Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
Prof.univ dr. Mihai BERCA si Corneliu LEU cu o privire din interior
Prof.univ dr. Mihai BERCA și Corneliu LEU cu o privire din interior - continuare
Semnal de alarmă tras de Emil PROSCAN și mesajul acd. Dinu C. GIURESCU
Dwight Luchian PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
Grupaj de articole documentare despre sfârșitul democrației privit din afară
CINE EŞTI TU, MĂI, FRANKS-ULE – de Adrian BOTEZ
Ultima oră: Banii luati de Băsescu de la FNI
Valeriu MATEI : REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
RECENTE COMUNICATE DEVENIND ISTORIE
DIN ISTORICUL ACESTUI PĂMÂNT ROMÂNESC – semnează Igor CAȘU, Mihai CIMPOI, Ion HADÂRCĂ,Mircea DRUC, Leonida LARI
ECOURI LA ROMÂNII DE PRETUTINDENI – semnează:Mircea POPESCU,Iacob CAZACU-ISTRATI
Victoria MILESCU și poezia de maturitate
Ionuț CARAGEA, citate și aforisme
Florentin SMARANDACHE și stilul minimalist al jurnalului de călătorie
Semnează: Acad. Alexandru SURDU, Marian BARBU, Dan LUPESCU, Constantin STANCU - EVENIMENT EDITORIAL: „Democrația constituțională” de prof dr.Ioan ALEXANDRU - DESPRE PROZA LUI CONSTANTIN LUPEANU
PAUL ARETZU – vârf de lance al poeziei de azi
LINIŞTEA LUMII SAU CĂUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ
Scrisoare din Germania de Eugen COJOCARU
Intreviu cu prof. dr.I.B. Iamandescu, autorul „muzicoterapiei”
Studiul unui singur termen local: SÂGA (1)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (2)
Studiul unui singur termen local: SÂGA (3)
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea IV
Extinderea regulamentului e-mailurilor
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea V
PAGINA A TREIA
LITERATURA
              VICTORIA MILESCU
                        sau
             ochiul atent al copilăriei
            sfidând maturitatea poetei...

 
 Poezia din Sub steaua câinelui, noul volum al Victoriei Milescu, impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric, dispensat de metafore, despodobit, evocând  o lume prin ea însăşi simplă, comună, de fiecare zi. Nu mai puţin totuşi, fiind astfel, plină de sensuri, de gravitate, de dramatism. Gesturile cotidiene, intrate în obişnuinţă, în rutină,  comportă, cu toate acestea, o redescoperire a lumii şi a timpului care vine şi pleacă. “Despătureşti coala albă a zilei / începi să scrii primii paşi / apoi duşul, cafeaua / arunci o privire pe geam / Ceva s-a întâmplat / se vede cu ochiul liber ! / noua eră a venit şi a plecat / întorci timpul pe toate feţele…”
 Sugestivă la Victoria Milescu este imaginea unui spaţiu orăşenesc umil, mai degrabă detracat, în care “salvarea horcăie / poliţia sună a gol / pompierii sunt scrum şi cenuşă”, cerşetorul îşi ocupă locul din colţul blocului, vânzătorul de ziare îşi sortează marfa, sala de mese a spitalului se umple de lume iar cei doi bătrâni care se ţin de mână par să-i aducă peste timp o replică amară poeziei faimoase a lui Minulescu. Mitologia citadină, astfel cum o înfăţişează poeta, răsfrânge ipostaze ale umilităţii şi frustrării, dar şi o pregnantă sugestie de căldură umană.
 Gabriel DIMISIANU
 


 ...volumul prezentat astfel, apare cu prefața de mai jos și cu  versuri de factura celor ce le reproducem
              
                Poetul de unul singur

 Memoria mea este „păstrătoare”, cum își ironiza Huxley un personaj de-al său, căci este atît de comod să-ți ironizezi propriile personaje. Pot spune cu o precizie care pe unii îi uimește cînd și unde am cunoscut o anumită persoană, cel mai adesea știu și despre ce am vorbit la prima noastră întîlnire. Există însă unele excepții de la această regulă. Printre ele se află și poeta Victoria Milescu. Oare cînd am întîlnit-o prima oară? Să fi fost prin anii ’90 la Satu-Mare la Zilele Poesis, sau ceva mai tîrziu, la un Tîrg de Carte de vară (pe atunci se țineau la Teatrul Național)?  Ori abia la festivalul Dimitrie Bolintineanu care avea loc și din păcate nu se mai produce în localitatea natală a poetului?
 Nu mai știu. Mi se pare că pe Victoria Milescu o cunosc dintotdeauna. Prezența ei discretă, peste măsură de sfioasă, nu trece totuși neobservată la întîlniri de breaslă de tot felul: ședințe de cenaclu, lansări de carte, premiere, lecturi cu public. Nu foarte des, dar nici prea rar, mai primesc în dar cîte o carte a profesoarei de engleză, carte uneori lăsată, pur și simplu, pe biroul meu de la Asociația Scriitorilor. Victoria Milescu e o prezență reconfortantă și, de atîtea ori, la Muzeu sau la Uniune, în Sala Oglinzilor, văzînd-o în public, nu-i place să se facă remarcată dar nu e ușor să n-o remarci, am simțit un fel de liniște benefică, un sentiment de tipul: „a... dacă a venit și Victoria Milescu înseamnă că putem începe”.
  Am citit deseori poezia Victoriei Milescu și efectiv nu-mi amintesc dacă am mai scris despre ea, dar presupun că am făcut-o. O poezie naturală, deloc fițoasă, care nu atrage atenția prin efecte și sclipici. Cînd poeta mi-a propus, la o lansare unde vorbisem despre o carte a profesorului Adrian Mihalache, să îi scriu o prefață pentru viitorul volum, m-am gîndit întîi s-o refuz. Nu din orgoliu, doamne-ferește, ci de frică să nu mă fac de rîs. Ce afinitate ar putea avea un ins zgomotos și agresiv ca mine cu poezia delicată, sobră, ascetică aproape pe care i-o cunoșteam? Am primit însă provocarea, pentru că așa am luat-o, ca pe o provocare. Dar, recunosc, și pentru că mi s-ar fi părut culmea impoliteții să nu accept.
 Citind volumul, mi-am dat seama însă că empatizez mai mult decît aș fi crezut cu poezia Victoriei Milescu, una care, în chip subtil, este mai ofensivă decît pare, mai bătăioasă și mai colțuroasă decît lasă să se întrevadă unele imagini fine, devitalizate aproape, care apar dar nu o definesc neapărat.
 Rezonez mai ales cu un fel de mizantropie a acestor texte care nu este totuși un abandon în calea „furtunilor” existenței. Ori e Victoria Milescu mai dură decît pare, ori sînt eu mai reflexiv și liric decît îmi propun?
 Oricare ar fi adevărul, iată un text al ei pe care l-aș semna fără ezitare, ca să nu zic că aș fi preferat să-l fi scris eu:

 AERUL PLIN DE AER
 Cineva îţi arată carul mare pe cer
 cineva îţi arată carul mic
 cineva te duce să vezi aurorele boreale
 cineva te învaţă să scrii, să citeşti
 cineva te ajută să recunoşti plantele, să pescuieşti
 cineva îţi dăruieşte iubire
 mai nimic nu poţi face de unul singur...
 Este o mare profunzime, o indicibilă subtilitate în spatele acestor linii atît de simple încît ele îți amintesc de vreun desen oriental în care, din șase trăsături de pensulă cu tuș negru, sînt redate deopotrivă încordarea pîndei, tandrețea, cruzimea și curiozitatea unei pisici. „E lucru mare, domnule!” ar fi zis Caragiale.
 Cele mai izbutite texte ale Victoriei Milescu fac apel la autoironie, la acea formă de asumare a nimicniciei care nu este pentru artist o capitulare, ci o privire lucidă care nu se exclude dintre lucrurile ce se cuvin luate în rîs, dar nici nu le acordă acelora mai multă însemnătate decît merită.
 Citind asemenea poeme din volumul Victoriei Milescu îmi vin inevitabil în minte replicile unui film vechi cu Toma Caragiu în rolul unui profesor excentric, izolat în propria-i ciudățenie:
 - Domnule! Rîde lumea de dumneata!
 - Ei... Lumea de mine... eu de ea...
 Să luăm, vorba aceea, un exemplu ca să vedem cum știe poeta să rîdă și ea de lumea care ne ostracizează, pe noi, ăștia, de mai scriem:
 
 CÂND EŞTI MIC
Când eşti mic
nu te ia liftul
cei mari trec grăbiţi peste tine
degeaba ţipi: azi am ajuns primul
nu eşti omologat
eşti un fir de praf...
când eşti mic
nu te ia liftul
nici până la primul etaj
al celui mai pricăjit înger
drumul vieţii pare mai lung
străbătut cu paşi mici
iar când soseşti la înaltele, promisele  porţi
şlefuite de atâtea braţe grandioase
nu ajungi la sonerie
strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine
când eşti mic printre cei mari
eşti doar o ciudăţenie...
 Victoria Milescu își asumă cu seninătate, dar nu fără „comentarii”, adesea acide, să fie „o ciudățenie” în această lume a prea marei și prea declaratei seriozități. Un personaj bizar al lui Eugen Barbu clama: „Dacă dreptatea ar fi o sîrmă, aș îndrepta-o eu”! Dar, vin și zic, dacă dreptatea ar fi o sîrmă și viața ar fi la fel de liniară n-am mai avea nevoie de poeți care s-o îndrepte. Din fericire sau din nefericire lucrurile stau altfel și „cei mici”, cei care „nu ajung la sonerie” își întăresc și-și antrenează vocile ca să fie auziți, mai presus de zarva lumii. Victoria Milescu are o astfel de voce și se cuvine să fie mîndră de ea.
                                                 Horia Gârbea


 


 Versuri de Victoria MILESCU


 CEVA LIPSEŞTE, CEVA ESTE ÎN PLUS

Sunt mică
dar făcută din plămada celor puternici
abia îndrăznesc să fiu
să nu mă lovesc de soare, de nori
de propriul sânge
mereu pe urmele mele
să mai îndrepte câte ceva
abia cutez să mă ridic
să nu dau cu capul de univers
atent la ceea ce gândesc, la ce lucrez
ca un câine la picior
ca un câine pe un mormânt
ca un câine cu o mie de capete
sunt mică
sânge puţin, carne puţină
dar cât univers...



BĂRBATUL COPT
Dar când întâlneşti un bărbat copt
se  schimbă ordinea lucrurilor
în fiecare zi e duminică
şi inima nu lucrează
când întâlneşti un bărbat copt
te rezemi de trunchiul lui
şi nu scârţâie, nu pocneşte, nu crapă
când îl scuturi
din el cad cele mai dulci, mai zemoase
vorbe de ocară
când întâlneşti un bărbat copt
o faci de oaie
bei până la comă
iubirea e un masacru
iar dacă se-ntâmplă să ieşi vie
din sfârşitul apocaliptic al lumii
îţi cauţi oasele măcinate
printre dinozauri şi pasărea liră...
CASA CEA NOUĂ
Se ridică din groapa
din care buldozerul a scos o ţeastă
cu râme şi scoici
se ridică pe picioare tari, de beton
sprijinindu-se în planşeele cu scoabe de fier
orbitele negre înfiorându-i pe cei din stradă
indică ferestrele, uşile
prin ele bezna intră, iese nestingherită
scările se rotesc în jurul unui ax al lumii
acolo, în adâncul ei intim
muncitorii mişună cu caschete de buburuză
ei perforează, sudează, montează tubulatura strălucitoare
racordează la cerul de plumb
intestine complicate de cauciuc
urcă pe scripeţi găleţi cu ciment
şi i le toarnă pe gât
acoperă cu dulapi de stejar fantele indecente...
Se ridică tenace, etaj cu etaj
stânjenită că e cea mai înaltă din zonă
că stă în calea păsărilor
cu o faţă mutilată de şpaclul la prima mână
când se înnoptează, rămâne singură
în faţa lunii, a stelelor ghimpate
penetrându-i ungherele umede
captivă între schele rabdă rafale de ploaie, de vânt
până în zori când vine stăpânul
el îi inspectează cu paşi grei, sonori
coridoarele, dormitoarele, podul
răsucind robinete, ciocănind faianţa
scontând un răspuns
urmează apoi subsolul, aici urinează
e doar casa lui...

ABSOLUT RELATIV
Ceva din mine nu
pricepe că încă respir
că uneori merg mai repede
decât îngerul
că pot să  mă ridic
pentru următoarea lovitură 
împrăştiind frunzele
uscate definitiv
încă mai cânt cu aceeaşi voce
când plouă cu sudoare de zeu
cresc şi descresc
cu gust de cireaşă amară
aerul se loveşte de mine
cade, se ridică
se scutură de praful aurifer
se uită strâmb la vânătaia
care am devenit pe trupul lui volatil
viaţa e o chestiune de secundă
moartea la fel...
N-AI CE FACE CU PREA MULTE VIEŢI

Cum se uită după mine bărbaţii
când trec pe bulevard
cu rochia mea scurtă şi decoltată
şi pletele răcorite, decolorate
de mările intercontinentale
cum rămân ei pe loc şi nu mai
înjură, nu mai trag din ţigară
atenţi la clinchetul
pantofilor mei de cristal
cum rămân ei cu privirile pironite
pe şarpele de rubin din jurul gâtului meu
şi rece şi cald
privind pierduţi cum alunecă
inelele mele grele de pe degete pe asfalt
apoi se trezesc şi se bat
pe brăţara cu diamante
pe poşeta de lac
din care zboară iute sufletul meu...



CASA VÂNDUTĂ

Printre vrăbiile ciugulind resturi
numai de ele văzute
alerg
ce-ar zice mama că mă împiedic
şi nu mai apuc să iau tramvaiul
cu chipuri aburite
ce-ar zice mama că brusc fraternizez
cu cerşetorul
cântând despre cerul Parisului la acordeon
zeii nu intervin să
pedepsească, să răsplătească
ce-ar zice mama că-mi vând
byedermeierul, chippendaleul, rosenthalul
colecţia de măşti carnavaleşti
şi oglinda veneţiană
cu chipul ei reflectat noaptea
lângă sfeşnice cu îngeri contorsionaţi
ce-ar zice mama că vând covorul de buhara
păstrând forma tălpilor ei alergând
prin apa caldă a lacrimilor din
robinetul uitat deschis
de ziua mea, prima inundaţie cu şampanie
în care tata se scălda fericit
ce-ar zice mama că îmi vând casa
în care ea a copilărit
de mână cu mine
am jucat împreună atâtea jocuri
pierzând şi câştigând pe rând
la ultimul m-a lăsat pe mine să câştig…


NOI, PROFESOARELE

Prietenelor mele, profesoare: Crina, Elena, Ioana, Marina, Nastasia, Passionaria, Tatiana, Teodora, Valeria etc.

Toate prietenele mele sunt profesoare
toate prietenele mele vorbesc tare
când ne întâlnim
la câte o cafea, o serbare, o înmormântare,
asurzim aerul
noi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutim
printre generaţii, promoţii
căutându-ne foştii elevi
să le predăm fericirea
materia pe care am scăpat-o din vedere
visăm să îi regăsim
pe unde s-au risipit
ca furnicile, ca albinele
ca mările, ca lumina
intensitatea ei
ne umezeşte uneori ochii
când ne despărţim noi, profesoarele, tăcem
ne potrivim atent pălăriile
în oglinzile paralele
ne dăm cu ruj
vocea uşor răguşită
o aşezăm în geanta burduşită
cu vechi istorii, geografii
cu limba şi literatura română
atârnând pe umăr
ca o aripă de rezervă...


MUSAFIR FĂRĂ VIITOR

Încerci să fii vesel, simpatic
la masa celor bogaţi, dar în final
spargi cel mai frumos pahar de cristal
încerci să-l ajuţi
pe cel prăbuşit, beat mort, pe trotuar
dar el îţi refuză mâna întinsă
te desfide: i-ai răpit clipa lui de curaj
încerci să repari ceasornicul stricat
din casa mătuşii bogate, pe moarte
dar timpul sare din resort
îţi dă un pumn în nas
hei, vezi-ţi de treburile tale
încerci să fii politicos, generos, amabil,
agreabil, curtenitor, seducător
prin lumea ce se învârte odată cu tine
dar la ultimul vals calci pe trena gazdei
descoperindu-i trupul mumificat
rămâi cu peruca ei în mână
iar la plecare nimereşti altă uşă
uşa camerei cu fantome
şi toţi îngheaţă...


CERŞETORUL DIN COLŢ

Cerşetorul din colţ
sprijină de genunchi un carton
pe care citeşti scrijelite
versurile poemului tău
ţinut secret, azi în văzul tuturor
împroşcat de noroiul autobuzelor
murdărit de câini
poemul prin care cerşetorul înduioşează trecătorii
devine cu timpul ilizibil
sub copacul cu baloane colorate în loc de frunze
unii se opresc să-şi aprindă o ţigară
alţii îşi trag fermoarul
mulţi abia merg sub povara pachetelor, grijilor
în urma unora se aude câteodată
clinchetul unui bănuţ
căzând în gura neagră, ştirbă a zilei.


SERVESC DIVINUL!
Şi el, ca mulţi alţii
se scoală în zori să sape grădina
plantează cartofi
sudoarea se amestecă cu sudalma
în clisa aburindă
aşază cu grijă în cuiburi negre
bulbii roz gângurind ca pruncii în somn
trage peste ei pământul
să-i încălzească, să crească, să se ridice la primăvară
cu floarea lor albă, otrăvitoare şi pură...
aerul cu particule de fier, titan şi sare
din compoziţia oricărui om întreg
primeşte în plin
lovitură după lovitură
de sapă, de lopată, de daltă
şi clinchetul
sticlei golite, aruncate peste cap cu dispreţ
la capătul unei zile grele de muncă
e mulţumit:
E destul pentru azi,
pentru un simplu servitor al divinului...

 COLOANA SONORĂ

Mama nu s-a culcat încă
la lumina slabă împleteşte un giulgiu
ochii ei nu mai văd bine
dar nu vrea să poarte ochelari
lângă perdeaua de spumă
lângă paharele cu apă de trandafir -
mâinile ei cu vene ca râmele…
trebuie să înveţi să împleteşti şi tu, îmi şopteşte
între cele două trenuri
ce fac să vibreze şinele de cale ferată
trecând pe sub casă
disting clinchetul andrelelor metalice
ca limbile unui ceas
manevrate de mama
când se luminează o implor
să nu mă trezească
urăsc dimineţile în care
de pe un peron din câmpie
cu plante şi siluete imponderabile
trebuie să plec
la celălalt capăt al lumii…


POZIŢIE DE FORŢĂ

Vezi, ripostez bine
la invidie, la prostie
parez cu abilitate
loviturile sub centură
dar în caz de bucurie
mă pierd
bucuria îmi face rău
şi o înec în lacrimi
nimeni nu le observă
pentru că nimănui nu îi pasă
nimănui nu îi este milă
de un om fericit...


LITERA NEAGRĂ

Femeia mică
trăieşte într-o casă mică
când iese la soare, se joacă cu gâzele
cât armăsarii
femeia mică
deretică prin casa cât o mărgică
scrie cărţi mici pentru pitici
iar dacă din întâmplare
trece pe sub fereastra ei un om obişnuit
fuge să se ascundă
dar unde?
omul acoperă cerul, pământul...
florile de la ferestre se sperie şi ele coborând
înapoi în seminţe, în dorinţe
pentru omul obişnuit e un fleac
să prindă o femeie mică, timidă
pe o coală albă de hârtie
o femeie cât o literă scrisă în grabă...


TU NU VEI FI NICIODATĂ BUNICĂ

Tu nu vei fi niciodată bunică
fiindcă n-ai fost mămică
nici soţie
nici femeie desăvârşită
să naşti ca toată lumea
fiinţe utile, frumoase
tu te-ai născut doar pe tine
cu fiecare rostire-n
poeme prăpăstioase
fiindu-ţi propriul copil
ce nu vrea să devină om mare
tu nu vei depăna poveşti tresărind
la vreun scâncet din Carul mare
nu vei păşi blândă, firavă
tu nu vei fi o icoană
tu nu vei fi niciodată bunică
degeaba le zâmbeşti copiilor în parc
oferindu-le iluziile tale în poleială
în loc de bomboane...


CĂUTĂTORUL DE LUCRURI PIERDUTE

Are ochi ageri, mână iute
el găseşte ce alţii pierd
din neglijenţă ori din obsesiv ataşament
găseşte un ruj
simte sărutul buzelor
care încet-încet l-au topit
găseşte un inel
simte forţa mâinii celui ce l-a purtat
şi chiar tresare deşi nu vede
pata de sânge închegat chiar pe marcaj
găseşte un portofel
îl aruncă scârbit: banii nu înseamnă
decât umilinţă
într-o zi şi-a găsit propria existenţă –
un muc de ţigară încă arzând
doar un fum, asta sunt, nu
mă trage în piept...


TRECUTUL REBEL

Unde pleci tu de acasă
duminica dimineaţă
ducând un rucsac în spinare
ca o cocoaşă
călcând sonor cu bocancii tăi
cu ţinte de argint
străzile pustii, curate
îţi înghit pe rând umbra,
zâmbetul naiv
printre copaci, clădiri, garduri
un şobolan maroniu
îţi iese-nainte
mândru şi liniştit
ca un erou, ca un mesager
ochii lui mici, negri, ageri
în oraşul adormit
te ţintuiesc:
unde pleci tu, duminică dimineaţă
când soarele abia s-a ivit
ducând în mână o plasă
cu o pâine, un cuţit
şi o grenadă în perfectă stare
de funcţionare, defensivă...


O ŞAMPANIE PENTRU CER

Te salut, eşec
te salut ieşire din cadru
să trăiţi mult şi bine decepţii arzând în fundal
pentru voi sunt aici
fără arme, fractal
sora mea, catastrofa
fratele meu, dezastrul
voi sunteţi familia mea, profesorii mei
voi m-aţi învăţat mai mult decât bucuria
tembelă ţopăind zgomotos
voi îmi puneţi pe frunte coroniţa de spini
îmi predaţi supravieţuirea
în cazul în care mi se întâmplă
să înnebunesc de fericire
la pieptul vostru alerg
când iubirea trădează fără teamă şi fără motiv
voi, deziluzii blânde, liniştitoare şi paşnice
mă aduceţi întotdeauna acasă...


FATA CU ŞERPI ÎN PĂR

Fata de la carne
citeşte o carte
rezemată de vitrina frigorifică
citeşte o poveste de dragoste
clienţii vin, pleacă
fără să o deranjeze pe tânăra
citind cu ochii umezi
câte o lacrimă cade peste ficăţei, inimioare, pipote
gătite vor avea un gust special
gustul iubirii neîmpărtăşite
carnea tranşată aşteaptă să fie cumpărată
preparată, mâncată
găinile mari, grase stau
cu pulpele desfăcute spre cer
lăsând la vedere coşul pieptului vânăt, gol
aşteptând ţepuşele rotisorului
fata cu părul lung alunecând în bucle ca şerpii
închide cartea, vinde şi plânge
împachetează-n filele poveştii de iubire
ficăţei, inimioare şi pipote
le mângâie, le încurajează:
aici nu mai aveţi loc, mâine vine altă marfă
fiţi vesele, faceţi tumbe
să vă cumpere cât mai repede
altfel ajungeţi din nou pulberi de stele…


MUZEUL DE SUFLETE

Stă de ore bune
în faţa sfântului străpuns de săgeată
captiv într-o ramă somptuoasă
în celebrul muzeu
paznicul vine lângă vizitatorul întârziat:
sfântul a sângerat destul pentru azi
e timpul să se odihnească
ferestrele îşi trag perdelele peste faţă
uşile se blochează pe rând
niciun drum înapoi, doar un culoar
ce duce spre oraşul tăiat de râul cu sălcii
dincolo de centura de siguranţă
în urma vizitatorilor se face curat
intră în funcţiune maşinăriile infernale
împingându-i vrând-nevrând în noua glaciaţiune...


ÎNVĂŢĂTURI

Pomul cel mare
către pomul cel mic:
fii atent cum te porţi cu cerul
chiar dacă el se mută din loc în loc
fii atent cum te porţi cu ploile, cu ninsoarea
cu mica baltă în care-ai căzut
ca o stea narcisistă
căci nu ştii cine
te va scălda mâine
te va îmbrăca, încălţa
te va duce la groapa comună
cu fanfara cântând un tangou...


LOOSERS

Îi vezi mergând pe mijlocul străzii
de sărbători mai ales
nimeni nu ştie de unde vin
palizi ori întunecaţi la vedere
privesc spre ferestrele de unde răzbat
râsete, muzici, clinchete de pahare
se uită în gol şi nu înţeleg cum, când
au ieşit din sistemul solar
alungaţi de familie, de prieteni
fiindcă miros a ratare, a sărăcie, a hoit
mor în tăcere cu inima strânsă
de frig, de foame, asfixiaţi în canale
strângând la piept şobolanii ca pe propriii copii
se luminează o clipă
când în faţa lor apare
îngerul de la ecarisajul ceresc....


 Încheiem prezentarea acestui real eveniment literar cu prima cronică pe care a provocat-o
                                   

                  
STELELE  DUBLE

În prefaţa cărţii Victoriei  Milescu – SUB STEAUA CÂINELUI /1/, Horia Gârbea remarcă: „Citind volumul, mi-am dat seama însă că empatizez mai mult decât aş fi crezut cu poezia Victoriei Milescu, una care, în chip subtil, este mai ofensivă decât pare, mai bătăioasă şi mai colţuroasă decât lasă să se întrevadă unele imagini fine, devitalizate aproape, care apar dar nu o definesc neapărat. Rezonez mai ales cu un fel de mizantropie a acestor texte care nu este totuşi un abandon în calea furtunilor existenţei (...) Cele mai izbutite texte ale Victoriei Milescu fac apel la autoironie, la acea formă de asumare a nimicniciei care nu este pentru artist o capitulare, ci o privire lucidă care nu exclude dintre lucrurile ce se cuvin luate în râs, dar nici nu le acordă acelora mai multă însemnătate decât merită.” (Poetul de unul singur)
Pe postcopertă, Gabriel Dimisianu complementează: „Poezia din Sub steaua câinelui, noul volum al Victoriei Milescu, impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric, dispensat de metafore, despodobit, evocând o lume prin ea însăşi simplă, comună, de fiecare zi. Nu mai puţin totuşi, fiind astfel, plină de sensuri, de graviatate, de dramatism. Gesturile cotidiene, intrate în obişnuinţă, în rutină, comportă, cu toate acestea, o redescoperire a lumii şi a timpului care vine şi pleacă (...) Mitologia citadină, astfel cum o înfăţişează poeta, răsfrânge ipostaze ale umilităţii şi frustrării, dar şi o pregnantă sugestie de căldură umană.”
Cartea conţine şi un capitol de referinţe critice din care trebuie să o menţionez pe aceea semnată de Geo Vasile, pentru exactitatea caracterizării lirismului autoarei: „Nu tendinţa de a epata o aranjează pe Victoria Milescu, ci disperarea lucidă de a oferi concentrate oximoronice de stare poetică. Având pe gleznă, bila de fier a timpului, poeta adoptă felurite măşti şi strategii de timorare a morţii, dar şi de provocare erotică. Exorcisme, descântece, eresuri sau reculegeri ale unui actor tragic, cu decor şi gesticulaţie adecvate, textele păstrează mereu acel grad de necruţare meditativă, de dezvrăjire ceremonioasă în lupta corp la corp cu neşansa, contratimpul, şi în general cu toate semnele farsei, cu primejdiile vieţii, ale morţii, ale scrisului. Văzut ca un har de compensaţie, dar mai ales ca o contrafacere, o fraudă a fiinţei autentice.”
Umanizând, pentru cititori, aceste caracterizări aride, adaug comentariul meu creativ. Cu acest volum poeta adoptă o nouă strategie de a-şi transmite mesajele lirice, şi anume pretextând astrologia. Trăim aşadar sub zodia câinelui, mai bine spus a câinoşeniei, pe care tot noi am construit-o. Steaua Câinelui, invocată de poetă, chiar există într-o anumită constelaţie. În umbra acestei stele, înfloreşte mercantilismul, valorile sunt răsturnate şi spiritul decade. În faţa puternicilor zilei, condiţia scriitorului a devenit precară: „Când eşti mic/ nu te ia liftul/ cei mari trec grăbiţi peste tine/ degeaba ţipi: azi am ajuns primul/ nu eşti omologat/ eşti un fir de praf.../ când eşti mic/ nu te ia liftul/ nici până la primul etaj/ al celui mai pricăjit înger/ drumul vieţii pare mai lung/ străbătut cu paşi mici/ iar când soseşti la înaltele, promisele porţi/ şlefuite de atâtea braţe grandioase/ nu ajungi la sonerie/ strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine/ când eşti mic printre cei mari/ eşti doar o ciudăţenie...” (Când eşti mic)
În oraşul înstrăinat, mai exact în cartierul Militari în care locuieşte poeta, lichelele abulice coboară din maşinile de lux, cerşetorii prind rădăcini prin asfaltul trotuarelor, poeţii îşi scriu versurile pândiţi de moarte, prin ferestrele apartamentelor. Feminitatea neîmplinită biologic justifică la modul absolut scrierea poeziilor: „Tu nu vei fi nicodată bunică/ fiindcă n-ai fost mămică/ nici soţie/ nici femeie desăvârşită/ să naşti ca toată lumea/ fiinţe utile, frumoase/ tu te-ai născut doar pe tine/ cu fiecare rostire-n/ poeme prăpăstioae/ fiindu-ţi propriul copil” (Tu nu vei fi nicodată bunică)
Poeta se consolează cu imaginaţia ei fascinantă: „... sunt mică/ sânge puţin, carne puţină/ dar cât univers...” (Ceva lipseşte, ceva este în plus)
Pe cerul liricii Victoriei Milescu mai există ceva sublim. E Steaua Fericirii,  eclipsată aproape cotinuu de Steaua Câinelui, mult mai apropiată şi mult mai mare. În momentele rare de graţie,  Steaua Câinelui se dă uşor la o parte şi Steua Fericirii  apare strălucitoare şi înlăcrimată.
Dar în cuvântul fericire totdeauna lipseşte ceva, totdeauna o literă are chef de gâlceavă, astfel încât acest cuvânt rămâne mereu un ideal amânat. Perfecţiunea nu poate aparţine decât lumii anorganice sau extincţiei. Regretatul academician Mihai Drăgănescu, în ORTOFIZICA sa, consideră că în structura de ADN şi ARN a celulelor vii, lipseşte o particulă, locul acesteia fiind ocupat de un ortobiont care însufleţeşte anorganicul. Constantin Noica, scriind depre imperfecţiunile din versurile lui Eminescu (EMINESCU SAU GÂNDURI DESPRE OMUL DEPLIN AL CULTURII ROMÂNEŞTI) afirmă că tocmai acestea îl fac omenesc, plin de viaţă. În concluzie, fericirea este golul sublim aşezat în centrul fiinţei noastre şi care ne călăuzeşte viaţa spirituală. Şi avem tot dreptul să visăm la ea: „noi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutim/ dintr-o realitate în alta/ căutându-ne fosţii elevi/ să le predăm fericirea/ materia pe care am scăpat-o din vedere.” (Noi, profesoarele)
Trăirea în apropierea fericirii atrage invidia semenilor: „bucuria îmi face rău/ şi o înec în lacrimi/ nimeni nu le vede/ pentru că nimănui nu îi pasă/ nimănui nu îi este milă/ de un om fericit...” (Poziţie de forţă)
Poezia care dă titlul volumului şi-l rezumă, şi cu care se deschide cartea, reprezintă parabola ratării şansei. Dar oricât am fi de perspicace, şansa e dinainte pierdută, ea reprezintă o frumoasă iluzie: „brusc te trezeşti/ faţă-n faţă cu însuşi Dumnezeu/ el îşi coboară privirile atent/ te încurajează cu ochi scăpărători/ cere-i orice, acum e momentul/ strângi la piept respirând sacadat/ magna charta vieţii tale/ doar un cuvânt şi/ acea faimoasă editură/ pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă/ te-ar face peste nopate celebru/ dar Dumnezeu e grăbit/ până te dezmeticeşti a şi zburat pe scări/ printre stâlpii hiperboreici/ priveşti buimac/ în urma norului de pulbere fină/ în aerul şampanizat cu mii de steluţe/ ce se aprind şi se sparg/ împroşcându-te: Ce şansă! Ce şansă!...” (Sub steaua câinelui).
Tocmai datorită neîmplinirilor, versurile Victoriei Milescu sunt vii.
                                         Lucian GRUIA
                                              Gânduri la masa tăcerii

   Ionuţ Caragea prezintă
        citate şi aforisme
Tenere ogni speranza, voi ch'entrate. Sexul este singurul infern accesibil cu drum de întoarcere.
*
Cuget... deci mă scufund în mine, adînc, tot mai adînc, şi fără colac de salvare. Cuvintele mele sînt adevărul care iese la suprafaţă, sufletul rezidual al gîndurilor abisale.
*
Dacă frumuseţea ar fi putut să oprească timpul în loc, mi-aş fi dorit să fiu o femeie neasemuit de frumoasă. Ah, înţelepciune, te aştept să mă înfrumuseţezi cu primărara veşnică a cuvintelor tale!
*
Noi am creat timpul şi tot noi ne-am închinat lui. Trecutul, prezentul şi viitorul alcătuiesc sfînta treime a celor ce se tem de eternitate. 
*
Precum oamenii de zăpadă înfruntăm căldura inimilor din jur căutînd sensul altor anotimpuri.
*
Femeile îşi schimbă mai des fustele decât îşi schimbă timpul cele patru perechi de pantaloni.
*
Totul e iluzie, depinde cine o creează.
*
Iubirea înseamnă să pluteşti deasupra lacrimilor. Gîndirea înseamnă să plonjezi în profunzimea lor. Frica înseamnă să cauţi mereu un colac de salvare. Indiferenţa înseamnă să nu plîngi.
*
Nu vei fi genial învăţînd cuvintele unui geniu, ci aplicîndu-le în viaţa de zi cu zi.
*
Chiar nu ştiaţi că poemele se iubesc între ele cînd se lipesc două pagini?
*
Victoriile se conjugă doar la timpul pierdut, ţinînd inima pe post de spadă şi scut.
*
Ochii mei sunt două lagune albastre pline de sânge petrolifer. Speranţa moare asfixiată în aurul negru al versului.
*
Cea mai bună reţetă pentru egoism: singurătate şi suferinţă fizică. Din păcate... egoiştii vor să se vindece numai cu reţete compensate.
*
Orice tristeţe are o consolare amară: oglinzile nu mor niciodată, îşi schimbă stăpînul la fiecare privire.
*
Viaţa este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naşte. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrîngerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a morţii este cînd privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunţ la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-aşteaptă să-l vînez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
*
Prezentul este un sandviş cu singurătate între două felii de timp, împărţit frăţeşte cu umbra.
*
Poţi trece prin viaţă anonim ca un rîu pe sub pământ, nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea. Poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului, nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat, că spiritul tău are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări.
*
Nici moartea nu mai impune respect, a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preşul celui fără cîine la uşă.
*
Am ucis animalul din mine, îndrăznesc să scriu despre primul arbore plantat în paradis: îmi cresc muguri pe şira spinării.
*
Cel mai greu pentru un om care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
*
Am urît oamenii pentru că i-am iubit şi am crezut în ei. I-am urît pentru laşitate, minciună, ipocrizie, indiferenţă. Ura mi-a dat putere, ura mi-a dat boală. Cu timpul pînă şi ura s-a stins. Acum sînt foarte dezamăgit. Dezamăgit pentru că oricît de mult m-aş sacrifica în numele poeziei, oamenii continuă să-şi trădeze semenii şi, cel mai rău, să-şi trădeze propriul suflet. În acest moment mă întreb: eu pentru cine scriu?
*
Dacă ţi-este scris să mori înaintea femeii, să o rogi să nu se oprească la cumpărături de haine pe ultimul drum. Rişti să pierzi şi Judecata de Apoi...
*
Teoria evoluţionistă a lui Darwin aplicată pe femeie: celulă, celular, celulită.
*
Marea poezie vine numai la aceia care nu mai au nimic de pierdut în afară de propriul gînd.
*
Chinezii nu cred în mitologia greacă. Cerber poate păzi liniştit porţile infernului.
*
Singura decizie pe care oamenii ar trebui să o ia în pat este să moară decent.
*
Politica este călăul societaţii civile, dogma este dricul.
*
Unii oameni vînează ideile ca pe fluturi, alţii le urmăresc ca pe melci. Vă daţi seama cîtă trudă pentru cei care nu cunosc suferinţa?
*
Oamenii încep prin ceea ce li se oferă, continuă prin ceea ce înţeleg singuri şi sfîrşesc prin ceea ce uită.
*
Sufletul nu se poate vindeca, asa cum nici nu se poate îmbolnavi. Dar se poate salva.
*
Un om care este cu adevărat modest nu este deranjat de lipsa de modestie a celorlalţi, pentru că nu poate fi rănit şi nici nu i se poate diminua iubirea.
*
Nimic nu este interzis visătorului, dar lumea aceasta nu este un vis, ci întreruperea lui.
*
Stiţi cum sunt poeziile? Ca şi zilele în care trăim. Uneori avem o zi mai bună, alteori o zi mai proastă, iar poeziile se conformează sentimentului. Evident, este mai uşor să ţii minte o zi în care ţi s-a întâmplat un lucru extraordinar şi care te-a inspirat pe măsură. Dar oamenii trebuie să îşi aducă aminte şi de zilele mai proaste, tocmai pentru a face diferenţa. Ei nu au nevoie de utopii nesfârşite ci de lucruri tangibile în care se pot regăsi.
*
Eu cred în mari iubiri, nu în mari amăgiri.
*
Toamna se numără păsările oarbe...
*
Este mai uşor să dormi cu mortul în casă decât cu muza moartă în inimă.
*
Ce înseamnă să fii perfect? Să te iubeşti aşa cum eşti şi să îi iubeşti şi pe alţii aşa cum te iubeşti pe tine...
*
Îmi place să trăiesc acele zile în care prima propoziţie cu care ies afară din casă durează până seara şi se limitează la două cuvinte: te iubesc!
*
Ştii, oamenii visează adesea să călătorească printre stele şi să-şi găsească acolo iubirea. Numai tu eşti norocoasa la care universul a venit în persoană şi ţi-a pus o galaxie la ureche...
*
Gloria este inerţia clipei în eternitate. Iubirea este inerţia eternităţii într-o clipă. Cunoscându-le pe amândouă, prefer magia lui Dumnezeu...
*
Sunt insomniacul clipelor de nemurire. Dacă voi închide ochii voi extermina o lume ce mi-a fost dăruită într-un moment de tandreţe divină...
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
*
Cu cât un om gândeşte mai mult, cu atât trebuie să lase mai mult de la sine pentru a fi fericit. A lăsa de la sine nu înseamnă a renunţa la ceea ce este ci a-şi oferi constant doze de beţie sufletească, admirând frumuseţea lucrurilor înconjurătoare şi a oamenilor pe care pretinde că-i iubeşte. A admira nu înseamnă a analiza, a iubi nu înseamnă a cântări, cine gândeşte excesiv fără momente de beţie sufletească are toate şansele să fie un veşnic neadaptat la umanitate, un filosof pentru care nu există decât pesimism şi dezamăgire.
*
Prefer oamenii care ştiu ce vor în dragoste ... un "mda" valorează cât o mie şi una de nopţi de suspiciuni...
*
Realitatea este că nu câteva mii de curve trebuie să schimbe mentalitatea unui popor de milioane, ci un popor de milioane trebuie să schimbe mentalitatea celor câteva mii de curve.
*
Destinul pune mereu un sac de nisip pe spatele celui care crede că iubirea este doar un zbor pe aripile vântului...
*
Să nu mai plângem cu lacrimi de crocodil, lipsa frumuseţii interioare nu poate fi tratată de propriile noastre victime. Avem întotdeauna bisturiul gândului bun care poate îndepărta ipocrizia din noi.
*
Sunt poeţi de care nu a auzit nimeni, poeţi care trăiesc în turmă pe atelierele literare şi se laudă între ei, poeţi care câştigă concursuri şi dorm cu medaliile de tinichea pe piept, poeţi susţinuţi de criticii şi organizaţiile de mucava ale prezentului şi poeţi care s-au născut în viitor şi urmează a fi înţeleşi. Cine rămâne în istorie şi pentru cât timp? Punându-mi această întrebare încep să caut elixirul vieţii veşnice şi o fac tot prin poezie.
*
Nu trebuie să te umileşti în faţa iubirii şi să te cobori la rangul de sclav sau cerşetor. Trebuie să renunţi la surplusul de ego în favoarea tăcerii şi a admiraţiei.
*
Dragostea este epuizarea cărnii prin lăcomia tandră a sufletului.
*
Prietenia după sfârşitul unei relaţii în doi este reziduul neputinţei de a iubi, un fel de ipocrizie de lux pentru a arăta celorlalţi cât de buni suntem.
*
Datoria de a ne aduce aminte în viaţă de clipele frumoase nu este faţă de cei care ne-au făcut fericiţi în acele momente, ci faţă de noi înşine. Este trist să uităm ce a fost frumos, la fel cum este trist să ignorăm ce este frumos lângă noi, rămânând ancoraţi în trecut.
*
Accept respectul sau recunoştinţa pentru fosta iubire, dar prietenia nu există. Nu putem reprima amintirea clipelor intime alături de persoana pe care am iubit-o, sub pretextul unei prietenii. Ceva e putred, nu a existat atracţia fatală a iubirii la cei care rămân prieteni.
*
Când toţi îţi zic că eşti beat, ţi se spune să te culci. Dar când eşti mai treaz decât toţi ceilalţi, de ce ţi se spune că visezi?
*
Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.
*
La prima vedere un om îţi poate părea indiferent, la a doua te obişnuieşti cu prezenţa lui, la a treia este posibil să-ţi placă, la a patra cei din jur vor începe să fie geloşi. Probabil că până acum am trăit trei vieţi cât trei strângeri de pleoape pentru a ajunge să mă îndrăgostesc de tine la prima vedere.
*
Care ar trebui să fie ambiţia unui îndrăgostit ? Să renunţe la sine până se regăseşte complet în celălalt.
*
Oricat de bun ai fi, oricat de mult ai oferi, oricat de bine ai face lucrurile, depinde cine face diferenţa, depinde cine te iubeşte.
*
Gloria înseamnă să ne înşelăm constant propria viaţă cu o mare iluzie... Dar viaţa, mult mai înţeleaptă, lasă de la ea până în ultima clipă, când se derulează filmul celor mai frumoase amintiri. Gloria îşi ia catrafusele şi pleacă, ne agăţăm de viaţă pentru a mai obţine o şansă, lacrima mortis consfinţeşte regretul...
*
Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte dumnezeu şi dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.
*
Tot ce este materie are amprenta lui Dumnezeu, iubind materia în esenţa ei, putem accede la divinitatea ei. Ca să-l înţelegem pe Dumnezeu, trebuie să-l iubim cu fiecare atom al materiei noastre.
*
Înţelepciunea apare când alegem să spunem cuvinte importante în locul cuvintelor mari.
*
Prin gând eşti stăpânul tuturor aspiraţiilor tale, prin muncă sclavul tuturor neajunsurilor. Într-o existenţă perfectă ar trebui să înfăptuim totul prin gând, chiar şi universul în care trăim...
*
M-am născut pe jumătate viu, pe jumătate mort, într-o lume pe jumătate strâmbă, pe jumătate dreaptă. Întreagă este doar dorinţa mea de a rămâne mereu uluit de frumuseţea iubirii...
*
Pe zi ce trece se umple un pahar al singurătăţii mele absolute. Cândva mă voi aşeza cu amintirile la masa tăcerii şi îl voi bea până la fund.
*
Lumea este un imens cub Rubik în mâinile unui bătrân orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările.
*
Câtă văpaie să am în mine, câte gânduri năstruşnice, câte jocuri şi câtă fantezie, câtă forţă de a crea şi de a reinventa clipa, câte dorinţe nebune şi câte temporizări... astfel încât să nu fiu corupt de imensa dorinţă de autodistrugere a lumii, astel încât să nu te pierd niciodată?
*
Va veni vremea când toată ura acestei lumi se va transforma într-un scâncet şi fiecare îşi va da seama cât timp a irosit în loc să fie fericit. Obosesc în această obsesie de umplere a spaţiului înconjurător cu propria noastră concepţie despre viaţă, în loc să umplem golul din noi cu iubire.
*
Ce bine ar fi dacă în cafeaua amară a dimineaţii, oamenii ar înmuia şi lascivitatea gândurilor cu care pleacă la drum în fiecare zi. Ce fericită purgaţie!
*
Fericirea este o lacrimă ce încă n-a atins pământul.
*
Trebuie să te raportezi mereu la ceilalţi, prin experienţă trăită, pentru a-ţi da seama cât de singur poţi fi în doi sau cât de singur poţi fi în mulţime. Când vei învinge aceste singurătăţi, prin iubire, vei fi cu un zâmbet mai aproape de chipul trist al Mântuitorului...
*
Cel mai trist nu este să le lipseşti celorlalţi, ci să-ţi lipseşti ţie însuţi.
*
Erau vremuri când gândurile mele atingeau marginea universului şi îl trezeau pe Dumnezeu din somn. De curând am aflat că femeile îl păzesc pe Dumnezeu la hotarele somnului...
*
Uneori, chiar şi peştele care se zbate pe uscat este mai fericit ca inima mea care se zbate aiurea într-o mare de sânge. Suntem proscrişi asfixierii cu zădărnicie şi necunoaştere. Aş vrea să vină Dumnezeu să îmi facă respiraţie gură la gură...
*
Mai întâi trebuie să iubim divinitatea din noi înainte de a-i iubi pe ceilalţi, altfel vom depinde mereu de ceilalţi şi nu vom descoperi cu adevărat cine suntem.
*
Când eşti în faţa celui mai frumos miracol numit iubire, luptă folosindu-ţi toate gândurile curate şi nu apela la ceilalţi pentru a cuceri sau pentru a rămâne cu femeia visurilor tale. Chiar dacă vei fi ajutat, atunci când vei fi singur cu ea, adevăratul tău caracter şi neputinţa ta vor ieşi mereu la suprafaţă.
*
Câte influenţe are omul în jur, atâtea slăbiciuni are. Influenţele pot distruge tot ce doreşti, tot ce simţi, tot ce eşti, dar mai ales... tot ce iubeşti.
*
Orgoliul unor oameni este atât de mare încât preferă să piardă tot ce este mai important, în schimbul unei idei ce roade ca viermele din măr. Într-un final, nimeni nu va muşca din fructul unei minţi otrăvite.
*
Realitatea este atât de crudă încât oamenii se hrănesc cu răbdări prăjite la focul inimii...
*
Poezia, cruce pe linia destinului care ne arată unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii în afară de poet.
*
Poetul, cadavru umblător în spatele căruia fiecare urmă este un mormânt care se umple cu aurul negru al cuvintelor.
*
Un poet care crede în Dumnezeu este unul care nu renunţă niciodată la iubire.
*
Alege momentul potrivit când să scrii. Dacă vrei să fii mereu poet, lipsa inspiraţiei te va îndemna să trăieşti ca şi cum n-ai fi, atras mereu de o lume pe care ai cunoscut-o cândva şi ţi-a scăpat, cuvânt cu cuvânt, printre degete. Dacă accepţi că eşti un om de rând, poţi iubi ceea ce îţi oferă lumea din jur şi vei avea şansa, cine ştie când, să fii din nou inspirat şi să scrii.

 
 Florentin SMARANDACHE propune un nou mod de a aborda jurnalul de călătorie
din cartea plină de fotografii selecționăm textul prin care își justifică estetica proprie într-o descriere minimalistă

Fotojurnal Instantaneu

De ce fotojurnal?
Fiindcă suprafaţa pozelor se-ntinde aproape la jumătate sau mai mult din întreg volumul! Răsfoitorii acestei cărţi măcar vor privi ilustraţiile colorate din CentroAmerica, iar pe lȃngă imagini vor citi cel puţin cȃteva rȃnduri edificatoare...
Fiindcă nimeni astăzi nu mai are timp!
De ce instantaneu?
Pentru că jurnalul e scris la primă mȃnă, pe locul vizitat, cu idei scurte ca nişte blitz-uri, cu economie de cuvinte – în această lume în care vremea trece rapid.
Memorialistică fără retuşări.
Viaţă brută.
Fraze scurte şi simple, fără multe verbe…
Oricum, oamenii nu mai citesc. S-au modernizat. Vor totul citit de-a gata, autocomentat, autorezolvat.
Nici măcar aşa-zişii critici literari nu le mai au cu lecturile, ci au devenit politici, money-oriented...
Cetăţenii viitorului vor „scrie” jurnale-video, şi vor „citi” jurnale-video. E mai comod. Vizitez din mers...
Fotografiez din mers...
Mănânc din mers...
Trăiesc din mers...
Grăbit, instantaneu, mereu nemulţumit, mereu căutând...
Scriu din mersul camionului şi mă zdruncină, mă
mişcă... Scriu pe spătarului scaunului din avion. Scriu în muzeu...
Jurnal instantaneu – fiindcă nu mai am răbdare.
Ca o odihnă activă - când călătoresc.
Restul timpului îl dedic cercetării ştiinţifice.
Şi la ce concluzii am ajuns după ce-am vizitat 40 de ţări?
Că nu-mi place să mă stabilesc în nicio parte. Ci să locuiesc câte puţin în fiecare loc, apoi să mă mut în altul. E prea monotonă viaţa sedentară. Voi fi un migrator permanent: un călător la infinit!
Cât mai mare diversitate vrem în operă. Să ne deschidă orizontul la maxim! Pura Vida (am întȃlnit şi sintagma Vida Pura) înseamnă viaţă pură în societătile hispanice, iar popular expresia semnifică: ‚traiul foarte bun’.

Nicaragua
(fotojurnal instantaneu)
19.12.2010
- Două broaşte călătoare [ЛЯГУШКИ ПУТЕШЕСТ ВЕННИЦЫ]! zice Lilia – după numele unei povestiri ruseşti.
Sculat noaptea la 2:00. Când a sunat ceasul, parcă-mi spărgea creierii. Somnul era dulceee... că n-aş mai fi plecat în nicio excursie!
Mă forţez pe ultima sută. Vremurile devin din ce în ce mai grele. Preţurile se măresc. Salariul stagnează – ba chiar e vorba de tăieri. Am început să trimit aplicaţii prin toate Statele Unite, prin China (Hong Kong, Macao), Taiwan, Japonia – care au universităţi internaţionale unde se predă în engleză. Jumătate din profesorii acestora au venit de prin toată lumea, iar cealaltă jumătate-s localnici.
Cursă contra-cronometru s-ajung la 50 ţări văzute (deocamdată m-apropii de 40). Şi-apoi mă retrag la... pensie de la turism!
*
Albuquerque – Dallas – Washington D.C. – Miami –
Managua (Nicaragua): schimbat 4 avioane.
10 $ viza nicaraguană – ne-o dau pe aeroport.
15 $ taxiul până la Hotelul Don Quijote din Managua.
50 $ camera pe noapte. Curată.
Hotelul Don Quijote
20.12.2010
Totul se poate plăti în dolari. Dar există şi moneda locală CORDOBA ≈ 1/21 dolari. Umed. Cald. Mă-mbrac la pantaloni scurţi şi cămaşă cu mânecă scurtă, adidaşi.
*
Fructe: GROCEA (verzi, acre – de pus în alcool),
COCOTE.
*
În luna aprilie e foarte cald.
În mai plouă mult.
*
Prin oraş scene cu Naşterea Domnului.
*
Catedrala Catolică veche lângă plajă, Santiago de Los Caballeros. Se vizitează doar pe dinafară. Turlele sunt crăpate de la cutremurul din 1972. Construită în anul 1931.
*
Palacio Nacional. 4 $ intrarea. Expoziţia documentară 1620 - 1895 despre Nicaragua în cadrul imperiului Rio San Juan.
*
Fosile preistorice.
Dinţii/maxilarele de la mastodonţi sunt ca pietrele de moară!
Ceramică începând din anul 2000 î. C. Şi după perioada de colonizare spaniolă.
Viaţa precolumbiană.
*
Clădirea are un portic cu palmieri, statui, alei.
*
Expoziţii de pictură, sculptură.
*
Lago de Managua, denumit Xolotlán de către indigeni. - Haellas de Acahualinca [Urmele de la Acahualinca].
- La Mujer Tortuga: schelet din anii 300 – 350 î. C.
Ritualul morţii la precolumbieni.
În anul 1874 au fost descoperite peste 800 urme de paşi deacum 6000 – 7000 de ani.
*
Două cutremure au zguduit Managua: în 1931 şi 1972.
Centrul oraşului a fost distrus şi-acum nu mai există o zonă primordială, ci subcentre în diverse cartiere.
*
În MetroCentro.
Complex comercial modern. Brad de Crăciun mare în hol.
Dacă înainte îmi cumpăram artizanate, amintiri, muzică, vederi, îmbrăcăminte exotică din ţările vizitate... acum se egalează preţurile, odată cu globalismul, şi nu-mi pot permite.
Cheltuiesc strictul necesar: hrană, hotel, transport, vize, intrări pe la muzee, expoziţii, galerii, evenimente culturale, ori conferinţe şi seminarii ştiinţifice.
Iar mă trage Lilia prin toate magazinele de bijuterii – şi mă-ntreabă şi „părerea” mea de necunoscător:
- Îţi place inelul ăsta?
Cum ţi se pare lănţişorul?
Mărgelele ăstea roşii?
*
Ce vor femeile?
Bijuterii, pantofi, haine dichisite şi... masculi care să plătească!
*
Taxa (de 15%) este inclusă în preţul afişat.
*
Chorro cu vanilie, caldă: 0.50 $. Dulce.
*
Există grad de comparaţie în spaniolă pentru adverbul „acum” = ahora, şi ahorita = chiar acum (şi mai apropiat de momentul vorbirii), imediat.
*
5 $ intrarea la Muzeul şi situl arheologic al Urmelor de paşi umani, dar şi de labe de căprioare şi mapache (un fel de bursuc local). Ele duceau înspre lac şi au fost găsite îngropate la 4 metri adâncime.
Catedral Nueva.
Largă şi înaltă. Simplă (fără icoane, fără sculpturi). Isus răstignit (în altar). Nezugrăvită. Un tablou: Jesús, en Ti confio. Construită în 1993.
Alăturat un chioşc cu artă, vederi, broşuri religioase, CD-uri, DVD-uri, casete. Cărticele ale Papei Benedicto al XVIlea: „Deus Caritas Est”, «Dios es amor»”, „Spre Salvi”.
*
Cimpărăturile pe drum le punem în „portbagaj” – care-i de fapt rucsacul ce-l car eu în spate!
*
Există şi-un cazinou „Pharaohs”.
*
La Galeriile Santo Domingo.
Curat. Nostim.
Un alt Mall.
Frumos împodobit pentru sărbători.
Decoruri sclipitoare.
Video cu o rochie care se-mbracă prin înfăşurare: când nu – dând astfel impresia că-s mai multe rochii (diferite)!
*
Taxiurile prin oraş sunt ieftine: între 2-4 $.
Ni se spune să mergem cu taxiuri oficiale, nu particulare fiindcă-s nesigure.
*
Numele Nicaragua vine de la triburile indigene găsite de spanioli aici când au colonizat teritoriul.
Iar Managua = manto de agua (manta de apă – fiindcă e lângă lac).
*
Managera de la hotel zice că vorbesc spaniolă cu accent... italian!
*
La Expoziţia Naţională, dedicată celor doi mari eroi ai ţării: Augusto Cesar Sandino (1895 – 1934), ucis de dictatorul Arastasio Somoza Garcia, care-a format o dictatură de familie ce-a stăpânit peste nicaragueni patru decenii – acumulând bogăţii imense pentru ei şi sărăcind enorm populaţia. Şi Rubén Dario (1867 – 1916), poet.
*
Alte dulciuri care le gust: trocante, polveroñ, picos,
pañuelo.
21.12.2010
Compresorul de apă a mers toată noaptea la hotel.
Ne-am plâns că e zgomot.
Nu prea am putut dormi.
*
Cu un taxi la Granada, trecând pe la Vulcanul Masaya: 50 $.
Mai înainte zărisem de pe autostrada Craterul Santiago cu o cruce în vârf. 5 $ de persoană intrarea la Craterul Santiago, activ. 5 km de la strada principală.
Drum asfaltat prin pădurea tropicală.
Şoferul ne spune că turiştii care se-abat printre arbori se pierd... ceva misterios! Trei turişti au murit fulgeraţi în crater.
Vulcanul fumegă, de nu se vede bine – parcă acolo este infernul.
Şi pe drum: roci negre, parcă desfundate – precum la Grants, în New Mexico.
Urcarea la Crucea Bobadilla are 177 trepte. Vulcanul Masaya are trei cratere: San Pedro, San Juan, Santiago (cel mai mare).
Masaya este ca un megavulcan, formând şi o lagună.
18
Intrăm şi la Muzeul Vulcanului.
Harta Pământului cu plăcile tectonice.
Fazeele evoluţiei geologice a planetei.
Straturile: nucleu interior, nucleu exterior, manta inferioară, manta superioară, crusta. Printre armele vechi ale băştinaşilor am văzut şi... praştii! Cum ne jucam noi copiii la Bălceşti, şi trăgeam cu ele-n ciori, sau ne hȃrţoiam de-a războiul între noi. Insectare cu fluturi şi gâze (unele mari crescute – datorită umidităţii şi căldurii calderei vulcanului).
*
Trecem pe lângă Cayoteze, unde dicatatorul Somoza asasina pe oponenţii politici.
*
În Granada n-am găsit cameră mai ieftină de 50 $ pe noapte.
Ne-am cazat la Hotel Cocibolca (care înseamnă „apă proaspătă” în limba tribului cu acelaşi nume).
Pe coasta Atlanticului mai există triburile Mayagna şi Miskito.
*
39 $/h un tur cu barca electrică la insuleţe. De la NicarAguaDulce (compania din portul Granada). Ne luăm apă (obligatoriu, din cauza căldurii).
Majoritatea insuliţelor sunt private.
Se pot cumpăra insule. Una costă peste 1.000.000 $!
Mulţi străini şi-au cumpărat. Pompo oche şi Rojas de almendra = arbori de apă.
Linişte. Motorul nu face zgomot.
Adâncimea apei: între 2-8 metri, dar mai în larg ajunge la 15 metri (în golf).
Vulcanul Mombacho se vede.
Insulele Ometepe, formate de doi vulcani: Madera şi Consepción. Lacul de Nicaragua este al treilea mare lac din America Latină.
*
În Catedrala din Granada „Inmaculada Concepción”, chiar lângă Parcul Central. Granada, oraş colonial spaniol, seamănă cu Antigua din Guatemala.
*
Copiii pe stradă îţi cer să le dai resturi de alimente dacă te văd mâncând pe stradă.
*
Zona Comercială din Granada. Strada principală plină de lume.
Din clopotniţa bisericii (Iglesia de la Mreced) văd că toate acoperişurile caselor sunt în acelaşi stil (grena). 1 $ urcarea.
Construită în 1539, prădată de piraţi în 1655, distrusă de forţele din Leon, în 1854, restaurată în 1862. Parcul Xalteva, iar în faţa sa Biserica Xalteva.
22.12.2010
La Vulcanul Mombacho. Cu autobuzul de la Granada la Miravalle 11 km, 0.40 $. Apoi cu mototaxi 2 km, 0.10 $, până la poalele muntelui. Pe urmă încă 12.50 $ pentru urcat cu un camion.
Harta (Guia de Visitantes) mă costă 1.50 $.
Drum periculos, cu pante abrupte... prin junglă. Lilia pune mâna la ochi de frică.
Oprit la un punct de cafea.
Frunze, crengi ne lovesc peste faţă.
Merg cu capu' în sus.
Camionul se bălăngăne.
Încă 2.5 km până la El Cráter, aflat la 1150 m altitudine.
Da' un frig sus... şi vânt.
Acolo, la Statuia Biologică, o machetă şi-un ghid ce ne explică în spaniolă.
Pe poteci, în jurul vulcanului. E umed. Pădure tropicală. Biodiversitate. Cresc buruieni pe trunchiul şi crengile copacilor: 35 de specii de plante pe-un singur copac (numite EPIFICAS). O grădină întreagă trăieşte într-un pom!
*
Vulcanul Mombacho fumegă puţin (se crede că e adormit).
Vedere panoramică de la Mirador Los Quemados: oraşul Granada, laguna, insuliţele ei, lacul Cocibolca. Mai mult de 10 persoane nu se permit în aceste locuri de privit.
*
Pădure pitică (Bosque enano).
Vulcanul Mombacho este paradisul păsărilor colorate şi cântătoare: cu 186 de specii, dintre care 48 sunt migratoare (46 provin din America de Nord, iar 2 din America de Sud). Păsările pierd habitat, şi sunt afectate de poluare şi comerţ ilegal.
Ornitologii de la Fundación Cocibolca se ocupă de studierea şi protejarea lor.
Perioada de împerechere a păsărilor este între februarie şi mai (El amor está en el aire). Masculii ţopăie şi cântă pentru a impresiona femela. De obicei este ales cel mai colorat! Este un ecosistem unic aici:
- 750 specii de plante (dintre care 10 sunt orhidee);
- 47 specii de animale;
- 10specii de amfibii;
- 36 specii de reptile;
- 30-50 milioane specii de insecte.
Muntele ajunge la 1.345 m înălţime.
*
La-ntoarcere un gardian ne face cruce (din mână!) s-ajungem cu bine...
[La vale trebuiesc frâne tari la camion.]
*
Plantaţii de cafea.
Bambuşi groşi. Liane.
[Scriu din mersul camionului şi mă zdruncină, mă mişcă...
Jurnal instantaneu – fiindcă nu mai am timp. Odihnă activă. Când călătoresc.
Restul timpului îl dedic cercetării ştiinţifice.]
*
Seara dinăm la restaurantul taiwanez TEHO, chiar lângă hotel:
- bere Victoria, nicaraguaneză, 1.10 $ sticla; - şi Camarón empanizado (25 raci împănaţi, plus verdeaţă, 6 $).
*
Singura bucurie de la viaţă mi-au devenit aceste excursii – unde mă destind şi uit de tot, şi mai dau un sens existenţei.
M-am săturat de unul singur într-un oraş mic american unde numai citesc şi scriu toată ziua... Altceva n-am ce face în timpul liber... N-am prieteni locali – doar prin email ori telefon.
N-am rude...
*
La Agenţia de Voiaj „Granada Mia” lucrează o familie de francezi, emigranţi aici. Le place viaţa mai lejeră – îmi mărturisesc – din America Centrală.
23.12.2010
Cu autobuzul local (rablagit ca la Bălceşti!) de la Granada la Rivas (1.20 $ pentru 1 h 20 min) 80 km. M-a apucat o durere de măsea de n-am putut dormi toată noaptea.
Mă duc la o farmacie lângă hotel. Mi se spune că este închisă, dar să bat la uşă că-mi va deschide! (Bun orar – mă gândesc).
O dau pe antibiotice (Ciprofloxacina), 500g, două pe zi.
*
Ne invadează în autobuz vânzători ambulanţi, muzicanţi, cerşetori până să pornească!
Unii urcă, alţii coboară în timp ce maşina merge... halandala...
Pe lângă şofer este şi un taxator, care strigă la fiecare staţie, ori dacă vede oameni pe drum Arriba! Arriba! [Sus! Sus!]
Am văzut şi patru perechi de albi în autobuzul acesta – semn că n-aveau bani prea mulţi să meargă cu taxiul.
Plantaţii de trestie de zahăr – le-au dat spicele albe.
Camioane încărcate cu beţe de trestie de zahăr. Pe aici umblă şi căruţe cu cai.
În stânga Vulcanul Ometepe se vede fumegâng departe.
*
Găsit un hotel ieftin, 20 $ camera, dar fără apă caldă: Hilmor, lângă Parohia San Pedro.
*
Museo de Rivas.
Arheologie. 2 $ intrarea.
Agricultura a început din anii 300 î.C. pe aceste meleaguri.
Casa muzeului este stil colonial din sec. 18.
Fostul preşedinte al Costei Rica, Rodrigo Carazo, a pus o placă în acest muzeu – comemorativă – la 11 aprilie 1982.
Casa Muzeu Santa Ursula este restaurată în 2005.
Animale împăiate şi gâze din zonă.
Perioade arheologice:
- Tempisque (300 î.C. – 500 d.C.), de la râul cu acest
nume;
- Bogaces (500 – 800 d.C.), localitate;
- Sapoa (800 – 1350 d.C.), localitate.
Funcţionara de la muzeu ne spune că guvernul n-o plăteşte; numai ce câştigă de la vizitatori, dar astăzi n-am fost decât eu şi Lilia.
Hotărâm să-i lăsăm restul (20 cordobas) de la 100 cs.
*
Alegria (bucurie) în oraş, în zona comercială: muzică de Crăciun, zarvă, aglomeraţie, tarabe.
*
Un ins care furase dintr-un butic, e alergat şi prins de mulţime. Un poliţist îl ia în primire. Robar = a fura.
*
Din cauză că dispar turişti... evităm să mergem cu vehicule particulare (biznisuri neînregistrare).
*
Vreau să cumpăr suc cu sifon, dar zic „con acido” (cu acid), apoi „con soda” – dar vânzătorul nu mă-nţelege. Apoi mă dumiresc că s-ar traduce de fapt „gaseosa” [gazoasă]! *
Oraşul Rivas, de vreo 30 mii locuitori, e un mare târg
(Mercado).
Pierdem toată ziua umblând bramburea, gustând dulciuri şi limonade exotice, iar Lilia cumpărând inele pe care să le revândă în Bâlciul [Flea Market] din Gallup. Ea le are cu afacerile; eu sunt anti-talent la aşa ceva...
*
La dentist (Wilfredo Morice), 5 $ consultaţia (puţin!) şi încă un medicament Enantym (25 mg), anti-inflamatoriu şi antidureros (analgezice).
24.12.2010
10 $ taxiul din Rivas până la San Juan del Sur, orăşel de vreo 16000 locuitori cu plajă la Pacific. 30 $ camera în Casa Islanda hotel la două colţuri de stradă de plajă.
*
Mareea se retrage şi avansează vreo sută de metri. Plaja e udă de dimineaţă. Apa murdară. Puţini fac baie. M-a ars soarele pe faţă, iar măseaua mă doare denebunesc!
Îmi clătesc gura cu apă sărată.
*
Orăşelele astea coloniale spaniole au structură asemănătoare: un parc central, o biserică catolică lângă, un centru comercial (Mercado) cu tarabe.
*
Un fruct alb, cu buline, ca o rădăcină – numit noni, folosit în medicină (se fierbe în apă până dă în clocot, iar zeama se bea: are efecte terapeutice pentru multe boli).
*
Pe la şase seara o fanfară prin San Juan del Sur şi-o turmă de copii şi oameni însoţindu-i.
Bubuituri de artificii.
„Pasterala” – interpretată de elevi în Parcul Central.
E ajunul Crăciunului.
Apoi Grupo Folclorico.
*
Parcă am oasele ruginite – abia mă scol de jos, abia mă mişc.
25.12.2010
Mă ustura măseaua de parcă aveam un cui implantat în creier – şi m-apăsa.
Acum m-a lăsat durerea.
Dimineaţa de Crăciun e linişte. Adie un pic vântul în San
Juan del Sur. Printre stâncile de lângă plajă nişte băietani caută moluşte.
Parcă nu mă simt bine până nu fac şi o baie-n ocean – cu toată răceala de la măsea. În San Juan del Sur, Nicaragua
O căldură la amiază că nu poţi rezista.
*
La resortul Pelican Eyes. Frumos amenajat. Scări, cascadă, piscină.
*
Naşterea Domnului... ceremonie în oraş.
Muzicanţii în spate.
O femeie cu un prunc de plastic într-un coşuleţ.
*
Podul suspendat peste estuarul San Juan, care se varsă în Pacific pe lângă plaja centrală, numită tot San Juan. Doi pomi plini de berze ca merii de flori.
*
Un tip îmi zice că americanii din nord se numesc gringos şi ei au mucho verde [mult verde, adică dolari].
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971