealing the connection with a woman – but, as a hurried artisan, barely closed one deal that he already thought of another.
And now, whistling in calm and relaxation in the half-darkness of he shop, he searched for the remaining compositions, the ones left unwrapped on the two long tables from the wall, becoming now and then stronger, as a reflex to the satisfied lust.
And just when he had found what he was looking for, lighting a candle and decoding in front of the metal letters, to be read backwards, while spelling  “Item”, which he knew for sure as belonging to the libellus, that awful thing happened. First, there was a scream – Margaret’s terrified scream... or maybe not at first, because first there were some sizzles, one huge sizzle and some bombs which filled the street. Afterwards, or at the same time, Margaret’s scream up above, in the room where, only a while ago, so he did nothing else than moan softly. An awful scream, a long, terrified one. And her steps running like crazy.
Then the door opened, and Ambrosius jumped to catch her, because she had stormed so strongly, she was ready to roll down the steps. But when he caught her, all screaming and trembling, he also stumbled and did not know how he got to the steps, because on the wide door left open, sizzling as if the air had boiled, , tens, hundreds of grouse and sticky beings came to them in flight.
They all came in disorder, hitting them, scratching them, hitting the walls and falling down with thuds, catching their clothes and worse – to Margaret’s terror, ever growing fear – stumbling in her hair and tearing fringes apart, in the fight to get off. The master had no such problem, as he was bald, but they let itching tracks on the baldness, scratching it with the claws they used, to try to hang on.
“They are bats, bats!”, he mumbled, looking at his blood in the hand, the blood he whipped from his scratched bald head and holding Margaret’s body with the other, as an obligation and not at all as a wish.
He also thought fast enough at such a possibility, feared the thought of the bats getting into his pants, if opened. He then said grimly a line memorized from the ones he had printed in his life:
“All is paid back with blood!”
And he no longer thought the woman next to him smelled good.
“It is Heinz’s curse, his curse”, Margaret was crying, holding her hair where the grouse beings pulled and beat their wings with bald skin.
The entire air sizzled with the beat of these wings and every now an then, just as in a boiling pan, thuds were heard, as in their crazy flight, the birds were hitting walls and fell down.
The calves found them fainted, embraced and almost frozen with scare. And their story would have been unbelievable, if there were not some suicidal bats fallen down in the corners, after the hurts they had got from hitting the walls. At a certain point, as if following an order, the whole flock had gone back, to the door at the top of the stairs, where it had entered. And it had got out just as well, as if sucked by an invisible stream.
Poor Margaret, who wanted to chill out, after the heat that had got to her and heated her, when using the former marital bed, had opened the window. And now she mumbled crazily, still shaking with horror:
“It is Heinz’s curse, it is Heinz’s curse, he sent them…”
She could not know Heinz had not come, but let her feel free and relaxed, exactly because the force who had sent him there had its energies occupied with leading the bats.

4


In the main yard, to which lead the facades of most of the bodies of the castle, there grew a huge lime, counting more that four hundred fifty years since it had been bedded there, in the dry stone of the top of the mountain, by saint Cunegonda, the virgin wife of emperor Henry II, the one who had been sanctified just because he had lived in liturgies and fights only. There, in the court of this castle-city, guarded by the two shadows of the towers – the Pentagon Tower, towards which led narrow steps made of massive stone, nicked at some edges, from the weight of the bombs that had got up, and the Pagans’ Tower, with its walls heavy with the sculptures of some old Germanic idols sculpted my the masters Heinz Szacsz received as a less than ordinary ritual.

First of all, he had been taken to one of the old Byzantine chapels built superposed and assisted at the church service where all knights took part, in their finest uniforms, with green mantels over the red tunics, from whose shoulders descended the two laces of the chain each one was invested with. They were staying in rows back there, according to their ranks, and the two chains of the chain met on the chest in the double cross at whose feet there was the reversed dragon, just as in St. George’s icons. It was their sign, as knights of the order and, keeping it with the palm over the heart, they renewed now, just as usual, the sermon to be unforgiving to the enemies and the heretics of the Catholic Church.
After that, the printer was left in the dark, on the sofa, along with the man wearing a caftan and with a triangular pile on his shaven baldhead, to watch, from between the nerves of the sculpted stone rosette from the windows, what happened around the old lime. Around the old lime, bedded in dry stone by St. Cunegonda, the virgin empress for whom her husband, emperor Henry of Bavaria had built the chapel from above the one where he prayed, wrapping it around with that marble bas-relief showing the crowning of the Virgin, and other two in wood, where the saints and the apocalypse were put face to face.
Around that sacred lime, all knights had gathered in a semicircle, getting out from the church service, along with the apprentices of the order, who served in the castle. The judges of the order had sat down on the stone banks, and in front of them, right in front of the massive portal of the stairs which led to the wings of the castle, the ones built by Friederich Barbarosa, right under the drumhead with bas-reliefs which threatened towards the pagan sculptures remained from the ones who misjudged the Bible of Wulfilla, there sat, with his great denim hat, and the high Dutch beard, master Zell, who had taken the copies of the work to sell them in Köln.
Heinz knew him ever since he was an aid in Heinrich Keffer’s shop, a printer came to the city directly from Gutenberg’s school, and they had made some business together, holding to the brotherhood solidarity, just as all printers wanted to, so that the drama or their great ancestor be not repeated, the skilled graver and inventor of printing – Gutenberg-Buonamonte, who had impoverished because he had taken money from Fust the banker, in order to enlarge the shops, and that one took them back, by the new laws of the bourgeois money, with its interests, and along all the wealth and even the instruments he had invented.
Did Ulrich Zell betray him? Heinz thought, trying to differ what that one was doing there, in front of their knights. And thus, he saw in front of his brother a pile of prints which yes, of course!…
 Even tough at some distance, Heinz Szacsz could not fail to recognize or even feel the letter of his shop. And there, beyond the pile of prints which, as it was now clear, were the copies of the last libellus printed in-sexto, that knight with an intransigent figure, who had investigated it and tried it out was now taking care of Zell, in a harsh interrogation:
“Ulrich Zell, are you part of the brotherhood of the printers, in Köln, is that so?!”
“Exactly, your highness”.
“And did you print this book?”
“No, I did not, your highness; it has been printed here, in Nürenberg, and I took over, according to the brotherhood’s costumes. I took the whole pack, to sell them in the northern and lower lands”
“But were you offered to print them?”
“Yes, your highness, I have. Two years ago, coming from the people of the crown city, also for a nice sum of money”.
“Why did you refuse the order?”
“I was busy, your highness… and aftwerads, because I heard the reason confessed by that people”
“Which was?”
“Revenge, your highness. They wanted to avenge themselves on a prince who did not let them do their commerce in his country, and they supported an enemy who wanted to get him down. The prince punished that enemy by cutting his head, and then he punished them fiercely too, putting fire on them”
“And what does this have to do with a little book?”
“It does, your highness, because printing is a wonder of our world, brought to it by master Gutenberg, who was impoverished by Fust, the extortionist banker…”
“Let Fust alone, he did not even give money to our order”, the knight said with anger. “You answer what I have asked”
“Well, the people of Brasov found out that revenge can come from the print, if you write a letter and you give it to print, you spread mud all over your enemy, and the whole world finds that out. And they not only find out, but they also give money for the printed paper which tickles in the man the pleasure to speak … you see, our brotherhood started to win like this and gets further away from…”
“I am not interested what it gets further away from!”
“The holly things, I wanted to say, your greatness”, the printer shut him up, making him admit
“Okay, say it!”
“Well, those people of Brasov found out of the miracle of printing, which makes you known all of a sudden, that is, it brings to the lips of the whole world, so they wanted revenge by talking about the cruelties of this tyrant and gathered money from another city, enemy to that one, the city of Herman or Cibinium on its Latin name, from some noblemen from the Hungarian court, who were, as I said, set to revenge”
“And you, why didn’t you want to help this revenge, as long as it paid out? Why did you send them here?”
“I didn’t, they just came here”
“Just the same! Answer why!”
“Why?” the master repeated, just as a man who wanted to underline his virtue. “Because our job is in its beginning and no one knows all the mirrors it can make, and all the curses it can bring!” he then said loudly, defying the intransigent profile of the knight and as if avenging himself on the pride of his questions.
“So you admit there is something evil in this job of yours, something which belongs to other powers than…”
But the printer interrupted him:
“Evil, as long as sacred books we print can be evil, and the fact that his Sanctity the Pope addresses us to print his bullas!”
The knight now felt not only the defying of the one he interrogated, but also the happiness of his competitors, from the council which, of course, made all kinds of signs behind him. Because he could not watch them, they also made signs to harm him. He then turned on to the printer:
“How dare you bring in the name of His Sanctity?”
“Because he is our client, and we serve him” came the answer, in the bourgeois style.
“And why did you first speak of the…”
“We spoke of the miracles and the curses of this job”, the man admitted with pride.
“Exactly! You allowed yourself to mix them in!”
“Your highness”, the printer confronted him again, as he could see the smiles of the ones behind the knight who pretended to be fierce, “my job has a stronger power than you suspect, and maybe, even more than we think. Yes, even us. And you cannot stop an unknown power, imagine a time where all people would have a piece of paper to find out all about the one next to them!…
 “Does that not bring you to change humanity? That is why I have to tell you that we still have to fear our skills and we still need time to know their powers!… I only know that, today: by my job, the secrets from the books are no longer in libraries and in the power of the ones who can enter the libraries. With a few pennies he gives me, the man can take and read it for himself. There are new ways opened to him, and new powers unleashed”
“And then, if you see your job so nice and clean, why did you not want to print what those people in Brasov and Cibinium wanted you too?... and especially the noblemen from the Hungarian court?”
“But I have already said it: when one does not know the whole power of a thing, you can neither know all the curses it can bring. I am still afraid of my job, and even more, others should fear it, too!”, the master’s voice sounded prophetically, in that court surrounded by the older and newer facades of the buildings of the castle, and he no longer watched the knight, but the judges of the order, who watched him crispate.
“Your highnesses, any job and any invention is paid with a tribute, to forces much bigger than us. You know that the canons, the new invention, so appraised, with which armies proudly defile explode the grass in them, the tubes crack and kill the ones who wanted to shoot in the first place?”
“Let the canon alone!”, the knight attacked back, for not being taken into account. “The canon is the great weapon of the century, and we deal with guns, we, the knights”
“Your greatnesses”, the one with the straightened beard said to the judges, “our job is a new invention whose evil parts we do not know yet, and proof is what happened to my younger brother here”
“How do you know what happened?” the intransigent entered back his heart.
“Because it happened to other people, greater and more skilled than him!” the printer said, as if bringing there the furies of the skies and even turning around from the one he interrogated. “Yes, your highnesses: Gutenberg, the genius and inventor of our job is now a poor man, a defeated old man, retreated to the small Buonamonte field, which belongs to his mother, and who is lucky to get something from us, the brotherhood which learned the job and the art from him!… but it is not only him; even his enemy and detractor, the great banker Fust who hurried to take his shops and tools with usury and threw him on the streets after the shameful trial in 1455, which made justice to the money and not the inventor, he died in very bad conditions, just about the ones which are now in the city set at the foot of this castle; he died drowned in his avaricious money…
“How does the interrogated know of what happens here, at us?” the knight had ceased to confront him directly and, a little set aside, found a way to get back to the obedience he had to address the judges.
But this was also misjudged, as they told him to shut up and, paying attention to who knows what judgments in their experienced minds, the story of the occult forces the printer was revealing:
“It is a job which is not only made with gravity and letters to set in, your highnesses; it is not only by spreading the ink and gathering the matrix! It is a job which can be made with wisdom and even faith, with perfidy and bad-will, with simple knowledge or hidden interest games because spreading all these papers starts to seem like getting involved in the stories of the world. And the stories of the world are revengeful!”
He tried to say something more, but more voices of the masters yelled back to the interrogating gesture of the knight:
“Stop interrupting him!”
Which was equivalent to the fall of his infatuation, and putting him to his place, towards the old judges.
“No one interrupts me, your highnesses, because I have also finished the story”, the printer of  Köln said, and bent with gallantry. “I will only tell you of the curse of Fust’s son in law, who took over the shops of our master Gutenberg, as he wanted to become the great printer, after stealing his job. Well, this Schoeffer guy felt strong on the printing and started to consider himself a sort of count or baron of information, even allowing himself to make comments and involving himself in the conflicts of greater people of the world, maybe to gain some money. Well, your highnesses, it is thus that he entered in the fight between Diether of Isenburg and Alfred of Nassau for the archbishop of Meinz.
“And he used the perfidy of his job, printing words of emperor Frederich III and words of Pope Pio II, as his orders were, or as his intriguing mind lead him to. He made good money, I won’t deny that; but he involved them all in the conflict – you know all too well how the greatest ones are: they fight, and then make peace; they hurt each other in fights and embrace themselves in sermons; they bow with elegance in front of one another keeping the knife hidden under the mantle… well, your highnesses, I have read many things, because one of the tricks of our job is that it makes you read a lot and become a learned man; I don’t know what you, noblemen, will do in this world anymore, when all learned people will rise, listening more to them, as to your orders!
“You see, this is the force of printing, may it be heavenly or evil… so that Schoeffer, the one mentioned before, just as much as he boasted, instead of minding his own bourgeois brotherly business, he pretended to be smart, and got involved in the conflict between the greatest ones in the world, which brought one curse after another. I will no longer tell in what kind of dismay they threw him in chains, set him trials just as his father in law had set up for our master, burned his merchandise, his servants ran away, the shop vanished along with the silver letters stolen from Gutenberg, so that he ended up poorer than him.
“But he was also depraved and went to bars and filled himself with sweet abscesses which come from that syphilis when you make love without washing, and it rises to the brain and makes you sick. This is what happened to him, out of revenge, for the one who had done everything to make himself an empire of paper written with the intrigues of his prints… and by that, I hope that your highnesses will no longer need any explanations…”
Under the great lime of Cunegonda who, being married to Henry of Bavaria, managed to persuade him to remain virginal, both of them, on the imperial throne, with no imperial bed and not fulfilling the carnal lust, but putting their bodies together in the two superposed chapels where they prayed – he below and she in the one above his – under the old branches which covered them all, the words of the printer had gathered as if catching into them like fruit. Like heavy and poisonous fruits, by the senses they unveiled.
The masters remained in meditation, each one having his questions and reasons to haunt their minds. Only the chief of works was a little more serene, he himself hid some occult mysteries, of the ones that troubled that decade’s end of the great century – the fifteenth, according to the numbering of the holly Popes carrying the three crowns.
Reduced to his rank and brought back to his place where, as a career man, stubbornly tried to get passed the others, the stubborn knight – as the whole world says, stubbornness is not a proof of wisdom, and stupidity is not the proof of lack of slyness – with the perseverance of his instincts which were more connected to ambitions than the mastermind of diplomatic thought –became smaller, just as he really was, but no less ambitious.
  So he remembered the respect in front of the conclave, bent to the judges, just as the printer of Koln had done and asked for permission to ask that one:
“Let him tell us, honest judges, if these are the reasons he claims he did not want to print the book on Dracula the tyrant”
 “That was my question; the question I would have had the right to ask”, came the protest of the great prosecutor, with envy, but no success, because the great master accepted, as if both of them had the right to ask the question:
“Let him tell us!”
“I will, your highnesses: I did not know how much truth and how much revenge these stories gather inside them!” the man answered with dignity, and then said: “revenge accomplished by our job brings yet another revenge with it, brings a revenge on us, just as it brought on Schoeffer and his shop. And that is why we must stay apart!”
“Then, honest masters” the knight said, not forgetting his role, but neither the strong ambitions, “let him tell us why, if he refused to print them, did not do the same with spreading them, and accepted to sell them?”
“These are the laws of our brotherhood”, the man said clearly and with no simulation. “We are a young brotherhood and we must support each other. Each one of us has his shops; we sell what the others print because that is how we support our brotherhood. Yes: I sell them by the law of modern commerce and I don’t ask where money goes to or comes from. There it is: your highnesses asked us, I have brought them; you give me my money, I let them here and I walk away!”
“You will get your money, don’t you worry, the great judge”
Then, forgetting all about the protocol again, the stubborn fool also said:
“You see, you will get out of the castle with the money; but before you go, say it: do you admit that the printed papers have something evil inside them? Something like a dirty soul of their own? Do you admit there are not only simple papers, like letters?”
“And letters haven’t got anything evil?” the printer said, more thoughtful than in reply. Do the letters not carry thoughts? Do they not carry secrets? Do they not carry whispers of love? Do they not carry the curse of demands of debts or the blessing of granting some liberties? All that it is written, I say, comes from the man, that is, comes from the worse or best intentions he has. And the printing, as it gets piles of papers, uncontrollably, increases many times more this evil or good”
“So you admit they have a special power, don’t they?”
He could not get passed it, his stubbornness was stupidly-ambitious and proved itself to be stronger than any other spiritual word. The master thought well, looked at the rich crown of the lime tree, as it tried to catch it in its whole, and suddenly lightning the one before him with no protection, proud of his job, said extremely fiercely:
“So it is, they do!”
He then bent with dignity in front of all the knights wrapped in their green mantles, in front of the judges from the stone banks and got further away, with the pace of a man certain of the occult powers of his skill. These powers which lead to miracles and curses.
When he rose on his ashen horse with proud blankets, he got passed the bridge of the gate let down, counting down his money, and met some of the knights he had crossed the way with a day before. They were the ones with the closest mission which, entering the great court of the castle, left after handing over, some folded papers to the knight they had received the orders from, out of which only two were really the print searched for.
Then, Heinz and the butcher were brought in. The later put the papers with solemnity, over the other ones brought by Ulrich Zell. Hideous, with crooked legs and fingers like hooves, proud of his caftan with high-ranked furs, chattering the big bone between above his lips, instead of teeth, the butcher set to a true ritual, arranging and organizing the funeral pile.  Alongside him, Heinz Szacsz, the printer with bleary eyes vainly looked for Margaret.
 “We will burn the papers for which the prince has cursed you and we will make him get closer to you, so that he can set you free of the curse. This man who is his butcher, has the power to bring him here for you, in unseen ways”
“I don’t want to, I don’t want it anymore…” Szacsz got scared, remembering the appearance which had cursed him.
“Calm down!” the judge ordered him. “We have to bring him here, to see these communication powers over the spaces, which will become the wonder of the sciences our order has!”
“But I am scared…” the printer cried with humbleness.
“Calm down and prepare yourself to meet him with no fear; we are also here”, the judge encouraged him, more to show the butcher he pleased him. And he even asked this one: “are you satisfied? We are doing everything you have asked for, but you show us what you know!”
“I know many things”, the butcher mumbled, “and I know a thousand ways to get the soul out of the man”
“Let that be, start the flame now!”
“I can do it with or without flame”, he said, and did not let go. “But give me bodies made of flesh, to sizzle; don’t give me just some papers!”
“Did you not hear? These papers have a soul!” the judge grudged him, thundering in command. “You burn them like bodies, until you get that cursed soul out of them. That cursed invention of printing has a soul, which has to be killed!”
“It could have”, the butcher mumbled in discontent, “but it smells like ashes, not like sizzling flesh! I’d better stuck my nostrils than smell such a thing!”
“Do that, do whatever you want, but just fulfill the wish of your prince, to unsteel him, and bring him to us, here, so that I can see the power to communicate, the power he has to do that over spaces”, the great judge ordered and turned to his knight: gentlemen, if our order will enrich itself with the science to speak at distance to this son of the one who used to be our brother, we will have the primacy in military art!... so… burn it! Put your fire on, you butcher, and burn these evil curses that upset prince Draculea so much!”
 The butcher rose, spinning the torch a few times in the air, to stir the flame and said under his jawbone some words he alone could understand, then he skillfully put the flame in the middle of the pile, which enflamed itself with a thick smoke, out of which unknown birds got out.
He had actually hypnotized them all to see the ashes of the papers rise along with the flame.
“The porter and…” the fascinated knight mumbled.
Only the lucid knight got closer to the butcher and made him pay attention with no mercy:
“Don’t you dear to ask for anything else, until you do your job!”
Only that the butcher was on another world, as if listening yet another complaint of his prince.
“But your grace, I need new forces; I need to execute someone for real, not some simple papers! You are keeping me here to corrode…”
“Yes, we do”, the knight intervened, feeling engaged in his actions. “It is in your interest that we are keeping you. Until you will domesticate the printer and send his soul where he should meet your prince, to receive news!”
But the butcher did not feel impressed and said it roughly:
“But have I not told you clearly that every time I put it in, this poor bastard gets back to his fat old Margaret?!… you can hardly tear apart the lust to pussy from a smart person – harder it is, from a stupid one like this!”

 

Corneliu   LEU                                  

                                                  La femme même reine…


                                                                                                 Version francaise par Daniela Radi

    Passée de ces deux cinq, c’est-à-dire celui de l’âge, qui marqua sa moitié du siècle ainsi que celui qui lui additionna d’autres années, l’hôtesse à l’esprit vif du plus mondain salon parisien, consciente en même temps de l’autorité et de l’attraction exercées sur le monde des idées et des arts du deuxième Empire était, cependant, consciente aussi, de son âge ; une chose assez rare pour les femmes gâtées, même très intelligentes. A part le froissement de vêtements en soie très chère et l’ostentation de montrer son visage fardé avec insistance, acceptée pour l’épouse d’un peintre recherché pour décorer les constructions somptueuses, somptueuse elle aussi par ses manières et par la liberté des idées qu’elle n’hésitait pas à affirmer en public, elle savait souligner par ses opinions osées son rang intellectuel mais, en même temps, se garder, comme une dame arrivée à un certain âge et à des influences politiques. Elle ne dépassait jamais les limites, comme n’importe quelle française elle savait provoquer et accepter les compliments mis en valeur par son art de flirter, sans pour autant se permettre des coquetteries de mauvais goût, comme les petites vieilles vaniteuses et gourmandes qui oublient qu’elles ne sont plus des petites filles et se laissent pousser vers des espoirs d’amour dans ce Paris si prometteur qui, avec la grande science de la frivolité, est parvenu à lever les standards amoureux bien au-dessus des coutumes habituelles. Ce Paris-là, sans préjugés, offrant des midinettes voluptueuses pour les vieillards presque dingues, mais jouissant du terme italien de gigolo conféré aux beaux gosses qui ne se souciaient pas des peaux pendantes de celles qui, en dépits de leur âge, voulaient jouer encore les courtisanes.
C’était une vraie reine dans son salon bondé des grandes célébrités de l’époque et, en même temps, d’idées d’avant-garde qu’elles adoptaient, et n’hésitant pas à cultiver avec audace celles les plus révolutionnaires, ce qui lui avait donné la force de renoncer aux quatre millions de francs que, pour lui confirmer la réconciliation absolue, l’empereur Napoléon III les lui avait offerts. Certains disaient qu’ils étaient frère et sœur, sa mère à elle étant la nourrice de celui qui est arrivé empereur. D’autres en doutaient, la différence entre eux étant d’un peu plus d’un an. Une seule chose semblait claire : l’actuel empereur avait été désigné comme parrain lorsque la famille de Louis Bonaparte, le roi des Pays Bas, avait décidé de baptiser la fille de ses servants. De ce fait, voué dans son enfance à être son parrain, alors que sa mère donna son propre nom, Hortense, à la fille de la servante choisie d’être sa femme de chambre, il fut aidé dès son jeune âge par celle-ci et son époux, le peintre Cornu, dans la période pendant laquelle Louis Philippe l’avait condamné à la prison à vie, étant fâché sur elle, plus tard, lorsqu’elle s’était ralliée à ceux qui le huaient pour s’être autoproclamé Empereur, alors qu’il était Président de la République – pour lui confirmer donc la réconciliation par laquelle il l’avait attirée comme brillante dame de compagnie et soutien intellectuel à la Cour, Napoléon s’est offert de lui subventionner les dépenses de son élitiste salon. Puisque l’Empire aussi,  acquérant l’importance européenne donnée par sa stabilité, détermina de nombreux révolutionnaires de 1848 de vouloir s’approcher à nouveau de leur ancien combattant qui se couronné en les trahissant mais, en même temps, Napoléon III avait des ambitions d’auteur, publiant son Traité sur l’artillerie, dont le langage a été corrigé par cette distinguée littéraire et, maintenant, il voulait écrire un livre sur Jules César, peut-être juste pour se comparer avec celui-là. Il avait donc besoin du talent d’écriture de Madame Hortense Cornu ou bien, peut-être, à travers celle-ci, même de celui d’autres bien plus grands écrivains, desquels il pourrait emprunter un style de génie ayant sa signature impériale et de combattre Victor Hugo qui, depuis son exil à Londres, ne voulait pas le pardonner ni abandonner le sarcasme des pamphlets dans lesquelles il le nommait « Napoléon le petit ».
Hortense Cornu, née Delacroix de la servante de sa mère, la reine Hortense de Louis Bonaparte mis par Napoléon Ier sur le trône de Pays Bas, en héritant l’intelligence naturelle et la soif d’ascension de la famille très simple de laquelle elle provenait et, par-dessus tout, bénéficiant aussi de l’éducation aux côtés des enfants des familles princières, du talent littéraire et d’intelligence politique qu’elle avait déjà prouvés à elle-même, elle aurait pu lui être d’un grand usage. Comme une bonapartiste de deux génération au moins, les honneurs de la Cour ne lui étant pas indifférentes, elle avait accepté d’aider Napoléon à écrire son livre mais, moralement comme matériellement, elle avait calculé un bien plus grand gain que la somme offerte : une autorité politique de ses idées. Elle refusait donc celle-ci, en répondant à l’empereur avec une malicieuse persuasion : « Je veux être libre, Majesté, afin de pouvoir vous faire part des vérités dont vous avez si besoin »… Etant, à une époque, des enfants qui jouaient ensemble, ensuite des jeunes antiroyalistes au temps de la Restauration, puis des souteneurs des libertés de 1848, ils ont trouvé suffisamment d’éléments de réconciliation et l’Empereur, ainsi que celle qui lui devenait égérie, en remportant une prestance aux Tuileries et agrandir, de cette manière, la prestance de son propre salon littéraire.
Digne, intelligente, ayant un bien plus fort sens féminin de relations bien réglés que celui de coquetteries superficielles qui ne nous sied pas au-delà d’un certain âge, pouvant dire  qu’elle est non seulement supérieure aux autres femmes, mais même que les hommes la sentaient beaucoup plus qu’une égale, elle savait s’impliquer dans les arrangements politiques, non comme une courtisane, mais comme un vrai tireur de ficelles, féminin juste par la délicatesse de ses gestes parfumés avec lesquelles elle traitait des affaires parfois compliquées, depuis les grandes  commandes de peinture officielle pour son époux et tous les compères artistes, jusqu’à l’influence du deuxième Empire sur d’autres pays et maisons royales.
Dans un sens pareil, peut-être, elle dit à celui qui était assis sur le prétentieux fauteuil se trouvant devant elle, posé et détendu, sans agacement, mais aussi poli, sans le manque d’intérêt montré par ces êtres nonchalants de salon qui savent exposer l’élégance bien plus que leurs bon sens :
- C’est bien !...C’est bien que je résous aussi le problème d’un pays comme le vôtre, mais en même temps résous pour ma chère petite Joséphine la situation des princes appauvris. Parce que le prince, son mari, Charles-Antoine, est pareil à son nom, tel deux morceaux de bois rigides ! Il est radin, peut-être dû au fait qu’il est issu d’une branche plus pauvre de sa famille ; il n’est pas si capable d’être un grand commandant ou d’arriver à nouveau Ministre ; il est obséquieux avec son cousin le roi Wilhelm, pour qu’il lui donne un petit gagne-pain comme celui de Düsseldorf, mais il n’hésite pas à piquer quelques sous de la vente des secrets à Napoléon; il essaie des affaires des voies ferrés, mais il a été  trop peu de temps chef du Gouvernement pour pouvoir aboutir financièrement et il ne peut donc  pas donner aux garçons un revenu digne de leur rang. C’est pour cette raison que Charles, de qui on parle, a pleuré sur mon épaule à cause d’Anna Murat qui s’est mariée au duc de Noailles, alors que la pauvre Joséphine, qui est une Beauharnais comme sa mère, Stéphanie, descendante de Joséphine du Napoléon le Grand, n’arrive pas à le guérir de son amour néfaste, dans lequel tombent les hommes sans imagination. Ceci est propre aux allemands et c’est pourquoi j’avais traduit « Les souffrances de jeune Werther » : il s’en lamente comme s’ il n’existait pas une autre femme !...Mais Goethe était génial et a donné beaucoup de poésie au drame, en tant que ceux-ci, les banaux gourmands d’argent de Sigmaringen, l’on descendue au niveau d’affaires sournois : Charles, l’amoureux, a joué en bourse pour s’enrichir et il a perdu quelque cinquante-cinq mille francs ; Antoine, le père radin, a fait une crise et l’a consigné au domicile, avec un comptable veilleur en le forçant à produire de l’argent à partir de rien ; tout s’est réduit, comme leur âme sèche, à l’argent et aux affaires, avec aucune des hautes émotions de Goethe ! Des allemands stupides, mesquins et délurés… Ce jeune-homme-là a aussi eu peur de perdre de l’argent et n’a maintenant plus envie d’amour.
- Et celle qui soufre, est votre amie Joséphine de Hohenzollern –Sigmaringen.- préfigura Brătianu ces choses ou bien il eut l’intelligence d’offrir une excuse à sa partenaire de discussion.
- Bien sûr ; elle est bien une Beauharnais quoi !... Je pense qu’elle se mariée à l’allemand par nécessité et son ainé ressemble assez bien à notre Empereur. Tu sais, entre cousins cela arrive parfois et cette famille de Bonaparte est mélangée, exactement comme cela, à des progénitures de Joséphine du Napoléon le Grand. Mais le roi Louis, le père du  Napoléon III était le frère du Napoléon Ier mais, en même temps, c’était aussi son gendre, parce-que Hortense, ma marraine, était la fille du premier mariage de Joséphine, adoptée légalement par Napoléon Ier !...
- Ah ! –cria Brătianu cette interjection moins bien contrôlée et, se rendant compte, se corrigea rapidement : Au fond, je voulais dire, chère Madame, je commence à comprendre ces raisons impériales.
Puis elle, sans se montrer bouleversée, renonçant à son comportement contrôlé, demanda comme au marché :
- Quoi donc, ne croyez-vous pas que ceci est un avantage pour le soutien dont votre pays a besoin ?!
Chevalier parfait du jeu politique, Brătianu préféra se taire et lui faire un baisemain affectueux.
Sans lui déplaire, l’élégante dame se permit un geste vif et coquète, pointant son doigt vers le charmant homme, apparemment sanguin, au visage dédaigneux, qui se complète bien avec ses gestes de bon sens, d’un homme sûr de soi et expérimenté en relations. Elle précisa :
- Vous avez, donc, une double mission, Monsieur Brătianu, pour porter sur votre dos un roi pareil, qui vous sera reconnaissant !... Étant donné que vous allez également lui présenter les secrets de son nouveau pays mais aussi, peut-être, les secrets d’une femme qui parviendrait à le sortir de cette mélancolie piteuse de l’homme qui tombe au premier coup amoureux et pense qu’il n’existe plus une deuxième femme au monde… Qu’en dites-vous ?... Il serait impossible que vous ne trouviez pas une petite roumaine pétillante et pleine de vie; ça fera du bien à votre politique d’homme dédié au pays !
Brătianu répondit avec politesse, très équilibré dans ses mouvements sûrs et, ayant l’air de celui qui sait ce qu’il veut, tenta une résistance éloignée :
- Avec tout le respect, Madame, je vous informe que nous, depuis dix ans avons proposé un prince étranger, pour la simple raison de ne pas l’unir par mariage à une de nos propres familles et ainsi de rester objectif, comme souverain de tous les Roumains, sans préférences pour les uns ou pour les autres.
- Oh, que c’est beau, très beau comme réalisme politique ! – elle ne cacha pas du tout l’admiration, cette femme encore belle qui l’observa avec d’agréables et intéressants regards cet homme, plus jeune qu’elle – Et reformula sa tactique : Eh ! Nous allons trouver. Quoi, ne trouve-t-on pas de femmes dans ce monde ?!...Qu’il en soit capable ! – et, à nouveau, elle manifesta ses convictions ou ses expériences de parisienne méprisante envers les hommes gringalets : Qu’il ne soit pas trop allemand ! Vous savez, je pense qu’il est aussi rigide et enfermé que son père ; c’est bien le sort des hommes maladroits avec les femmes !... – Puis elle ajute vite : Mais, celui-ci ne peut pas être considéré comme défaut pour un prince souverain, mais tout le contraire! Vous allez apporter sur le trône un gérant sobre qui, étant aussi un chevalier, ouvre des portes vers d'autres maisons royales et cela, dans votre avantage. Pour tous ces détails, ne vous inquiétez pas, je m’en occupe avec Joséphine qui, comme je vous le disais : est une Beauharnais et compense l’insipide prussien. Sa mère, Stéphanie, a été la cousine de ma marraine adoptée par le grand Bonaparte…
Polit, l’homme aux regards droits et gestes réservés, sûr de lui, sans aucune inaptitude, au belles joues, saines, comme chez les enfants que t’as envie de baiser, se permettait, d’une manière très spécifique, celle de se démontrer à lui-même qu’il n’a pas peur de la sincérité de demander ce que, au fait, le torture depuis très longtemps.
- Dois-je comprendre, donc, Madame et distinguée protectrice, que, en parlant de Philippe de Flandre, les choses sont…
- C’est ne pas la peine. On lui avait dit qu'il est hors de question.
- « On » ?
- Oui, on lui avait dit.
- L’empereur ?
- Peut-être bien plus que l’empereur !
- Pourrait-il être question de ce qu’on dit sur le Loges ?
- Et que c’est qu’on dit sur les Loges ? – demandait-elle amusée, scrutant son visage d’homme robuste avec les mêmes agréables-intéressants regards.
- Qu'il est la seule tête couronnée ayant une influence aussi sur les Loges.
- Possible – répondit elle en démontrant qu’elle n’était pas contre une telle affirmation – possible que tous ces changements de l’Europe puissent imposer une pareille chose. Mais il ne faut pas oublier ce rituel écossais ni le fait qu'il y a une maison royale qui est aussi à l’Écosse !
- Bon, mais…
Coquetant, peut-être d’une mise en branle innée, peut-être pour changer la discussion, faible mais révélatrice, elle lui toucha la main laissant le geste se prolonger comme si elle avait attendu de transmettre la chaleur de l’impulsion :
- Mon cher, sur ce thème, je ne sais rien de plus. Je suis une femme et, comme vous le savez, je n’ai pas accès au Loges. – Et elle fit un jeu de mots : C’est à peine maintenant que l’Europe découvre « les vertus de l'esprit féminin »… Je ne peux vous dire qu'une seule chose : Que le roi de la Belgique est apparenté à la maison d’Orléans, l’ennemie qu’on a éloignée du trône, en conséquence l’Empereur ne vous recommande pas son frère.
- Dès lors, il nous recommande quelqu’un provenant de la famille de Wilhelm de Prusse, avec lequel Napoléon a été et sera en conflit ?
- Mais pourquoi pensez-vous juste à l’insipide prince paternel qui, assez pingre, ne semble pas être indifférent à ce qu'il peut tirer de Napoléon contre certains services ? Pourquoi ne pensez-vous pas à Joséphine, à qui son sang crie « Vive la France » ?!... Ou, au mois, pensez au jeune prince, qui a fait une passion troublante pour la nièce de celui qui a été notre glorieux Murat et, s'il n'avait pas été stoppé, toujours par son même trouillard de père qui, lui a tout de suite annoncé qu’il n’a pas assez d’argent que pour vivre à Paris avec une femme du  grand monde, il aurait été rapidement disposé à devenir citoyen Français.
- Vraiment ?
- Vraiment, mon petit ! – répondit gaiement la distinguée dame ne résistant plus à la tentation et lui caressant doucement, du bout des ongles, cette joue d’homme vigoureux, élevé comme les arbres des vergers ensoleillés. – Réalisez : le roi, qu’on veuille ou non les prendre en considération, ces rois, pour le choisir, il doit être une chance, et non un obstacle. Celui-là a été le favori de Napoléon, le fils d’Hortense, dont je porte le nom, une Beauharnais. Joséphine est aussi une Beauharnais, une sorte de cousine… En plus, je vous le disais : on dit que l’empereur, qui n’est certainement pas un saint… Allez, on va laisser cette histoire, je vais plutôt vous raconter une autre plus drôle, mon petit : L’empereur, notre ancien de ’48, dit toujours : « Je ne conquiers pas les femmes ; je m'en défends mais, parfois, je capitule ! »… Ha, ha ! Qu'en dites-vous ?...
- J’ai toujours apprécié l’esprit français ; je peux même dire même que je l’aime, c’est à mon goût ! – répondit l'homme, sans crainte de montrer une attitude coquette, comme il se doit d'aborder, humainement, les appréciations d'une dame très distinguée.
Alors, moyennant une habilité politique, il attaqua par tous ses moyens de franchise et sincérité :
- Ma bien distinguée protectrice, comme vous avez relaté cette réflexion osé de  « qu’on veuille ou non les prendre en considération, ces rois», je ne vais pas vous cacher ce que vous connaissez depuis longtemps, que, depuis que j’ai conspiré au même endroit que votre époux, je suis, au plus profond de mon âme, un républicain.
- Je sais ; je ne le sais que trop bien, moi-même je n'en suis pas bien loin. C’est précisément pourquoi je me suis dit de vous : Voici ce beau républicain, qui cherche un roi pour son pays !
- Je suis aussi un pragmatique, Madame, et je connais la situation actuelle : étant donné que nous n’avons pas la détermination de faire de notre pays une République, à vrai dire de risquer comme chez vous, d’avoir quelqu’un qui met la main sur le vote et puis qui se déclare empereur et dictateur à vie. C’est plus sage de faire une monarchie constitutionnelle. J’ai le sentiment en ce moment, exactement le même que celui d’indignation lorsque votre République s'est métamorphosé en Empire. Je pense que cela m’a servi de leçon entre ce que veut l’homme et ce que est envisageable sur cette terre.
- Alors j’imagine que je vous ai trouvé exactement le personnage dont vous avez besoin : c’est-à-dire, allons parler entre nous, comme des républicains, un souverain à qui vous soumettre, mais au fond, qu’il obéisse à votre parti et aux idées élevées dont vous disposez.
- Êtes-vous persuadée ?
- Je connais bien la famille ; c’est la branche la plus déplorable des Hohenzollern et ils feraient n’importe que pour garder la tête haute.
- Quoi même, Madame, face à cet esprit prussien, même celui de la pauvreté opiniâtre, qui n’a pas de lien avec notre effervescence latine, aussi fauchée, peut-être, mais de toute façon généreuse, chaude, enthousiaste dans l’esprit révolutionnaire – comparatif aux prussiens, je veux dire, non seulement la famille royale belge, mais la Belgique, en tant que telle, est beaucoup plus proche de nous ; est beaucoup plus proche de notre esprit ; son attestation nationale est un inédit exemple pour ce que nous voulons !
- Je serais désolée de vous laisser vous enflammer pour rien – elle tendit sa main avec son gant en mousseline de soie, comme si elle avait caressée sa chevelure sculptée qui lui accentuait son air de lion.
Mais il s’emporta :  
-  La Belgique, Madame, il y a seulement trente-cinq ans, a résolut la situation que nous voulons solutionnée maintenant. Elle a été sous la domination autrichienne, comme une partie d’entre nous le reste encore aujourd’hui. Quand ils se sont libérés, en 1830, on l’aurait fait aussi, puisque nous avons commencé la révolution depuis 1821 et les échos de la révolte de Paris vers Charles X sont arrivés jusqu’à nous. Mais nous n’avons pas aboutit, étant donné que les russes nous ont envahis et ils nous ont donnés un « Règlement organique » semblable à leur absolutisme et non à nos espérances libérales qui venaient de Paris, où la liberté de la presse était exigée !... Nous avons essayé à nouveau en 1848 cependant, vous, nos protecteurs, êtes devenus un Empire et les Turques ne nous ont plus laissé actionner. Un souverain qui a connu les ambitions de la Belgique, nous aidera beaucoup plus à passer ce hiatus qui dure depuis trois décennies, plutôt qu’un officier prussien, formé en ces régiments qui ont agenouillés la Révolution de 1848. Les Allemands ont cédé devant les Habsbourg et n’ont pas achevé leur rêve de devenir un état unitaire ; tandis que La Belgique l'est déjà, comme nous voulons l'être aussi !... Les miens, au pays, c'est certainement pour cette raison qu'ils se sont dépêchés de proclamer Philippe : Comme duc de Flandre il est plus qu’un bourgeon de gotha de Saxe-Cobourg tel que le reste le roi Léopold !
Elle ne fit qu’affiner son geste de tout à l’heure, en effleurant les boucles et le front du jeune homme pour le dorloter comme il le mérite:  
- Mon petit – grand révolutionnaire !... Vous êtes véritablement fascinant, mais vous me rendez plus que navrée. Vous devez comprendre que c’est insensé : Le roi Léopold est non seulement de Saxe-Cobourg, il est également marié à Louise-Marie de Orléans, qui n’est autre que la fille de Louis Philippe, celui contre lequel Napoléon s'est révolté, qui a condamné Napoléon, celui que Napoléon a écarté ; c'est la famille la plus rivale de Bonaparte !
- Je comprends que c’est déraisonnable, Madame ; J’admets et je vous donne ma parole que je vais le respecter. Il y a autre chose que je n’en comprends pas et je vous avoue, à vous qui avez reconnu que vous n'avez pas le droit en tant que femme de vous impliquer dans les Loges, que vous avez le droit, en tant qu’esprit plus aigu que n’importe lequel homme, de disserter sur leur effondrement et sur les espoirs qui ont été apportés !
  - L’effondrement ?
- Oui, l’effondrement. C’est un initié qui vous parle…
- Je sais : jusqu’au rang de maestro dans « La rose du parfait silence » !
- Je savais que vous êtes au courant : le contraire était inconcevable. Ce que vous ne savait pas, par contre, c’est que ce maestro commence à douter… - et, en soulevant soudain son front large, dévoila : La maçonnerie peut avoir des lois, mais pas des tyrans. Votre Napoléon « le petit », veut aussi s’imposer dans la maçonnerie qui l’a honoré avec ses hauts grades. Il a transmis à Philippe de Flandre l’ordre de nous refuser, en tant que maçon et non comme relations entre leurs maisons royales. C'est pour cela que le prince ne veut plus avoir à faire à nous !... Je suis indigné, ma chère Madame et, je vous prie d’être convaincue que j’ai enterré en moi cette indignation, mais devant vous je le reconnais : Il est inconcevable qu’une organisation qui a des lois, des grandes lois cherchant le renforcement de l’humanité, soit empiétée par le même homme qui a empiété la deuxième République en se proclamant empereur, précisément parce que les lois de la démocratie ne lui permettaient plus d’être candidat à la présidence… Je suis déçu, Madame, et je me pose des questions si, d’une certaine façon, nos lois initiatrices n‘essaient pas d’être trahies en conséquence ! La maçonnerie est une grande idée, un chemin de perfectionnement humain ; mais si elle tombe dans les mains des tyrans qui lui changent le sens…
La femme resta perplexe ; même dans son ample intelligence, elle ne s’était pas attendue à ceci. Elle n’y a même jamais pensé qu’elle pouvait s’y attendre. Cet homme, d’une maturité intéressante, gardant son enthousiasme juvénile, se montra si averti, avec la fibre si intensément travaillée le long des décennies d'initiatives et persévérance révolutionnaire, qu’elle en était stupéfaite. Elle, l’amie de Victor Hugo le rival de génie d’Ernest Renan qui révolutionna les termes de la foi, des libres penseurs de la « Revue des deux mondes » et des plus originaux écrivains, depuis le vénérable Dumas jusqu’à la si innovatrice Georges Sand et au fascinant et jeune Gustave Flaubert, en ajoutant la série de plus nouveaux publicistes, passionnés d’idées novatrices, considéraient que la noblesse révolutionnaire et d'autant plus l’essor bonapartiste de devenir une famille sérénissime ne valaient plus un sou – elle, avec son intelligence libérale, était habituée à toutes les paroles protestataire de son salon où elle trôna. Par contre, ça ne lui a jamais effleuré l'esprit que le deuxième Empire se basait, en plus, sur les rênes maçonniques accaparés progressivement par ce Napoléon, qui se prouva être plus profondément dangereux, un combineur plus dissimulé, plus réfléchi, plus monopolisateur que l’habile aventurier qu’il avait été dans sa jeunesse, plus que l’autocrate sans scrupules qu’il est devenu après 1848. Elle regarda d’une certaine manière à Brătianu, caressa sans gêne son front élargi entre des grands tempes, éloignés, que seulement le reste des boucles coupés révolutionnaire couvraient, dans une suggestion de romantisme et chuchota désabusée, comme pour elle-même :
- Quel dommage ; quel dommage que cet esprit de grande politique, serve juste un petit pays !
- J’ai fait une bêtise ? – demanda-t-il plutôt en plaisantant, pour cacher sa flatterie.
Elle lui répondit tout à fait autre chose:
- Votre intuition en plus de la perfidie de dictateur qui, après avoir soumis sa République essaie de soumettre sa maçonnerie, a mis le doigt sur le point névralgique de notre libéralisme. Vous savez bien que je suis une républicaine ; vous savez bien que depuis 1848 jusqu’au 1856 je n’ai pas voulu avoir à faire à cet individu dont on raconte qu’il a tété le lait de ma mère. La comtesse Walewska m’a conduit au Tuileries et j’ai vu à nouveau le visage de Napoléon lorsqu'il est devenu plus humain, après avoir émoussé la terreur de la première partie de son absolutisme sanglant et penchait vers ce qu’on veut nommer aujourd’hui « l’Empire libéral », comme je lui ai suggérée moi-même, pour échapper à l’accusation de tyran.
- Voulez-vous dire qu’il a adouci son absolutisme officiel, seulement parce qu’il a fortifié ses pouvoirs souterrains ?   
- C’est vous qui dites cela. L’entendre de vous, je me suis expliquée quelques petites choses dont même les plus extrémistes de mon salon n'osent pas parler.   
Brătianu la regarda en face et sans gêne de prendre ses épaules dans ses mains mais, au lieu de la tirer vers lui, il garda la distance de ses bras tendus, en révélant une chose grave, convaincu de lui faire cadeau son plus grand secret :
- Vous êtes la seule à qui j’ai fait cette unique révélation d’un fait que moi-même je voudrais essayer d'oublier : Cette maçonnerie française me fait beaucoup réfléchir car, au lieu de représenter les grands desiderata d’une société entière, se laisse dirigée par les intérêts d’une seule personne ; Encore moins si cette personne est l’empereur. La maçonnerie a des lois très strictes, justement pour satisfaire les engagements sociaux qu’elle s’est assumée afin d’assurer le progrès en aiguilletant l’être humain et en durcissant la solidarité du peuple. Il ne faut pas oublier que je me suis opposé à lui comme empereur.
- Vous vous êtes trouvé même parmi les conspirateurs, aux côtés de mon époux.
- A cette époque-là je n’ai été pas en droit. Sa trahison ne regardait que les Français. Maintenant, par contre : Qu’il essaie de profiter de hauts rangs de la maçonnerie… C’est ce qui en fait mon indignation et non pas le prince allemand.
- Que pensez-vous faire ?
Je ne sais pas ; j’ai le devoir de me consulter avec ceux de ma Loge ; mais oui, avant de prendre une décision. En tous les cas je serai loyal à l’ordre de mettre sur le trône le prince prussien, mais la décision négative en ce qui concerne le Duc de Flandre ne peut pas être mélangé aux lois maçonniques. Si nous acceptons ces faits, cela signifie qu’on sert d'autres intérêts. Et si on sert d'autres intérêts, personne ne peut nous demander de les respecter tout en ayant confiance, de croire en eux.
Se réjouissant néanmoins de cette embrassade distante, qui lui transmettait la chaleur des mains de l’homme obstiné par l’injustice faite à ses croyances, la délicate dame devint femme et affirma en toute sincérité, non pas comme une allusion, mais plutôt émue sentimentalement, dans l’éco d’un infini regret :
- Quel dommage !... Quel dommage que je ne suis pas plus jeune, pour avoir le droit moral de tomber amoureuse de vous !... – Et le questionna soigneusement : Cela vous torture, n’est pas ?  Vous sentez qu’on vous a fait une injustice.
- Je hais le totalitarisme, Madame ; je ne veux pas qu’on nous ordonne, ni que nous ordonnions, je veux que chacun obéisse au même statut.
- Oubliez le Duc de Flandre, comme moi-même j’oublierai l’instant interdit quand j’ai parlé d’amour.
- Il n’est pas interdit, Madame !... En ce qui concerne le Duc, rien ne me lie à lui. J’ai été indigné par le procédé autocrate à travers lequel on change les sens du carbonarisme que j’ai aimé autrefois. Cependant, me convainquant que votre préféré a la priorité, je tenterai de le servir aussi dans les desseins de mon pays.
- Il n’est pas nécessairement mon préféré. Il est la meilleure solution pour vous, croyez-moi. Si vous voulez une tête couronné, vous avez besoin d’un homme agréé à de nombreuses Cours. – En changeant le ton de sa voix, elle redevint la parisienne malicieuse : Moi, en parlant de Prussiens, j’ai une mauvaise perception concernant les hommes, et non les princes ; je l’agrée pour le trône, non pour le lit !  
- Vous avez raison ; il est important d’être bien vu par Napoléon.
- Tandis que vous, comme la personne qui a conspiré contre lui, jamais vous n’allez trouver la porte ouverte chez Napoléon ! – précisa-t-elle bien calculée – Pensez-y à cela : je veux être sincère, justement parce que vous ne m’êtes pas indifférent. Manié avec habileté, Charles peut être un tampon entre vous et les rancunes de l’empereur… Et répéta : Je vous ai dit que vous ne m’êtes pas indifférent.
En se libérant de tout ce qui lui avait réveillé le frémissement outré de son éloignement d’un engagement qu’il considéra ferme, mais en même temps encouragé par le fait qu’elle se répétait l’intime révélation, Brặtianu redevint galant :
- Chère Madame, ma gentille dame, puisque vous m’avez fait l’honneur d’une grande sincérité concernant les têtes couronnés, je vais vous répondre à ce que vous m’aviez dit plus tôt de la boutade de l’empereur relatif à la capitulation envers les femmes : Pour des dames si belles que vous-même, je capitulerais aussi !
La coquinerie marcha, l’atmosphère d’intimité s’accentua ; la femme raffinée trouva la modalité élégante d’apostropher sans un sentiment de rejet et l’humilia juste assez que pour l’encourager :
- Vous vous y connaissez. J’ai vu comme vous appréciiez ma soubrette quand on nous a servi le thé. Vous ne pensez pas qu’un révolutionnaire tenace comme vous, connu, homme d’action tant évident en gestes, s’il échappe un seul regard de plus de ses yeux fougueux, il bouleverse la vie de ces malheureuses filles ?!
- Je suis naïf, Madame – dit-il tendrement – ne m’attribuez pas tant de…
- C‘est la vie qui vous les a attribués… et l’expérience. Vous, ces hommes qui commencez à grisonner après avoir vécu une jeunesse tumultueuse et plaine de volonté…
- Nous méritons d’avoir le droit à un peu de complaisance, n’est pas ?
- Vous savez la prendre tous seuls !... Vous savez la provoquer d’ailleurs, ou bien cela fait partie de votre instinct – affirma-t-elle en matière de connaisseuse comme femme et comme écrivaine très attentive de retourner au plus vite à son sujet: Il aura quoi apprendre de vous ce prussien qui est bien plus sans imagination que sans argent, de la même manière qu’il a hérité les complexes de son père ; aussi, il est bien plus pleurnichard que sentimental, ce qui peut le rendre introverti, au point qu’il devient brutal.
Brătianu fit un geste de courtoisie en lui baisant la main et avouant :
- Je vous suis si reconnaissant que vous me partagez vos raffinées observations dignes d’une vraie écrivaine ! – et c’est seulement après qu’il dévoila son but, en insistant : - La finesse d’une pareille constatation psychologique peut énormément aider un politicien rudimentaire que je suis. Je vous prie…
Cependant elle se révéla maîtresse de la conversation et lui souligna la faveur :
- Écoutez, pour qu’on ne dise pas que je parle dans le dos de gens, je vais vous donner un exemple devenu publique : Vous connaissez bien Frantz Joseph, l’empereur qui semble maintenant équilibré, être sur le trône depuis un certain temps déjà, choisi par les siens en 1848 et non révolutionnant puis renversant la révolution, comme l’a fait Napoléon.
- Nous le savons tous trop bien.
- Puisqu’il règne depuis dix-huit ans. Juste pour cela. Qui est-il, comment est-il, personne ne le sait !... Le monde ne se rappelle plus qu’il a été un immature quand sa mère l’a mis sur le trône en promettant une autre constitution aux révolutionnaires. Qu’elle a donnée, qu’elle leur a aussitôt reprise, mais pas brutalement, comme l’a fait Napoléon. Néanmoins, contrairement à Napoléon, Frantz Joseph est un guignol. S’il n’y avait pas eu le scandale avec la folie de sa femme, l’impératrice Élisabeth, Sissi de son diminutif, de qui on raconte qu’elle a des accès délirantes, mais qu’on a promu comme la vedette de l’Europe, celle qu’on retrouve dans tous les journaux comme la beauté de toutes les beautés royales et impériales et celle qui, avec toutes ses toilettes, lance la mode dans le monde entier, s’il n’y avait pas eu toute cette  loufoquerie, on n’en aurait rien su. Cependant, en déclenchant le scandale, cette vérité concernant la stupidité de ces zigues de nobles allemands a éclaté : car la femme qu’on suppose heureuse et que l’on retrouve dans tous les journaux lançant la mode, est folle. Elle est devenue instable psychiquement à cause de cet abruti de Frantz Joseph qui l’a violée quand elle n’avait que quatorze ans, en ignorant la manière de caresser une fille. Sa mère l’a poussé à s’unir à une autre, mais lui, le balourd, en se sachant empereur qui commande, a sauté sur celle-là et lui a ordonné de lui faire amour. C’est tout ce qu’il a eu dans la tête, alors que sa mère l’avait mis sur le trône ; ou bien c’est justement cette raison qui l’a persuadé que tout s’obtient en donnant des ordres. Il avait abusé d’elle et, pour dissimuler le scandale, ils ont vite célébré leurs noces. De plus, ils ont eu aussi des enfants !... Dès lors, on pourrait dire de cette fille qu’elle a eue le bonheur d’arriver impératrice, tous les peintres se dépêchant davantage de lui faire le portrait en la déclarant la beauté du monde. Mais voila qu’aujourd’hui, lorsqu’elle este devenue célèbre par sa splendeur et vedette de tous les journaux, la petite fille violé a culbuté ; elle manifeste ouvertement sa folie et n’a pas un délice plus grand que celui de se moquer des frivolités impériaux de son violateur. Qui, l’abruti, en tant qu’empereur, s’il avait su la caresser, il l’aurait eu à vie. Seulement voila que cet imbécile grandi à la caserne, a cru qu’il est empereur et qu’il peut commander. Et il l’a brisée pour la vie. C’est ce qui arrive quand on ne sait pas se conduire avec les femmes !... Vous avez compris ?
- J’ai compris ; j’ai compris cette parabole, ma chère dame ; vous pouvez en être sure.
- La femme, vous pouvez la rendre reine, vous pouvez la rendre impératrice ; si vous ne la rendez pas heureuse, en vain ! Qu’en dites-vous ? Pour un homme expérimenté et sanguin, comme vous-même, - dit-elle avec un soupçon d’allusion, de subtilité avertie – ce serait une chance de donner des leçons d’hardiesse à ce monarque que vous allez avoir. Hardiesse dans le sens de la découverte des secrets de la virilité, car lui aussi monte sur le trône en étant célibataire. Vous allez épargner ce jeune homme de sa godiche envers les femmes et il vous serra reconnaissant à jamais.
En lui baisant avec acharnement les mains qui consentaient ce fait, Brătianu répliqua croquignolet, dans la libertine et parisienne manière:
- Il va falloir, sans doute, répéter ensemble, très chère Madame !
Mais, tel que le voulaient les bonnes manières, elle lui donna une petite gifle surtout encourageante et, pour interrompe pour le moment la ruse :
- Sage, mon petit !... Êtes-vous convaincu que je souhaite vous conseiller, vous aider ?!
- Convaincu est peu dire ! Je suis votre vassal, Madame !
Elle le regarda dans les yeux en prenant soin de lui attirer l’attention et levant son doigt en signe d’admonestation sans pour autant s’empêcher de lui montrer le cadeau qu’elle lui faisait, en omettant par contre de lui dire ce qu’aurait du être la récompense :
- Ces comportements, soi-disant sentimentaux qui, au fond sont sexuels, en disent beaucoup des hommes, Monsieur Brătianu ! Dans mon salon, des célébrités académiques ont commencé à développer cette théorie qui, je suis certaine, deviendra dans le futur une science essentielle concernant le comportement est les besoins humains… Mais oui, c’est pour cette raison que je me suis décidée : je vais vous révéler un secret, chose que je ne devrais point faire. Seulement, c’est une habitude entre les conspirateurs et moi j’ai l’excuse que nous conspirons une belle chose pour votre pays… Et, au fond, pourquoi ne le dire-je pas ?!... Même pour vos ambitions de révolutionnaire aux belles pensées…
A ce moment-la, elle se leva en faisant ressortir son allure élégante de femme qui sait ce qu’elle doit mettre en valeur et alla vers une écritoire jetant un œil sur un tas de lettres, sans pour autant cacher sa curiosité d’épier son regard afin de vérifier s’il la contemplait avec les mêmes critères d’égard associés aux mouvements de la soubrette.
- Vous êtes bien plus distinguée que dans le portrait réalisé par votre époux ! – lui dit Brătianu comme si, par cet à-propos il lui aurait démontré qu’il comprenait tout ce jeu habile.
Malgré cela elle était devenue attentive à la partie grave de choses :
- J’espère ne pas avoir à regretter ce secret qui restera le notre. Peu importe le moule, si nous deux le sculpterons à notre manière, le roi ne pourrait que parfait !... Lisez-moi cela et vous verrez que c’est à vous de lui donner une part de cette fibre volontaire et vigoureuse qui est la vôtre !
 La lettre était datée d’il y a plus de deux ans, plus précisément du 2 décembre 1863 :

 « Ma chère et tendre Hortense,
Revenu depuis peu à Berlin, je me dépêche de vous exprimer mes plus sincères remerciements pour la grande amabilité que vous avez eue envers moi le dernier jour de mon séjour à Paris. Il est merveilleux pour moi le souvenir d’avoir été reçu avec tant de bienveillance par ma chère Hortense. Ce dernier jour, ces dernières heures à Paris, ont été décisifs. Vous connaissez bien le proverbe allemand : Les dés ont été lancés… »

- Celui-là, ou bien il souffre d’orgueil gotique, ou bien il ne s’est pas documenté sur ce qui se dit du Rubicon- s’amusa Brătianu mais, en agitant une autre lettre, elle lui fit signe de continuer :
- Lisez, en partant de chez moi il s’est rendu chez Anna Murat, mais il a été incapable de se conduire en homme. Ehe, voici la raison pour laquelle les yeux des allemandes pétillent en pensant aux hommes ! Il va finalement se convoler avec l’une de celles-ci et va annoncer de manière protocolaire, avec deux semaines d’avance, qu’il a programmé une partie de sex. C’est comme ça qu’on se moque, Joséphine et moi, de son père.   

« Après vous avoir abandonnée, je me suis rendu, comme vous le savez, avenue Montaigne, afin de faire mes adieux. La pensée de devoir quitter Paris m’était pénible à supporter. Je vous ai relaté, chère Hortense, la manière avec laquelle la princesse Anna s’est séparée de moi, en me bouleversant tellement, au point qu’il fut arrivé un moment où je me suis retrouvé tout à fait renversé. Elle a serré ma main en me disant : J’espère que nous nous reverrons bientôt, n’est pas ? Vous allez revenir prochainement – et elle a eu du mal à me laisser partir… »     
 
- Écoutez cela : elle a eu du mal à le laisser partir et lui… - s’amusaient-ils ensemble trouvant un moyen de plus grande intimité dans cet amusement.

« M’en allant, je pansais la revoir bientôt afin de s’unir à elle à jamais. J’ai été très heureux de pouvoir demeurer un jour à Düsseldorf chez mes parents, auxquels j’ai tout dit : ma mère est ravie et mon père, il semble ne pas s’y opposer… Maintenant, il faut faire les démarches. Si nous attendons trop longtemps, la princesse Anna va penser qu’elle ne m’a fait aucune impression, d’autant plus que j’ai été assez réservé devant elle à la Compiègne… Je vous ai dit, chère Hortense, je l’aime de tout mon cœur et elle est la seule qui peut me rendre heureux. »   

- Qu’en dites-vous ? : Anna va le rendre heureux, mais elle n’en sait rien. Parce que, au lieu d’avoir le courage de le lui dire à elle, le pauvre garçon sot, me le dit à moi, en tant qu’amie de sa mère ; avez-vous saisi !? – demanda-t-elle approchant de lui son parfum et changeant les papiers se trouvant dans sa main – et regardez ici comme le prince-père ne s’y oppose pas, ce prussien bien calculé. Encore, je suis sincère, je te les montre tels qu’ils sont : Le fils est un timide, complexé sentimentalement davantage à cause de son obtus esprit et s’avérant être sans personnalité. Ce que, soyez attentif, Monsieur Brătianu, ce n’est pas plus mal pour un monarque constitutionnel dirigé par un politicien si malin comme vous l’êtes !... Aussi, le père est un paria de la grande famille, qui cherche à décrocher le gros lot mieux que son fils afin de débourser l’argent en compagnie d’une parisienne prétentieuse ; puisque ces princes d’aujourd’hui ne doivent pas être perdus dans ces grandes capitales où l’on dépense des sous, mais doivent devenir une bonne affaire pour leurs familles ; ne voyez-vous pas qu’on les vend, aux divers pays qui s’émancipent, comme on vend les chevaux de race ?!... De cette façon devraient être regardées toutes ces choses par les politiciens réalistes ; ce que, de nouveau, pourrait vous être convenable à vous, les hommes, qui voulez un avenir pour votre pays.

« Je me fais même quelques reproches d’avoir écouté Charles » - écrivait Charles Antoine à Madame Cornu. « La jeune personne (Anna Murat), habituée à vivre au centre du luxe et du monde le plus brillant, pourrait-elle se contenter avec ce que Charles peut lui offrir, qui est un tempérament pur germanique et, plus que tout, allemand ?... Saurait-elle apprécier ce que nous tenons le plus au cœur, la vie de famille ? Voudra-t-elle demeurer presque toute la vie à la campagne, pour créer là-bas un petit centre d’occupations subordonnées ?...
Charles ne peut disposer que de 50 000 francs de revenu annuel, que moi-même je ne peux pas accroître à cause des autres enfants et des impôts élevés que je dois supporter… On dit que la princesse est très riche et dotée, mais sa fortune n’a rien à voir à ce que mon orgueil me dicte, que l’épouse doit vivre de revenus de son mari… La rente de Charles jamais ne permettra une pareille chose ; elle ne lui permettra même pas de vivre marié à Berlin ou dans une autre grande ville, il ne pourrait vivre qu’à la campagne, exceptant les voyages et les visites… »

- « Un tempérament pur germanique et, plus que tout, allemand » - cita Brătianu en s’amusant et faisant rire la dame à qui il avait à nouveau commencé à lui baiser les mains d’une manière encore plus intime.
- Ha, ha, ha !... Madame, ma chère dame Hortense, votre allégation est géniale ! Mais oui, ils sont ainsi : Ils se marient pour annoncer à leurs épouses que, en vertu des engagements conjugaux, dans deux semaines, à une certaine heure, ils vont faire un peu d’amour…
- Vous aimez cela, n’est pas ? – caressa-t-elle ses joues, en se laissant bercée dans tout l’amusement qui les rendait heureux et les rapprochait. Pour s’arrêter tout à coup, attentive à ce qu’elle avait de plus urgent à fialiser: Allons, donc, mettre les choses au point, étant donné que Bǎlǎceanu est sur le point d’arriver et nous devons l’envoyer chez Napoléon, avec la leçon apprise par cœur !...
- Nous l’enverrons ; nous l’enverrons aussi vite que possible – l’assura Brǎtianu en saisissant la gaieté de ses pensées et en souriant avec complicité.



II


De là où il fut déposé par la chaise de poste, prés des auberges de l’Evêché, la rue de l’Académie se trouvait assez prés, dès lors Brǎtianu pris un bagage léger, abandonnant les autres au chef de la poste afin qu’il les lui envoie à Piteşti et commença à marcher tout en respirant insatiable l’air de Bucarest avec des jardins noyés dans la nuit et des sifflements de gendarmes dialoguant au clair de lune à intervalles fixes. Cela, de même que la rotation des lanternes des tours marquait l’ordre nocturne de la ville, tandis que l’odeur des fleurs de cerisiers ou de pommiers et l’autre dialogue, celui des chiens au-dessus des taudis, avait des ondes chaotiques, tantôt discrètes,  tantôt intempestives, répondant peut-être à certains signaux des étoiles qui clignotaient par-dessus la ville au ciel bas, de campagne, en restant fixes seulement quand, de plus prés, du pont de Mogoşoaia qu’on sentait au dessous de petites ruelles délimitées par des clôtures au végétations  bourgeonnantes, on distinguait les voix des passants, des portes des estaminets ou encore le son des sabots des chevaux attelés aux calèches qui portaient les premiers fêtards à la maison ainsi que les pétulants vers des endroits encore plus obscures que ceux dans lesquels ils avaient festoyé jusqu'alors.
Malgré son arrivée hâtive et précipitée, en marchant sur ces pavés il paraissait nager dans la familiarité de l’atmosphère qui était la sienne ainsi qu'à sa ville. Seulement la sienne et à cette ville dans laquelle il avait fait des affaires et des soirées et des choses politiques et des révolutions, avait tenu des discours graves sur la liberté, avait accompli des fonctions d'une grande responsabilité et attention, avait encaissé des injures, des accusations voire même des arrestations ou encore il s’était amusé avec ses confrères en sortant joyeux des soirées et en provocant les cochers qui restaient en file, la nuit, pour gagner un sou de plus :
- Cocher, êtes-vous libre ?
- Oui, m’sieur.
- Vive la liberté !
Parce que chez eux tout gravitait autour de l’idée de liberté et même les blagues ne pouvaient faire oublier le desideratum vital et, pour cette raison, ils avaient légèrement modifié la plaisanterie habituelle de Mitici (n.b. personnages caricaturaux de I.L. Caragiale) :
- Cocher, êtes-vous vide ?... Retournez à la maison vous remplir !
Il revenait chez lui, c'est-à-dire dans l’insolite atmosphère de Dâmboviţa et, même dans la hâte qui l’emmenait, il était heureux de gouter de la nuit de ce « chez lui » : plus lente, moins spectaculaire, mais certainement pas plus inferieure en tant que grouillement des gens, plaisirs et intérêts que celle parisienne. Alors, il ne manqua pas d’aplomb en frappant à la porte de Rosetti à une heure qu’on pouvait considérer comme « trop… », mais pas plus que « trop », parce que elle pouvait tout aussi bien être plus tardive que « au petit matin ». Il savait que dans les ateliers côté rue, les typographes travaillaient plus activement que la journée, pour pouvoir sortir le journal et que l’heure du réveil n’était pas bien loin ni pour le patron, qui veillait comme un cerbère les mouvements politiques de la ville, toujours déçu par ceux qui étaient alliés pour la "cause" et toujours certain de cette cause qui semblait être unique ; constamment sans indulgence envers les adversaires et les fougueux, mais toujours dévoué à ceux qu’il représentait génériquement sous le nom de « cause ».
Comme s’il avait été là en permanence et n’avait pas été absent pendant tout l’hiver et une partie du printemps, il fit un signe négatif au travailleurs qui, durant leur temps libre, ils lui vendaient son propre vin apporté de Drǎgǎşani et Ştefǎneşti ; signe vers les fenêtres d’en haut, du fond de la cour, pour ne pas réveiller le maître. Et il commença à lire les galées, voire même, à l’envers, les titres de plomb se trouvant sur la matrice, pour matérialiser l’image de la ville qui l’avait reçu en cachant ses mouvements dans la nuit. Que lui-même les connaissait, les devinait, il avait l’esprit de trouver en eux la vérité ; il voulait juste mieux les déchiffrer pour les buts qui l’avaient emmené en grande hâte.
Parce que, du jour où, à Paris, on avait entendu de l’inclinaison des sept pouvoirs garants de donner aux turcs le droit de déchirer et de séparer à nouveau les principautés pour ne plus admettre qu’un souverain de souche, c'est-à-dire de recommencer la zizanie, il était dans tous ses états. Il avait fait tous les cabinets parisiens où il avait accès en essayant de trouver des alliés pour éviter une telle chose. Il avait communiqué, tant que le télégraphe le lui a permis, avec ceux d’ici, dont seul Rosetti lui avait répondu ferme, franchement entre eux deux, et même si le langage était codé, il devait comprendre la nécessité d'une solution radicale et, instigué de ce « il fait froid comme en janvier ’59, quand seulement nous et grâce à nous… », ce que, dans la métaphore conspirative du langage de Rosetti, voulait dire qu'ont émergé tant d’oppositions qu'il fallait agir comme au 24 janvier 1859 quand, en feintant toutes les restrictions, ils ont procédé comme personne n 's’attendait, ils ont choisi Cuza également à Bucarest, en mettant tous les ennemis face au fait accompli. Ils se sont confirmés l'un l’autre de cette façon que des situations assez graves se préfiguraient au point qu'ils devaient actionner en s'imposant et en mettant, à nouveau, l’ennemi devant le fait accompli, uniquement à travers eux-mêmes et lui, fuyant à nouveau en Allemagne pour voir le jeune prince qui, une semaine auparavant, lui avait confirmé ravi, et même impatient, la reconnaissance pour l’offre qu’on lui faisait :



**************************************************************************
 

                      SOLUŢIA
             MERITOCRATICĂ
                 A REDRESĂRII
                   SOCIETĂŢII
                   ROMÂNEŞTI

 
 
Din lumea lui… Stanley Kramer, despre care am vorbit într-un articol trecut ca o portavoce a celei mai vechi publicaţii în limba română din SUA şi a susţinătorului ei Dwight Luchian Patton, mi se adresează următoarea propunere: „ La nivelul perimetrului national, am cerut distinsului om de cultura, intelectualului de marca, patriotului adevarat, care este scriitorul Corneliu Leu (www.cartesiarte.ro) sa faca un Apel prin care sa ceara implicarea persoanelor de o integritate desavarsita, indiferent de apartenenta politica, la solutionarea problemelor cu care se confrunta pamantul stramosesc. Nu ne putem permite la nesfarsit sa marginalizam valorile pe considerente politice, sau sa avem factori de decizie, la nivel national si international, persoane al caror nivel intelectual a ramas la faza de kindergarten”.
 
 
Onorantă această propunere, mai ales că ea este făcută în următorul context, mult mai larg decât modestele mele posibilităţi de cuprindere a unui curent de opinie publică:  In prag de colaps economic generalizat, in anul de gratie 2011, mi-a atras atentia un fragment dintr-o cuvantare a lui Cicero, rostita in anul 55 B.C., deci exact cu 2066 ani in urma, fragment cu aplicativitate si referire deplina la perioada in care traim actualmente. Deci, Cicero spunea: "Bugetul national trebuie echilibrat; aroganta autoritatilor trebuie moderata si controlata. Platile efectuate guvernelor straine trebuiesc limitate, daca natiunea nu doreste sa ajunga in stare de faliment. Populatia trebuie din nou sa invete sa lucreze,  in loc sa traiasca din asistenta publica. (The public debt must be reduced; the arrogance of the authorities must be moderated and controlled. Payments to foreign governments must be reduced, if the nation doesn’t want to go bankrupt. People must again learn to work, instead of living on public assistance). Desi am realizat ca studiul a devenit o insurmontabila povara pentru armatele de ignoranti si sarlatani care conduc destinele lumii - expresia apartine politicianului Thomas Paine, unul dintre parintii fondatori ai Americii - omenirea ar putea fi salvata de la iminentul dezastru, iminenta prabusire ca sa nu zic disparitie, numai prin implicarea persoanelor de o imaculata conduita, a oamenilor dotati cerebral in acest domeniu Machiavellic, care este politica.
 La nivelul perimetrului national, am cerut… ( aici urmează cele citate mai înainte şi care ajung la concluzia imperativă: ) Nu ne putem permite la nesfarsit sa marginalizam valorile pe considerente politice, sau sa avem factori de decizie, la nivel national si international, persoane al caror nivel intelectual a ramas la faza de kindergarten. Haideti sa urmam indemnul dat de poetul si eseistul britanic, Charles Lamb; "Nu castigam nimic daca suntem in compania celor ca noi. Ne incurajam unii pe altii in mediocritate. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu in compania  oamenilor excelenti, mai capabili decât mine". (We gain nothing by being with such as ourselves. We encourage one another in mediocrity. I’m always longing to be with men more excellent than myself). Aceeasi cerebralitate o regasim si la Buddha, care ne-a recomandat ca, “in viata sa cautam compania oamenilor la fel de inteligenti ca noi, sau mai inteligenti; daca nu-i gasim sa umblam singuri". Cred ca daca vom cauta sa aplicam aceasta axioma la nivelul oamenilor politici, va asigur ca fiecare dintre noi, care a evitat sa patrunda in acest infestat domeniu, va umbla singur…”
 
 
… Iar eu, cu gura mea spurcată aş adăuga nu numai că fiecare om de bună credinţă va rămâne de unul singur, dar însăşi omenirea prăbuşită se va împărţi după alte criterii. De exemplu o împărţire ar fi între: Cei care n-au nevoie nici de morală, nici de susţinere intelectuală, fiindcă umblă în haită - pe de o parte, iar pe de alta: Cei care degeaba s-au pregătit intelectual şi aplică legile moralei, fiindcă sunt sortiţi să rămână singuri şi nu-i mai ia nimeni în seamă.
Şi nu e vorba aici de perimata exprimare cu „proşti dar mulţi” ci, din păcate, de ameninţătorul: „rău intenţionaţi, dar puternici prin prostia noastră”!…
Acum însă, lăsând gluma la o parte, chiar dacă avertismentul ei e grav, trebuie să recunosc faptul că, printr-o suită de propuneri de conduită civică pe care le tot public de vreo zece ani, ca şi prin volumul pe jumătate de studiu, pe jumătate de critică socială intitulat „DESPRE MERITOCRAŢIE” pe care l-am alcătuit pentru uzul studenţilor mei şi care apare în bibliografia unor lucrări de diplomă şi de masterat, ca şi în referirile unor publicişti, eu, de fapt, am lansat acest apel.
Din păcate, dacă doar cei studioşi învaţă nişte precepte pentru examene şi câţiva  analişti fac divagaţii mai mult sau mai puţin inspirate, fără un adevărat curent de opinie publică pe care numai o mişcare puternică, bine dotată cu voinţă politică ar fi capabilă să-l impună până la nivelul comportamentului zilnic al fiecărui cetăţean, nu putem face mare lucru. Prin asta, eu răspund încurajatoarei sugestii a confratelui nostru de origine, limbă şi simţire.
 

Şi, trebuie să recunosc faptul că am pornit în acest demers şi de la o premisă care, până acum, nu s-a  adeverit: Aceea că românii din diaspora, care au  experienţa de a fi trăit şi muncit în societăţi civilizate, unde cutumele democraţiei sunt fixate măcar prin câteva trăsături esenţiale, bine înrădăcinate şi bazate pe o asemenea practică încât devin act reflex pentru fiecare gest cetăţenesc, s-au molipsit de aceste valori ale democraţiei, au învăţat să nu mai fie manipulaţi, au căpătat gustul de a-şi impune voinţa politică pe care le-o cer atât interesele cât şi morala prin care au învăţat că pot trăi mai bine şi mai civilizat şi, astfel, vor fi ei în primele rânduri ale celor apţi de a produce revirimentul naţional. În acest sens chiar am dezvoltat o părere care speram să devină nu numai pentru mine convingere: MERITOCRAŢIA; adică perfecţionarea democraţiei prin scuturarea ei de populism, de demagogie şi de accent pus numai şi numai pe momentul şi interesul obţinerii votului, până la a se ajunge la o formă de convieţuire PERSONALISTĂ; adică de întâietate absolută a intereselor afirmării oricărei persoane umane; adică de respect reciproc între toţi membrii societăţii şi legi care să asigure egalitatea nu ca egalitarism populist, superficial şi ineficient, ci prin condiţii de afirmare asigurate în mod egal fiecăruia. Ceea ce nu este deloc o idee nouă, ba chiar are multă experienţă benignă, creştinismul îndemnându-ne de două mii de ani spre solidaritate prin grija şi respectul faţă de semen.
 
 
Dar nu numai creştinismul cu vastitatea şi universalitatea adevărurilor sale ne vorbeşte despre asta. Ci chiar şi unele exemple mici, mărunte, din realitatea de după 1989, când deveniserăm mai solidari şi mai umani unul faţă de altul, dorindu-ne sincer binele unul altuia şi apreciindu-ne sincer meritele, fără invidie sau carierism. Parcă ştiind mai bine decât astăzi că, prin meritele astea, pe care şi le pune fiecare în valoare, vom face - vechea noastră vorbă de ideal naţional – „vom face din nou România Mare”!…
Şi dau numai exemplul devenirii unui ministru al culturii. Este vorba de Ludovic Spiess, Ludi, cum îi spuneam prietenii, care era un mare artist, o voce de aur recunoscută în lumea întreagă dar, propriu zis, nu un om politic. Se punea problema continuării marelui Festival Internaţional „George Enescu” şi multă lume dădea înapoi, nu îndrăznea să propună ample si importante participări, nu ştia de unde să ia fondurile. Atunci Ludi, din dăruire şi nicicum din politicianism, a izbucnit sincer fiind unul dintre cei care nu voia să lase să se piardă marele nostru eveniment cultural de talie internaţională, dacă nu chiar singurul. S-a trezit în el iniţiatorul şi organizatorul, a început să se zbată, să vină cu propuneri, să caute idei, să găsească soluţii. Şi a pus în mişcare o întreagă maşinărie: Toate relaţiile sale de mare artist, toate cunoştinţele pe care le făcuse printre somităţile lumii artistice internaţionale, toate adevăratele valori mondiale care au răspuns chemării lui, fiindcă şi el era o valoare mondială. Aşa că a organizat una dintre cele mai glorioase ediţii ale Festivalului „George Enescu” tocmai când acesta era sortit de alţii să dispară şi, după prestigiul sincer căpătat de România în 1989, ea a mai căpătat unul, precum şi un motiv de faimă a culturii ei temeinice!

Nu vreau să amintesc aici practicile penibile şi totalmente întristătoare prin care politicienii cu care am fost dăruiţi au distrus în două decenii totul. Continui cu amintirea stenică: Festivalul s-a încheiat cu brio. Românii erau mândri iar Ludi, organizatorul ediţiei care ar fi trebuit să eşueze, era aplaudat la o şi mai mare scenă deschisă decât oricare alta pe care trăise momentele de glorie ale vocii lui minunate. Acum erau momentele de glorie ale descoperirii meritelor lui de dăruit manager şi om de iniţiativă al actului cultural. Şi minunea conceptuală s-a produs. Duhul Sfânt s-a coborât asupra tuturor controversatelor sau necontroversatelor figuri din CPUN, care era atunci Parlamentul şi, la o remaniere guvernamentală, ei şi-au spus într-un gând bun de inspiraţie meritocratică: „Dacă Spiess a făcut minuni cu Festivalul, de ce să nu-l facem ministru al Culturii, ca să-şi continue actele de dăruire şi iniţiativă pe care le-a demonstrat?!”… Ei bine, chiar dacă de atunci nu am mai întâlnit nici o dată în politica noastră o asemenea apreciere pe merit, asta mă unge pe suflet şi îmi spune că nu totul e pierdut; că un conclav de oameni care decid – respectiv chiar electoratul dacă este dăruit cu voinţa politică a sincerităţii de intenţie – poate alege pe merit şi poate lua decizii de adevărat interes naţional şi nu de meschin interes personal sau de grup. Asta este meritocraţia: Să-l alegi pe om după merit şi să pui stavilă dedesubturilor mafiote susţinute doar de populism, demagogie şi bani nespălaţi, ştiind bine că numai astfel asiguri progresul la nivel naţional. Dar, pentru asta, este nevoie de o conştiinţă civic-politică, tot la nivel naţional.

 În felul acesta, prin respectul reciproc între persoane, între drepturile lor şi în egalitatea lor de şanse, comportamentul corect faţă de ceilalţi devenind o îndatorire civică, democraţia nu mai rămâne formală şi demagogică, ci devine meritocraţie, recunoscându-i fiecărui om meritele şi aşezându-l pe treapta pe care poate fi cel mai eficient în progresul social.
Raţionamentul acestei convingeri pe care mi-am exprimat-o era următorul: Aşa cum marea generaţie a renaşterii româneşti s-a constituit la 1848 prin fermentul intelectual al celor reveniţi din lumea occidentală, după ce s-au dedicat acolo frământărilor sociale ale epocii şi şi-au însuşit idealurile pe care le avea cea mai deschisă către democraţie parte a omenirii, tot astfel, instabilitatea noastră politică de astăzi, datorată lipsei de caractere, care se conjugă cu sechelele unui trecut nefast, ca şi nevoia unei clase politice autentice, capabile să impună acele puţine dar definitorii criterii ale democraţiei avansate, află rezolvare prin revenirea sau implicarea celor care au muncit, au trăit, s-au format şi şi-au consolidat preceptele într-o asemenea democraţie dinafară, conştienţi şi de imperfecţiunile ei, dar şi de dezideratele ei ferme, bine impuse social.
Iar speranţa mea era că, astfel sau, mai bine zis, şi pe această cale ca şi pe cea a propriei perfecţionări a ţării prin punerea în valoare a celor mai capabile şi mai dedicate forţe, vom ajunge la acea adâncire a democraţiei care să îngroape pentru totdeauna demagogia  cu care au vorbit despre ea ideile comuniste. Vom revalorifica împreună, din valorile universale ca şi din întreaga noastră tradiţie, tot ce ne-a menţinut moralul existenţei prin credinţa creştină, prin valorile învăţăturii ei întru înflorirea a ceea ce este frumos sufleteşte, prin solidaritatea umană şi voinţa naţională, prin strădania fiecărei familii şi fiecărei obşti de a-i ajuta să se realizeze pe copii merituoşi care pot fi crescuţi în scopul progresului social, prin respectul pentru exemplul celor care au realizat ceva…În sfârşit, prin conjugarea eforturilor celor dinafară şi celor dinăuntrul graniţelor ţării, să ajungem la o democraţie stabilă şi folositoare cetăţeanului, capabilă să înlăture răul social şi decăderea morală, aduse, practicate şi, din nefericire chiar impuse unei întregi societăţi de către minciuna şi ipocrizia democraţiei formale.

Pentru că nu numai noi, ci întreaga omenire are nevoie de o însuşire temeinică a acelui concept care se configurează în lupta cu democraţia formală de astăzi, democraţie cu accent electoral şi bazată doar pe cifrele uşor de manipulat ale statisticii, concept pe care, în raport cu integralitatea persoanei, a drepturilor ei şi a proprietăţilor ei, începem să o numim „DEMOCRAŢIA REALĂ".
În contemporaneitatea noastră, filosofia politicã - pe cât de încărcatã de adevărurile umanismului integral, pe atât de încercatã în confruntări cu agresarea democraţiei din afara şi dinăuntrul ei - nu poate avea temã mai importantã decât pragmatica asigurării unei democraţii reale. Aceasta se realizează în timp prin Guvernare si Lege, prin Administraţie si Moralã, prin RESPECTUL COMUNITAR ÎNTRE PERSOANE. Fiind vorba, în ultimã instanţã, de o arhitecturã socialã şi politicã a Statului si Instituţiilor Comunitare moderne, lucrurile stau la fel ca-n raporturile diferite ale arhitecturii cu geometria planã sau cu geometria în spaţiu: LIBERTATEA PERSOANEI ŞI A COMUNITĂŢII îşi capătã conţinutul ei adevărat numai dacã o abordãm ca pe o coordonatã pusã în raport cu celelalte, care o ridicã la puterea a treia: ÎNDATORIRILE. Numai în acest mod, volumul adevărat al libertăţilor unei societăţi iese în evidenţã. La fel şi cu EGALITATEA: Pentru a nu fi totuna cu EGALITARISMUL DEMAGOGIC, ei nu i se poate demonstra adevăratul volum decât în raport cu stadiul de afirmare a persoanelor si a comunităţilor umane, cu ASIGURAREA REALĂ A EGALITĂŢII DE ŞANSE. Astfel, democraţia formal-statisticã prezintă (şi reprezintă) o societate schiţată doar în liniile geometriei plane, fără a explora nici interiorul nici ambientul, în vreme ce DEMOCRAŢIA REALĂ îi conferă volumul ei autentic şi existenţă adevărată prin cele trei dimensiuni în spaţiu. La fel cum numai şi numai geometria în spaţiu poate reprezenta toate simetriile care conduc la armonia arhitectonicã a unui edificiu. Construit printr-o SIMETRIE DE DREPTURI ŞI OBLIGAŢII, de moralã comunã şi bunuri personale, de SUVERANITATE PERMANENTĂ A OMULUI ASUPRA SA prin prioritatea existenţei persoanei şi CONDUCERE DOAR TEMPORARĂ, prin delegaţie electoralã dată cuiva pe timp limitat - simetrie care-i asigurã adevărata armonie a existenţei - edificiul socio-politic îşi demonstrează STABILITATEA ARMONICĂ prin diacronia dezvoltării democraţiei reale. Iar primul pas important în construirea unui asemenea edificiu al democraţiei, îl constituie o apreciere categoric meritocratică în acordarea funcţiilor publice, eradicarea clientelismului politic şi a căutării avantajelor mafiote de grup care, frizând crima organizată, are o cu totul altă schemă decât cea a transparenţei democratice, presupune oculte puteri ascunse din  partea, fie a unor conclavuri care conduc din umbră, fie a unor persoane care dictează. Iar asta nu poate conduce decât la trădarea totală a democraţiei prin totalitarism.
Iată de ce, chiar dacă voi fi etichetat drept habotnic, eu consider că nu există altă cale decât cea a respectului absolut faţă de persoana umană, în deplinătatea egalităţilor de şanse, prin meritocraţie, spre democraţia reală.
 
Acesta ar fi apelul la care sunt solicitat post factum, deoarece eu l-am lansat de mult prin toată simţirea şi credinţele mele, chiar şi către persoanele cu o integritate relativă, dar bine intenţionate şi nu numai către persoanele cu o „integritate desăvârşită”. Pentru că nu facem verificări, ci doar apeluri la raţionalitate şi la intenţii cinstite privind prezentul şi viitorul acestei ţări. Să fie gândul de integritate acolo, în sufletele lor, să nu şi-l fi pierdut cu totul şi, atunci, Bunul Dumnezeu îi va ajuta să şi-l dezvolte!
Trebuie să mărturisesc faptul că am avut mulţi studenţi entuziasmaţi, care nu au luat o asemenea dezbatere doar ca pe un simplu curs. De asemenea au fost şi comentatori care m-au lăudat. Dar lauda lor, pentru care le mulţumesc, a fost mai mult literară decât ideatică. Au scris ca despre o carte bună care te satisface şi îţi  prilejuieşte aprecieri literare în domeniul eseisticii, a polemicii, a pamfletului, dar nu ca despre o idee dureroasă care trebuie să nască alte idei şi alte propuneri, până se realizează. Îndrăznesc chiar să spun că ar fi putut să fie mai critici, dar să nu se gândească numai la sucul propriu al literaturii în care fierbem toţi cu orgoliile noastre estetice, ci să vină cu idei noi, cu observaţii şi chiar cu altfel de soluţii care să ne hrănească nevoile etice.

Cât despre cei din străinătate, în contribuţia ideală a cărora îmi puneam atâtea speranţe, trebuie să mă împac cu sfatul mai realist al poetului Dimitrie Grama, care mi-a atras atenţia că, asemenea celor din ţară, şi românii din străinătate sunt de mai multe feluri, de la cei blazaţi până la lipsa de ideal naţional, la cei care suferă în tăcere pentru ţara lor. Iar manipularea în braţele căreia se lasă, după cum s-a demonstrat la ultimele alegeri, nu a făcut decât să întărească această întristătoare părere cu aşchia care nu sare departe.
Si totuşi, au aş dori ca aşchiile să sară din trunchiul celor de la 1821, de la 1848, de la 1859, de la 1877, de la Ţebea, de la Câmpia Libertăţii, de la Mărăşeşti, de la Sfatul Ţării, de la Alba Iulia şi chiar de la Bicaz şi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră unde duşmanul a încercat să anihileze elitele ţării.
 
 
Acesta poate fi „Apelul” pe care, de fapt, l-am lansat; dar care trebuie susţinut printr-o mişcare adevărată la care eu nu pot decât să ader dacă dumneavoastră şi alţii o veţi porni. Să ştiţi că asemenea reacţii mai există şi asemenea propuneri am mai primit. Avem în acest sens un Institut de Studii Personaliste, tineri studioşi dedicaţi unor lucrări teoretice pe tema respectivă, o Consfătuire Naţională a Intelectualilor de la Sate, cei mai legaţi de suferinţa populară de astăzi, precum şi câteva publicaţii. Vă pun la dispoziţie în ataşament şi volumul „Despre meritocraţie” cu titlul căruia am început aceste rânduri. Dar o organizare propriu zisă este absolut necesară iar, pentru asta, în afară de oamenii de condei şi de idei care-mi sunt prieteni, cred că este o nevoie absolută de o iniţiativă masivă din partea oamenilor mai tineri, ca şi a românilor care au învăţat în lumea largă, mai mult decât noi, care sunt avatarurile şi care sunt comandamentele democraţiei.
Eu vă stau la dispoziţie şi chiar pot organiza o consfătuire când mai mulţi dintre dumneavoastră vor fi în ţară. Ce părere aveţi?    
 
                                                                                                               Corneliu LEU
                                                                                                                La 27 mai 2011  
 


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971