Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Continuăm dosarul despre miercurea neagră a Parlamentului care a fost doar o prefaţă la zilele negre ale ţării.Partea I Semnează: Corneliu Leu, Aurel Contu, Grigore l. Culian, Dan Brudaşcu, Gh. Manea, Adrian Botez, Dimitrie Grama, Radu Soviani, Titus Andrei şi expeditori din folclorul internetului - Partea I
- Partea II
- Partea III
- Partea IV
- Partea V
Ultima oră
Viorel ROMAN - Fraude financiare, inocente ...
Dr. Dan BRUDAŞCU - Visurile imperiale ale Uniunii Europene
De la Iaşi, conservatorul american Paul Gottfried îi indeamnă pe români la rezistenţa naţională
Eugen Evu, Melania Cuc, Eugen Cojocaru, Sorin Cerin, George Anca, Al Florin-Tene şi mai multe recente publicaţii - În prezentari făcute de: Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Cristian Contras, Ionut Caragea, Karine Drăgaş, Ben Todică, Sorin Bodea, Mihai Antonescu, Marius Rădescu - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
LITERATURA ROMÂNA ÎN LIMBILE LUMII - Partea I - Engleză - traduceri de Adrian Soncodi, - Franceză – traduceri de Constantin Frosin
Partea II
Poeţi români contemporani: Valeriu Matei, Dimitrie Grama
Poeţi români contemporani: Cezar Ivănescu, Adrian Botez
DIN NOU DESPRE UNIUNEA SCRIITORILOR, ISTORIA LITERATURII ŞI JUNGHIURILE PE CARE ELE LE PRODUC Articole de Ioan Lila, Pusi Dinulescu, Corneliu Florea, Adrian Botez şi o amplă convorbire „Vulturescu –Baciut”, preluată din revista ,,Vatra" - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Internetul:legislaţia, aventurile, umorul şi folclorul său
Legislaţia ia tot mai în serios internetul
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI (cu ajutorul lui Dan Lupescu)
Iată de ce l-au iubit atât de mulţi americani !
„Paso doble” – rubrica lui Ioan LILA
Poezie pe internet-rubrica lui Ionuţ Caragea
Două atenţionări mai grave venite pe internet
DIN PERLELE GANDIRII
Din umorul şi folclorul internetului
Vă prezentăm în continuare aspecte din concediul oferit românilor de Preşedintele Băsescu şi Guvernul său:
ODESSA IN FLACARI 1942- FILM DE ARHIVA- IN LIMBA ITALIANA, SUBTITRAT IN LIMBA ROMANA
PAGINA A TREIA

Noutaţi literare şi editoriale

CEL CE NE-NCETAT ALEARGĂ PRIN SINE: „BEŢIA DE TIMP”,
de Eugen EVU

A mai apărut un volum de versuri, semnat EUGEN EVU . Ne este greu să zicem, „pe nerăsuflate”, al câtelea...Ceea ce este important: Eugen EVU scrie, scrie într-una - şi nu oricum, ci oferind lecţii de orfism.
Volumul (în cele 89 de pagini ale sale) conţine 59 de poeme care, de data aceasta, alcătuiesc o masă de lavă curgând continuu, iar nu poticnită în cicluri...Totul este curgere spre „necuvântul”-Mit (mioritico-tracic, cum altfel?! – întru nuntirea cu uranicul deschis trancensei-supraindividualei existenţe umane, întru Kogaionul Sacru - Sinea noiciană, ca Munte nuntit cu Steaua Bethlehemică!) – Mit al Existenţei întru Neam Metafizic Românesc, spre muzica-viersuire, adică, împlinire a Logos-ului Românesc ( a se observa alunecarea de la conştiinţa multiplului „comuniune” VOI, la conştiinţa EULUI REFLEXIV-TRANSCENS!): „Şi leroi-ler şi aina daina da/Eu v-am cântat şi povestit aşa/ Audă luna, soarele şi-o stea,/Audă luna, soarele şi-o stea! (...) Au leroi-ler şi aina daina da/Eu m-am cântat   şi povestit aşa” etc.(cf. Balada la Kogaion, p. 83).
...Poezia evuiană este o continuă „alergare prin Sine”, prin ipostazele Sinelui, întru Căutarea de Sine... - unele dintre aceste ipostaze fiind exhibate în Istorie-a-Fiinţei, altele rămânând mistice...doar intuibile (şi Poetul le caută/ascunde, întru jocul/agonia versului,  în elementarităţi, în „mumele” Pietrelor şi Apelor, dar şi în Treimea/Întreita Cale Dumnezeiască, revelată întru Mântuire!): „Pe dealuri nu departe-n sus pe Strei/Bătrân cu Gândul, tot copil cu Starea/Caut cuibul de genunchi păscut de miei/În piatra ce desparte-n trei Cărarea” (cf. Am fost, p. 7).
...Aşadar, „beţia de timp” este, de fapt, Revelaţia de Sine, prin evadarea din istorie şi penetrarea în trans-istoria-mit/”Poveste”: „Şi beat de timp aştept îngenuncheat/Cu fruntea-n sanctuarul de Poveste” (cf. idem).
...Dar orice Revelaţie presupune anterioritatea Ştiinţei de Sine, procesualitate a dizolvării egotismului în Sfera Androginică, lupta lui Iacob cu Îngerul Timpului, pentru a-i inversa/IN-VERS-A (precum Emil Botta, în poemul Fachir – ...ca şi mult mai celebrul Ion Barbu, în poemul-artă poetică Joc secund - şi Eugen Evu are conştiinţa identităţii luptei existenţiale, pentru Intrarea în Mit  - cu Demersul Viersuirii/Poeziei-ca-Orfism!) sensul zborului, spre eternitate: „Vezi sferic! Ochiul gemelar/Orizontul nadir, clepsidră! – cântă/ Inversul timp duratelor de har/În naosul de tâmple te cuvântă” (cf. Arta poetică, p. 9). Tâmplă şi Templu, Eu şi Non-Eul /Supra-Eul Divin – „se-ngână şi-şi răspund”, din nişte etimologii mistice, cu totul străine lingviştilor de meserie.
...Deci, prin Evadarea din Sinele uman, către Căutarea Supra-Eului Divin...prin Vers, spre Viers (orfismul re-armonizator al Cosmosului, întru Paradis!) – de la cărţile scrise, la : Cartea Meditată/Imaterial-Transcensă: Byblos! Către Iubirea ca tânjire şi ocultare a androginizării, către Cântarea Cântărilor (ca descântec contra rupturilor/alungări din Identitatea Absolută! – starea de Nedrept/ Nedreptate fiind tocmai Zorii Dreptăţii/Îndreptăţirii/Îndreptării spre El-cel-Absolut-Neutral, adică Zori-Început ai/al „părţii nedespărţite”, Adam Protogonos-ul, aseic precum Sfânta Treime !): „Imploră-te: în mine stai!/A câta alungare pe nedrept împărţim, dimpreună?” (cf. Cântarea cântărilor, p. 47).
...Mărgăritarul devine, astfel, ca în basmele bătrâne ale Eurasiei, simbolul Revelaţiei întru Iubire şi, simultan, Orbire-Viziune Sacră, pentru descoperirea identităţii/coincidenţei Opuşilor Cosmici ai Facerii (Apă-Foc): „Şi-mi podideşte-n ochi mărgăritarul/Acelei bucurii de ne-nţeles/Pe luciul apei scutură-se jarul/Amanţilor bolnavi – dumnezeiesc” (cf. Imortele, p. 44). Amantul Bolnav este Omul care intuieşte Starea de Înviere/Imortalitate întru Duh Paradisiaco-Androginic, intuieşte Hristosul din el...
...Eugen Evu a început descântecul pentru întoarcerea oamenilor în Om. A Lui Dumnezeu în Conştiinţa Dumnezeiască, de dincolo de orice Limite şi Creaţii - a Gottheit-ului eckhart-ian „luptător-lucrător”, în eliberatul absolut, Gott. Lupta cu Îngerul Timpului-Fiinţare, pentru Des-Fiinţarea Extatică. Deci, să ne retragem, pe tăcute...
...Faceţi linişte! Magul Kogaionului şi-a început lucrarea...Să căutăm efectele acestei lucrări, pe măsură ce ea se desfăşoară în Carte... – să le aflăm în Sinele/Duhul nostru, gata de Zborul spre Sinea Paradisiac-Neutrală!
                                                                                                                                                                                      Adrian Botez


DOUĂ CĂRŢI DE MELANIA CUC
ŞI PERSONALITATEA EI ATÂT DE DISTINCTĂ:
„DANTELA DE BABILON”  (Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2009)


Romanele Melaniei Cuc vizează experienţe limită ale trăirilor umane. Dacă în MIERCUREA DIN CENUŞĂ eroina, în urma unui accident, pe patul de spital, dialoghează cu moartea personificată, în romanul DANTELA DE BABILON dialogul cu extincţia este colectivă - un grup de cetăţeni, între care şi reporteriţa care relatează faptele, sunt luaţi ostatici de o grupare teroristă, în Irak, la Bagdad. Locul detenţiei este un fost aeroport internaţional, acum distrus de lupte. Sunt oameni de diverse naţionalităţi, ocupaţii, culturi, religii. Este o experienţă psihologică răvăşitoare, sub ameninţarea morţii.
Cartea se poate citi prin două chei.
1. Se poate urmări analiza psihologiei individuale şi colective, ceea ce s-a şi făcut deja de mai mulţi critici literari în eseurile lor. Nicolae Băciuţ, în prefaţa cărţii, afirmă că, datorită fricii tot mai pronunţate, captivii  îşi pierd curajul, ajung să credă că sunt cu adevăra vinovaţi şi într-un fel aşa şi este, trebuie să suferim pentru răutăţile noastre. Iată cum trăieşte această stare povestitoarea naraţiunii: „Eu sunt numai un om din carne şi gânduri, simt cum frica mea ia formă de ac, îmi intră pe sub unghiile nelăcuite, se prelinge în fibră şi urcă în creier ca alcoolul cel bun.” Personajele se comportă tot mai anormal, instinctele primare se accentueză exponenţial, oamnii devin o turmă şi ajung aproape de a se linşa unii pe alţii. Pe acest fundal bestial se petrece un frumos act de umanitate între două mame, cea albă alăptând copilul negresei care nu avea sân. Interesant este că după atâta captivitate, ostaticilor li s-a distrus lipsa de iniţiativă, încât şi după ce au plecat paznicii, ei nu mai voiau să aleagă libertatea: „S-a creat între noi, gardieni şi ostatici, acea relaţie de când lumea, când, în disperare de cauză, victima face pact cu călăul. Aşa e viaţa!”
Nu-mi propun să dezvolt mai mult această cale bătută deja.
2. Îmi propun să urmez succint a doua cale, analiza simbolurilor şi arhetipurilor imaginarului, subiacente textului.
Simbolul principal al cărţii îl reprezintă operaţiunea de împletire a DANTELEI DE BABILON pe care o face Laila, cântăreaţă plecată din România şi devenită cadână în Irak. Parcele din mitologia greacă torceau firul vieţii noastre supuse destinului implacabil. Şi Penelopa croşeta ziua şi desfăcea noaptea, ca să scape de pretendenţi, aşteptându-l pe Ulise. Iată cum lucrează fosta cadână: „Laila mişcă degetele mecanic. Croşetează fără să privească dantela, pe care mai apoi o deşiră cu meticulozitate de maşină implacabilă. Iarăşi croşetează”. Vedem aici că ea împleteşte inconştient, ca şi cum prin degetele ei acţionează altcineva (destinul). În schimb, despletirea o face prin propria-i voinţă. Despletirea îmi pare o încercare de a te sustrage trecerii timpului şi acţiunii destinului. Dar totul nu e decât amăgire, suntem lăsaţi să credem că putem avea liber arbitru. La un moment dat, Laila este pusă să povestească, dar şi basmul e tot înfăşurarea sau desfăşurarea unui fir.
Antropologia imaginarului denumeşte acest fenomen legare şi este simbolizat şi de plasa păianjenului, de firul de păr etc. Paznicii grupului de ostatici sunt şi ei personaje legătoare întrucât ţin prizonierii laolaltă.
Prin faptul că oastaticii aparţin unor naţii cu religii, culturi, meserii diferite etc aşa cum remarcă Nicolae Băciuţ, gruparea lor reprezintă o imaginară arcă a lui Noe, ceea ne duce cu gândul că lumea întreagă este supusă fenomenului legării. Suntem prizonierii acestei lumii supuse morţii. De aceea, Melania Cuc încheie carte cu următoarele cuvinte: „ Suntem liberi! Liberii. De ce nu plecăm?! De ce am pleca?...”
Un alt compex al imaginarului, cel al lui Iona, este menţionat chiar de autoare: „Creştini, iudaici, musulmani, buddişti, brahmani, atei... suntem ca peştii prinşi în acelaşi pântec de balenă. Suntem într-o haltă de triere şi unde – ca şi Iona, fiul lui Amitaj, aşteptăm ca Duhul să pogoare, să ne demonstreze ca el, Duhul, mai deţine, în numele nostru, Controlul.”
Romanul Melaniei Cuc dovedeşte că autoarea este o bună cunoscătoare a psihologiei umane (individuale şi colective) şi stăpâneşte autoritar arta naraţiunii. Ea descoperă întotdeauna subiecte care scot la iveală aspecte tulburătoare ale psihologie abisale. Stilul este original, expresia frustă, imaginea şocantă. Romanul se citeşte cu sufletul la gură. Din păcate fenomene absurde, în care viaţa noastre este ameninţată, sunt astăzi tot mai frecvente. Doamne, spre ce ne îndreptăm oare? Să fie numai destinul de vină?
                                                                                                                                                                                            Lucian GRUIA

 RADIOGRAFIA CREAŢIEI. MĂRTURISIRE-DOCUMENT LA UMBRA FLĂCĂRII DE BRAD
MELANIA CUC, Jurnalul de la Lăpuşna, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010



E un lucru costatat: oamenilor le plac jurnalele pentru că le permit să călătorească virtual, alături de autorii lor. Şi e şi mult mai comod: din fotoliu, poţi admira o lume, să cunoşti meleaguri nestrăbătute şi chiar să te înfiori de încântătoarea frumuseţe a naturii. Spiritul de aventură poate înflori şi în faţa calculatorului. Mai mult decât o provocare: să intri în atmosfera magică a creaţiei, să cercetezi retortele unde, printr-o alchimie doar de zei ştiută, se pregăteşte aurul  de gând şi cuvânt care va împodobi sufletul omului. Ceea ce, îndeobşte, se numeşte artă. În cuvântul care ţine loc de prefaţă a cărţii, Nicolae Băciuţ o prezintă pe Melania Cuc în felul următor: „...Melania Cuc recurge la tot arsenalul de care dispune – emoţia poetică, forţa narativă, capacitatea de a surprinde detaliul semnificativ, apetenţa pentru culoare – în toate registrele ei... Fin observator, cu ochiul omului de televiziune care e „one man show”, şi reporter şi operator.
Jurnalul de la Lăpuşna este un jurnal de creaţie, unul care descrie şi travaliul creaţiei şi starea de grup care trăieşte o astfel de emoţie... colectivă. Melania Cuc este şi autor şi personaj, încearcă să se înţeleagă pe sine prin provocarea prezentului dar şi prin flashuri de memorie, de întoarcere în timp, de resemnificare a unor trăiri, a unor gesturi, într-o perspectivă comparatistă. Dar încearcă să desluşească şi mecanismele care fac să funcţioneze un demers creativ inedit – pictura în colectiv de icoana, cu frumuseţea armonizării mai multor voci în acelaşi registru compoziţional”.
 Am mai afirmat şi cu alte prilejuri, creaţia în sine este un demers singular, încorporat într-un demers colectiv. Artistul/scriitorul/poetul are nevoie de acel spaţiu de însingurare pentru a-şi aşterne ideile şi simţămintele în ordinea firească, dar are, în acelaşi timp nevoie şi de confruntarea cu celălalt, cu publicul, chiar dacă publicul este alcătuit tot din creatori. În oglinda lor se va revedea şi îşi va contempla creaţia.
 Acesta este şi rostul taberei de creaţie:  de a presăra bobul de drojdie în făină, a-l lăsa la dospit, a-l plămădi, a-l aştepta să crească şi apoi a-l aşeza în forme. Când pâinea începe să se rumenească, e unsă cu ou, cu o pană de lebădă măiastră, presărată cu mac ori susan, şi pusă din nou la cuptor, până aburul ei începe să te ameţească. Şi toate acestea, în toiul discuţiilor aprinse, la umbra stejarilor  şi brazilor în floare.
 „Jurnalul de la Lăpuşna, - spune Nicolae Băciuţ -  pe urmele Jurnalului de la Păltiniş, rămâne o pledoarie viabilă a nevoii de dialog, de împreună lucrare, de moşire a ideilor. În numele artei, în numele dăinuirii.”

 

 Melania Cuc are darul special de a te face să participi afectiv şi efectiv la toate trăirile ei lăuntrice: „Nimic foarte special, doar neliniştea ce-mi face stomacul să tremure ca aripa unei molii. Emoţie, trac potrivit nu pentru un drumeţ, doar pentru artistul ce urcă pe scenă cu o clipă înainte de-a lovi gongul începutului de spectacol”. Ea este un receptor şi emiţător pefect de afecte şi ne blagosloveşte cu stările ei de emoţie firească. Poţi fi emoţionat chiar dacă te afli în fotoliu ori la masa de scris, cu un text dinainte? Da. Poţi. 
 Călătorim, aşadar, retrospectiv, cu Melania, într-o zi de vară a anului 2008 „la porţile Raiului”, pe Muntele Vrăjit,  – aşa cum a numit autoarea acest loc binecuvântat de Dumnezeu.   S-o urmăm cu certitudinea că, alături de ea şi de ceilalţi, vom descoperi câte ceva din tainele creaţiei literare şi artistice zămislite aici.
 „În Munţii Gurghiului, în mijlocul codrilor cu cel mai bun lemn de rezonanţă, pe malul pârâului ce se prăvale sclipind de argint şi solzii păstrăvilor, regele Ferdinand a ctitorit castelul de vânătoare, o reşedinţă ce face faţă cu brio şi azi concurenţei arhitectonice, ţintind spre dorinţele unor veritabile dinastii regale ori, doar limitându-se poate în a constitui încă un vis al unei elite europene cu dare de mână şi gust rafinat pentru a transpune la scara de 100 la sută o construcţie de acest gen, în mijlocul sihăstriei române. Am mai fost, cu un an în urmă, la Lăpuşna, acolo, pe cursul inferior al râului Secueu, un loc unde apa în valuri mărunte se grăbeşte să se reverse în albia mai mare a râului Gurghiu. Atunci şi acolo am văzut, în toată splendoarea lui, castelul de vânătoare, apoi bisericuţa de lemn pe care regele a strămutat-o în 1937, din satul Comori, în mijlocul unei poieni smălţuite cu pulberi de polenuri şi aur de stele. Este o bisericuţă cât nuca, ridicată din lemn de stejar vechi şi în jurul căreia s-a întemeiat, mai apoi, obştea monahală care o slujeşte cu osârdie până în ziua de azi. Despărţite şi alăturate, castel şi mănăstire, cele două complexe atât de diferite ca substanţă şi idee chiar pentru a petrece în două moduri ca şi intangibile, prin vânătoare şi în rugăciune, timpul liber, sunt separate doar de pâlcuri din clorofilă proaspătă şi falii de aer. Zeci de brazi mereu foşnitori străjuiesc poteca. Par a fi un şir de ostaşi ce-şi fac numai şi numai datoria. Mult mai târziu, când te obişnuieşti cu întregul, intervine şi cântecul straniu, huruitul fără de odihnă stârnit de cascadă. Este un fuior înspumat care vine, vine… se rostogoleşte peste povârnişul cu bolovani în care fire de aur nativ strălucesc de-ţi iau ochii. Legendă. Adevăr. Oricum, apa este un alt fel de limes pus între domeniul castelului de vânătoare şi dania funciară pe care a primit-o mănăstirea, pe care azi o păstoreşte cu vrednicie părintele Arsenie”.
 Scrisul Melaniei Cuc este cu adevărat unul care te farmecă. Te trezeşti parcă în lumea neasemuită a basmelor copilăriei, unde intrai firesc, printre feţi-frumoşi şi zâne, printre pitici şi vrăjitoare. Unde toate-ţi săreau în ajutor şi nu te mirai deloc dacă auzeai făpturile pădurii grăind ca şi tine.
 Am ajuns într-un ţinut fabulos unde „relaţia om-sălbăticiune funcţionează ca în vremuri străvechi - fiecare dintre cele două specii recunoscându-şi locul în spaţiul geografic şi în istoria naturală, de ce nu, locul lor în lanţul trofic.”
 Să ne adâncim în acest loc miraculos şi să intrăm în mirajul povestirii, pe „linia aia foarte subţire dintre realitatea implacabilă şi magicul tremurător” – aşa cum spune autoarea jurnalului.
„Castelul de vânătoare şi mănăstirea sunt două aşezăminte ce nu se resping, ba, chiar se completează fericit prin destinul lor spiritual-cultural. Şi-au câştigat bun-nume şi printr-o seamă de activităţi artistice şi culturale de acum devenite o tradiţie a locului numit atât de simplu : Lăpuşna. Există o simetrie frumoasă, creativă şi situată într-un continuu ascendent care depăşeşete contingentul şi numai rar se mai poate întâlni un astfel de act cultural clar, în peisajul României de azi.”
Orice întrebuinţare îi poţi da unui castel de vânătoare, dar mai puţin de tabără de creaţie. Mai curând de loc unde se desfăşoară concursuri sportive de vânătoare, ori sfaturi ale vitejilor şi deloc modeştilor vânători de trofee.
„Privit din marginea drumului forestier, complexul de vânătoare nu frapează prin turle şi creneluri sau ziduri de apărare. Este doar o horbotă din lemn lovit de arşiţe şi de ger, ctitorie pusă în ziduri direct din piatra smulsă din roca locală. Acoperiş din solzi de şindrilă de modă veche şi, sub sprânceana de lemn, se situează ochiurile de vitralii ce amintesc de medievalul unei Europe opulente şi sofisticate. Diametral opus, luxul şi arhaicul coexistă şi nu se supără nimeni. Poiana din preajma clădirii centrale, peluza care se întinde printre cele câteva anexe din apropiere, iarna de munte stă cu un obraz în soare şi altul în umbra coniferelor, arbori falnici, dar care-şi vindecă rănile topoarelor şi ridurile bătrâneţii, picurând sistematic răşină. Sunt boabe ca de chihlimbare rarisime. Despre arta decoraţiunilor interioare, despre mobilierul scump şi chiar despre… paşii stăpânilor de azi sau de ieri, urme care au rămas pansonate în ţesătura covoarelor, despre vremuri care s-au preschimbat în amintiri şi în incitante poveşti de vânătoare, voi vorbi, poate, într-o carte viitoare.”
 Melania Cuc, povestitoare neîntrecută, strecoară printre fraze şi scurte respirări,  parfum de panseuri. Mai degrabă axiome. „Frumuseţea lumii stă în detaliu.” Alteori, în mijlocul reveriei montane autoarea vine cu informaţii despre locaşurile de cult din preajmă, descrise cu aceeaşi măiestrie şi doză de umor reţinut: „Coline cu păşuni şi pomi fructiferi, iar peste culmea din zare, apare ca o mireasă dintr-o fotografie de epocă, biserica mănăstirii măicuţelor ursuline. Este un lăcaş de cult care şi-a făcut datoria în istorie. Ridicat în secolul al XIV-lea, distrus în mai multe rânduri de vremuiri şi de triburi războinice, a fost tot de atâtea ori refăcut, pentru ca, ceea ce a mai rămas pentru alde noi, să fie forma în care a funcţionat ca stăreţie a câtorva mănăstiri ursuline, ce şi-au avut rolul lor în partea asta de lume cu ceva mai puţin de un secol mai înainte ca Europa să intre triumfală în era industrializării. Pentru basilica de la Herina, vremurile ce au urmat păreau să fie începutul sfârşitului. Şi totuşi…Transformată, în ultimii ani, în aşezământ pentru cultură, zidirea trăieşte din amintiri şi evenimente mai mult sau mai puţin cultural-turistice. Galerie de artă, sală pentru concerte cu ştaif… Un loc unde lumea bună a urbei din apropiere se adună, ca la o agapă iniţiatică, din timp în timp.”
 Cu Melania Cuc, dimensiunile spaţio-temporale nu mai au însemnătate pentru că deja te afli în alt timp şi într-un spaţiu care ar putea fi numit, spaţiu de meditaţie.„Simt cum Timpul nu mai există şi istoria îşi desăvârşeşte în felul ei, miraculos, lucrarea locului pe care noi doar îl parcurgem după orarul companiei de transport.Constat că nu doar eu sunt atrasă de imaginea basilicii înconjurate de meri”.
 Culoarea, cuvântul şi imaginea – trei repere la care Melania Cuc se raportează zi de zi pentru că îi sunt mai mult decât necesare. „Iubesc imaginile la nebunie. Albastru de Lăpuşna! Aproape că revăd real, cerul, aruncat ca o petală de iris peste castelul de vânătoare şi tot acel aer transparent prins în balamale mici de ceaţă, peste ferestrele micuţe, peste vitrinele cu trofee cinegetice. Ceaţă iluzorie şi trandafirie.”
 Melania Cuc îşi pictează cuvintele cărţilor, pe un şevalet  propriu. Are nevoie de culori pentru a-şi scrie impresiile. Imagistica sa este rezultatul acestui melanj între cuvânt şi culoare, real-imaginar, imagine naturală  şi peliculă, vis şi trezie. Ea este o scriitoare picturală, dacă se poate spune aşa. Culoarea-i suportul pe care ea-şi aşterne gândurile şi trăirile intime.
 Drumul până la Lăpuşna, cu popas în oraşul viorilor, cu satul natal al autoarei care-i trezeşte nostalgii nepoftite, este parcurs „pe firul de păianjen al memoriei” – cum a spus vestita autoare a „Pânzei de păianjen”. Autoarea reînvie întâmplări şi oameni cu liniştea şi pacea pe care ţi-o dau sentimentul datoriei împlinite. Filonul freatic al amintirii răzbate la suprafaţă şi se agaţă de aerul de respirare.
 De fapt, acum înţeleg: tabăra e cel mai bun pretext pentru autoare de a-şi picta...gândurile şi mai ales, amintirile.
„Din nimic, îmi apar, mi se derulează prin faţa ochilor o mulţime de clişeie patinate de vreme. Amintiri. Sunt încă în rame de lemn cioplit ţărăneşte, pe pereţii casei bunicilor mei din Archiud - colo nişte bucăţi de carton din care ciopoarele de bărbuncari în costume albe, naţionale şi cu tricolorul românesc aşezat în diagonală peste pieptarele din piele de miel, privesc fix în lentila aparatului de fotografiat.Unul desuet. Oale şi ulcele sunt oamenii din fotografii, doar amintirea, chipul lor decupat de meşterul fotograf a dăinuit peste zecile de ani, amintind de cei care, sub îndrumarea faimosului doctor Nicoară, au sărbătorit la Reghin, ziua de Zece Mai, cu doar un an sau doi mai înainte de-a izbucni pojarul celui de Al Doilea Război Mondial. Doctorul Nicoară! Nu ştiu dacă vreo stradă din Reghin îi poartă numele azi, nici dacă are un bust, o statuie în incinta oraşului pe care l-a înnobilat cu fiinţa sa. A fost o legendă
locală şi nu doar.”
 Firul freatic al amintirii străbate melaguri ştiute şi aproape uitate, ori ţinuturi virgine, căutându-şi sălaşul în poveste. „Mă scutur de amintirile copilăriei pentru a privi în  amonte, broderia norilor alburii aşezată peste albastrul acela pe care nu-l poate egala niciun pictor peisagist. S-a pornit şi o pală de adiere cu miros de fân cosit de curând. Şi arborii de pe marginea drumului se zbat în vântul subţire, peste fâşia de asfaat peticit. În Ţară, în Sud, canicula muşcă, dar aici, la poala munţilor, apar primele semne ale ploii care se anunţă deja şi-n ziare. Casele de gospodari, jumătate piatră, jumătate lemn,
apare ca nişte dinţi de copil într-o gingie, pe marginea râului Gurghiu, apă care se tot îngustează până devine şipot răsărind din alt şipot, de sus, din Munţi, rostogolind valuri şi păstrăvi strălucitori peste pragul cascadelor în miniatură. Am lăsat în urmă şesul şi Mureşul, apă leneşă şi îngrăşată de humusul codrilor pe care-l cară dinspre izvoarele borborisitoare către câmpie, spre vestul transilvan.Undeva în drumul lui, ajunge şi în satul poetului Ion Horea, cel care, deşi e stabilit la Bucuresti de o viaţă, şi-a cântat şi îşi cântă încă dorurile şi locurile natale, apa cea mare cu luntrea trasă la edec. Poetul îşi face mărturisirea genial şi atemporal. Către munte, pe drumul pe care am purces noi, sate cu nume şi specific clar românesc, ne ies în cale cu pomii plini de roadele care dau în pârg. De aici, înspre piscuri, se ridică vechiul cuib de vulturi, locul celor care au ţinut capul sus, credinţa în inimă şi drumul oieritului l-au dus în transhumanţe până peste crestele care dau spre vechiul Regat, apoi prin bărăgane, către Marea cea Mare.”
 Glasul amintirii nu se lasă rugat şi recheamă oameni dragi şi imagini sfinte: „Hodac, Ibăneşti, Glăjărie... localităţi cu un destin clar românesc. Şi, iar vin amintirile personale, îmi retrăiesc serile târzii în care, copil fiind, îi aşteptam pe ai mei să ajungă acasă, de la Ibăneşti, de acolo unde duceau în fiecare primăvară pănura pentru sumane şi cioareci, ţoalele, cergile din lână pentru acoperământul de pat... Nu m-au luat niciodată cu ei la „piuă”, pentru că drumul acela era lung şi anevoios pentru un copil. La piuă ca şi la moară, se aştepa zile şi nopţi la rând. Dar... îmi aduceau în schimb, poveştile şi mirosul acela de lână spălată în apă fără săpun, fără detergenţi. Aici veneau ai mei, din sătucul nostru de pe câmpie şi obiceiul acela făcea parte din calendarul anual pe care îl respectau întocmai. Nu ştiu dacă mai există vreo piuă în funcţiune pe toată valea Lăpuşnei. Poate. Aş vrea să aud sunetul cascadei care intră brusc în vâltoare, să văd zbaterea apei în morişcă şi să simt din nou mirosul de primeneală al pânzăturilor de altădată. Vise.”
 Locurile cheamă la rândul lor oameni, cheamă umbre scumpe, gesturi uitate şi gesturi nefăcute, „icoane vechi şi icoane nouă” - pentru a le da viaţă. „Tot în partea asta de ţară, la Glăjărie, a venit bunica, după ce tata, singurul ei fiu, a plecat în Cer. Bunica Varvara a fost o ţărancă capabilă să treacă peste suferinţa personală, pentru a împlni rosturile care se fac unui mort.
A ajuns aici, tocmai de la câmpie, pentru a ,,tocmi” crucea, semnul de mormânt, pentru fiul ei. Şi-a făcut datoria de creştină! Pe atunci, eram adolescentă şi nu-i înţelegeam încăpăţânarea de-a face singură toate rosturile după înmormântarea tatei. Azi, când eu însămi am depăşit cu mult etatea la care tata ne-a lăsat singuri pe lume, pot să intuiesc golgota pe care bunica mea a urcat-o în lacrimi şi într-o rugăciune, umblând pe jos, cu desagii aruncaţi pe umăr, zeci de
kilometri, întrebând în stânga şi în dreapta: Om de omenie, unde-i casa celui mai vestit cioplitor de piatră din partea locului?”
 Ce-o face pe Melania Cuc să-şi  strecoare amintirile într-o vacanţă, la munte, într-o tabără de creaţie? Tot ea ne spune:
„Gândurile mi-o iau înainte şi simt cum devin de-a dreptul opacă. Dacă mă priviţi doar pe dinafară, nu cred că veţi vedea adevărul. Nu vreau să jelesc trecutul. Nu mi-e ruşine, dar nici nu mă laud cu rănile mele din  copilărie. Las uşor geamul de care mi-am lipit obrazul. Simt o aripă de răcoare fizică şi în nări, simt mirosul de iarbă înflorită. Iarbă grasă de munte. Masivul spre care ne încercăm puterile pare a fi la doar o aruncătură de bâtă ciobănească, peste păşunile smălţuite cu flori şi livezile cu pometuri care nu au fost niciodată tratate cu chimicalele atât de vestite şi de… nocive. (...) Aş vrea să fie duminică, să văd pe drum ţărani în straie  albe. Şi bisericuţe albe şi cu grinzi de lemn îmbucate în coadă de rândunică…”
 Pentru artista plastică Melania Cuc, gesturile, sentimentele, cuvintele, devin toate peisagistică. Ea le vede, aşa cum personajul din „Jocul ielelor” vedea idei. Şi tabăra de pictură este un bun prilej pentru ea de a-şi limpezi  şi ordona gândurile, ceea ce în vacarmul oraşului nu prea mai e cu putinţă.
 Ne afundăm şi noi, o dată cu ea, în poveste, devenim protagonişti şi cerem dreptul, măcar la o părere.
„Am intrat deja într-un defileu verde, de-a dreapta şi dea stânga arborii falnici îşi împreunează, peste drumul forestier, capetele. Este ca într-o catedrală şi minunea asta nu poate să nu ne amintească că, la urma urmei, câţiva dintre noi suntem şi…poeţi.
Din dreapta şoferului, Nicolae Băciuţ recită un poem ce aminteşte de Lancrămul lui Lucian Blaga. Nu o face pentru a ne demostra că are sensibilitate şi memorie.Cuvâtează pentru că nu poate altminteri în faţa naturii care ne arată că ea, da, Ea este Iubirea şi Durerea deopotrivă. Cuvintele poemului sunt simple, dar au măreţie. Întregul din care facem parte ne subjugă, ne intră pe sub piele, în sânge şi ne purifică, sperăm noi, de ,,rezidurile” oraşului.
Ne-am înfrăţit cu natura! Cât e de simplu. Simplu! Suntem deja în preajma mănăstirii din creierul Munţilor, pe locul unde, dacă Dumnezeu însuşi ar coborî să ne ajute să ieşim teferi din maşina asta, care şi-a făcut datoria aduncându-ne întregi până aici, nu mi s-ar părea o minune. Totul e taină. În Tabăra la care voi participa, se vor lucra icoane pe sticlă după ritul vechilor iconari de la Nicula. Aşa că e firesc să vorbim şi despre icoane şi despre tehica picturii, despre sticlă şi tipuri de vopseluri. Nu îmi cere nimeni, dar dau câteva detalii
despre expoziţia mea de icoane pe ferestre de la casele vechi.„Nu am vrut decât să pun în evidenţă geamurile, glaja şi giurgiuvelele îmbucate în cuie de lemn vechi de o sută de ani, care altminteri ar fi ajuns în gura cuptorului...”, zic şi tac ca şi vinovată. Ce m-o fi apucat s-o fac pe deşteapta??? Nu ştiu ce mă aşteaptă la capătul drumului, acolo unde iconarii sunt pictori cu şcoală de arte adevărată, nu amatori în materie. Oricum, eu lucrez pe sticlă ca şi cum aş scrie pe hârtie”.
 Locurile străbătute invită la poveste. Şi mai ales, răscolesc din cotruţele minţii, resturile de poveste din copilărie: „Da, cred că există o taină a locului, pentru că tonul nostru devine din ce în ce mai grav, şi citadini ca vai de noi, ne simţim cam speriaţi aici, în mijlocul oceanului de clorofilă. Râul din stânga drumului ne ia călătoria în răspăr. El curge în aval. Noi urcăm spre Cer.”
 Tehnica de a picta icoane a Melaniei Cuc este una cu totul originală: „Trasez figuri de sfinţi din instinct şi din amintirile celor câtorva icoane cu sfinţi afumaţi pe care le vedeam, copil fiind, zi de zi, pe pereţii cu ,,mieruială”, din tinda bunicilor. Locul unde, mătuşa mea, profesoară de limba rusă, le mutase din casa de la ,,drum”, asta după ce murise bunica Maria.(...)
Ideea că pot găsi un solz de aur pur în apa râului în care-mi văd obrazul cu ridurile vârstei de peste o jumătate de secol, mă face să mă simt ca o nimfă - fără bâtrâneţe şi fără moarte. Câţiva păsătrăvi, cât degetul de subţiri, săgetează prin unde. Solzii lor mici strălucesc în soarele care se filtreză prin cetina cu miros de răşină, aşa ca razele care alăctuiesc împreună, cununa din jurul Mântuitorului. Păsări necunoscute mie cântă în triluri seducătoare.
Suntem plasaţi pe linia aia foarte subţire dintre realitatea implacabilă şi magicul tremurător. Nu suntem încă îngeri, dar nici oameni pragmatici şi cu grijă pentru pâinea zilei de mâine. Nu mai suntem ceea ce am fost cu doar câteva ceasuri înainte. Între trecutul şi viitorul nostru a mai rămas o coajă de realism extrem de subţire. Vântul, acum, şuieră din frunze. Mai întâi o face ca un şarpe de apă dulce, apoi ca pleazna biciului pe pielea vitei sălbatice. Îl simţim din ce în ce mai stăpân pe situaţie, îl auzim boncăluind, lovind pădurea dinspre cascadă. Nu ne pasă. Suntem stăpâni pe situaţie. Încă. Poate că deja facem parte integrantă din mediul ambiant, suntem o verigă din ceea ce numeam cu câteva pagini în urmă, lanţul trofic. Trăim unii prin şi din…alţii. Poate.”
 Faptul că un castel e gazda taberei de creaţie, stimulează şi mai mult imaginaţia tuturor. „Dincolo de arboretul ca o cortină de clorofilă este castelul de vînătoare. O zidire superbă în mijlocul domeniului izolat de lume prin porţi de fier forjat, înalte de peste 2 metri. Şi zăvorâte. Aşa este, a fost şi va fi cât vor exista castele, lacăte, chei şi oameni care se apără nu numai de fiare.”
 Din timp în timp, autoarea strecoară reflecţii pe marginea timpului şi, implicit...a veşniciei. „Dar noi, adulţii, cei preocupaţi să batem în brâgle şi spată problemele vieţii, oare cu cât am îmbătrânit în răstimp? Cum se va fi socotind etatea unui om pe răbojul lui Dumnezeu Atoate Stăpînitorul, în raport cu veşnicia Universului? Nu ştiu şi nici nu îndrăznesc să-mi imaginez că... bătrâneţea, biologic vorbind, ar fi dublată de înţelepciune şi, de ce nu, de un gram în plus de bunătate. Ş-apoi nu e timp de filozofie”.
 În curând artiştii vor intra într-un soi de efervescenţă creatoare, într-un ritm susţinut, stimulaţi fiind şi de cadrul natural în care lucrează: „Se fac planuri de concepţie artistică, fomă şi culoare. Se aleg modelele, ştimele unor iconae vechi de când lumea. Se schimbă idei şi ,,secrete” profesionale. Toată lumea este generoasă astăzi. Înafară de mine. Deşi am şapte expoziţii cu pictură pe sticlă, sunt nesigură pe meserie, nu mă consider o iconăreasă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Dar, pentru că eu am expus deja icoane în rame de fereastă veche, la Expoziţia de la Galeriile Nicolae Grigorescu din Bucureşti, îmi dau, totuşi, cu ,,părerea”. Vorbele mele zboară. Nu mă ascultă nimeni. Şi, de ce ar avea ei curiozităţi faţă de o amatoare! Ş-apoi, dacă am câteva exponate de acest fel în chiar colecţia Patriarhiei Române?! În Tabără, sunt oameni cu diplome universitare în arta plastică şi e firesc să le fiu ascultătoare, să le primesc cu răbdare toate sfaturile. Dar ceva mă neliniştete prosteşte. Ferestrele! Sunt sută la sută urbane; zdravene, din lemn nou, tras în fireze mecanice şi nu deţin acea fragilitate pe care le-o dă ploaia, arşiţa şi ninsoarea de-a lungul a peste o sută de ani, unor ferestre de casă ţărănească. Grija asta o ţin doar pentru mine. Rămân cu echipa, gata să văd ,,minunea”, tehnica prin care se va da un sens potrivit unui lucru  pe care îl crezi a fi imposibil”.
 Mirajul pădurii, al castelului medieval, al naturii proaspete le dă ghes, ademenind zânele-muze. Nici autoarea nu se lasă mai prejos şi intră în febra creaţiei: „În lumina soarelui care se lasă peste muchea brădetului, desenez în tuş, după modele aduse de acasă, crochiul viitoarelor icoane pe care doresc să le pun în culoare. Viaţa lui Iisus, aşa, de la Naştere până la Înviere. Peniţa pare să brodeze în cerneală din negru de fum. Desenez ca în transă până simt furnicături în degete. Da, recunosc, nu sunt în starea mea cea mai bună pentru a porni lucru la o icoană. Să-mi fac rugăciunile...Să aprind tămâie. Poate ajută.”
 Nu se poate spune, însă, că autoarea nu conştientizează că truda omului de a imita Natura nu e nici pe departe ca viaţa adevărată care mişună în jur, cu, sau fără voia noastră. „Noi ne chinuim să facem Artă, imităm Natura. Numai că, mediul înconjurător ne dă lecţii dure, de neuitat, taman când credem că avem la degetul mic Universul. Şi totuşi, ne aducem şi noi picătura de jertfă personală, încercăm să mai punem un firicel de nisip la clespidra ca fără sfârşit a generaţiilor. Fără filosofii de zile mari! Fără citate celebre!! Îmi zic, aici, în poaina de la Lăpuşna, unde totul este simplu, fără zorzoane. Ciclurile se perpetuă fără sunete de trâmbiţe şi lanţul generaţiilor este ceea ce a fost cu siguranţă şi altădată. Nici urmă de artificiu.”În condiţiile în care natura este suverană, gesturile omului capătă  semnificaţie ritualică, mai ales atunci când sunt pe cale de a da naştere unor opere de artă care pot lesne deveni şi obiecte de cult. Om-natură-lucrare se armonizează perfect: „La Lăpuşna cerul este mult mai aproape de sol, de cernoziomul din care se ridică plantele pentru a hrăni oamenii.
Şi... noi, oamenii, ne putem înţelege între noi fără cuvinte. Gesturile noastre au ceva în comun, sunt un fel de cod care va sta la baza lucrărilor care se vor naşte. Ni se ating doar privirile, rareori mâinile şi ne împrumutăm cutiile cu vopseluri, penelul...
Suntem ca într-un dans rital. Este un act creativ fără doar şi poate, dar care a închegat acel grup de străini care vor deveni, la final de proiect, unul singur – Autorul”.
Toţi sunt pătrunşi de taina lucrului pe care îl au de înfăptuit. „Vrem să depăşim starea de meşteşug pentru a face dintr-o pictură pe sticlă un CEVA ce ar putea să nu aibă încă un nume. Îi spunem din obişnuinţă: Icoană. În camera de alături, doamna Marina a aprins lumânări şi arde tămâie pe o farfurioară cât palma. Iconăresele care ştiu ce înseamnă a-ţi pune mintea de muritor cu formele şi culorile, dar mai ales să îndrăzneşti să afli taina din ochii sfinţilor, ele, cele care au experienţă în materie, desăvârşesc ritualul, ca mironosiţele, mai înainte de a purcede la drumul migălos prin care se naşte Icoana”.
 Nu lipsesc poveştile, fabulaţia, anecdotica, consemnarea undeva, între cercevelele minţii a  unor vorbe, întâmplări, acţiuni. Îi ajută şi libertatea de spirit pe care le-o conferă natura:  „Sunt poveştile care se vor impregna în memoria noastră, ne vor urmări o vreme, apoi vor deveni amintiri.”
 Lucrul de artă ieşit din mâini omeneşti fascinează: „Aş sta toată după-amiaza asta lângă dânsa, să privesc magia prin care face dintr-o bucată de sticlă banală o operă de artă.”
 Magia nopţii este dată şi de lună care, împreună cu pleiadele de stele, spuzesc cerul de vară după o ploaie straşnică: „Noaptea asta mă atrage hipnotic.Deschid uşa ce dă pe terasă şi păşesc pe duşumeaua udă de ploaie. Privesc stelele. O spuză de pleiade cărora nu le ştiu numele. Luna mă priveşte ea pe mine, cu indiferenţă. Oricum, nu-mi pasă. Priveliştea, per ansamblu, este dumnezeiască!”
 Şi ritualul pictatului presupune linişte, pietate, rugăciune, suflet curat, inimă deschisă spre cele înalte. Să ne amintim că marii meşteri de biserici ajunau înainte de a începe lucrul la zidirea sau la pictura bisericii: „S-a vorbit puţin, numai cuvinte strict necesare pentru că aşa se cade dacă vrei să-ţi reuşească un chip de sfânt, pe sticla subţire, ce va deveni icoană”.
 Melania Cuc este o neîntrecută povestitoare. Descrierile sale au substanţa şi savoarea marilor naratori clasici. În plus, are un farmec aparte în textura frazei, fiindcă ea introduce în epic elemente lirice şi autobiografice, făcându-se prezentă permanent în acţiune:  „Da, viaţa la castel este o poveste. Şi aici, pereţii sunt tapetaţi cu panoplii şi trofee de vânătoare. Vechi de câteva decenii, aproape toate poartă amprenta lui Ceauşescu. Nici nu mă mai pot revolta. Frumuseţea vitraliilor, tavanele din lemn de santal şi lampadarele tradiţionale pentru Europa trufaşă mă fac să mă simt ca în Rai.
Fac paşii mici, mă mişc mai mult în cerc şi cuceresc milimetru cu milimetru, habitatul aristocratic. Este ca şi cum aş fura de pe o tejghea, mere de aur. În partea stângă se deschide salonul regal, sau… , mă rog, dacă vreţi, prezidenţial. A fost şi una şi alta de-a lungul vremii. Mobilerul trebuie să-l vezi cu ochii tăi, pentru ca să-l poţi percepe ca pe un obiect de patrimoniu. Este solid şi totodată graţios. Sculpturile sunt fine şi măiestrite, adevărate fresce care redau arta vânătorii de-a lungul istoriei. Hiperbole stilistice care povestesc fără cuvinte despre cavaleri chipeşi şi blânde domniţe, despre arme şi oameni aflaţi în întrecere continuă cu prinţii pădurii. Am mai văzut interiorul castelului, cu un an în urmă. Atunci am dormit trei nopţi la rând în incintă, într-o cămăruţă de ,,servitor”, ultima din şir, pe gangul prelung, care răspunde înspre pădure, prin ferestruici mici cât palma copilului. Nu eram singură, nu am simţit acel fior al întâlnirii cu Istoria faţă în faţă. Care pe care!”
 Aventura creaţiei nu este lipsită de pripeţii. Natura nu ţine cont de voinţa oamenilor. Vizita la somptuosul castel vânătoresc în întuneric, are elementele unui scenariu de film de epocă.  „Totul este cufundat în noapte. O noapte ca şi eternă.  Mă întind, adică… pic, cad aproape şi somnul e gata să mă prindă de beregată. Liniştea este sinistră, dar sunt mult prea epuizată pentru a realiza că ceea ce am făcut este nebunie curată.Sunt un intrus în palatul unde… Nu-mi pasă! Nu mi-e frig, nu mi-e cald. Deocamdată las totul să curgă pe lângă mine. Liniştea-mi ţiuie în urechi ca sirenele lui Ulise. E bine. Am adormit întinsă peste plapuma de mătase. Nu ştiu  câte ore, câte nopţi şi zile am stat acolo. Poate o secundă sau o eternitate…Totuna. (...) Mă ridic. Pipăi şi întind, netezesc plapuma peste salteaua elastică. Mă retrag cu spatele către uşă şi ies pe culoarul care este uşor aburit de o rază de lumină. E aproape de ziuă. Mi-am demonstrat că sunt …curajoasă! Nebună. Colţii ursului împăiat îmi rânjesc prin pâcla dimineţii. Trec pe lângă fiara ucisă, trec pe lângă uşa camerei în care au dormit perechile regale şi cele prezidenţiale, de-a rândul. Cobor scările în formă de melc. Repede!! Repede… Dacă mă rostogolesc, vin de-a berbeleacul? Liniştea din castel este jilavă ca o cârpă din brocart de ev mediu.”
 Trebuie să recunoaştem: natura oferă cea mai perfectă şi mai inepuizabilă şi inedită operă de artă, nefăcută de mână de om, ci creată de Atotputernicul: „Nu există peneluri, nici nunaţe fabricate care să le contureze eleganţa. Feriga majestoasă umbreşte fără jenă câţiva ciucuri de mânătârci grăsane. Natura îşi vede de treabă, reciclează ceea ce se mai poate din dezastrul umanităţii noastre. La liziera domeniului, zace un brad falnic, smuls din rădăcină în noaptea trecută. Furtuna. Mi se pare neverosimil ca un uriaş ca acesta să se lase înfrânt de un…abur. Un aer care stârneşte, accelerează până la nebunie furtuna… A fost răpus un brad batrân. Pentru ce? Pentru că…făcea prea multă umbră. Parafrazez un celebru poem. Trist. Inevitabil.”
 Experimentul Lăpuşna dă roade. Dar este şi un prilej de meditaţie asupra lumii: „Oamenii au diferite faţete, sunt ca diamantele – totul este să le vezi strălucirea, să te străduieşti să-i percepi în  adevărata lor lumină şi dimensiune spirituală. (...) E bine să ai la ce medita mai târziu sau… cum spunea Ana, atunci când … vom mai avea timp să privim albumele cu fotografiile pe care le tot adunăm, ca nişte vampiri flămânzi de… imagini.”
 Momentul solemn al vernisării expoziţiei de icoane se apropie. „Iconarii din tabără s-au adunat în camera alăturată,aşteaptă cu emoţie vădită momentul când va fi vernisată expoziţia. Icoanele din ferestre! Şi icoanele sunt superbe!! Uşor translucide şi palide, ca obrazul celor care le-au făcut din penel şi culoare de-a lungul unei săptămâni ca fără de margini. Invitaţii admiră cu respect şi un soi de evlavie arta iconarilor. (...) Toată lumea admiră Icoanele din ferestre! Sunt un fel de paşaport pentru seninul care zbucneşte ici colo, printre norii posaci, peste poiana din faţa castelului. Iconarii lui Nicolae Băciuţ sunt cei mai fericiţi. Lumina împlinirii este ca o facere care s-a împlinit, a fost dusă până la capăt cu Bine. Aurele sfinţilor din vopseluri luminează de dincoace de vitraliile scumpe ale ferestrelor lucrate de meşteri celebri în atelierele unei Europe cam decadente. Dincolo de porţile domeniului de vânătoare, râul de munte rostogoleşte bolovani, leşuri de animale şi fragmente din  arbori doborâţi de furtună în ultimele zile. E zi de curăţenie generală în masivul Gurghiu, pe Muntele cu lemnul de rezonanţă cel mai vestit din partea asta de lume. La castel de vânătoare, trecutul cu prezentul îţi dau mâna paţnic. Cuvântă într-o limbă pe care o percepem cu toţii”.
 Jurnalul Melaniei Cuc – o experienţă necesară, aproape fantastică, dar cu oameni adevăraţi, artişti şi scriitori, un mod de a înţelege şi de a trăi arta la alt dimensiuni şi cote decât cele normale, pentru că ea este partea din om care e supusă duhului mai mult decât cărnii.
 O carte admirabilă pentru toate vârstele şi gusturile.
                                                                                                                                          CEZARINA ADAMESCU


 Eugen Cojocaru, prozator si om de teatru care se afirmă cu vigoare, a fost prezentat în vitrina editurii noastre on-line cu romanul „Iisus”, după ce publicase în anul 2006 romanul „Big Bangs Back”. Acum apare în librării  cu 33 de povestiri adunate în volumul „Faţa nevăzută a lunii” unde are ingenioassa idee de a-şi sublima cele două romane în câte un extras semnificativ. Ceea ce considerăm noi, înseamnă altceva decât un text critic prezentat de un recenzent, fapt pentru care publicăm cele două „piese” ca atare:


                                 C E R (C) U R I L E   I U B I R I I
 - Hai să vedem dacă-i deschis la Chios. E frig şi o văd tremurând puţin. Îi iau mâna şi o simt îngheţată… Vino lângă mine, îi spun instinctiv, înconjurând-o după talie. Ea mă cuprinde, atunci, la fel cu mâna stângă, pe care o iau strâns cu cealaltă. Eu sunt mai călit şi alaindelon-ul meu de blană e mai călduros decât hăinuţa ei de lână. Mâinile mele sunt fierbinţi şi văd că-i fac bine. Are palmele şi degetele fine, înguste, lungi şi nervoase ca de pianist. Prin pulovărul gros de lână îi simt talia de viespe şi trupul siluetă… Merge mlădioasă ca o felină, dar una sălbatică! E cu vreo zece cm. mai înaltă decât Diana, dar tot îmi ajunge doar până la bărbie.
 - Mă simt atât de bine, îmi mărturiseşte deodată, strângându-mi mâinile cu o forţă pe care nu i-aş fi bănuit-o. Se lipeşte mai tare de mine…
   Ajungem la lac şi ne întâmpină intima imagine feerică : lampioanele de Sărbătorile Crăciunului în jur, ghirlandele şi… parcă la comandă o lună plină, nu mult deasupra colţului din stânga al construcţiei mari şi armonioase, în stil neoclasic, de pe insulă. Totul se reflectă ca într-o oglindă în apa neagră, irizând o mulţime de efecte de lumină în toate culorile : roşu, galben, alb…
 - Ce frumos e ! exclamă ea, oprindu-se. Nu am fost niciodată noaptea aici.
 – Să vii vara, când e cald şi să petreci aici până dimineaţa !
 – Vom veni !, spune ea cu siguranţă în glas.
   Oare aşa va fi ?! Nu m-am gândit la viitor… Vara e atât de departe !
 - Da. Vom veni…, răspund şi eu întrucâtva convins, dorindu-mi să fie mai mult cu această fată atât de sensibilă şi fină, frumoasă şi mândră, cu mult temperament şi, în acelaşi timp paradoxal, destul de reţinută… Urcăm micul pod şi constatăm cu bucurie că restaurantul e deschis, iar prin ferestrele foarte mari de la parter, acoperite cu perdele groase alb-crem, vedem multă lume. E unşpe făr-un sfert.
 - Perfect, exclam. Să intrăm…
   Surâde parcă fericită… Găsim şi o masă liberă numai pentru noi – singura ! – şi ne aşezăm. Vreau să o ajut să dezbrace haina şi-mi mulţumeşte surprinsă : Ce cavaler plăcut eşti ! Dar vreau s-o mai păstrez până mă-ncălzesc puţin. Ziua, când nu-i aşa frig, e foarte bună, nu mi-e rece de loc. Dar seara, noaptea… Din octombrie nu am mai ieşit aşa târziu. Mi l-a făcut mama din mohair gros, de calitate…
 - Cum, mama ta ? Aşa frumos şi modern !
 – Da’ ce credeai ! Ţi-am spus că-s amândoi profesori şi ea e foarte tânără. M-a avut repede. S-au iubit şi, când s-au căsătorit, ea n-avea nici 20 de ani… La nouă luni am venit eu – acum în august a împlinit 40 şi arată ca o soră
mai mare de-a mea. Tata e prof de mate, ea învăţătoare.
 – Ca şi maică-mea.
 – Semănăm bine.
 – Noi nu. Nici la fire.
   Vine chelnerul, deja, să ia comanda : Bună seara ! Ce doriţi, vă rog ?
 – Aveţi Martini ?, mă interesez eu.
 – Roşu sau alb?
 – Dana, vrei un Martini?
 – Da. Îmi place. Unul roşu.
 – Şi eu tot roşu. De 100 ml.
   Pleacă să le aducă.
 – Ăsta nu mai poţi spune că mă cunoaşte, laud promptitudinea lui. Dar, am trăit aici şi mizerii, obrăznicii…
   Îi surprind o îngândurare amară ! Iarăşi amintirile revoluţiei… Poate îi trece. O las discret cu gândurile ei şi-i studiez, ca de obicei, pe cei din jur : toate vârstele, mulţi obişnuiţi ai localului dar şi ocazionali – lumea vrea să se distreze, să guste noua viaţă şi libertatea.
 - Eu am fost atât de ocupat cu evenimentele revoluţiei, pot spune că am stat ca şi închis în Comitetul Judeţean de câteva zile… Acum îmi dau seama. Aşa te poţi rupe total de viaţa adevărată de afară… Localul interior are o cu totul altă clientelă decât grădina de vară din spate, locul preferat al tinerilor – elevi şi studenţi. Totul chiar pe malul lacului, preţuri moderate. Are şi o arenă mare de dans, dar nu aveau muzică aşa bună ca la Pavilion, mai mult formaţii autohtone “clasice.”… Clujul aparţine, în realitate, lor ! Avem toate facultăţile posibile, foarte apreciate şi pe plan internaţional : peste 40.000 de studenţi ! Atmosfera oraşului e de aşa natură, de aceea e atât de iubit de multă lume, autohtoni şi străini. S-a terminat şi cu ei în aceeaşi perioadă de “glaciaţie”…
   Efortul meu de a-i distrage atenţia rămâne fără efect : mă ascultă, însă expresia feţei nu s-a schimbat.
 - Ce este ? Iar amintiri neplăcute ?
 - Da.
 - Nu ne cunoaştem de mult, dar în mine poţi avea încredere. Te pot ajuta mult, am destulă experienţă.
 - Ştiu. Simt că în tine aş întâlni un vechi prieten… Parcă ne cunoaştem de multă vreme.
   Şi eu trăiesc intens şi în acelaşi timp natural, lejer atât de plăcut fiecare moment cu ea : Este reciproc, Dana !, o încredinţez. Ce-i ?
 - Nu ştiu cum să încep…
 - Cel mai simplu : cu începutul, ca întotdeauna.
   Rămâne îngândurată poate… 30-40 de secunde.
 - Să nu crezi că are legătură cu tine inhibiţia, reţinerea mea ! Nu. E în cu cele trăite şi suferite de mine până în primăvară… ( Deci, nu e cu moartea prietenului. A amintit ea o dată de nişte mari suferinţe… Nu am prea crezut-o – ce poate fi ! ) A durat aproape doi ani ! Nu am vorbit cu nimeni, nici cu vreo prietenă, nici cu părinţii…
 - Dar cu prietenul din ultimul timp ?
 - Doar câteva aluzii… Cred că lui nu i-aş fi putut spune aceste lucruri groaznice. Cu mama da, nu aveam secrete niciodată înainte, dar după cele întâmplate nu mai era posibil… Acum doi ani, când am terminat liceul, am întâlnit un băiat mai în vârstă ca mine, avea 25 de ani şi m-am îndrăgostit de el. Nu am mai dat la facultate, ai mei s-au supărat rău de tot, aşa că am plecat să locuiesc cu el în ciuda alor mei, care s-au opus vehement. Au zis cel puţin să fac întâi o facultate, să am o bază… Ce ştiam eu pe atunci ! Aveau dreptate. Şi acum suntem certaţi… Dar, cel puţin mă ajută financiar de când sunt la Ştiinţe Economice.
   Îşi frământă mâinile frumoase, obrajii i s-au rumenit de căldură. Până acum a fixat şerveţelul de pe masă, din faţa ei, dar, deodată, mă priveşte în ochi şi o simt mai sigură, mai încrezătoare.
 - Tu mă înţelegi ! El lucra… mai e şi acum, nu vrea să plece de acolo, îi merge bine, are de toate. E barman la o staţiune montană cunoscută din Bihor. Vin mulţi de la Partid, Miliţie, Securitate, ştii cum e…
   Îţi dai seama că sunt aprovizionaţi cu de toate : cărnuri, salamuri, unt, iarna legume şi fructe, toate băuturile alcoolice, Coca Cola din belşug, ţigări străine… Nu-şi închipuie populaţia ce se găseşte la ei ! Are relaţii tari până la Primul Secretar de Partid pe Judeţ…
 - Acum s-a terminat cu el !
 – Acolo am stat imediat după terminarea bacului… Până în februarie anul ăsta. ( tace câteva momente ) La început a fost bine, mă iubea şi el… Mai tărziu mi-am dat seama că, de fapt, se prefăcuse…
   Vine chelnerul cu două martini-uri la cuburi de gheaţă, feliuţă de lămâie, glazură pe margini : La mulţi ani !, ne spune amabil şi se retrage discret. Ca în vremurile bune… Deci, se poate şi civilizat.
   Dana continuă : Deci, s-a prefăcut. Mă plăcea, cred, mult şi-atât. E inteligent, citit, vorbeam despre toate lucrurile… Şi el a fost la Facultate, la Poli, dar s-a lăsat pentru serviciul ăsta comod, unde lucrase într-o vacanţă. Relaţii, bani mulţi, mâncare, băutură, ţigări scumpe pe gratis… A mers bine vreun an, până mi-am dat seama că el nu ţine la mine aşa cum am crezut. Când mai plecam la părinţi sau prieteni, am aflat cu timpul că are şi alte tipe… La început a negat, l-am crezut, dar, o dată, am venit înapoi mai repede cu trei zile – mi-era dor de el ! A fost o greşeală…
 - Din contră. Ai avut noroc : aşa te-ai eliberat !
 – Ai dreptate. Asta a fost prin septembrie, anul trecut. Stătea o tipă la noi… El a zis că n-avea unde să doarmă, n-a fost nimic între ei. Atunci am devenit mai atentă… El mi-a spus c-a greşit, nu se mai întâmplă. Dar, curând, mi-am dat seama că nu mă iubeşte, nu mă iubise niciodată ! Ce proastă am fost… Am înţeles că s-a folosit doar de mine, de naivitatea şi dragostea mea !
   El era cel care răspundea de toată cabana şi trebuia să rămână permanent
acolo. Avea un apartament, dar era mai mult singur, cu excepţia sfârşiturilor de săptămână verile şi iernile, în sezon. M-a găsit pe mine, fraieră, să stau cu el să nu se plictisească !
   Se opreşte din nou şi ne dăm seama că nu ne-am atins de băutură.
   Iau paharul şi ciocnim : Pentru tine şi pentru mai bine, Dana !
 - Mult noroc şi ţie ! Îţi mulţumesc, e mult mai bine acum. Vreau să spun şi faţă de cum eram până nu de mult…
   Am fugit, de fapt, că n-a vrut să mă lase de loc ! Toate hainele mi-au rămas la el, cu valize cu tot, acte… Puţin îmi pasă : am scăpat, asta e principalul ! Toamna şi iarna  până am reuşit să fug  au fost un calvar !
 – Cum se poate una ca asta în societatea noastră strictă în ce priveşte „abaterile de la morală“ ! Ştiu mulţi care au plătit cu funcţia, numai pentru că au îndrăznit să divorţeze !
   Am aflat eu câte porcării fac ei fără să se ştie ! Totul e de ochii lumii…
 - Deci, a devenit agresiv când a văzut că încep să înţeleg lucrurile. M-a lovit de câteva ori… Nu tare, dar totuşi. N-am mai vrut să mă culc cu el, i-am spus că plec, dar nu m-a lăsat : mi-a încuiat pur şi simplu lucrurile cu buletinul, diploma de bac, tot ! Eram disperată, nu ştiam ce să mă fac…
   Singură acolo, fără prieteni, fără cineva cu care să mă sfătuiesc, care să ştie de situaţia mea ! El a început să bea din ce în ce mai mult, oricum şi înainte era bun la asta.
   În februarie i-a venit un prieten bun, fost coleg de la facultate ce termina în anul ăla, pentru o săptămână şi când au fost o dată făcuţi bine amândoi, mi-a zis… ( îi e foarte jenă ) mi-a zis… să mă culc cu el… cu amândoi ! Îţi dai seama. Şi ăla a vrut ! Clar că n-am fost de acord, le-am spus că sunt beţi, nu ştiu ce spun şi nu mai discut cu ei. Am plecat imediat, zicând că ma duc la WC, dar m-am încuiat în dormitor. Credeam că mă vor lăsa în pace… Da’ de unde : au încercat să intre, au forţat şi…
 - Mai doriţi un Martini sau altceva ? Nu l-am observat venind şi nici că am băut repede tot, fără să ne dăm seama. În mod normal îmi trebuie şi o oră…
 - Desigur, încă un rând. Pleacă.
   Dana aşteaptă câteva momente să reînceapă, ruptă brusc din acea lume trecută…
 - Am avut mare noroc că erau nişte uşi masive de lemn, că altfel… Ce frică mi-a fost atunci, Doamne ! Singură acolo, în vârful munţilor, cu doi bărbaţi nebuni şi beţi… Atunci am hotărât să plec, orice s-ar întâmpla, şi fără acte, fără valize, fără haine… Numai să scap ! Însă, închisă în cameră nu aveam nici o scăpare, cândva trebuia să ies… Nu vedeam nici o şansă ! Nu eram în sezon, era o zi de miercuri, deci dacă ar fi venit cineva la sfârşit de sătămână, mai erau trei zile până atunci şi... nici nu era sigur !
 - Cum de-ai putut cădea în mrejele unui asemenea tip ?! Eşti inteligentă, fină, cu gust…
 - A fost primul meu prieten. Nu am mai avut altul înainte. Adică, am mai
avut, însă nu a fost nimic corporal. Eram tânără de tot, 18 ani ! Credeam că
totul e roz şi frumos... M-a orbit cu inteligenţa lui, era mai mare, uns cu toate alifiile, citise cărţi multe, era cult, avea maşină, bani mulţi… Lucruri care impresionează pe mai toate fetele !
   M-a atras puţin şi acea viaţă fără griji, cât mai departe de lumea aia murdară, pervertită şi mincinoasă a comuniştilor… Ce speranţe aveam noi cu nebunul ăla de Ceauşescu ? Nici una !
   Încet-încet mi-am dat seama că, în realitate, era departe de omul pe care-l crezusem : interesat, cinic, lacom de bani şi relaţii, egoist… A doua zi a fost şi mai rău. Credeam că s-au calmat, că şi-au revenit din beţie ori chiar au uitat… Nu ! Erau nervoşi că le-am încuiat uşa, că i-am păcălit ! Cum îndrăznesc eu, asta e casa lui ! Nici o remuşcare pentru ce-au făcut - e doar un caz grav de închisoare !
   Dimpotrivă : au sărit să mă violeze pe loc… Şi erau treji ! A fost groaznic… ( Mi se strânge inima ! Ce tragedii sunt, uneori, chiar lângă noi şi nu vedem nimic, nu ştim nimic… ) Am fugit, m-au prins. Am lovit cu toată puterea mea şi am destulă când e cazul ! Ce să fac eu împotriva lor… ( Groaznic, îmi spun. Mai îngrozitor să trăieşti aşa ceva şi să nu poţi vorbi cu nimeni, să ţii totul în tine, să te macini psihic ) Am făcut întotdeauna mult sport, par eu fragilă, dar m-am apărat ca o sălbatică, încât, nu ştiu cum i-am făcut să renunţe, deocamdată… Erau, poate, prea obosiţi şi mahmuri după noaptea nedormită şi de-atâta băutură. Au plecat înjurându-mă, zicând că revin, numai să manânce ceva şi să se odihnească… Precis, să-şi îngrijească şi rănile. Tot nu scapi !, mi-au strigat cu ură. Ştiam că atunci când vor reveni, nu voi mai fi în stare să le opun rezistenţă. Unde să plec ? Eram la 10 km. de primul sat ! Munţi, păduri, pustiu în jur, totul înzăpezit până la genunchi, inclusiv drumul îngust şi minus 15 grade ! Era pe 20 februarie, la ora 11.20. Ştiu exact cu ce bucurie am sărit în sus când am auzit un claxonat afară ! Veniseră două maşini de la partid şi miliţie… M-am gândit în primul moment să le spun, dar m-ar fi aranjat, cu siguranţă, tot pe mine, doar se cunoşteau prea bine ca să-i fi făcut ceva ! Şi taică-su e ceva secretar de partid la Oradea. Mă ştiau ca prietena lui, de aceea, când au vrut să plece după vreo patru ore – au mâncat de prânz, au băut bine – m-am îmbrăcat şi i-am rugat să mă ia şi pe mine până la Oradea. Acum am aflat la telefon că tatăl meu e grav bolnav în spital şi trebuie să mă duc urgent să-l văd. I-am surprins cu această hotărâre pe cei doi, cărora am observat că le era, oricum, frică să nu-i denunţ şi n-au îndrăznit să mă oprească sau să zică ceva. La valize şi acte nu aveam acces din noiembrie, dar nici n-am avut curajul să le cer, aşa că le-am lăsat acolo…
   Se opreşte, răsuflând uşurată, şi ciocnim din nou, fără să mai spunem un cuvânt, privindu-ne doar lung în ochi… Se află în dreapta mea şi stângă ei, aşezată pe masă, mototoleşte nervos un şerveţel făcut aproape ferfeniţă. Îi cuprind mâna strângând-o ferm pentru a o linişti. Îmi surâde şi mâ priveşte parcă de undeva din colţurile cele mai intime ale inimii ! Începe să mă mângâie…
   Nu ştiu cât a durat, poate un minut-două sau foarte puţin ? Rareori trăieşti asemenea momente astrale, uşoare ca fulgul, ce absorb totul în jur : timp, spaţiu, persoane, zgomote, sentimente, amintiri… devenind, paradoxal, şi grele stele neutronice de fericire şi stare androgină ! Iubirea însăşi e un paradox : în acelaşi timp conţine timp, spaţiu şi nu, încorporează tot : amintiri, experienţe, dar nu are nici o memorie, mai ales în cunoscutele implozii de beatitudine…
   Cum de mă gândesc la toate astea ? Nu e nimic între noi ! Alaltăieri o iubeam din nou pe Diana ! Dana-Diana… Îmi mângâie mâna şi eu mă trezesc cum stănga mea pătrunde sub pulovăr, savurând încheietura fină, mă aplec să-i caut braţul zvelt, dar musculos… Are dreptate. Îi cuprind umărul drept, plimbându-mi degetele magnetizate de corpul ei elastic, ca al unei feline de rasă. Îmi dau seama că feţele noastre aproape se ating… Ne uităm direct în miezul ochilor şi mi s-a părut că văd un colţ al sufletului ei în oglinda adâncă a ochilor negri migdalaţi ! Buzele îi tremură infim şi s-au deschis puţin aşteptănd… Sărutul – o rană făcută singurătăţii… Mă aplec să străbat ultimii milimetri…
 - Mă scuzaţi că deranjez. Am tot aşteptat un moment potrivit să vă pot spune… ( Mă simt foarte jenat, ea e roşie ! ) Îmi pare rău, dar barmanul închide şi nu mai pot lua comenzi. Vă pot aduce repede ceva dacă mai doriţi.
   Ceasul îmi arată 0.30. S-a dus întreg farmecul…
 - Până la cât e deschis acum ?
 - La unu închidem.
   Privesc în jur şi mai văd o pereche la 45 de ani şi doi tipi cam de 35… Când or fi plecat toţi ?
 - Mai doreşti ceva, Dana ?
 - Nu, mulţmesc. E, deja, târziu, şi mâine lucrez. Sunt în vacanţă
şi trebuie să fac rost de bani…
 - Atunci plata, vă rog.
 - Imediat.
   Ai fost, desigur, trezit dintr-un vis frumos de ceasul nemilos în câte o dimineaţă ! Aşa ne simţim noi… E plăcut în continuare, dar vraja ce adiase o vreme asupra noastră s-a risipit. Plătesc şi trebuie să insist din nou ca ea să nu-şi achite partea – ce corectă şi mândră este !
   După o asemnea seară nu mai putem vorbi mult şi plecăm tăcuţi. O conduc acasă…
*
   Este, deja, miezul nopţii… Am urmărit puţin la tv pentru a-i vedea pe oameni cum se bucură de primul Revelion liber după mai mult de 50 de ani, pentru că nici sub naziştii germani nu s-a putut vorbi de democraţie. Însă l-am închis după două ore : entuziasm prea exagerat şi iar au început cu osanalele – parcă li s-a automatizat şi caută doar câte un Conducător de lins în fund şi ridicat în slăvi ! „ Mulţumim celor care ne-au salvat, FSN-ului. Lui Iliescu...  » Bine că restul nu-i aşa rău ca înainte...
   Eu am luat ceva de la restaurantul nostru şi ea a pregătit acasă delicatesuri preferate : salată boeuf, de vinete, fripturi, sarmale, salată de fructe, ness-cafe… Sub conducerea lui Gorzan s-au făcut vreo 50-60.000 de pachete pentru populaţie.
   Ciocnim cupele de şampanie : este exact miezul nopţii.
 - Pentru tine, din tot sufletul ! Să ai succes atât la revistă, cât şi în politică !
 - Şi ţie Dana, din toată inima un An Nou fericit ! Să intri la Facultatea de Ziaristică şi să devii o jurnalistă de valoare ! E o meserie extraordinar de frumoasă. Grea, stressantă, dar cu multe satisfacţii…
   Spontan, ne sărutăm îndelung… Simt cum trupul ei de pisică sălbatică se mulează pe al meu, de parcă acolo i-ar fi fost locul… Sigur nu au fost doar 30 de minute ? Timpul a trecut ca în vis până acum, deşi a venit de peste patru ore. Când întâlneşti un suflet geamăn… Nu mai flirtezi conştient în aceste cazuri pentru că totul e atât de natural, atracţia atât de instinctivă pe aceleaşi lungimi de undă, încât pare mai mult o joacă magică. Bem încet tot conţinutul şi punem paharele pe măsuţa rotundă.
   Stăm pe cele două fotolii lângă uşa de la balcon, unde ne-am retras după orgia gurmandă. Doar lumina discretă de la biroul meu de lucru cu maşina de scris şi magul Tesla 120, ce ne leagănă uşor pe notele unui Blues… Taj Mahall. Fusesem disk-jockey în liceu şi după, până am terminat facultatea… Ştiu pe de rost toate cele 15 benzi cu muzică modernă : peste 1.500 de titluri ! Bineînţeles, America şi Anglia sunt la loc de cinste.
   Însă tot ce există acum pe lume e această fată cu suflet minunat şi trupul ei fierbinte ! Acum pot să-mi las mâinile rătăcind în dulci introspecţii tactile de mângâieri-descoperiri : are carnea tare ca... piatra, n-aş zice. Ştiu ! De delfin… O dată pipăisem unul pe plajă la Neptun. O singură tipă am mai întâlnit cu aşa piele de parcă ar fi fost întinsă pe arcuri : superba Puşa de la Bucureşti. Ce departe par a fi şapte ani… Câte nu s-au întâmplat şi s-au dez-întâmplat de-atunci !
   Dar aici e Dana, pe care o simt cum îşi plimbă, ceva mai timid, degetele nervoase de pianistă pe clapele sensibile ale trupului meu… Suntem în picioare lângă măsuţă. Îi desfac bluza elegantă în bleu-ciel, nasture cu nasture, încet, mângâind-o cu cealaltă mână, sărutând-o pe gură, pe gât, pe ceafă, unde văd că se excită atât de mult… Mă las şi eu vrăjit şi sărutat, îmi descheie cămaşa şi o aruncăm amândoi ca în transă prin cameră. Gesturile noastre devin din ce în ce mai siguri, deşi mai febrile, mai precise şi, totuşi, atât de necalculate. Ne îndreptăm în transă spre un tunel miraculos al timpului şi spaţiului !
   Îi desfac în gesturi rituale, şamanice, sutienul în aceeaşi culoare, dantelă fină, nu înainte de a-i vedea prin el sânii cum palpită cu respiraţie cu tot. Sunt mai mari şi mai elastici decât ai Dianei… Ce dracu’, tocmai acum mă gândesc la ea ! Îi arunc sutienul, ea maieul meu, pielea ei e ciocolatiu-deschisă şi străluceşte în lumina difuză.
 - Tu, dragule ! Tu, dragule !, repetă mereu cu ochii închişi, zâmbind ca un
cireş în floare soarelui de mai. De când te-am căutat… În sfârşit ! În sfârşit ! Hei, Dana, fată dragă ! Ştii cât eşti de minunată ?! Nu. Nu ştiu. Spune-mi… Spune-mi, însă, mereu ! Te doresc atât de mult… Să fim un trup, un singur trup ca o coloană fiebinte de lumină şi nervi biciuiţi de dorinţă ! Vino, vino !... Vino… Vino !... Vino… şoptesc şi eu luându-o de mână şi ducând-o în braţe în dormitor… Ea se încolăceşte de gâtul meu, la piept, răsfăţându-mă în sărutări şi mângâieri. O arunc aproape pe patul comod şi lat într-un climax de pierdere şi acuitizare, în acelaşi timp, a simţurilor : ne aruncăm la întâmplare restul de haine prin încăpere şi rămânem goi unul lângă celălalt – nemişcaţi câteva momente… Ne privim în ochi de la câţiva centimetri şi mi s-a părut, ba nu, sunt sigur că ajung acum în cele mai tainice colţuri ale sufletului ei !
   Corpul meu peste al ei de câteva timp… O întreb dacă nu sunt prea greu. Nu, dragule, dimpotrivă. E aşa bine… de… erotic să te simt apăsându-mă cu toată greutatea ta, să-ţi simt trupul muşchiulos şi agil. Până acum şi-a ţinut picioarele strâns apropiate. Mă sărută îndelung, cu pasiune şi simt cum gura i se „deschide” şi înmoaie din ce în ce mai mult. Mă muşcă uşor de buze, de lobul urechilor, de piept – ce excitant !
   Virilitatea mea o apasă puternic pe toată lungimea stomacului. Acum îşi desface uşor şi picioarele, mă ridic şi-l fixez ca magnetizat chiar în faţa locului magic şi tainic, ascuns de un păr pubian negru strălucitor ca smoala ! Degustăm această poziţie concentraţi, cu ochii închişi aproape un minut, poate… Bănuiesc că după experienţa pe care a avut-o nu a mai fost cu nimeni şi să tot fie… aproape un an. Nu e bine să mă grăbesc, să forţez. În general, nu e bine ! Cât de tandru eşti ! Ce fin şi, totuşi, câtă forţă ai ! Îţi mulţumesc pentru răbdarea ta… ( Îmi „aude” gândurile ?! ) Vino, acum, dragul meu… Cred că te iubesc… mult de tot te iubesc ! Acum îmi dau seama… Şi eu cred că te iubesc ! O umbră pe faţa ei. O liniştesc : Eu sunt mai atent cu cuvintele… deformaţie profesională. În curând, poate chiar în noaptea asta voi fi sigur ! Vino acum, vino, dragul meu… Ai grijă, te rog, şi intră încet. Te doresc cum nu am dorit pe nimeni până acum ! Nu am mai avut pe cineva de aproape un an… Am toată răbdarea din lume, Dana. Cobor încet mâna să văd cât e de „pregătită” : părul aspru şi elastic ca mici arcuri de sârmă oţelită. Ea închide ochii când ajung la deschiderea fierbinte… Cam închisă. O mângâi cât mai fin în jur, partea interioară a coapselor calde ce se depărtează mai mult, din nou în jur, mai aproape, iar coapsele… O văd că se destinde, o sărut uşor şi-şi ridică pleoapele privindu-mă îmbietor. O sărut mai pasional acum, ea îmi răspunde la fel simţind cum se ridică o mare forţă-dorinţă din ea ! Îi mângâi din nou buzele de jos ale dragostei, acum fierbinţi şi umezindu-se la maximum. Iau penisul şi mă joc la gurile paradisului… O excită intens şi intru, atunci, lent, atent… Coboară pleoapele din nou. E, încă, strâmtă bine, dar destul de udă şi-şi va da drumul… Mai e puţin încordată. O simt cum începe să savureze profund… Pătrund jumătate, se lărgeşte încet, simt că o doare puţin. Încă vreo câţiva centimetri şi iar… Ultima ei experienţă i-a lăsat urme adânci şi reacţii subconştiente de repulsie ! Nu ştiu cât de mare-i acolo, dar dacă e medie: atenţie, mai ales primele dăţi. În sfârşit, am intrat ! Observ un rictus... Bine, mai ies puţin.
   Se destinde, deschide ochii şi-mi surâde cu atâta dragoste… Exact ca ea ! Incredibil ! Surâsul Giocondei, exact surâsul Dianei, expresia feţei, tot ! Deci, acesta e secretul lui DaVinci… Eu ştiu, deja: te iubesc ! Ce frumos este să îţi spun… Aşteaptă, mă voi destinde cât de repede… Îţi mulţumesc din suflet. Ce tandru şi fin poţi să fii ! Te iubesc ! ( Cât de adâncă, de imensă poate fi dragostea unei femei ! ) Te iubesc atât de mult, îmi şopteşte începând să se mişte ritmic, languros, să mă mângâie peste tot… Îmi ies prin toţi porii ! Intră. Intră acum de tot…
   Vocea ei uşor nazală ca a Edithei Piaf şi unde supranaturale ne leagănă într-o balansare magică dincolo de bine şi timp, în spaţii în care nici unul dintre noi nu mai are piele, margini… Nu mai suntem corpuri, ci nori de energie erotică polarizată la extrem, o simt atât de intens de parcă aş fi intrat în corpul ei şi aş face, în acelaşi timp, dragoste cu mine însumi, cu
jumătatea mea iubită, de parcă aş fi deodată bărbat şi femeie : androgin renăscut !
*
   Suntem în rapidul de noapte – cel de 21.40. Plec din nou în capitală să rezolv probleme cu hârtia pentru revistă, aprobări etc. Şicane din ce în ce mai multe din partea Ministerului Culturii, a autorităţilor din Bucureşti pline de politruci şi propagandişti ai vechiului regim, ce lucrează acum din plin pentru FSN.
   Deşi nu se dă cuşetă decât la perechi căsătorite, ce trebuie să se legitimeze, am reuşit să primesc una pentru mine şi Dana. Doamna de la Voiaj mă cunoaşte bine din drumurile mele dese. Mai plec şi cu avionul, dar am mai multă încredere în tren. Ţinem mult unul la altul şi de câtva timp ne-am dat seama că ne iubim cu adevărat. Sensibilă, liniştită, fără istericale, discutăm mult despre literatură, politică, ea recită ore întregi pe de rost din marii poeţi români şi străini…
   Mereu descopăr ceva minunat la ea ! La pat ne înţelegem perfect – a trecut destul de repede şi cu bine de perioada de început, când mai era traumatizată de prima ei relaţie intimă, de sechelele psihice şi fizice ce au urmărit-o. E deschisă la orice fantezie…
 - Hai, spune-mi, iubitule, de unde ştii tu atât de mult ? Câte tipe ai avut ?, tot încearcă să mă descoase, ca majoritatea femeilor.
   Sunt mulţi care încep să se laude cu bărbaţia şi macho-ismul lor, câte „zeci de dame” au avut ei, ce-au făcut cu ele, tot felul de amănunte, ce-i coboară de fapt, în ochii partenerelor, tocmai prin aceasta alimentând neîncrederea lor.
 - Ţi-am mai spus că eu nu discut treburile astea. Te iubesc acum pe tine, simt că am găsit în tine femeia pentru mult timp, poate pentru toată viaţa şi acestea-s lucrurile importante, ce trebuie să ne intereseze !
 - Mă faci atât de fericită, dragul meu !
 – Aceasta e dorinţa mea cea mai firebinte…, îi şoptesc drăgăstos la ureche.
   Ne sărutăm într-un impuls spontan reciproc şi începem să ne mângâiem, să ne dezbrăcăm unul pe celălalt cu o bucurie şi plăcere erotică ce s-a aprofundat permanent, fără să-şi piardă cu nimic din  prospeţime în ultimele patru luni ! În cuşetă nu e mult loc, trenul aleargă cu peste 100 km/oră în tangoul familiar al roţilor…
 - Dacă vine o gară şi opreşte, trebuie să fim atenţi să nu atragem atenţia, îmi şopteşte râzând languros.
   De când mi-am dorit să fac dragoste în tren… Cu fosta nu erau posibile asemenea fantezii : ba e prea strâmt, ba e prea cald, prea frig, prea multă lumină, ba nu-i apă caldă, nu-i o baie cu tot ce trebuie, prosoape etc. Totul trebuia acasă sau la un hotel minimum categoria trei.
   Ne iubim dumnezeişte de peste o oră… Mai fusesem o dată la mine împreună, chiar înainte de a pleca. A avut, deja, un orgasm teribil acum vreo juma’ de oră. A trecut o gară - Teiuşul cred – unde am gustat în liniştea unui ritm lent, dar oarecum mai altfel intens, magia iubirii noastre dăruită de libertate şi revoluţie ! Nu ne-am fi găsit fără ele…
   Amorul e o artă, o mare ars amandi, avea dreptate stră-expertul Ovidiu ! A face amor, a iubi e ca şi cum ai scrie o carte foarte bună : multă fantezie, ritmuri diferite, profunzime, însă şi supeficialităţi, licenţiozităţi, când siderală, când ternă, luciferică sau fină şi deosebit de tandră, când în forţă, aproape agresivă ! Dar, această „forţă agresivă” să nu depăşească o anumită măsură, altfel se ajunge la brutalitate, ce ucide orice plăcere şi sentiment. Să fie învăluită întotdeauna în tandreţe - un aparent paradox, dar aşa e !
   Adevăratul amour fou este când faci ore întregi dragoste cu iubita şi nu te gândeşti decât la ce simţi împreună cu ea, mai ales dacă eşti atent la ce simte şi trăieşte partenera ta. Majoritatea e, însă, ca acel personaj din Condiţia Umană al lui Malraux, ce căuta în femeie doar confirmarea că el e stăpânul, „iubindu-se” egoist doar pe sine însuşi…
   Cu totul altfel e pe culmile nebănuite ale eroticii şi iubirii… În adevărata Dragoste sunt Şapte Trepte, Şapte Ceruri până la ultimul - o pierdere totală de identitate. În fapt primeşti o nouă identitate : nu mai eşti tu, exişti şi nu exişti în acelaşi timp, eşti cel de lângă tine şi eşti tu prin el şi în el, suntem un tot indiseminabil !
   Primul Cer e instinctul animalic, ce se împlineşte des şi fără condiţia sine-qua-non a simpatiei : descărcări fiziologie, în genere, ale masculului. Femeia alege, totuşi - când are voie ! - cu sentimentele. Ea e de multe ori înşelată de jocul pre-amoros al masculilor, în care, de multe ori, cred chiar ei înşişi ! Aşa intervine cunoscutul post coitum tristum : bărbatul realizează că el n-a vrut decât să scape de presiunea din testicule. Atunci îşi „dă seama” că pentru „obiectul ce i-a înlesnit” aceasta nu are, în realitate, nici un interes şi afecţiune – fund în fund şi noapte bună!, cum sintetizează fenomenul înţelepciunea populară. Sau „îşi aduce subit aminte de ceva” şi... pleacă. Femei, aveţi mare grijă de bărbaţii care dispar imediat după actul sexual sau îşi pierd brusc interesul pentru voi – nici o mângâiere, nici o tandreţe, cuvânt frumos - aşa se demască. Feriţi-vă de ei !
   Cine face amor dintr-o simpatie accentuată, ajunge doar în a doua treaptă, unde-i mai bine decât pentru marea masă a „sportivilor atavici”. Avem aici cel puţin o mişcare, o atingere „de epiderme şi mucoase”, realizate dintr-o propensiune reciprocă, ce nu–şi caută neapărat premizele în potriviri de caracter ori interese.
  Abia cu al Treilea Cer al Iubirii începi, într-adevăr, să te îndrepţi către nişte sfere pe care mulţi le-ar crede posibile doar în vis. Condiţiile pentru trecerea mai departe, în următoarele Ceruri, sunt din ce în ce mai draconice şi mai restrictive, cu obligaţia ca multe „detalii” să fie îndeplinite : profunzimea sentimentelor, caracter, zodiac, sensibilitate, vârstă ( nu totdeauna ), preocupări, experienţă, interese sexuale…
   Acestea se învaţă cu timpul, însă, dacă nu le ai „în sânge”, nu sunt înnăscute, nu vei reuşi. Majoritatea lumii nu ajunge să le cunoască : e incredibil cât de puţini din cei ce au marea şansă „să trăiască pe Pământ”, reuşesc să întâlnească iubirea, iar din cei ce au norocul, cât de mulţi o pierd repede sau cine ştie ce alte condiţii vitrege îi împiedică să o guste… Vă mai amintiţi de filmul Love Story ? Apropo cinema : mă distrează când citesc că iar s-a lăudat vreun actor câte femei a „avut” el ! Ba 2, 3 ori chiar 5.000 !? În primul rând mint, în al doilea, atât cât rămâne, a fost în proporţie de aproape 100% doar simplele „acuplări atavice” ce trec mai rar de nivelul instinctual la Cercul Doi. Ei nu ştiu şi nici nu vor afla vreodată ce înseamnă, într-adevăr, uniunea cu o femeie care ţi se dăruie cu toată fiinţa şi dorinţa ei!  Pentru aşa ceva sunt necesare timp, condiţii… La fel cum nu-i înţeleg pe cei care le violează ori „le obligă” : ce plăcere mai poate fi acolo ? Doar cea a dulăului ce fugăreşte prima câţea întâlnită pe uliţele din cartier în focurile sale inconştiente…
   Cerul al Patrulea al Iubirii… O, nu ! Asta mai târziu. De aici e numai pentru iniţiaţi !
   Dragul meu ! Iubitul meu ! Tu, lumină exotică şi tainică a sufletului meu…, începe Dana să-mi şoptească, să se destindă şi încordeze în acelaşi timp, să respire precipitat, apoi profund : o simt că-şi iese din epidermă, din simţuri, că devine mai femeie ca niciodată. Sunt pe podea, iar ea e culcată pe bancheta-pat, ţinându-mi picioarele pe umeri. Pot să pătrund acum foarte adânc şi îmi pare că-i ajung până-n stomac… O, nu. Mă doare aşa ! Vreau să te simt, să te strâng în braţe ! Să te văd şi să te privesc în ochi… Arunc atunci câteva pături pe jos şi-i spun : Vino şi tu… Mă aşez pe podea, ea se apropie fixându-mă languros, aşezându-se plină de dragoste şi dorinţe. Încă nu, cochetează ea ridicându-se. Se apleacă sărutându-mi tandru coloana infinită a iubirii… Eşti atât de minunat, bărbatul meu drag ! Şi pe el îl iubesc atât de mult… Dar, numai pentru că eşti tu aşa ! Pentru că mi-eşti tu atât de drag, atât de infinit de drag ! Îi simt buzele elastice şi dinţii ce mă sorb, mă gâdilă, mă scurtcircuitează… peste tot şi mă întind pe podea, oferindu-mă într-o beţie de fulgere şi impulsuri erotice ce-mi străpung bazinul şi simt treptat o forţă uriaşă în tot corpul încât mi-e teamă să nu distrug ceva !
   Vino, iubito ! Vino… şoptesc luptând cu o pornire de uragan să o pătrund, să fiu în ea, să fim împreună… Mă ridic din nou, se lasă şi ea pe vine, îmi ia penisul cu mâna în transă şi-l introduce într-o explozie reciprocă de bucurie. Mă încolăceşte cu braţele, cu pulpele şi picioarele ei musculoase, presându-se la maximum cu bazinul… Muşchii ei încordaţi, elastici ai vaginului îmi masează drăgăstos masculinitatea, ca şi cum ar fi acolo o fiinţă independentă şi începe să se zbată ritmic, din ce în ce mai puternic, că aproape mă doare. O, durere atât de plăcut divină ! Simt acea „răceală” cunoscută, cu furnicături fierbinţi la mijloc, unindu-se cu alta ce explodează în coloana vertebrală… O simt atât de intens încât senzaţiile şi trăirile pe care le are ea mi se transmit şi mie ! Formăm un singur trup perfect, ondulările fizice se transformă în câmpuri magnetice aşa de intense, încât spaţiul şi timpul dispar : sunt în ea, în mine, în amândoi şi în acelaşi timp undeva deasupra noastră la 20-30 de centimetri, admirând androginul acesta reînviat şi care a mai fost undeva foarte, foarte departe… foarte, foarte de mult.
   Vin… Vin ! Vin, iubitule ! Se strânge din nou, încolăcindu-mă cu tot trupul şi toată fiinţa, tremurând fin şi destinzându-se într-un sublim orgasm ce-l întâlneşte şi savurează pe al meu. Un şuvoi de lavă fierbinte tâşneşte din mine, răspândindu-se şi însămânţându-se cu toate celulele ei… Rămânem aşa : suntem în Cerul al Şaselea !

                                            Fragmente prelucrate din romanul Big Bangs Back - Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006.
 C U S
 - Am venit din partea Consiliului Universal Suprem pentru a vă anunţa că aţi fost primit în rândul celor 301 de membri ai săi.
   Votul a fost unanim, fiindu-vă, astfel, recunoscute meritele deosebite şi aportul substanţial la progresul şi menţinerea umanocraţiei întregii noastre societăţi.
   Vă rugăm să ne urmaţi spre a vă înfăţişa la pregătirile ceremoniei de primire, ce va avea loc într-o săptămână, şi a trece la procedura de iniţiere.
   Mă întorc bucuros la locuinţa mea simţindu-mă într-o stare euforică – nu numai de plăcerea acestei veşti extraordinare pentru care am muncit intens în ultimii 15 ani, aşteptând şi sperând să vină, dar şi pentru că am băut cu delegaţia specială din licoarea de sărbătorire, ce se serveşte special la asemenea evenimente. Sunt obosit, e târziu şi adorm imediat...
*
   Lucrez, deja, de câteva luni, fiind cu totul ocupat a mă obişnui cu noua funcţie şi situaţie. Şi astăzi, ca în fiecare dimineaţă, mă duc la încăperile alocate mie la sediul CUS-ului. Tocmai mă gândeam ce trebuie să organizez pentru călătoria din ziua următoare a comisiei în care am fost numit, când, deodată, îşi face apariţia neaşteptată o grupă de vreo 20 de colegi mai în vârstă.
   După o discuţie profesională de rutină, mă întreabă cum găsesc noua mea misiune şi funcţie. Le răspund că este exact ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, inconşient când eram în clasele primare, din ce în ce mai clar mai târziu, la liceu.
   Seniorul de vârstă al grupei îmi spune că ei caută soluţia de mai multă vreme şi au ajuns la concluzia că eu sunt personalitatea cea mai propice pentru a conduce trecerea la o nouă formă de guvernământ, mult mai autoritară.
   Nu au putut conveni să se hotărască asupra unui membru mai vechi, pentru că nu ar fi fost siguri de loialitatea sa viitoare la aflarea acestui secret, dat fiind că au crescut şi lucrat numai după principiile vechii forme de umanocraţie.
   Oricum, ei au făcut teste detailate cu mai mulţi candidaţi, iar eu am primit cel mai bun punctaj.
   Am fost surprins de propunerea lor şi le-am cerut permisiunea de a cugeta un timp. Îmi replică atunci că, dat fiind brizanţa şi nu lipsita periclitate a misiunii lor, ar dori să afle pe loc ce hotărăsc.
   Mă înţeleg, totuşi, de aceea îmi acordă o oră, ei aşteptându-mă în camera alăturată, unde eu ţin consfătuirile cu personalul pus la dispoziţie.
   Acum îmi dau seama că, în subconştientul meu bine protejat, nu am fost aşa surprins, chiar îmi dorisem, în ascuns, propunerea asta – şi atunci am înţeles ce au vrut să spună cu au făcut teste detailate cu mai mulţi candidaţi, eu primind cel mai bun punctaj.
   Ştiam că cele de verificare şi acceptare sunt foarte sofisticate şi sigure pentru a fi ales în Consiliul Universal Suprem – numai persoanele care sunt de absolută încredere pentru menţinerea armoniei şi fericirii sociale, baza umanocraţiei şi a progresului societăţii, îl trec cu succes. Garanţii ce au fost confirmate ca fundamentale pentru pacea şi evoluţia din întreaga Federaţie Universală în ultimii 5.000 de ani – toţi membri aleşi şi-au făcut datoria cu nobleţe şi dăruire până la capăt.
   Dar cum şi de ce sunt eu altfel !? Şi nici măcar nu sunt singurul acum ! În sinea mea am dorit mai de mult timp să schimb această stare de lucruri, ce nu îmi mulţumea firea mea, dar am reuşit să-mi refulez gândurile periculoase pentru mine şi chiar să cred că sunt doar o aberaţie nedorită - nici de societate, nici de mine...
   Acum ştiu : m-am auto-iluzionat şi hipnotizat eu însumi pentru a mă proteja !
   - Veniţi! M-am hotărât : trecem la acţiune...
   Îmi prezintă, răsuflând uşuraţi, planul lor secret de acţiune, întocmit, deja, de ceva vreme, şi am trecut imediat la acţiune.
   Cei care nu au fost de partea noastră sunt arestaţi şi trimişi sub pază pe o îndepărtată planetă singuratică. Federaţia Universală a primit o altă constituţie, prin care dreptul fundamental la umanocraţie şi libertăţile garantate au fost complet abrogate.
   Totul a mers perfect. După o lună au venit la mine şi m-au felicitat, amintindu-mi că au fost siguri că eu sunt persoana cea mai potrivită pentru aceste schimbări.
   Sărbătorim succesul cu mai multă licoare decât este obiceiul în asemenea ocazii. E de înţeles...
   Astăzi, ca în fiecare dimineaţă, mă duc la sediul CUS-ului : eu prezidez în cel al fostului IS - Înţelept Suprem.
   Ciudat, mobilierul comandat de mine a dispărut, iar încăperile sunt goale...
   Cineva bate la uşă şi intră – visez ori ce se-ntâmplă !? Tot cei 20 care mă vizitaseră... Tot acelaşi care mi se adresase atunci îmi spune : Ne pare rău, dar testul final al procedurii pentru acceptarea primirii în CUS nu l-aţi trecut.
   - Bine, dar cele două luni în care am făcut atâtea împreună, arestările şi modificările societăţii realizate împreună !?
   - Totul v-a fost indus prin metode speciale ca realitate – nu a trecut decât o noapte de la prima noastră întâlnire...
   Acum trebuie să mergeţi spre a vă supune unui tratament humano-terapeutic de recuperare, pentru redobândirea valorilor ce stau la baza societăţii noastre umanocrate.
   Aşadar aceasta e...
   Deschid ochii : e încă noapte. Întins pe spate, mâinile lejer de-a lungul trupului: Cerul înstelat deasupra mea – şi Iubirea în mine.

                                                           Fragmente prelucrate din romanul ISUS - Editura CRIGARUX, Târgu-Neamţ, 2008.
                                                                                                                                                       Eugen COJOCARU



Un deceniu de poezie


Acum trei ani aveam curajul să compar Zalăul cu oraşul german Baden, simbolul prieteniei, al respectului reciproc şi bunei colaborării germano-franceze. Astăzi nu-mi retrag cuvintele! Festivalul “Primăvara Poeziei”- “Költèsyet tavasza”, organizat anual la Zalău, alături de alte activităţi culturale ale instituţiei nostră sunt începutul unui drum al prieteniei între oamenii de cultură români şi maghiari din Sălaj şi Ungaria, al colaborărilor şi parteneriatelor culturale ambiţioase.
În urmă cu şaptesprezece ani, câţiva membri ai Cenaclului literar “Silvania” au fost invitaţi la Centrul cultural maghiar “EMKE” din Zalău – pe atunci recent înfiinţat - pentru a participa la o seară literară, bun prilej pentru poezie, vin roşu de Şamşud şi multă veselie. Cei de atunci, care am rămas până în final am fost: Kerekes Edit, Daniel Hoblea, Fejer Laszlo, Marcel Lucaciu, Szabo Istvan, subsemnatul şi regretaţii Valentin Meseşan şi Szabo Vilmos. Cu câtă greutate ne-am putut despărţi atunci - mult după miezul nopţii - de poezie!
Alte repere majore ale dezvoltării relaţiilor noastre româno-maghiare sunt serile culturale organizate de Institutul Cultural Român din Budapesta, în noiembrie 2003, respectiv Institutul Cultural Român din Viena, în iulie 2004, la care am participat şi în cadrul cărora au fost lansate: volumul bilingv de poezie ALB NEGRU – FEKETE FEHER şi cel trililnv POEME VERSEK GEDICHTE. Tot atunci au fost prezentate revistele de cultură sălăjene “Origini. Caiete Silvane” şi “Hepehupa”. Şi exemple ale colaborării interculturale româno-maghiare pot continua.
Cu ocazia organizării la Zalău a celei de-a X-a ediţii a festivalului nostru, în luna aprilie a.c., a fost editat volumul bilingv de poezie în limbile română şi maghiară “Primăvara Poeziei/Költèsyet Tavasza – 10”, care reuneşte poeţii români şi maghiari din România şi Ungaria: Balazs Tibor, Boda Edit, Cristian Contraş, Peter Cooper, Devecseri Zoltan, Gujas Marta, Simone Gyorfi, Halmosi Sandor, Daniel Hoblea, Dina Horvath, Kelemen Hunor, Kiss Lehel, Lakatos Mihaly, Lang Eszter, Marcel Lucaciu, Muller Dezso, Viorel Muresan, Olasy Valeria, Ion Piţoiu-Dragomir, Daniel Săuca, Simonfy Jozsef, Simonfy Istvan, Viorel Tăutan şi George Vulturescu.

                                                                                                                                                                           Cristian CONTRAŞ


Sorin Cerin şi „scumpa” notorietate, însemnări pe marginea volumului „Culegere de înţelepciune” apărut în anul 2009 la editura Eminescu
 
     Sorin Cerin este un autor care scrie tot ceea ce îi trece prin cap despre un anumit subiect sau o anumită temă majoră a vieţii. Mii de propoziţii ridicole, cu formulări copilăreşti sau expresii stângace, din care se desprind doar câteva citate ce se merită a fi publicate în ziarul şcolii, gazeta de liceu, şi nu în ediţii ample ale unor edituri private, unele dintre ele chiar cu o anumită reputaţie. În lipsă de calitate, opera unui autor de aforisme nu poate fi salvată prin cantitate. Cu o floare nu se face primăvară, asta fiind valabil şi în domeniul literaturii. Criticii, care au fost mult prea îngăduitori cu Sorin Cerin, i-au sugerat de atâtea ori să-şi revizuiască opera. Autorul însă a înţeles altceva şi, în goana sa după celebritate, a găsit o editură privată, cu nume mare, care să-i publice toate elucubraţiile şi gafele gramaticale, fără o verificare de conţinut din partea unor specialişti sau cel puţin a unor profesori de limbă română. Mai mult de atât, autorul şi-a selecţionat doar pasajele favorabile din recenziile primite de la critici pe diverse siteuri şi reviste online, construindu-şi o introducere pompoasă, fără a lăsa cititorilor posibilitatea să descopere şi pasajele unde se specifică/recomandă cu totul altceva. În încercarea ultimă de a-şi salva imaginea şi de a-şi „obţine” notorietatea, Sorin Cerin a dat greş. Cacealmaua Destiny se pare că l-a urmărit pretutindeni. După ce a încercat să-şi fabrice o imagine, publicând la o editură americană o carte ce a fost vândută în doar 10 exemplare (după ancheta realizată de ziarul Clujeanul), după ce a scos pe bandă rulantă numeroase cărţi pline cu absurdităţi şi greşeli gramaticale, Sorin Cerin a dat lovitura finală. Sau mai bine zis, şi-a semnat singur sentinţa. Nimeni nu poate justifica laudele excesive ale autorului pe diverse siteuri unde se autoproclamă mare filosof român şi, evident, agramatismul. Nu foarte mulţi critici au avut curaj să calmeze acest saltimbanc al literaturii, Sorin Cerin scandalizând orice încercare de critică negativă la adresa operei sale. Alţi critici au considerat că autorul nu merită atenţie, zbaterile sale, pe siteuri şi publicaţii obscure, neavând nicio relevanţă. Totuşi, îmi asum riscul, încă o dată, de a semnala un impostor al culturii şi rog specialiştii să fie foarte atenţi în privinţa acestui fenomen ce poate deveni extrem de periculos.
 Aşadar, din volumul pus la dispoziţie gratuit, în format electronic, pe siteul Înţelepciune.ro, am selectat următoarele (pag. 3):
„Ediţie de referinţă. Toate operele de aforisme care au cunoscut şi înainte lumina tiparului vor fi citate doar în actuala formulă îmbunătăţită a ediţiei de referinţă.”
Să ne convingem deci ce înseamnă o ediţie de referinţă, judecând după spusele unei edituri importante din România:
Cu toţii suntem o urmă a strămoşilor noştrii pierdută în zăpada glacială a Timpului îngheţat (citatul 281); Existenţa nu vrea nimic mai mult de la noi, decât iubire şi se va îmbrăca imediat în ţinuta sa de gală pentru ochii noştrii, fiind mai frumoasă ca niciodată (citatul 3349); Nu plânge frumoasă floare izvorâtă din haosul lacrimii Lui Dumnezeu. Într-o zi ochii noştrii se vor îmbrăţişa (citatul 3756); Sinuciderea este unica şansă de aţi regăsi amintirea eternităţii tale înainte de a te lăsa Iluzia Vieţii să o faci (citatul 4541); Viaţa îţi cere totul pentru aţi da în schimb moartea (citatul 4716); Fără de izbăvirea morţii viaţa şi-ar îndeplini cu prisosinţă rolul, acela de aţi ucide în totalitate libertatea propriului tău spirit  (citatul 5269); Somnul vieţii este un vis primit în dar de la Dumnezeu pentru aţi arăta ce poate însemna umbra faţă de Lumea Luminii Eterne (citatul 5750); A fi alături de nemurire este echivalent cu aţi înţelege propria ta moarte (citatul 6220); Aţi aminti nemurirea este la fel ca şi cum ai memora eternitatea ta de dincolo de naştere şi de moarte, de dincolo de orice viaţă (citatul 6852); Când norii vor deveni mai grei decât pământul din noi dus o viaţă de către paşii Destinului fiecăruia, vom înţelege că nu ploaia clipelor din ei ne-au întunecat soarele vieţii, ci lipsa de a fi noi înşine (citatul 57); Este răsăritul mai superior apusului doar pentru că îl precede cu o zi iar apusul precede răsăritul cu o noapte? Ar mai fi ziua fără noapte şi răsăritul fără de apus, viaţa fără de moarte? (citatul 88); Ochii tăi vor fi mereu mult mai alături de suflet decât oricare parte a trupului exceptând inima (citatul 74); Aţi găsi mântuirea de sine oriunde altundeva decât în tine este o mare imposibilitate (citatul 255); Destinul este râul Adevărului Absolut care curge prin liniile propriilor noastre pălmi bătătorite de clipele deşertăciunii (citatul 339); Urma paşilor Destinului tău se vor pierde în ninsoarea clipelor acestui timp iluzoriu  (citatul 352); Am să mă aşez în braţele luminii ochilor tăi pentru aţi putea contempla aştrii infiniţi din tine (citatul 513); Te simt alături de mine chiar şi atunci când locuieşti în
florile de meri ai amintirii mele (citatul 614); A crede înseamnă înainte de toate aţi aminti (citatul 960).
După ce am citit un sfert din carte detectând greşeli ruşinoase şi aberaţii de care ar râde şi un preşcolar, mi-am amintit că la una dintre recenziile anterioare am semnalat alte zeci de greşeli pe care autorul le-a corectat în această ediţie. Cum nu doresc să fac muncă de tehnoredactare nici de această dată, mă voi opri aici lăsând cititorilor posibilitatea să descopere şi alte surprize în volumul acestui filosof-agramat. Bănuiesc că şi după această recenzie autorul va găsi tot felul de scuze şi va ataca vehement în articole pe siteuri unde el şi prietenii săi activează, împroşcând cu noroi. Îmi asum acest risc menţionând şi celorlalţi critici că nu trebuie să le fie frică de astfel de reacţii, literatura nu înseamnă numai o lume plină de laude în care cel care semnalează deficienţe trebuie să suporte reproşuri şi insulte. 
                                                                                                                                                                          Ionuţ CARAGEA
 Lansarea enciclopediei”Personalităţi Române şi faptele lor, 1950-2000 “ , volumele XXXVIII- XLI, la Bistriţa

Aşa cum a făcuto de mai multe ori, la Cluj, Timişoara sau Bucureşti, Liga Scriitorilor din România s-a implicat în lansarea seriilor de volume”Personalităţi Române şi faptele lor, 1950-2000”de Constantin Toni Dârţu, preşedintele filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor.
În acest context Liga Scriitorilor a organizat în după amiaza zilei de miercuri, 26 mai a.c  la Centrul Municipal de Cultură”George Coşbuc “ din Bistriţa, în colaborare cu acesta şi grupul literar” Conexiuni” din localitate, o amplă manifestare culturală dedicată lansării volumelor XXXVIII-XLI  din marea enciclopedie”Personalităţi Române şi faptele lor, 1950-2000 “ de Constantin Toni Dârţu.
Din Cluj au participat pictorii: Sorin Spiridon Gâtu, Lidia Gâtu  şi scriitorii Titina Nica Ţene şi Al.Florin Ţene.
Manifestarea a fost deschisă de către scriitoarea Elena M.Cîmpan, preşedinta grupului “Conexiuni “şi al Societăţii Scriitorilor bistriţeni , urând bunvenit invitaţiilor din Iaşi şi Cluj , şi care a vorbit despre activitatea scriitorilor bistriţeni , parte din aceştia  incluşi în diferite volume ale  enciclopediei. Arătând că în sală se află elita intelectuală şi spiritual-culturală din Bistriţa.
În continuarea, lucrările au fost conduse de scriitorul şi promotorul cultural Al.Florin Ţene, preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor din România.În cuvântarea sa acesta a subliniat importanţa  enciclopedei ce consemnează pentru viitorime personalităţi din  toate domeniile de activitate provenite din România Tainică. Personalităţi care prin talent, strădanie şi sudoare construiesc, punând câte o “cărămidă “la marele edificiu al culturii şi ştiinţei româneşti.Acesta a explicat motivul de ce ampla lucrare trebuie numită enciclopedie şi nu dicţionar prin analiza etimologică a celor două termene.Lucrarea de proporţii a scriitorului Constantin Toni Dârţu , aşa cum spunea prof.dr.Leon Dănăilă, membru titular al Academiei Române, promovează “ personalităţi remarcabile ce vor reuşi să sădească în noile generaţii înţelepciune, generozitate, prestanţă, echilibru, onoare şi dragoste faţă de semeni şi vor constitui modele sau exemple de urmat.” Preşedintele Ligii Scriitorilor a citit scrisoarea adresată autorului acestei enciclopedii semnată de Î.P.S.Iustin Hodea Sigheteanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului.Preşedintele Ligii a subliniat că această enciclopedie se constituie într-o istorie a elitei româneşti provenită din România profundă, fiind zestrea cu care intrăm în Europa şi prin care ne vom menţine fibra spiritului românesc în contextual globalizării.
În cuvântare autorul a arătat că în lucrarea sa au fost incluşi   peste 1300 de personalităţi din ţară şi străinătate din toate domeniile, exemplificând cu nume şi fapte o parte din acestea. Scoţând în evidenţă, în special, personalităţi  din judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj, cum ar fi:Î.P.S Bartolomeu Anania, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Al.Florin Ţene, Constantin Brăiloiu, regretatul prof.univ.dr.DHC Crişan Mircioiu, prof.univ.dr.Dorel Cosma, dr.Ionuţ Ţene, scriitorul Menuţ Maximinian, pictoriţa Victoria Fătu Nalati, preot profesor Nicolae Feier şi mulţi alţii.
În continuare a vorbit prof.univ.dr.Dorel Cosma, directorul Centrului Cultural Municipal”George Coşbuc “ din Bistriţa care, printre altele, a subliniat importanţa acestei lucrări de amploare, mulţumind autorului pentru faptul că a fost inclus în paginile acestei enciclopedii.
Preşedintele Ligii Scriitorilor a înmânat din partea acestei organizaţii profesionale “Virtutea Literară “ domnului Constantin Toni Dârţu şi “Diplome de Excelenţă “ scriitorilor Dorel Cosma şi Menuţ Maximinian şi pictoriţei Victoria Fătu Nalati,” pentru prodigioasa lor activitate desfăşurată în domeniul creaţiei spirituale”,iar Al.Florin Ţene a primit din partea directorului Centrului Cultural Municipal”George Coşbuc, “ prof.univ. dr.Dorel Cosma un set de cărţi semnate de scriitori bistriţeni.
În încheierea primei părţi poetul Al.Florin Ţene a susţinut un scurt recital poetic apreciat prin vii aplauze de cei prezenţi.
După care scriitorii Alexandru-Cristian Miloş, Menuţ Maximinian, Titina Nica Ţene, Mariana Toxin, Dorel Cosma şi-au dăruit reciproc cărţile lor recent apărute.
În încheiere a avut loc un concert sinfonic susţinut de orghestra Centrului Cultural Municipal ” George Coşbuc”.
Manifestarea s-a bucurat de un real succes din partea numerosului public.
                                                                                                                                                                          Karina Drăgaş
                
                 ROSTIRILE LUI GEORGE ANCA IN MELBOURNE
 
Intrebat de Kate McDonald, pentru faimoasa emisiune a lui Philip Adams, de la ABC, Sidney, ce l-a adus in Australia, scriitorul si profesorul George Anca a raspuns ca in 1978, in India, se gandise sa ceara azil politic in Australia, poate pe urmele rudelor Ion Alexe si Maria Gheorma, cu fiul ei Florin. Pregatindu-se sa vada continentul austral, pelerinul a compus un lung poem intitulat 'La plecarea in Australia', ambitionand sa revina in patrie cu o scriere in replica 'La intoarcere din Australia', poate confirmand de la fata locului cvasi-sinonimia spirituala intre Miorita si Waltzing Matilda. Aflat, intr-un tarziu, intre 29 mai si 13 iunie 2010 in Melbourne, la invitatia comunitatii romanesti si a grupului de radio 3 zzz, prin Ben Todica, George Anca a tinut prelegeri in biserici, la Melbourne University sau la Scoala romaneasca, a recitat poeme, inclusiv in engleza, la Australian Poetry Centre, a dat interviuri la posturile romanesti de radio SBS, 3 zzz si Vocea Evanghelica, a vizitat 12 Apostles, carismaticii stalpi din Pacific.
In Duminica tuturor Sfintilor (30 mai), in Catedrala Sfintii Apostoli Petru si Pavel, George Anca a evocat sfintii romani, martirii puscariilor comuniste, pe Sfantul Voievod Constantin Brancoveanu, pe Sfanta Filofteia, pe Mihai Eminescu. Duminica urmatoare, dimineata, in biserica din Endevour Hills, pe marginea evangheliei lui Luca despre cei zece leprosi samariteni, a facut referinta la compasiunea Maicii Tereza propovaduita la un congres, impreuna cu Indira Gandhi, la leprozerii din India, la un congres medical, discriminate casteist, dar si la cea din Tichilesti, Romania, cercetata si de un masterand al vorbitorului. Seara, in biserica Harul, a sustinut un veritabil recital - Rugaciune de Mihai Eminescu, In gradina Ghetsemani de Vasile Voiculescu, Oh maica lor de Stefan Vladoianu, Isus in celula de Radu Gyr, Unde sunt cei ce nu mai sunt de Nichifor Crainic, Colind de Stefan Tumurug - la care s-a adaugat recunoasterea, impreuna cu auditoriul, a poetului Gheorghe Lupascu si a actorului calugar Dragos Paslaru. Vorbitorul a teoretizat recunoastera-abhijnana-anagnoresis, de la Kalidasa la Paul Ricoeur si Mircea Eliade. Conferentiarul a fost abordat de participanti, ca parte din  atmosfera suferintelor emigrarii fortate.
 
Rostirile eminescologice ale lui George Anca in Melbourne nu vor fi uitate. Sustinerile sale asupra poeziei religioase, dacismului zalmoxian, indoeminescologiei, ca si a contestarii cultului lui Eminescu, incepand cu revista Dilema, au avut ecou. La Wheeler Centre, George Anca a inaugurat, ca international performer, festivalul poetic Poems from Home, cu versiunea romaneasca a baladei emblematice pentru Australia, Waltzing Matilda, comparabila cu Miorita, recitand apoi poeme ale sale - special wintwer, what isn't permited, rarely single, theme Australia, closed motherlands, how I will sleep, swagman, angel, light of the day, in love, sonnets for the Alkyons (the xvith), Maiastra, the Eliade's ashes. Au recitat, in continuare din creatiile lor, poeti australieni provenind din diferite tari: Dmitris Troadis (Grecia), Melike Ulgezer (Turcia), Aidan Coleman (Irlanda), Mimo Mangione (Italia), Clary Riven (Venezuela).
In vizita la Victoria State Library, profesorul Anca a donat din cartile sale si ale lui Pusi Dinulescu, a transmis, din partea doamnei director Elena Tarziman, disponibilitatea Bibliotecii Nationale a Romaniei de a-si extinde schimburile cu Australia.
 
In ultimele doua zile ale vizitei sale, accentuat eminescologice - cu trimiteri la eminescologia australiana, de la Lucian Boz la Ioan Miclau -, la Scoala romaneasca si, din nou, la Catedrala Sfintii Apostoli Petru si Pavel, sfarsind unde incepuse, va conduce un workshop de creative writing si, respectiv, va conferentia despre Eminescu, la 121 de ani de la moartea (asasinarea) sa. 
 
In calitate de presedinte, dupa moartea acad. Romulus Vulcanescu, al Societatii de Etnologie din Romania, George Anca, pornind de la profunzimea si intelegerea din sanul etniei romanesti din Melbourne, cu fructificari spirituale la scara nationala si internationala, a vazut potrivita reformularea: "Societatea de Etnologie din Romania si Diaspora". In timpul vizitei, el s-a intalnit cu Episcopul Australiei si Noii Zeelande PS Mihail Filimon, presedintele Asociatiei Romanilor din Statul Victoria, Constantin Burhala, vicepresedintele John Corin Izvernariu, reprezentanti ai Asociatiei de Ajutor, Sanatate si Servicii - Augustin Luchian, presedinte, Melania Mardale, Titi si Ana Dinu, Petre Stan, Stana Bica -,  ziaristii Ben Todica, Sergiu Selian, Carol Calauz, Dan Rabinovici, Ileana si Nicu Stan, Cristina Marsala, Camelia Florescu, Mariana Craciun si Cornel Tuclei, preotul Dumitru Coman, epitropii Corina si Emil Munteaanu si Cornel Moise, Ionela Buzatu, pastorii Belciu Busuioc, Stefan Manzat, Dorel Brandas, profesorii Ioan Oanca, Loredana Voicu, Maria Luminita Tudor, omul de afaceri Zaharia Codila s.a.
Epilogul acestui periplu nu este cunoscut inca si il asteptam plini de curiozitate si incredere in experientele spirituale si literare printre romanii de la antipozi.
                                                                                                                                                                                 Ben TODICA
 Iată şi reacţia poetului la întoarcere:
George Anca
LA ÎNTOARCEREA DIN AUSTRALIA
Pentru Ming Ming şi Ben
sărutul flutur
sărutul flutur în papucii etnologului
ştii de la copii ce ne mai salutarăm
scrisori antropologice printre aţipiri
n-o să am timp de dezamăgire Lioară
autocombustie născătoarea adrenalină
fârtaţi nemorţi ori şi tatăl tău ne-am întâlni
neumblând la ceas oi număra trei roţi
aranjamente trădate de când cu
vânzarea întoarcerii pe dos
se apropie plecarea din ţară
vedem de presa de pe acolo
greul timpului iluzie

intimată zonă
intimată zonă de turbulenţă
faţa lichidelor ridată
din Austria în Australia
umbra răsare din luminozitatea
căzutelor de sine cadenţe
în aşteptare Penelopa Magdalena
scrâşnet diminuat penitenţă
iar o înviere limba de moarte
d'aia n'are cine muri
star alliance etnolenţa plus o oră
complexul inducţiei seculare
neamericani scăzământ

matern vorbit
matern vorbit iubire mângâioasă
măselariţă tinereţea despărţirii
palpabilitate de clinchete surzenie
c-o zi mai mic la antipod a o recupera
rotogoalele de la răsărit la antipozi
peste templul cu îndemnurile răpunerii
locuri brune în limba mamelor blonde
întors la scăderea zilei trezie epilepsie
precocitatea studenţească a mariajului
mister coroiat sanatoriu profesoara
scria cu stânga s-a şi îndrăgostit de un elev
aţi divorţat a făcut cancer periferie Germania

Matilda nu era
Matilda nu era oaia mea
ci Gilda a ta Pitulicea
doar nu a mamei noastre
waltzing după şcoala
de fierărie la meşter
trei ani Bălşan din Stoiceni
la uşa morii foalele lui
potcoave la gâtul Matildei
ci iepe năbădăioase
ăl bătrân tâmplar
de-al lui Isus şi
Dangalia tot waltzing

greu de ajuns
greu de ajuns la sinucidere
prin părţile noastre altfel
decât să te laşi omorât
a nu se da viu şi înecatul
le oferea tot moartea
billabong descântat neucidere
cenuşă destrămată
şerpuirea paradisului
prin statul Victoria
ceea ce ne face în stare
să nu ne fi înecat
de cântăm strigoi

strănutai Matildo
strănutai Matildo nu
te-oi desluşi pe stadioane
pe strune în billabong
viaţa i se valsează înec
şi n-o mai cheamă Matida
oaia lui taică-meu
nu ne iese intenţia
nici nimereala
oricum ne sinucidem
a nu ne da vii şi
murim nemurind
în veacul iar viu

nimeni creştin
nimeni creştin ori mielul
la fiert apui tu la înec
nimeni mâncat nimeni în abis
urmăritorii muzica baladei
nu se mai valsează fără ambele
picioare tu unul a o traduce
ne mai gândim ocean
veştile proaste auzindu-ne
povestea se cântă n-am voce
Japoniei consacru sinuciderea
lui swagman în billabong
vigil priveghi bulboana

cum s-a născut
cum s-a născut lumea
din coral şi s-a înecat
la un vals împiedicat în Viena
Mehta dirijează Turandot în Beijing
de nu la Sydney în paralel etnic
înecul formă de acces la profunzime
staroste Strauss în Galliopoli
Horia spre roată swagman
strigoii supărării pe împărat
Matilda valsând în roată
enjoy Rotary Gheorghiţă
şi cine-ţi mai barde bardă

vocea să-mi falsific
vocea să-mi falsific în sânge
valsă valsă moş Martine
că-ţi dau cangur cu măsline
foarte eucaliptine
bumeranguri guri de mine
tortură turtureaua
când şi prins se sinucise
că nu mai putea prinde el miel
când numai moartea se mai poate
şi de înec eu mă ferisem
Cristina Ionică Maria
canceroşi lângă billabong

pierdere de sânge
pierdere de sânge depărtarea
de ai tăi în gravitaţia oceanului
rânduri strânse umplem rictus
intrai în moschee rugăciuni militante
prin toată Nirvana plus Eminescu
ce-mi mai venea să fac cruce
se clatină se desfiinţează
spre a fi reconstruit din credinţă
să ţin minte Australia
the band played waltzing Matilda
pantomimam tăierea ambelor picioare
vorbitul e o meserie nu numai femeiască

împotriva morţii
împotriva morţii calului
cereţi interzicerea curselor
la uşa premierului
şi tu ai fost în suburbii
ieri ne-om fi intersectat
azi recitare alternativă
we want justice terrorist state
maşină de generat hidrogen
roboţi galenele de copil
ăştia abia aşteaptă să fie împuşcaţi
daţi-ne nouă criminalii
vorbesc nu se roagă

vreţi şuetă
vreţi şuetă deseară
despre ce e în ţară
vă voi spune că înţeleg
prin voi ce presă crasă
ori capitole vitaliste
ce-ar fi dominant
cine te-a mai crescut
mi se apropie casa
de-oi cumpăra bumerang
pe post de umeraş
pe la antipod
mă scol şi mă îmbrac

pe nebunie lunecă
pe nebunie lunecă năluca australă
hai că vă trezii peste noapte indent
şi parcă pe Puican l-ai spovedit
cum se fac ei legende că se făcu frig
stinse fetele îmi îngheaţă deştele
martirii puşcărilor comuniste
se întorc numele petrecerii
familia săsească generaţii
voisem a zice Biserica din Deal
văduva îşi adora mortul
în dispreţul copiilor lui
din altă căsătorie că nu-l comândaseră

în ideala Australie
în ideala Australie cu
gratuite cursuri de engleză
trăitori din real estate
bine ca sub roţile trenului
în caz de crăpare incinerare
şi de ce nu mi-aş vota ziua
cum m-aş apăra de-aş fi
venit să nu mă răpun
cât că şansele se înfrigură
neamuri sută la sută
date de-a berbeleacul cât
că se suplinesc viridian

paper tiger
paper tiger Kevin Rudd
anchored in anglosphere
Canadian poet Christian Boc
people of the Kulin Nations
as the traditional owners of the land
Elders both past and present
Pakenham tojours de Dandenong
you are sweet enough for no sugar
it's enough sweet to see you
liminality at school of art
lunch of the EU Centre
I am ready to leap forward

pe Eliade
pe Eliade îl voi povesti
ori din cenuşă-i voi citi
toate două-săptămânile
pe tine te voi spune cu
martirii şi clasicii
mai mic dar cu ocean pe faţă
strivindu-se ortodoxia
nu acatistul rugului aprins
mulţi români vorbesc filme
protestele indienilor Florine
vruseşi să le îndulceşti
cu mantre de-ale mele

precum Cioran
precum Cioran florile
mâncai anafura baptistă
nemaiştiind franţuzeşte
mi se făcură ochii ciori
de frig în suburbii melbourniene
supăraţi şi incineraţii
mă închid cu pleoapele
ca indienii cu obloanele
în Kamla Nagar Mauritius
making eyes mâine barbeque
te plimbam prin Râmnic cu Ming
or te-oi tipări la Veronica

încă ne rugăm
încă ne rugăm pentru poporul
român de pretutindeni pentru
poporul Australiei
popoarele României şi al
Australiei să-le pomenească
Domnul Dumnezeu în împărăţia sa
părintele Iosif vă va mirui şi mergem la hol
cu sfinţii odihneşte sufletul adormiţilor tăi
aruncă mirul în scârbă la capătul pământului
ortodoxie duelantă în bizantinism anglican
recunoaştere fără Eminescu fără biblie
rostirea încotro vedem şi la penticostali

cuvinte pline
cuvinte pline de farmec psalm 45
cel mai frumos dintre oameni
mântuitorul nostru Hristos
Isus a promis un duh
doamne mai vreau rusalii
cu limbi de foc să le împrăştii
codrul prea sfânt cer să coboare
infinitate de mii de îngeri
Eliade citindu-i Mioarei din Ioan
în vechime dumnezeu a vorbit
în diferite limbi la sfârşitul
zilelor vorbeşte prin fiul său
                                 
George ANCA





 Două opinii despre o carte de Al.Florin Ţene
INCURSIUNI ÎN NOBLEŢEA LUMII ARTISTICULUI...
Alexandru Florin Ţene, actualmente preşedintele Ligii Scriitorilor de expresie romînă de pretutindeni, cu sediul central la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă, zecile volume de poezie, proză, teatru, eseu, critică literară etc., etc. fac dovada zicerii mele. Cei care au urmărit fenomenul „Viaţa de pretutindeni”, iniţiat şi dezvoltat de revistă cu Asociaţia cultural-umanitară cu acelaşi nume, pe care cu dragoste şi solidaritate de condei le păstorim, sigur sunt în  asentimentul meu cînd afirm că Alexandru
Florin Ţene este unul dintre cei care au venit cu inima curată şi cu o colaborare asiduă la cristalizarea şi în ălţarea acestui fenomen, el fiind unul dintre harnicii noştri redactori şefi-adjuncţi. Am făcut acest preambul, pentru că mare parte a conţinutului volumului de faţă a apărut în  paginile revistei noastre, chiar la rubrica ce-i dă titlul... „Cărticica de dat în  leagăn gîndul”. Mi-a plăcut ideea şi chiar de la în ceput am sugerat autorului să adunăm articolele într-o „cărticică”, apărută, iată, acum, cu sprijinul Asociaţiei de cultură şi umanitate „Viaţa de pretutindeni”, Alexandru Florin Ţene fiind şi preşedintele filialei Cluj-Napoca.
Ce se întâmplă cu „gîndul” autorului? El pluteşte în  timp, ca-ntr-o bine-cunoscută maşină a timpului, pentru a sta de vorbă, pentru a intra în  rezonanţă cu mari personalităţi ale vremurilor trecute, de regulă, din lumea artistică. Aşa sunt aduşi în  prim-plan George Enescu, Conan Doyle, Eminescu, Sadoveanu, Franz Schubert, Mircea Eliade, Nichita Stănescu... şi lista continuă. Cartea se citeşte cu sufletul la gură – ca să apelăm la o expresie ultrauzitată – pentru că Alexandru Florin Ţene are ştiinţa şi talentul să ne fure atenţia, trăirea lecturii, strecurînd, alături de culoarea locală temporală, măiestrite cuvinte, ce ţin de tărîmul poetic, de proza poematică, jonglînd cu cifre, date, întâmplări, titluri de opere literare şi artistice de referinţă ale celor „treziţi” din eternitate şi aduşi în  memoria noastră. Cartea, în  totalitate, este un bun exerciţiu de cultură generală, pentru că autorul, la rîndul său, este un senior al noţiunii, apelativul de „cărticică” nefiind altceva decât o „gingăşie” literară, care, în  timp, va creşte cu noi şi noi incursiuni în  trecut, în  nobleţea lumii artis-ticului, şi nu numai, o lume care, ca o liană, leagă Cerul cu Pămîntul, într-un leagăn al generaţiilor şi creaţiei perpetue. Aşadar, urmaţi-ne, în  lectură, şi lăsaţi acele ceasornicului
să zburde printre invizibilele file de calendar.
                                                                                                                                                                                    Sorin Bodea


                                           „ÎNŞIRĂ-TE, MARGARITE...”

Lumini şi umbre, amintiri, amintiri, ferestre înspre un timp mirific prin care, ochiul îmblînzindu-se de ce vede, însuşi timpul nu mai are trecut sau viitor, ci numai un prezent ca veşnicia: al iubirii, al nemorţii. Asta face bunul prieten Alexandru Florin Ţene, în „Cărticica de dat în leagăn gîndul”,apărută la Editura Viaţa arădeană în anul 2007. El trage mai înspre sine – deci, şi înspre noi – timpul marilor condeieri ai lumii romîneşti, dar şi universale, anulînd cu bună ştiinţă hotar, depărtări şi zădărnicii, în favoarea secundei de comuniune spirituală ca să ne ajungă la toţi, ca să avem conştiinţa sinelui întru împlinire. Căci, vădind respect şi înţelegere întru starea de învecinare cu zeii, autorul pe sine se recunoaşte, propriile-i avataruri devenind chiar întîmplările sau daturile celorlalţi. Dar învecinarea nu-i destulă. Ea trebuie împărtăşită lumii ca pe un lucru de mare preţ, necesară destăinuire a prea plinului sufletesc, ce de îmbogăţirea celorlalţi să fie. Astfel, mărgărite, se înşiră lumini şi umbre din biografia unui scriitor important al vremii noastre, tulburîndu-se ori înspumîndu-se de frumuseţi ca şi de trecătoare neînţelesuri, căci scriitorul vine dintr-o familie că neamul lui de mare şi de romînească, unde totul are greutatea semnăturii şi a rămînerii în pelicula memoriei colective. Alexandru Florin Ţene, face mai mult decât un simplu exerciţiu de cultură generală în această „Cărticică” nu mai mare decât aripa unui lăstun. El dă cuvîntului savoarea florii de măr pe buza vîntului primăvăratec, aurului textual, greutate şi valoare în filigranul monturii lui, aşa încât, „fulguraţiile” să capete un rost şi să aibă o horă a lor, de nerupt, de nedestrămat. Deci de literatură în cel mai autentic sens al cuvîntului spunem că e vorba. Şi, iată, mă îndur de tine, prietene, Florin, recitindu-ţi „Cărticica” ce ai binevoit a-mi trimite, că nu mai ştiu cine-mi fură steaua şi zorii, „pînă ce mintea îmi adoarme, pînă ce genile-mi clipesc”. Ave! Mihai Antonescu
                                                                                                                                                      Revista Esteu, anul V, nr.2,2009.
                               A apărut primul număr al revistei “Dobrogea Culturală “
 Prin multitudinea activităţilor culturale organizate de filialele Ligii Scriitorilor din România, în ţară şi străinătate, prin numjărul membrilor şi  numeroasele publicaţii ce apar sub egida acestei organizaţii profesionale, Liga Scriitorilor a devenit a doua forţă scriitoricească din ţara noastră.
 După revistele: “Agora Literară “, editată de filiala Cluj; “Cuib “- filiala Hunedoara;”Pietrele Doamnei “- filiala Argeş;”Heliopolis “- filiala Banat;”Moldova Literară “-filiala Iaşi,”Literaria “-filiala Oltenia;”Cetatea lui Bucur “-filiala Bucureşti;”Memoria Slovelor “-filiala Vâlcea, iată a apărut sub egida filialei Dobrogea a Ligii Scriitorilor primul număr al revistei “Dobrogea Culturală “, director fiind prof. Maria Pop, preşedinta filialei , având în colectivul de redacţie scriitorii: prof. Felicia Jipescu, redactor şef, prof.Sanda Svetlana Ionescu, redactor şef adjunct, redactor Vasilica Mitrea, tehnoredactare col.Alexandru Birou.
 Având formatul A4, 128 de pagini şi coperta color, revista are un cuprins bogat şi variat acoperind o arie ideatică diversă. Structurată în o multitudine de rubrici, precum : “ “Credinţă, ”Obiceiuri “, “File de istorie “, “Aniversări/ Comemorări“, “Locuri/ Locaţii “, ”Marea şi Aviaţia “, “Limba noastră “, “Memorial de călătorie “, “Recenzii, eseuri “,”Interviuri “, “Beletristică “ şi “Poşta redacţiei “, revista se deschide  cun un”Cuvânt înainte “ semnat de Maria Pop în care explică necesitatea apariţiei acestei reviste şi a înfiinţării “Ligii Scriitorilor “în scopul diversificării şi lărgirii ariei de cuprindere a scriitorilor români de pretutindeni. În paginile revistei descoperim semnăturile unor scriitori cunoscuţi, precum:Aurelia Bălan-Mihailovici, Alecsandru Bălan, Dan Puric, Sorin Paliga, Felicia Jipescu, Varujan Vosganian, Arşaluis Sarchisian Gurău, Valeriu Cuşner, Ionuţ Caragea, Dan Norea, Simona Dobrescu, Vasilica Mitrea, Maria Răceanu, Darac Felicia Aurelia, Dominic Diamant şi alţii. Remarcăm, printre altele interviurile cu Dan Puric şi cu scriitorul şi promotorul cultural Al.Florin Ţene, semnate de doi distinşi publicişti: Monica Andronescu şi Petre Birău.
 Încă odată , prin apariţia acestei noi reviste editată de Liga Scriitorilor, se confirmă talentul managerial al preşedintelui Ligii Scriitorilor, Al.Florin Ţene care zilele trecute a primit din partea primarului Clujului Sorin Apostu o scrisoare înregistrată la nr.100577/2/21.05.2010 în care se sublinia aportul scriitorului Al.Florin Ţene la promovarea culturii clujene şi naţionale, şi în încheiere se sublinia:”Vă mulţumesc pentru sprijinul pe care l-aţi acordat până acum pentru dezvoltarea oraşului nostru şi vă invit să vă alăturaţi ideii de a face din Cluj-Napoca o Capitală Culturală Europeană. Pentru a reuşi organizarea impecabilă a acestui program, sprijinul Domniei-Voastre este esenţial şi doresc să colaborăm îndeaproape pentru atingerea acestui obiectiv “.”Liga Scriitorilor “ din România cu sediul central în Capitala Ardealului, având filiale în Europa a făcut déjà un pas înainte , aşa cum spunea domnul Sorin Apostu, în a face din Cluj-Napoca o adevărată Capitală Culturală Europeană.
                                                                                                                                                                    Marius Rădescu

A apărut “Agora Literară “, nr.8,
editată de Liga Scriitorilor din România
 Intr-o ţinută grafică deosebită a apărut nr.8 al revistei trimestriale “Agora literară”, editată de  Liga Scriitorilor din România, având ca directori pe Ion Constantinescu, Gavril Moisa, Al.Florin Ţene şi redactor şef pe Iulian Patca. Revista se deschide cu o poezie dedicată lui Eminescu semnată de Geo Galetaru. Tot pe prima pagină se află “Ultima scrisoare din veacul de singurătate “, semnată de Gabriel Garcia Marquez, cuprinzând gânduri de rămas bun faţă de prieteni, cititorilor şi admiratorilor săi. Regretatului poet Cezar Ivănescu i se publică un interesant articol, intitulat “Imitarea mirunului “. Alături , Ionuţ Ţene face câteva consideraţi privind moartea lui Eminescu. Cele două pagini de “Poeme de dragoste “ adăposteşte poezii semnate de Nicolae Boghian, George Mihalcea, Vasile Ursache şi Liviu Vişan. Mai semnează poezii un număr important de poeţi din ţară şi străinătate: Ovidiu Purdea Someş, Ion C.Ştefan, Milen Badralexi, Lazăr Florian, Ion Murariu, Adrian Suciu, George David, Vasile Moldovan, George Roca, Vasile Preda, Ioan Benche, Horea Gana, Ion Mârzac, Gavril Moisa, Viorel Şerban, George Baciu, Emilian Mirea, Nicu Vintilă, Valeriu Pricină, Eugen Burghelea, Teofil Mândruţiu,Ioan Ţepelea, Stan.V. Cristea, Laurenţiu Sfinteş, Mircea Tudose, Elena Stroe Otavă, Titina Nica Ţene, George Florin Cozma, Iulian Patca. La rubrica “Cronică Literară “ descoperim semnăturile unor importanţi cronicari literari şi critici de artă ca: Al.Florin ŢENE, Melania Cuc, Doina Drăgan, Emilia Tudose, Ion M.Ungureanu, Victor Sterom, Nora Iftimie, Octavian Curpaş, Nicuşor Constantinescu, Maria Toacă, etc.  Daniela Voicu  publică un interviu cu poetul francez de origine peruană Fernando Torres-Garcia unde poetul, prin răspunsurile sale, subliniează faptul că” viaţa este un etern al descoperirii “. Interviul lui Ionel Andraşoni cu brâncuşologul Constantin Zărnescu  evidenţiază că” brâncuşiologia a devenit un pilon al universului meu artistic.”
 Grafica semnată de Eugen Coţa şi Mircea Roşa-Miro completează ţinuta grafică şi estetică a revistei.
  La fel ca şi celelalte numere şi acesta confirmă faptul că, alături de cele 8 reviste editate de filialele Ligii Scriitorilor din România,  contribuie din plin la promovarea literaturii autentice, alături de numeroasele manifestări culturale organizate de Liga Scriitorilor, atât în ţară cât şi în străinătate, cu scopul promovării potenţialului valoric al ţării noastre cu care contribuim la multiculturalismul european şi, parafrazându-l pe Emil Cioran, putem spune şi noi: când valorile creatoare promovate prin strădania unui neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971