Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR.9 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ - Partea I
CAIETUL NR.9 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRAȚIA REALĂ - Partea II
ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE DE AN ELECTORAL ,,SE MERITĂ" AMINTITE NIȘTE DURERI - Partea I semnează: Corneliu LEU, Radu GOLBAN
ÎN PLINĂ DESFĂȘURARE DE AN ELECTORALSE MERITĂ AMINTITE NIȘTE DURERI- Partea II semnează: Ion MĂLDĂRESCU, Neli ORĂȘANU, Dragoș ȘEULEANU, Adrian BOTEZ, Anrew SIMS, Viorel CIUBOTARU
ANIVERSARE-82-CORNELIU LEU - Un lung interviu cu Florentin POPESCU
ANIVERSARE -82- CORNELIU LEU
ACTUALITATEA CULTURALĂ,LITERARĂ ȘI ARTISTICĂ Articole de: Adrian BOTEZ, Constantin LUPEANU, Florin GRIGORIU, Elena TRIFAN, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Cristian Petru BĂLAN. Despre: Mira LUPEANU, ANTOLOGII, Ion Marin ALMĂJAN, Nicolae NEGULESCU, Constantin STANCU, Elena Daniela RUJOIU, Olimpia SAVA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea III
PAGINA A TREIA

ANIVERSARE-82-CORNELIU LEU

     Un lung interviu cu Florentin POPESCU

 

           ÎN ACEST C APITOL AL DISCUȚIEI
               NOASTRE VORBIM DESPRE CELE
1100 PAGINI CARE ÎNFĂȚIȘEAZĂ
  FAPTELE, SECOLUL, PUTEREA




..............
F.P. Și ce exemplu dați  prin cea mai recentă( dar și mai voluminoasă) apariție semnată Corneliu LEU?

C.L.
Dau mai multe exemple, nu numai unul!...  E defectul meu de a avea o înclinație didactică ceva mai originală: Dacă teoretizez, teoretizez în sinea-mi, ca și cum mi-aș construi structurile pentru ceea ce am de spus. Dar o fac numai pentru mine; adică dându-mi mie lecții. Cititorului nu trebuie să-i dai lecții; cititorului trebuie să-i dai idei. Și, dacă se poate, să-i dai ideile gata îmbrăcate într-o formă artistică. De fapt, asta ar însemna doar să-i transmiți idei indirect; prin trăirea artistică pe care i-o oferi... Apoi,  iarăși dacă se poate, la timpul lui prezent marcat de nerăbdare și chiar de neobișnuiță la meditație, să-i oferi aceasta într-o formă artistică de exprimare cât mai brevilocventă. Așa că, paradoxal,  cărțoiul de 1100 de pagini despre care e vorba -  în afară de plăcerea narațiunii care vine să acopere întregul secol trecut așa cum a fost el marcat pentru români, începând cu evenimentele zguduitoare de la 1907: o suită de revolte firești amestecate cu provocări de perfidie internațională și cu exagerări de adeziune poporanistă ale unor intelectuali, dar  încă neînțeleasă, încă privită doar din punctul de vedere al dramatismului romantic și încă neexplicată suficient în manevrele ei politice, pe de o parte; iar, pe de alta, cele din 1989, ale încheierii de secol. O încheiere cu speranțel ulterior nejustificate și, și mai mult îngropate în  misterioase manevre oculte. Împlinindu-se  sau amplificându-se cu convingerea că „obsedantul deceniu” despre care se vorbea cândva, a fost în realitate un „obsedant secol” –  această galerie de cazuri stări și întrebări fără răspuns din partea personajelor care le animă (căreia unii ar fi tentați să-i atribuie tereminologia clasică de „frescă”)este, în fond,  o inițiativă și o tentativă de exprimare minimalistă în proză. Este, dacă vrei, un experiment privind beletristica modernă, adresată cititorului lipsit de timp, sau lipsit de răbdarea de a-și da seama că el pierde cel puțin la fel timpul cum se pierdea și pe vremea bunicilor săi, dar mai în defavoarea lecturii și meditației, dedicându-se mai multor manifestări trupești pe care i le oferă caracterul agitat distractiv al ofertelor de loisir contemporan: De la dansul epuizant în care se abandonează cugetul și se exacerbează sexualitatea, până la adormirea simțurilor prin drogare și beție.

F.P.
Aveți  un punct de vedere critic?

Desigur,  însuși faptul că încerc să definesc prin termeni cât mai proprii o asemenea stare mentală sau spirituală, exprimă punctul meu de vedere poate critic în legătură cu ea ; dar asta doar pe de o parte, în calitate de observator. În calitate de ofertant de artă, nu am dreptul să nu țin seama de ea, chiar dacă tendința mea este să o înving. Pentru că, prin ce altceva  poți învinge o inerție cultural-socială precum cea în mijlocul căreia trăim noi, decât s-o faci să-și depășească dezinteresul față de unele manifestări artistice pe care le crede prea lăbărțate pentru graba omului de a se bucura de puzderia de satisfacții cu care este asaltat în oferta consumeristă de „carpe diem”?!  Cum poți  să recaptezi atenția cititorului care te-a părăsit, dacă nu experimentezi chiar pe el o modalitate inedită, care să aibă, poate, aceeași valoare artistică în sine, dar să-i dea satisfacția că e pe măsura trepidațiilor moderne la care își consideră obligată antrenarea, angajarea, abandonarea sau dăruirea?!... Dar, în ultimă instanță este vorba și de imperativul inovației artistice care nu poate fi numai ceva în sine, nu reprezintă numai  o nevoie de exprimare altcum a artistului, ci, chiar dacă nu vrea el să recunoască, provine și din ascuțirea simțului său competitiv sau concurențial care conduce spre noi căutări. Or, prin ce se poate verifica valabilitatea unei asemenea căutări, decât prin rezonanța și accesul pe care îl are la un anumit public?!... Mai ales în cazul romanului care nu poate fi degustat laolaltă, într-un cerc de cunoscători  care să-l accepte și să-l aprecieze concomitent, așa cum se poate face cu teatrul sau cu poezia; ci are nevoie  de starea deintimitate  pe care pagina scrisă și-o creează în relația cu cititorul luat și individual și în timp; stare pe care numai tu, autor, stilul tău, modațitățile tale de comunicare, i-o pot conferi.

F.P
.  Aveți unele căutări specifice?

C.L. Da. De aici decurge încercarea în care nu de acum, ci de vreo treizeci de ani m-am angajat în căutarea modalităților romanului minimalist. Da, sunt mai bine de treizeci de ani de când mi-am propus o formulă de roman cu arhitectura bine definită pe o dimensiune de aproximativ 250 de pagini (nu râde în fața acestei rigori care poate părea artificială; în fond, piesa de gteatru de ce-ar avea o dimensiune limitată, iar romanul nu?), într-o structură care să conducă  convergent spre alcătuirea unei alegorii unitare; de fapt o metaforă unică urmărită prin proporții și simboluri de esență; printr-o simbolistică generală ale cărei sensuri să-i dai cititorului satisfacția de a le descifra; și nu doar prin exprimare metaforică exterioară, superficială, care rămâne la nivelul frazei poetizate. Pentru că metafora modernă e altceva astăzi, chiar și în poezie; ea nu mai conduce doar la asemănare și la esopism, ci vine să zguduie cititorul prin simboluri mai greu descifrabile; pe cât mai greu descifrabile, pe atât mai generoasă cu surpriza acestei descifrări, pe atât mai dătătoare de satisfacții consumatorului de artă în forma sa participativă, care-l ridică la nivelul artistic trăit și de creator. Ceea ce, trebuie să recunoști, constituie adevărata satisfație artistică ce nu se poate trăi decât în comun:Creatorul care nu poate să nu se vrea înțeles, împreună cu cel spre care și-a direcționat speranța acestei înțelegeri...

F.P. Încercați, deci, să atrageți cititorul oferindu-i modalități noi?

C.L.Desigur! Ce autor nu-și dorește asta?... Dar, prin tot felul de asemenea căutări,  mi-am dat seama că asta nu înseamnă neapărat reducerea numărului de pagini cât crearea la cititor a bogăției deîncărcătură pe pagină, a densității care alungă divagația, a sugestiilor care înlocuiesc descrierea, a sentimentului de modalitate homeopatică de a administra arta, producând aceleași trăiri ca și modalitățile clasice. Adică nu reducând din efect, ci căutând a-l obține cu mijloace mai penetrante sau mai directe, cu șocuri și punerea pe gânduri, cum e obișnuit omul contemporan să sufere mai mult, mult mai mult decât altă dată, din partea unui tot mai puternic bombardament informațional, care nu-i mai dă timp nici măcar ca să se întrebe dacă are sau nu nevoie de el. Spre deosebire de acesta, care vine în avalanșe  către omul contemporan și i se oferă neobligându-l la meditație, ci satisfăcându-i lenea de receptor pasiv, arta poate căpăta un loc distinct în atenția lui numai dacă se  demonstrează a fi cuprinsă într-o entitate ce se prezintă succint și ușor de digerat, meditația asupra ei venind de la sine, adică receptorul ne simțindu-se obligat la asta, ci tentat, ca spre o plăcere superioară pe care o descoperă și care, fără să îi ia mult timp, îi oferă în scurt satisfacția ce o avea altă dată citind o iarnă întreagă la gura sobei, trăind povestirea laolată cu desfășurarea ei și chiar rescriind-o așa cum și-o imagina el în paralel cu autorul. Aceasta este ceea ce numim receptarea activă a artei, distrusă astăzi aproape complet prin comoditatea receptării pasive a divertismentului, cu pachetul de pop-corn și paharul de bere alături. Ceea ce în ultimele două se cole se deplângea sub eticheta de „mică burghezie” sau „burtăverzime” s-a generalizat astăzi prin emanciparea maselor exact așa cum lor nu le trebuie, adică lipsit ded spiritualitate și tot mai spre bunuri fiziologice, și exact așa cum  le trebuie celor carfe, prin dominație consumeristă se îmbogățesc pe această cale.

F.P. Veșnica răscoală a artistului împotriva burtăverzimii!

C.L. A minții leneșe și cât mai puțin productive. Eu pledez pentru o gimnastică a minții prin cultivarea unor forme de receptare a ideilor care devin convingeri, a cunoștințelor care devin profesie creatoare și descoperire științifică, a artei menită să umanizeze trăirile persoanei umane. Din pricina aceasta pun accentul pe participarea activă  a cititorului, spectatorului, consumatorului de artă  la receptarea artei pe care i-o oferim, prin mijloacele cu care știm să i-o oferim. Receptare menită a completa și a cizela spiritul uman în formele sale de conștiință activă, antrenată în jocul de idei prin care mintea omului se ascute iar sensibilitățile sale se aprofundează; și  nu abandonată în comoditatea unei distracții care, cel mult, ne odihnește asemenea somnului. În sprijinul unei asemenea arte care să sensibilizeze atât rașionamentele cât și sensibilitățile  celor ce o receptează contribuind la formarea lor superioară, are  artistul contemporan  obligația să-și investească efortul inventând și inovând modalități de exprimare ale unei arte active, cu efect formator la public. Pentru că, de fapt, acesta este însuși secretul pe care , deliberat sau nedeliberat,  creația artistică își bazează evoluția continuă a formelor de exprimare și de condensare a adevărurilor unor trăiri superioare pe care artistul le comunică publicului.

F.P. Vorbiți despre un public receptor, nu?

C.L. Bine-nțeles! Publicul receptor este cel cu care comunici. Publicul pasiv este cel căruia îi iei banii. Pentru public pasiv, este de ajund arta comercială. Pentru adevăratul receptor, importantă este nevoia ta de a-i comunica ceva, iar el îți dă satisfacție înțelegându-te. Crede-mă: Ființa umană este dotată cu un asemenea spirit receptor, trebuie numai să i-l stimulezi. Dacă mă lași să continui pe linia de mai înainte, voi face unele mărturisiri din preocuparea mea secundară pentru cinematografie.

F.P. Aș putea eu să n-o fac?!
 În aceste condiții a evoluției continue a formelor de exprimare și de condensare a ei, psihofiziologia a constatat, de-abia după  experiențele care au avut loc  de la Lumière la Edison și la geniile colective ale tehnicilor imaginii în mișcare, că ochiul omului, comunică cel mai comod prin nervul său vizual cu percepția, atunci când i se oferă 24 de imagini pe secundă. Ei bine, de aici, psihologii artei filmate au descoperit și au definit imaginea înregistrată dar necomunicată până la locul terminus de percepție, dacă nu are această viteză, sau dacă nu întrunește numărul necesar de fotograme spre a deveni pregnantă. În asemenea cazuri, pe drumul spre conștient,  ea se rezumă la o înregistrare undeva în subconștient și lucrează altfel asupra percepției inteligenței umane. Știința folosește termenul de „subliminal”, adică ar fi vorba despre o informație mai mult sesizată decât remarcată, o informație care nu se conștientizează, situându-se pe un plan  inferior pragului conștiinței. Care, tehnic, se probează prin introducerea printre cele 24 de fotograme pe secundă cu care rulează un film apt de recepționare, a unor secvențe mai scurte, de câteva fotograme care, propriu zis, nu i se configurează celui care urmărește acțiunea, dar îi dă anumite reacții, ca dovadă că, de remarcat, se remarcă sau chiar se fixează pe memorie. Cu alte cuvinte detaliul parvine și își găsește loc în creier, dar undeva unde se face intrarea pe ușa din dos a informației percepute, ceea ce nu o conduce la locul de conștientizare principal, ci îi dă o circulație paralelă. Presupunem astfel că circulația are loc în niște zone mai comode,  a căror receptare nui îi dau omului senzația că obosește în efortul de a digera, a lua cunoștință, a medita asupra și, până la urmă, a înțelege sub toate laturile sale detaliul recepționat. Ci îi crează impresia unei intuiții odihnitoare, care nu mai presupune efortul în urma căruia i se pare că e obosit și devine din ce în ce mai nerăbdător. Asta face parte din modul cum omul trăiește o stare fără să-și pună întrebări și să facă considerații asupra ei, ca un flux într-o dinamică plăcută ce trece pe lângă el fără efort, ne cerându-i nici participare nici atenție concentrată, ci creindu-i doar stări de care să se poată bucura...

F.P
Nu spun că așa ceva urmărește neapărat actul minimalist în creația beletristică, dar de acest adevăr obiectiv descoperit recent și folosit chiar în tehnicile de sugestionare a unor subiecți abordați psihologic, trebuie ținut seama tocmai pentru că se poate face înregistrată o informație într-un timp mult mai scurt decât în lungile fraze ale unei exprimări banale.
F.P.
Dar acesta este doar un exemplu tehnic, pe care îl putem da prin creația noastră dacă recunoaștem că ea este supusă artisticește unor anumite tehnici. Mai înainte, însă, de a le comenta sau descrie, cred că trebuie să ne referim la exemplul moral sau modelul moral care caracterizează în principal artistul și îi dă credibilitate. Pe acesta e bine să-l definim cu prioritate iar, apoi, la modalitățile tehnice putem reveni.
F.P. Și cum l-ați defini?

C.L. Prin consecvența artistică ce devine un model mult mai grăitor atunci când se ajunge a se aprecia o operă în întregul  ei. Or, în ceea ce mă privește, consider obligatorie această confruntare cu secolul în care am trăit vreme de 68 de ani, mi-am exercitat observația și mi-am perfecționat uneltele vreme de peste 50 și, prin cunoaștere, m-am suprapus lui  balansând,  când mai în jos când mai în sus, dar cu toleranțe nu mai mari de 25 de ani, adică sfertul de imaginație permis. Chiar dacă prin vicisitudinile  la care acest secol ne-a supus, el ar putea explica și permite din partea noastră, a trăitorilor lui, destule inconsecvențe, eu cred că personalitatea adevărată se definește, mai ales în istorie, prin ceea ce are consecvent. La modul acesta mi-am pus problema când am reluat, pentru „opere definitive”, ciclul de romane dedicat maleficului concept de „putere”, despre care filosofia contemporană crede, dar fără destule argumente, că se poate înnobila dacă devine democratică și e pusă în slujba persoanei umane. Și n-am încercat deloc să ascund faptul că mi-a plăcut întotdeaun să cochetz cu această idee, mai ales că este mai mult a mea decât a personajelor mele, față de ele obligându-mă la statutul de autor cât mai obiectiv. Adică găsind și conferind fiecăruia argumentele psihologice pentru convingerile pe care le susține sau de care dă dovadă, chiar dacă e vorba de personaje contradictorii. Pentru că autorul obiectiv trebuie să-și respecte și să-și înțeleagă personajele în frâmântările lor, nu să le dea lecții sau soluții; iar eu, înhămându-mă în aceste cărți la descrierea unui secol care știm cum a fost, pot să am și opinia mea transformându-mă în personaj care pledează într-un anume fel, dar opinia celorlalte personaje trebuie să o respect găsindu-le adevăratele argumente cu careîși parcurg viața așa cum a fost ea. Dacă avem sau nu de condamnat o epocă e una; dar n-avem nici cum ignora, nici cum trece sub tăcere dezideratele și realitățile ei, de orice natură ar fi fost ele. Or, deschiderile democratice ale secolului care a trecut, ca și trădările de aceeași natură, legile naturale care  au condus la emanciparea unor întregi populații, ca și cele ale egoismului și rapacității care le-au distorsionat, le-au contorsionat și le-au viciat evoluția, ca și aspirațiile legitime care i-au dat vehemență în afirmarea  unor noi relații sociale, nu pot fi ignorate decât prin solipsism. Trădate sau netrădate, viciate sau neviciate, manipulate sau pornite din instinctul cel bun, nu putem neglija asememea preocupări care fac din acest secol unul al mișcărilor sociale, al  tendințelor de emancipare populară, al răscolirii resurselor psihice populare ale neamurilor și popoarelor; în ultimă instanță, așa cum a fost Neotomismul mai înainte, este vorba de un secol al încercărilor (măcar declarative) de Neofraternitate, adică al redescoperirii  ideii religioase de frăție în obște și de protecție socială în imperativele guvernării. A guvernării care nu este altceva decât administrarea obștească, adică gestionarea publică în forma ei delegată. Iar toate acestea se ptrec sincronic în concomitența afirmării și, bine-nțeles a trădării; a elaborării unei teoretizări poate cinstite dar, atunci când e dezbrăcată de haina visătoare și livrescă, atunci când e dată pe mâna oamenilor abuzivi, care se bagă-n față punând mâna pe putere, conducând la folosirea mincinoasă și demagogică a unor asemenea idei. Ăsta este secolul și, dacă vrem să-l exprimăm, cu el defilăm ca atare. Cu sacrificiile și cu parvenitismele lui, cu aspirațiile și trădările lui; cu manipularea și punerea oamenilor în serviciul unor scopuri aflate la antipodul celor pretinse prin propagandă. Și, mai ales, cu personaje specifice  acestor stări sau acestui fel nesincer de acțiune, exprimat de români atât de plastic prin acel „Aoleu, iar au anunțat că măresc salariile!”... „Aoleu, iar au anunțat reduceri de prețuri!”...

Da: Presimțirea răului mai mare, care te paște atunci când dictatura promite avantaje! Cu toate aparențele lor ca vorbe de duh, aceste butade au devenit lecție de viață. O foarte dureroasă lecție de viață care, sedimentându-se bine ca o convingere a minciunii în care eram obligați să trăim, a condus la una dintre cele mai sincere, mai nemanipulate și mai spontane reacții din iarna lui 1989: Huiduielile cu care oamenii aduși pentru aplauze au sancționat nerușinarea și modul demagogic în care dictatorul făcea caz de-un bacșiș jignitor de „threizeci și doi de lei și nu știu câți bănuți... cu cahre vor fi măhrite salahriili”... Huiduielile cu care l-au trimis la elicopter.

Se poate trece peste o asemenea realitate? Poți să nu comentezi crima demagogiei până la a da sens opus cuvântului, ajungându-se în practică la tot ce este antinomic pentru termenul de democrație?!... Mânjindu-se toate fireștile aspirații populare de libertate și egalitate cu excrement dictatorial, tot așa cum astăzi se continuă această demagogie mânjindu-se conceptul de „piață liberă” cu cele mai rău mirositoare excremente monopoliste?!  

Eu știu și am spus-o clar, ba chiar cu vehemență, că sunt mulți oameni pe lume care se vor a ne fi lideri folosind democrația numai ca operație matematică ușor de măsluit și scoțând-o, uneori cu practici abuzive, din domeniul ei moral-filosofic prin care se poate impune în fond. Am scris chiar un studiu despre  „democrația statistică” prin care rău intenționații de la cârmele popoarelor falsifică conceptul ajungând la propriul lor abuiz de putere. Și  am oferit ca – nu spun șansă, dar măcar speranță pentru cei din jur – o cale de a încerca să ajungem prin efort de bună credință la „democrația reală”. Democrația  spre care au năzuit gânditorii cinstiți și o semnalează ca atare filosofia politică contemporană, atenționând asupra actului ocult de trădare.
Pentru că se pune întrebarea:  Avem oare dreptul să ascundem sub preș gunoiul unor asemenea realități obiective ale supunerii noastre la un trai pe care nu ni l-am dorit; sau, dimpotrivă: Avem obligația intelectuală și morală de a lumina găurile negre spre care ne împing forțele malefice ce tot reapar secol de secol în istoria omenirii, cultivând la om delăsarea, turpitudinea, abandonarea în mâinile lor a dreptului de a se autoconduce, dar provocând uneori o indignare combativă și creatoare, care produce răsturnări?!... Adept al ideii de evoluție pașnică în democrație, eu nu spun cât de dorite sau de utile sunt asemenea răsturnări; dar sunt convins de faptul că, atunci când nu duc la ceva mai bun, rolul malefic îl au tot cei care trădează ideile de la care s-a pornit. Dar chiar și așa, pierzând unelelucruri, omenirea își adaugă noi trăsături exact pe direcția a ceea ce numim sensul bun  al democrației. Idei precum salariu minim, protecție socială, securitate alimentară și sanitară, dreptul la habitat, sunt de neconceput astăzi pentru un european, chiar dacă nu s-au generalizat în unele părți ale lumii. Și mă refer la europeni, pentru că acesta este continentul triumfului conceptului creștin de grijă față de semen. Spuneți dumneavoastră  unui concetățean al nostru că sunt pe lume țări în care nu există pensie de stat. Nu vă va crede, sau nu-i va veni să vă creadă, cu toate că n-au trecut prea bine o sută de ani de când, în țara asta, un argat era angajat pe mâncare, un costum de haine la Paști și o pereche de bocanci la Crăciun!
Or , un confrate pe care-l apreciez pentru acuitatea trăirii intelectual-artistice îmi scrie că: „...Din pacate, eu NU cred in democratie...! - ...atat de pretuite si drag mie Maestre - CORNELIU LEU...!!! -  ...A inceput prin a-l asasina pe cel mai inalt Duh al antichitatii, pe SOCRATE...!”
Ce să spun? Formularea este și foarte plastică și foarte inteligentă! Nu am avut ce răspunde altceva decât: „Vă înțeleg perfect așa cum îmi dictează concepția mea profund personalistă de respect pentru viziunea semenului pe care îl iubesc”... Dar, dacă medităm mai mult asupra unei asemenea afirmații, ne dăm seama  că este cu atât mai inspirată și mai inteligentă, cu cât te momește s-o înghiți ca atare, fără să te mai întrebi dacă nu cumva, nu democrația e de vină, ci tocmai forma ei antinomică, demagogic impusă, a făcut asta!
F.P
Nu generalizez. Vorbesc în ceea ce mă privește. Iar pe mine mă privește, mă interesează, mă preocupă aprecierea unui adevărat spirit militant pentru mai bine în această existență contemporană minată și subminată prin drăceasca rea intenție a setei de putere care, pe lângă alte rele, generează și scribi prin așa zisa operă a cărora se ideologizează și se fardează cu atribute democratice atât de uzitate, de banalizate și de umplute cu conținut micinos încât conduce la o asemenea sinceră îndepărtare de acest concept, cum am văzut în exemplul de mai sus. Dar, în ciuda unui asemenea pericol, mie îmi ține fruntea sus ideea că nu poți ignora efortul uman de  schimbare, de perfecționare, fie el văzut limitat, dar cinstit, ca program politic, fie văzut generos, ca-n teza „creației continue”a lui Teilhard de Chardin – singura in care omul, persoana umană care s-a dovedit a fi pentru această lume scopul, poate fi considerată și unealta, pentru că este unealta prin care Taina Creațieise definește și se redefinește mereu, în deplină desfășurare continuă.
Bine înțele că, dihotomic, elementul rău, malefica tendință contradictorie și acaparatoare se manifestă;  dar acestea sunt fapte istorice pe care nu le putem ignora și nici n-avem dreptul la aceasta. Eu nu pot închide ochii față de faptul că, exact pe parcursul vieții mele a existat și un Hitler și un Stalin și un Roosevelt, și un De Gaulle, și un Churchill, dar și popoarele care li s-au supus, sau care le-au asigurat sfârșitul glorios ori tragic. Nu trebuie neapărat să-i numesc, sau să caut a le descifra elementele biografice; dar epoca în care ei se înscriu nu-mi poate fi indiferentă, chiar dacă personajele mele sunt altele, fiecare cu motivarea psiho-somatică, morală sau amorală, politică sau apolitică, formată social sau instinctual și definită în relațiile cu semenul, cu mediul, cu orânduirea sau cu perspectiva istorică pe care o servește. Am spus: cu toleranțe de informație livrescă de câte 25 de ani înaintea sau în urma lui, secolul care m-a marcat nu-mi poate fi indiferent. Iar ideile i le pot respinge, dar nu am dreptul nici să i le ascund, nici să i le edulcorez, nici să i le minimalizez. Suntem oameni trăitori în timp, iar literatura pe care o practicăm nu are cum să nu fie exprimarea unei asemenea trăiri, și din punct de vedere ideatic, și din punct de vedere estetic și chiar din punctul de vedere al credințelor pe care ni le asumăm, la abandonăm, sau pretindem că ne îmbogățim cu ele.

F.P.
Să înțeleg prin asta că vă justificați față de acuza pe care v-o aduce un istoric literar?

C.L. Istoric literar sau critic literar?

F.P.
Faceți  deosebirea între aceste preocupări?

C.L
. Nu atât între ele, cât în interiorul lor.

F.P. Considerați că ele pot exista complementar?

C.L. Nu că „pot”, ci chiar așa există; chiar așa se pot manifesta mai bine în actul creator al aprecierii  critice sau al situării critice a operelor literare care - dacă nu de la Zoilos Homeromastix,  cel produs aici, în lumea tracă precum și criticii noștri moderni, dar lapidat la Chios pentru practicarea nelegiuirii devenită astăzi profesie onorabilă  -  măcar de la Boileau și Bossuet încoace, demonstrează că, pe lângă lectură au nevoie și de clasificare. Iar această clasificare e o operă de creație în fața căreia nu glumesc când spun că mă înclin totalmente respectuos și convins de utilitatea actului critic, a exercițiilor de admirație, de explicare și situare, dar și de eradicare pe care le face un critic literar dedicat și exersându-și cu inspirație sistema.

F.P. Dar în interiorul despre care vorbeați?

C.L. Acolo e eltceva și acolo e buba. Pentru că se numesc  istorici literari și cei care îngrijesc o ediție, adică fac operă onestă de grămătici și de redactori aducând la zi, sau explicând la zi sau adaptând la zi opere literare de pe parcursul istoriei literaturii, dar și cei care alcătuiesc adevăratele istorii; adică au și informația generală dar și o anumită sistemă de abordare, un anumit unghi din care privesc fenomenul în ansamblul său, categorisind fiecare operă într-un anumit context, cu atât mai bine stabilit, cu cât personalitatea istoricului este mai pregnantă, iar preferințele sau observațiile sale mai bine definite. Tot așa cum se numesc critici literari și simplii cronicari, recenzenți cu bucata care, atiunci când sunt de bună credință fac strictă operă de informare gezetărească, la fel cu colegii lor pe alte domenii, de la sport la cronica mondenă, la cea gastronomică sau judiciară, sau altele de pe o gamă foarte largă de la cronica ideilor până la cea meteo. Aici nu e vorba de nici o clasificare, ci de strictă informare asupra faptului la zi. După cum am precizat: dacă e făcută profesional și onest. Pentru că, dacă nu, recenzentul devine în fond un manipulator de opinie publică, în serviciul unor găști, unor persoane sau unor interese de altă natură. Dar, mai rari, presupunând mai mult talent și mult mai multă cultură, dintre aceștia fac parte și adevărații critici literari, cei care - iată, iarăși revin la obsesia mea de sistemă: și-au format una.  Cu alte cuvinte, chiar dacă scriu periodic și despre cartea la zi, au o viziune de ansamblu, își exercită judecata de valoare sincronizând și diacronizând în același timp observația, fiind capabili să pună un anumit diagnostic și să catalogheze cum trebuie poziția operei comentate în așa fel încât, atunci când âși scrie recenzia, se ocupă de faptde un capitol sau un subcapitol al unei întregi istorii literare în viziune proprie. Ceea ce dă și farmec dar și valabilitate aprecierii critice. Aici ajungem, de fapt, la complementaritatea despre care vorbeam inițial; complementaritate care conducea cândva la actul creator profesoral al criticii de direcție, iar, în contemporaneitate, poate ajunge chiar la înalte cote, trudnice și pretențioase, de filosofie a literaturii, de sociologie a ei sau, dacă vreți, chiar și de teologie pentru că, importantă este o aprofundare analitică a informației propriuzis istorice. Din păcate, adunându-și lucrările în volume compacte, toate cele patru categorii de practicanți ai criticii literare despre care am vorbit cu mai mult sau mai puțin respect, pot ajunge la pretenția că au alcătuit istoria unei anumite literaturi, sau a literaturii dintr-o anumită perioadă. Ceea ce nu e deloc așa; pentru că, tocmai aceste  antologări de articole scrise separat și puse cap la cap, chiar dacă au informație, nu au sistemă și nu dovedesc a se ghida după vreo grilă sau criteriu de apreciere, sau metodă de catalogare,râmânând simple culegeri de articole depășite în timp.  Spre a nu lăsa unor asemenea confrați impresia  că-i subapreciez, le ofer o condiție de asemănare la superlativ: Nicolae Iorga. A scris și el o istorie a literaturii; și, încă, destul de vastă; dar nimeni nu o mai consideră astăzi printre criteriile de referință în aprecierea actului literar. Tocmai pentru că Iorga s-a bazat pe geniala sa informație istorică, dar nu și-a pus probleme de filosofie a creației literare...  Poftim! M-ai obligat la mărturisiri și în direcția aceasta. Spune-mi despre ce istoric literar e vorba și îți spun eu din ce categorie face parte.

F.P. In „Dicționarul general al literaturii române”  editat la Institutul Academiei, Teodor Vârgolici scrie între altele:  „... Leu s-a lăsat, ca și alții, sedus de propaganda lozincardă a Partidului, apoi i-a servit pe cei care o impuneau în literatură, răspunzând prin scrierile sale mai tuturor comandamentelor politice ale momentului”. Spuneți-mi:  cum comentați această apreciere?

C.L.  Cu toată seriozitatea umorului meu.  Toader mi-a fost bun prieten și, ori de câte  ori am fost pedepsit, sau dat afară, sau obligat să renunț la vreo funcție pe motive de cadre, turnătorii, lucrături ori răscolire biografică de familie, când rămâneam șomer (și mi s-a întâmplat de mai multe ori) el era printre cei care veneau să mă consoleze. Și o făcea la modul foarte altruist spunându-mi : „Sunt îngrozit; dacă o să mi se-ntâmple și mie așa ceva, că și eu sunt băiat de popă?!”... Norocul lui a fost că nu i s-a întâmplat, iar al meu că eram nepot de episcop.  Dar, așa cum eram, cu petele noastre autobiografice, eu cred că ne apreciam și chiar ne ajutam în fața pericolului comun al cadriștilor sau al carieriștilor care făceau caz de autobiografia curată. Ceea ce, pesemne, i-a rămas ca o sechelă. Pentru că sunt convins: La vârsta asta la care intelectul poate să nu  mai fie propice unora, când a început să scrie pentru dicționar, Toader o fi crezut că i se cere o referință  de cadre și m-a încondeiat în așa fel încât să crească încrederea tovarășilor în  persoana mea, garantând prin propriul său exemplu serviciile pe care și eu le-aș putea aduce. Îi mulțumesc pentru că, una peste alta, trebuie s-o recunosc: E o foarte flatantă apreciere când cineva te asemuie cu propriul său eu;  pentru că, în general, despre noi înșine avem impresia cea mai bună. Or treaba cu „i-a servit pe cei care o impuneau...” este un subtil autoportret al ultrabătăiosului nostru istoric literar, specializat în edulcorante prefețe și postfețe. Dacă ar fi adăugat la asta și perseverenta preocupare pentru micul ciubuc, autoportretul ar fi fost perfect.

F.P.Pornind de la comentariul lui T. Vârgolici vă întreb: Considerați că scriitorul, creatorul în general, trebuie să fie „un om al timpului său”, să-i reflecte neapărat problemele, ideile, tezele? Dacă da, argumentați. Dacă nu, explicați.

C.L. Se pare că am făcut-o mai înainte, dar invers. Adică am explicat de ce da și am argumentat de ce nu.

F.P. Exact.

C.L. Păi vezi!...  Asta, tocmai pentru că nu pornisem de la comentariul lui Vârgolici. Crezi că mai e nevoie?

F.P. Nu. Tocmai de asta am ținut să subliniez.

C.L. Iar eu îți mulțumesc pentru subliniere. Nu vrei să-ți spun nici din care dintre cele patru categorii face parte amicul meu?

F.P. Cred c-am înțeles.

C.L. Bun. Atunci putem merge mai departe și, ca să nu fiu redundant, am să argumentez și-am să explic ce mi-ai cerut, într-un alt mod.

F.P. Cum?

C.L
.Cum face oricare autor povestindu-și cartea. Și fiindcă mi-am mărturisit căutările minimaliste, o voi face cât pe scurt cu putință.

F.P. Am înțeles: Cât de scurt se poate vorbi despre  1.100 de pagini bine îndesate cu proză.

C.L. Îndesate cu personaje ale epocii. Personaje specifice epocii, personaje caracteristice epocii, personaje condamnate sau avantajate de ea și, în ori ce caz, marcate. Personaje bine marcate de epoca în care au trăit. Asta este confuzia pe care o poate face un profan din afara literaturii; dar un profesionist din interiorul  ei nu are dreptul: A nu confunda nici filosofia personajului respectiv, nici pledoaria lui cu filosofia autorului; a înțelege cele ce spunea Balzac despre funcția de „secretar al societății” pe care și-o asumă scriitorul.

F.P. Ce exemple puteți da?

C.L. Exemple de natură auctorială și care definesc acea condiție auctorială: personajele pe care le creezi.

F.P. Iar personajele acestea le considerați legate de epoca pe care o trăiesc, după câte înțeleg?

C.L. La mine întotdeauna. Pentru că eu sunt un spirit legat de realitățile din jur și dedicat acestor realități până la a suferi pentru ele! Acesta este temperamentul meu, formarea mea, tradiția mea de familie; într-un asemenea sol se află rădăcinile mele, din  el se hrănește cultura mea, prin el îmi priectez și, dacă pot, îmi și construiesc ambientul cultural în care vreau să trăiesc. Nu vorbesc pentru alții. Sunt un pluralist convins că pe lume există tot felul de temperamente care au voie să se manifeste cum vor ele. Așa că sunt un luptător pentru dreptul fiecărui scriitor de a descrie lucrurile așa cum le vede el; pentru că numai dacă o face cu sinceritate talentul i se poate manifesta cu adevărat și poate ajunge la cotele superioare ale exprimării artistice. Cote de exprimare artistică asupra cărora se răsfrânge actul evaluării și al aprecierii critice. Care este act de studiu estetic, act de studiu psihologic, act de orice fel de studiu de artă vrei, dar nu act de apreciere partizană sau de gașcă. De unde  crezi că se trage spiritul  de gașcă ce fărâmițează și compromite viața literară de azi? De la aspectul oficial partizan pe care i l-au dat bolșevicii! Oficialitatea bolșevică a direcționat actul critic pe stricte interese de partid. Ceea ce, înainte, nu-și permiteau boierii literaturii, ei păstrându-se în lumea artelor ca esteți olimpieni și obiectivi, chiar dacă preocupări mai meschine le dădeau și roluri politice. Mârlanul marxist ajuns la putere, însă, a considerat de dreptul lui să catalogheze și actul de frumusețe, direcționând critica numai pe interesul partizan. La așa zisa revoluție din 1989, când s-au spart toate puterile centralizate, cioburile acestora din literatură s-au transformat în găști care, ca și la partid, apreciază numai ce convine intereselor lor și, ca la cadrele de pe vremuri, își impun numai oamenii lor. Un partizanat la scară mai redusă , care ne face să nu uităm că actul de studiu partizan s-a proliferat odată cu marxismul, care a stabilit ierarhia falsă a alegerii subiectelor și  nu a tratării lor. În realismul socialist, politrucii semnatari de cronici pentru îndrumarea artei dădeau o notă mult mai bună portretului intitulat „Muncitor cu floare” decât aceleiași pânze dacă ar fi fost intitulată „Bărbat cu floare”... Poate că am deprins și noi asemenea șmecherii supuși fiind  dictatului epocii. Dar, vorbind despre mine, îmi reclam dreptul de a cere cititorului mărturia spunând: Da; îmi iubesc personajele prin care descriu epoca, chiar dacă urăsc epoca în care îmi evoluează personajele sau simt nevoia să ricanez la inadvertențele la care mă obligă epoca.
- Cu alte cuvinte: autorul legat de epocă prin personajele sale care sunt legate de epocă.
- Bine spus „cu alte cuvinte”. Și, știi de ce? Pentru că în cazul și în momentul de față dumneata ți-ai propus să vorbești despre un autor, iar autorul acesta pretinde că vorbește prin personajele sale... Dar răspunsul meu este pozitiv: Da, nu spun că toți scriitorii fac sau trebuie să facă asta, dar eu sunt unul dintre cei care vorbesc despre destinul epocii prin destinul personajelor.
- V-am rugat să exemplificați.
- Bine-nțeles. Uite, am să aleg dintre titlurile mele un roman de sine stătător. Nu face parte dintr-un ciclu. Nici din cel al romanelor cu personaje istorice, nici din cel al „Păcatelor mai noi”, cu personajele secolului de care  ne-am despărțit recent. E o poveste de dragoste pe fondul perioadei triumfaliste din istoria colectivizării, se cheamă „Prețul dragostei, al credinței și al urii”, iar criticii din tagma superficialității niciodată combative  a lui Vârgolici, dirijată smerit-ciubucărește spre laudativ și glorificare socialistă, l-au trecut la capitolul romanelor colectivizării, adică pe lângă renumitele și răsplătitele în epocă „Pâine albă”, „Setea”,„Bărăgan”, „Cuscrii” , „S-a dumirit și moș Dumitru”(propaganda „dumiritistă” din realismul socialist – adică dumirirea țăranului că n-are altă cale... dacă vrea să nu fie strămutat sau arestat) și, nu mă ascund după deget, chiar volumul meu de reportaje „Cu mâinile noastre” . Dar personajul meu este o jună tehniciană care se îndrăgostește de un foarte îndrăzneț agronom, spirit novator iubit de țăranii pe care nu vrea să-i mintă și se luptă cu conducerea comunei  și a colectivei care raportează nereale producții triumfaliste îmbuibându-se personal și scoțându-și pierderile pe spinarea oamenilor. Pedepsit de conducătorii pe care-i critică, inginerul este alungat, iar fata rămâne singură ducând greul și plătind marile amenzi imputate celui pe care-l iubește. De asta se cheamă „Prețul dragostei al credinței și al urii”; s-a făcut după el și un film „Casa dintre câmpuri”  simbolizând pustiul de lagăr din afara satului, în care sunt izolați cei doi tineri  de conducerea îmbuibată care defilează triumfalist cu cifre false și are puterea de a pedepsi pe oricine crâcnește.  Asta este povestea și calculează ce se întâmplă cu simbolistica ei dacă o raportezi la nivelul întregii țări, sau a elitelor conducătoare ale anului 1978, când a apărut cartea. Norocul meu că, fără a citi, critica slugarnică a epocii  care redacta sintezele de gen:  ”Triumful literaturii și artei în epoca de aur” la editura condusă de Vârgolici, a plasat titlul, desigur, la capitolul, să-l numim: „Triumful agriculturii socialiste în literatură”, nu?!... Tot așa cum, la capitolul „Triumful construcției socialiste în literatură”, de unde, de asemenea, se inspiră cei care fac articolașele de dicționar, era menționată și piesa mea de teatru „Fata bună din cer”  după care s-a făcut filmul „Cota 2516”. Ale cărei personaje, trei tineri disperați și cu probleme „în lumea de jos”  se angajează la un șantier din creierii munților  -titlul inițial al filmului chiar a fost „În afara lumii”, dar nu l-a acceptat conducerea de atunci.  Trei tineri disperați, deci, refugiați în afara lumii socialiste, pe care un personaj demagog triumfalist din conducerea de partid, căruia i se spune nici mai mult nici mai puțin decât „Nea Neicu”, îi biciuie cu discursuri demagogice transmise către cortul lor amărât, din biroulul lui de sediu bine modernizat, prin difuzoarele radioului, vorbind despre  „marile performanțe ale tehnicii socialiste”  când viața lor e periclitată de prăbușirea unui hârb vechi cu care trebuie să lucreze. Acest  Nea Neicu există numai ca o voce terorizantă care răsună dictatorial peste hăuri biciuindu-le munca primitivă și riscantă, iar tinerii care au părăsit realitățile de jos disprețuindu-le, trăiesc pe vârf de munte drama și revolta de a nu mai avea unde să fugă. Luați filmul și vedeți-l, cu toate că au fost amputate multe dintre situațiile revoltante ale piesei tipărite. Se află în arhivele televiziunii, la fel cum piesa de teatru se află în evidențele triumfaliste și edulcorante ale rapoartelor criticii de specialitate făcute prin înșiruirea de tiluri la capitolele unde se înscriau „realizărili” din domeniu .

F.P. „Realizărili”, da? Cu toate conotațiile date de personajul care le pretindea,le accepta chiar dacă nu erau adevărate și chiar le prelua prezentând rapoarte triumfaliste pe baza lor. Asta era nesimțirea și sfidarea personajului care, altfel, la condițiile de dictator, prezenta și unele calități pe care nu le mai au astăzi prăpădiții care l-ar imita, dacă am mai fi proști să le dăm apă la moară.

C.L. Întrutocmai: Personaj. Pentru că l-am avut personaj nu numai aluziv, cum ar fi acel „Nea Neicu” care obținea aplauze inverse în reprezentările piesei mele de teatru. L-am avut personaj real, așa cum mulțumea el aplauzelor la marile manifestări de 23 august, cu toate că nu avusese  nici o contribuție până pe 31 august când a  apărut pentru prima dată urând bun venit tancurilor sovietice care ajunseseră la bariera Colentina.

F.P. Vorbiți despre romanul dumneavoastră dedicat răsturnărilor din vara lui 1944?

C.L. Da: „Romanul unei zile mari”.

F.P. A avut mare circulație.

C.L.Peste trei sute de mii de exemplare; ediții în chineză și în rusă iar, anul trecut, a apărut la Boston și o ediție în engleză.  Dar toate astea după ce a stat vreo doisprezece ani sub obroc.

F.P. Știu, ați scris asta pe ultima copertă din prima ediție.

C.L. N-am avut eu curajul să scriu chiar asta; sau, oricum, n-aș fi fost lăsat. Am scris că „această carte vede lumina tiparului dup  15 ani de  elaborare”. Chipiurile aș fi lucrat la ea  15 ani. De fapt, lucrasem vreo trei, iar doisprezece au fost de tocmeală cu cenzura, așa cum se obișnuia în epocă dacă autorul avea răbdare sau zile. Am dat o asemenea formulare pe care au trebuit să o accepte și a apărut cu litere mari pe coperta ultimă a cărții. Dar publicul cititor pricepea; pe vremea aceea exista confidența între autor și cititor; comunicau într-un limbaj criptic, la un mod esopic, așa cum erau „fitilele” din bancuri, poantele sau „cârligele” din teatru, metafora  din poezie sau aluziile ori anumite direcționări printre rânduri pe care o căpăta proza. Asta a condus la o întreagă literatură esopică în care se defula și autorul și cititorul sau spectatorul. Dar la un mod mărunt, nu deosebit ee combativ, ca să-ți poți apăra pielea de „organele” dictaturii. Se ajunsese la un  întreg sistem al „literaturii cu fitile” în care ne defulam, ne mai ajungând la reacții cu adevărat bărbătești, așa cum ar vrea să se laude unii că au fost „rezistenți”.  Au fost ca-n gluma aceea cu „fac pipi pe comunism”. O știi?

F.P. Are mai multe variante; care-i a dumneavoastră?

C.L. Cu o asemenea replică, spusă mai pe șleau, se laudă unul, iar cei în fața cărora se laudă nu-l cred spunându-i că nu se vede. Dar el, neînduplecat în a se da mare erou spune: ”păi sigur să nu se vede dacă nu mă deschei la pantaloni!”...

F.P. Dumneavoastră v-ați descheiat la pantaloni?

C.L.Cu toată sinceritatea, nu. Trecusem prin lagăr, prin închisoare și prin anchetele securității încă din tinerețe și învățasem lecția.

F.P. Care consta în ce?

C.L.În a găsi paleative, precum cel despre care am vorbit la formularea de pe coperta a patra.

F.P.Mai aveți și alte exemple?

C.L. Câte vrei, răspund eu autoflagelându-mă, dar și mulțumind lui Dumnezeu că am apucat să trăiesc  și un sfert de veac fără cenzură, chiar dacă u se mai cumpără cărțile așa cum se cumpărau odinioară. Un sfert de veac păcătos, e adevărat; că așa sunt acești bicisnici ani pe care îi trăim; dar  măcar libertate de a ne exprima, avem.

F.P. Tocmai de asta vă cer amănunte din amintirile de pe vremea când n-aveați.

C.L. Acest „Roman al unei zile mari” , care a ajuns la tiraje uriașe (pentru nivelul nostru de circulație a cărții, fiindcă, dacă vorbesc despre ediția în chineză, acolo 500.000 de exemplare nu reprezintă mare performață) are ca personaje, împreună cu camarilele lor, pe mareșalul Antonescu, Hitler, Iuliu Maniu, regele Mihai, Pătrășcanu, Bodnaraș, C.I.C. Brătianu, Titel Petrescu, generalii Sănătescu, Emanoil Ionescu, Dămăceanu și alții din cabinetele militare ale lui Churchill, Roosevelt, Stalin – toți cu câte un rol în acele evenimentele când, așa cum spune un comentariu  din New York Times despre evenimentele descrise de mine, „Bucureștiul devenise placa turnantă a războilui care dura de patru ani”.
Orice interpretare și calificativ i-am da, acea vară este, deci, un moment important privind prezența României în lume, căruia de-abia în toamnă i s-a știrbit din importanță prin celebrul acord Churchill-Stalin privind zonele de influență: „ Grecia - 90% Aliații, 10% URSS; România 90% URSS, 10% Aliații”. Iar cartea arată cum intră în acțiune și cum reacționează aceste importante personaje. În legătură cu asta, chiar precizez că recenta ediție apăprută la Boston, pesmne tocmai ca să atragă interesul cititorilor de limba engleză, are drept supratitlu pus de editorul american: „Roosevelt, Churchill, Hitler, Stalin și rolul lor surprinzător în Europa de est în 1944”. Deci, precum vezi, toți își vor subliniat rolul ân istorie, așa că îi înțelegi pe lingăii și profitorii dictaturii care mi-au condiționat încă de atunci apariția cărții dacă arăt și „care a fost rolul tovarășului și a tovarășei”. N-a fost niciunul; m-am convins  și după ce a apărut cartea; chiar dacă mă repet, îți voi aminti imediat lucruri pe care le-am relatat și le-am declarat public de mai multe ori. Dar eu a trebuit să lel găsesc un rol, măcar sub forma de prezență în carte, dacă n-au avut-o în acțiune; așa că,fără să spun de la mine nimic, am permis editurii să introducă parazitar în carte, dar și ușor de scos la o nouă ediției fiindcă  nu făcea corp comun cu capitolele în care se desfășurau evenimentele reale, biografia ei și a lui. Ba chiar am acționat și, ca să nu se pună unele biografii prea gogonate, am luat de la prietenul meu Cristian Popișteanu  niște fișe mai sobre pe care le avea el redactate pentru „Magazin istoric” de Constantin Matichescu și am insistat ca acelea să fie publicate. Așa a apărut cartea „după cincisprezece ani de elaborare”.

F.P. Am înțeles manevra dumneavoastră și vă mulțumesc  pentru dezvăluire.

C.L. Stai, domnule , că nu-i asta dezvăluirea; ai răbdare să-ți „dezvălui” întreaga poveste; pun „dezvălui” în ghilimele, pentru că am mai publicat-o de vreo câteva ori, dar n-am pus-o în legătură cu detractorii mei, care din când în când  mai mușcă din ea făcându-se că atunci au descoperit adevărul despre mine, pe când eu mi l-am descoperit singur, liber și nesilit de nimeni, de vreo douăzeci de ani încoace!

F.P. Stau. Stau și ascult.

C.L. Am profitat de interesul deosebit care s-a creat în jurul acestei cărți și i-am trimis-o lui Ceaușescu împreună cu o scrisoare în care-i ceream audiență  pentru a-i pune întrebări în vederea unor completări la viitoarea ediție. Scrisoarea, bine-nțeles c-am scris-o în limbajul de omagiu al epocii, mai ales că nu era vorba de un omagiu gratuit, ci de un interes însemnat al meu ca autor care voiam să-i smulg vreo declarație importantă – iar o asemenea miză, merita orice fel de plecăciune. Iată despre ce era, în fapt, vorba: Ceaușescu,pec are, în lagărul de la Târgu Jiu, Gheorghiu-Dej îl ținea un fel de băiat la toate, a părăsit lagărul cam cu trei luni înaintea patronului său. El a ajuns în libertate la sfârșitul lui mai, începutul lui iunie, în vreme ce Gheorghiu cu Chivu Stoica au fost luați de Maurer îmbrăcat în ofițer neamț spre sfârșit de august, că s-au încurcat și la Vâlcea la popa Marina cu „Mănăstiri-maici-chef” și n-au fost de găsit la 23 august, fiindcă nici în lagăr nu mai erau, nici pe treabă nu se puseseră. Oricât am scormonit prin documente ca să văd dacă înafară de Pătrășcanu și Bodnaraș care era direct agent sovietic, au avut vreo contribuție, n-am reușit, cu toate că ziarele festive scriau în fiecare an despre „rolul conducător al tovarășului Gheorghiu” . În săptămâna cea mai fierbinte urmând arestării Antoneștilor, nici urmă de  ei. Numele lui Ceaușescu apare primul, la 31 august când este delegat, dar nu se spune de cine, să iasă-n întâmpinarea tancurilor sovietice la bariera Capitalei dinspre Colentina, iar al lui Gheorghiu, mai târziu. Reprezentantul comuniștilor în guvern și-n toate acțiunile e Pătrășcanu, ceea ce convinge că el a acționat de unul singur, mai ales că, după ce-i preia în aceeași seară pe Antoneștii arestați la Palat, Bodnaraș dispare și el... Ceaușescu m-a primit voios, într-o stare bună, după cum spuneau secretarii lui care-i urmăreau reacțiile și, în loc de timpul scurt de audiență care se prevedea, m-a ținut peste treizeci de minute, notate amănunțit, chiar și cu secundele respective, de aceiași secretari care m-au felicitat pentru performanță, asigurându-mă că rar se-ntâmplă așa. (Se povestea că Baranga, vrând să i-l toarne pe Zaharia Stancu, i-a cerut o audiență spunând că vrea să-l felicite de ziua lui.  Ceaușescu l-a primit în picioare, i-a ascultat fraza de felicitare, i-a strâns mâna spunându-i mulțumesc și s-a-ntors spre masa de lucru, semn că audiența se terminase. Oricât de bun autor de replici era dramaturgul, a ieșit cu turnătoria-n gușă, exact așa cum intrase; și a mai conlucrat fericit cu conu Zaharia încă multă vreme, pe aceeași bază de sinceritate colegială). Ce zici?

F.P. Foarte nostim capitol de istorie literară; dar m-ar interesa și mai mult ce-ați convorbit cu Ceaușescu.

C.L.Păi, asta-i, că n-am „convorbit” în adevăratul înțeles al cuvântului.

F.P. Atunci?
 
C.L. M-a poftit să iau loc, avea cartea pe masă alături multor dosare aranjate pe căprării de scretari, cu aceeași meticulozitate de ordine militară cu care auzeam că, oriunde  s-ar fi găsit, la reședința din București, de la Snagov, sau alta dintre cele vreo patruzeci din țară, ei îi aranjau pe noptieră, alături de pastilele anticonstoante, cartea despre Napoleon, exact la pagina la care o lăsase noaptea trecută, oriunde în altă parte dormise.

F.P. Dar ce v-a spus? Ce-ați aflat?

C.L. Păi, dacă el m-a fiert pe mine, lasă-mă să te fierb și eu pe dumneata!...  Mi-a mulțumit pentru carte mai mult demonstrându-mi că o are în atenție și m-a ascultat foarte politicos. Eu i-am spus direct cele constatate:  Că Gheorghiu-Dej, pe unde-o fi întârziat că a ajuns tomnatec în București, nu mai era mare pagubă pentru istorie; dar Domnia Sa Nicolae Ceaușescu, dacă a ieșit cu trei luni înainte din lagăr, desigur că a avut o importantă misiune de partid cu care se ducea la organizațiile aflate în libertate, făcând legătura cu conducătorii închiși și realizând o și mai puternică conjugare a acțiunilor glorioase pe care partidul le avea în ilegalitate, ajungând la victorie!...Nu?... Așa presupune toată logica faptelor pe care le deduc din imensitatea de documente studiate, numai că n-am găsit nici un amănunt, nici un detaliu în această privință,și-l rog să-mi spună cum crede Domnia Sa că... Da: Cum crede Domnia Sa că...

 F.P. Iar Domnia Sa cum credea ?

C.L. Păi asta-i, că mi-a răspuns cu întrebare. Cunoscuta lui șiretenie, cu care te privea  oblic, a reacționat foarte inteligent, încât mi-a poruncit:
 - Dar dumneata, cum crezi?!
- Eu cred că au fost acțiuni mari și susținute, de vreme ce partidul a ajuns să triumfe  și să conducă țara până-n ziua de azi - m-am situat eu pe o anumită cale logică  ce-mi mai atenua din constatarea pe care nu puteam să i-o ascund: ... Cred că trebuie să fi fost așa ceva, dar nu există nici un document, nici o mărturie, credeți-mă, am căutat și-n arhivele siguranței, și-n arhivele armatei, am stat de vorbă cu toți ilegaliștii implicați, dar n-am găsit nimic, nici o referire; de asta am apelat la dumneavoastră rugându-vă să vă amintiți tot; e un moment important din pregătirea actului de la 23 august și trebuie să-l prezentăm ca atare... Atunci s-a luminat la față și mi-a spus apăsând pe „r”-ul acela hârâit: „Ai dreptate; trebuie prezentat ca atare!”... – apoi , parcă autoconvingându-se și pe sine, în timp ce eu notam de zor în carnetul cu care venisem sperând să-l umplu, a rostit și mai ritos: „Trebuie prezentate toate meritele luptei din ilegalitate; trebuie arătat eroismul și sacrificiile; trebuie ca tineretul să-nvețe bine din experiența marii istorii a partidului nostru, să ia exemplu și să ducă mai departe... Da: mai departe, bine educat, luând exemplul faptelor dinainte” ...  Eram fericit; notam cu viteză și apăsare, ca să nu pierd ceea ce putea face din el un personaj adevărat al cărții, singurul despre c are, cele trei luni lipsite deinformație, puteau aduce ceva, față de cele nu deosebit de semnificative pe care le aflasem până atunci despre ilegalitate. Notam  de zor și când, în retorica lui, din fotoliul lui prezidențial, a ajuns a doua oară să spună:  „...Luând exemplul faptelor noastre dinainte...”, mi-am permis să subliniez: ”Exact, tovarășe Președinte: Faptele!... Faptele cu care voi completa cartea la ediția a doua!”... Dar el era pornit. Discursul lui format din module pe care le știa bine pe dinafară,  combinându-le altfel, sau repetându-le, în funcție  de situația în care vorbea, se desfășura pe arii largi alimentându-i  discursiva paranoie; și nu mai puteam să-l întrerup. L-am ascultat respectuos, cu supușenie chiar, însă, în afara câtorva semne cu care bifam unele  formulări-tip ale limbajului de lemn, carnetul meu a rămas gol, în ciuda celor treizecișitrei de minute și nu știu câte secunde cu care m-a onorat, conform registrului de evidență al Cancelariei Prezidențiale... Despre Gheorghiu-Dej știam măcar că-și petrecuse eliberarea în chefuri mănăstirești și lumești, de asta întârziind să ajungă în București și să acționeze în vreun fel;  dar despre Ceaușescu, nici măcar atât.  La ediția următoare, nu puteam adăuga decâtg acest sfert de frază:  „... a părăsit lagărul și... s-a avântat în luptă.”...  Unde, cum, în ce fel? Să deducă cititorul! Eu eram la fel de concret cum fusese și el în șiretenia  aia cu care privea la mine oblic, perorând lozinci și locuri comune... Vezi, au dreptate detractorii mei care folosesc din când în când această scrisoare pe care ți-o dau s-o pui în anexe: Nu merita să-i scriu atât de elogios!

F.P. Chiar vorbiți serios?

C.L. Poate că da; dar de unde aveam eu să știu că ei, pretinșii ilegaliști, chiar nu făcuseră nimic, ci doar își clamau peste tot meritele!?!... Că Pătrășcanu a fost un fenomen izolat de înțelegere politică a situației și tocmai de asta a plătit atât de crunt, sau că arestarea Antoneștilor  a avut ecouri îndelungi,  în periclitarea destinului țării?!!...Eu speram să găsesc un personaj pe ale cărui fapte să mă pot baza. Și, doar ți-am spus: Nimic  nu este mai important pentru autor decât personajele sale; iar aflarea motivațiilor lor cele mai autentice, este țelul superior pentru care autorul este în stare să facă orice. Ba chiar îl obligă profesia la așa ceva, cum îi obligă pe paparzzi să sară garduri, să se ascund-n tufișe, să fi insistenți, lași, lingușitori sau brutali, numai să reușească a fura imaginea. Aș spune că, la fel cum analistul politic scormonește prin orice mijloc spre a obține explicațiile autentice ale faptului politic, autorul unei cărți cu personaje trebuie să știe totul despre ele, obligat de profesie să facă orice pentru asta. Ei bine, eu am scris o slugarnică petiție de audiență, cum se scria orice adresare către mai mari în epocă; dar prin  ea mi-am dat seama și ce hram purta personajul meu și care era adevărul istoric. Lucrasem o altă perioadă de mulți ani la documentarea pentru romanul meu medieval depre Dracula și aveam la dispoziție toate textele cronicarilor Curții Otomane care sunt pline de adresări către Padișah de genul: „Și ca să ajung la marea și fericita cinste de a putea săruta papucul Măriei Tale, dă voie umilului și neînsemnatului întrutotul supus care-ți sunt, să șterg cu părul genelor de la ochii mei praful  de pe crupa fericitului armăsar pe care-l încaleci Măria Ta întru gloria lui Allah!”... Poftim scrisoarea, pune-o într-un asemenea context  și te vei convinge că e o biată banalitate pe care detractorii mei o lansează din timp în timp ca nouă descoperire,mai ales atunci când le sunt contracandidat.

F.P. Exact. Acum, că am epuizat subiectul personajului Ceaușescu, putem vorbi despre modul cum ați candidat recent la alegerile de Președinte al Uniunii Scriitorilor.

C.L. Putem; dar mai încolo. Deocamdată mai avem de lămurit câte ceva tot despre personaje, despre adevărul artistic, despre  maniere literare și extraliterare, adică năravurile de ieri și de azi. Așa că închei cele despre „Romanul unei zile mari” . Pe atunci, el făcea parte dintre cărțile cu probleme pe care politrucii, chiar dacă nu-i ducea mintea la argumente suficiente de acceptare sau respingere, preferau să le refuze, ca să nu-și  bată singuri cuie-n talpă. Bube-n cap însă aveau încercând a pune batista pe țambal când spuneau că nu există oferite spre publicare asemenea cărți . Iar noi, autorii, nu puteam demonstra contrariul decât obstinând ani întregi în chinurile și compromisurile  pentru a obține publicarea cărții. Chiar și cu concesii pe de o parte, pentru a reuși publicarea și, mai ales, recunoașterea unor adevăruri pe care și voiam să le spunem și aveam obligația de conștiință să o facem, de vreme ce ajunsesem a le scrie; ajujnsesem să ne dăm seama de ele și să le explicăm pentru cititor. Așa că nu trebuia să ne lăsăm rupți de cititorii noștri prin cenzură și trebuia să facem orice ca să obținem publicarea. Era greu; dar după ce, în fine, reușeam,  aceiași oameni care ni le ținuseră sub obroc le treceau la „realizări”; cărțile erau catalogate în rezumatecare spuneau numai pe jumătate ce conțineau ele, adică ce era convenabil pentru regim și interesele lui. Iar apoi, alte articole critice preluau asemenea formulări oficiale, autorii lor ne mai fiind obligați să le dea vreo atenție de fond textului integral.

F.P. Chiar așa?... Păi dacă ziceți să continuăm  pe tema personajelor și năravurilor din epocă, spune-ți-mi: Chiar credeți că se poate scrie despre o lucrare literară numai după titlu, după o mică prezentare de catalog editorial sau o sumară răsfoire?

C.L. Păi cititul, ehe, mai ales cu sublinieri și însemnări pe margine, e o trudă, nene!... Parcurgerea prozei a devenit un chin pentru performerii speculațiilor ușoare. În tinerețe, când voiam să mă amuz cu vreun asemenea amic îi spuneam : „Ia apucă-te tu numai și transcrie un roman de-al meu, și-ai să vezi ce muncă este pentru un nechemat!”... Cultura formată din prefețe definește dintotdeauna  această categorie intelectuală.

F.P. Și eu care credeam că superrezumatele de astăzi sunt numai o invenție a internetului!... Se practica, deci, dinaintea inventării acestui nodern  suport tehnic?

C.L. Prefețele făcute din prefețe, care la rândul lor citau alte prefețe, constituiau practica multor grămătici pomeniți când îți vorbeam despre cele patru categorii în care împart autorii de critică sau de  așa zisă critică literară. Proletcultismul făcuse un ritual din asta, ca să explice cititorului cum trebuie să înțeleagă izul comunist din orice operă clasică. Se formase astfel o adevărată industrie de ciubucari de pe marginea literaturii, care-și arondau clasicii monopolizându-i.  Nu vorbesc de Neculuță și Păun-Pincio în care se specializaseră marii critici de la partid care, când aveau nevoie de bani îl întrebau pe editorul din subordine: „Când îmi mai scoți un Neculuță?!”... Apoi avea grijă  ca apariția să fie mai la-nceputul anului, fiindcă erau bani mai mulți și nu se tăia din onorarii.  Cu timpul, însă, am început să-l aud și  pe câte unul din generația noastră spunând: „Bolitineanu al meu”!

F.P. Dar astăzi?

C.L. Cred că mentalitatea asta ciubucărescă se continuă cu succes la două dintre cele patru categorii de critică despre care ți-am vorbit. Viața trepidantă a superficialității noastre nu lasă timp de citit nici măcar pentru cronicarii care trăiesc din asta. Ca dovadă, uită-te la majoritatea recenziilor din reviste cum se reped asupra poeziei. De ce? Tocmai pentru că volumul de poezie, după ce că e mic, se pretează de minune la răsfoit și, dacă pretinzi că ai fler, în  câteva minute  scoți patru-cinci citate de strofe pe care  îți bazezi demonstrația critică și e ca și gata recenzia  ca s-o închei cu una dintre frazele tip despre „evoluția autorului în contextul poeziei contemporane”... Aprecierea prozei e dificilă tocmai pentru că nu permite așa ceva; meandrele metaforei ei sunt mult mai greu de depistat de la o primă ochire, lectura și meditația asupra ei se impune, de unde și ocolirea asumării răspunderii critice în cazurile de bună credință, când respectivul nu-și construiește textul critic din divagații, supoziții, generalități și o catalogare apriorică a autorului.

F.P. Adică, ați vrea să spuneți: „Să vorbești despre autor și despre operă fără  să-i cunoști personajele”?

C.L. Văd că m-ai înțeles. Într-adevăr, asta am vrut să spun: Că autorul, cel puțin acela de factura mea, pe lângă faptul că se referă cel mai bine la destinul unei epoci ilustrându-i trăsăturile sau aspirațiile prin modul cum își creionează și își pune în acțiune personajele, se și exprimă în legătură cu epoca prin destinul personajelor sale. În construcția unui roman, așa cum trag eu concluzia după ani și ani de practică, din confruntarea  personajelor cu epoca rezultă metafora pe care cartea vine să o reprezinte, proaspăt și original, atunci când iese de sub tipar. Pentru că, invers ca la cronicar unde „omu-i sub vremi”, ambiția lui de creator de personaje, în aparență, scoate omul de sub vremi, punând vremurile, tot în aparență,  sub destinul personajelor. Si chiar are un asemenea drept,  de vreme ce el le crează pe acestea, reflectând în ele vicisitudinile epocii.

F.P. Și aveți de la critică pretenția de a înțelege lucrul acesta, nu-i așa?!

C.L. Bunul simț m-ar obliga să răspund negativ, pentru că, de la critică, autorul nu trebuie să aibă nici un fel de pretenții. Cel mult, unele răspunsuri pot veni tot prin personajele sale. Și, tocmai datorită faptului că arta prozatorului constă în a se exprima prin caracterele pe care le crează („Emma c’est moi!)... Comentăm aprecierile critice răspunzând cu arta pe care o practicăm; așa că dă-mi voie să menționez aici cele douăsprezece titluri ale prozei care alcătuiește acest ciclu recent încheiat: Ciclul păcatelor mai noi cuprinzând 1100 de pagini despre FAPTELE de arme ale unor civili în SECOLUL războaielor mondiale, sau ce înseamnă PUTEREA prescurtat prin cele trei substantive scrise cu majuscule și argumentat prin punerea în frază/acțiune de verbele scrise cu literă mică. Aceste titluri, despre care se va vedea că s-au adunat încă de la debutul meu cu roman în 1954 și s-au întregit într-una până la această publicare în 2014, acoperă exact șaizeci de ani. Indiferent dacă în acest răstimp am scris și alte cărți, am avut preocupări și-n alte domenii, scriitorul care sunt a depănat șaizeci de ani de observație, de meditație de elaborare pentru întrunirea laolată a acestui ciclu, cu semnificațiile pe care titlurile lui le capătă prin punerea laolaltă. Este vorba și de semnificațiile artistice care mă preocupă, dar și semnificațiile sociale de care nu mă ascund și de la care nu mă dau înapoi.
Așadar, cele douăsprezece titluri sunt: „ Pe altarul revoluției”, „Ochiu Dracului sau ce înseamnă puterea”,  „ Hirsutul cel incognito”, „Noapte și Noiembrie”, „Glonțul și gândul”, „Cap pătrat sau fața medaliei”, „Începe politica”, „Puterea”, „Această viață sentimentală”, „Vremea rostirii libere”,„Politrucul”, „Rănile soldaților învingători”.  După cum se vede, sunt zece cărți publicate și înainte de 1989,ca dovadă nu numai că nu mi-e rușine cu personajele pe care le-am creat, ci subscriu și astăzi la destinul lor și la metafora pe care acesta îl reprezintă în confruntarea cu epoca. Și mai sunt două scrise în anii aceștia, când, apărând noi documente despre mișcările revoluționare de la începutul secolului trecut, despre tradițiile reale ca și despre provocările oculte care au condus la ele, despre misterele declanșării primului război mondial și crimele care au urmat răsturnărilor aduse de el ,mi-am permis retroviziunea peste acel sfert de veac despre care am vorbit. Astfel, acțiunea din cărțile ciclului se petrece de la rezonantul 1907 până la și mai rezonantul atentat de la Sarajevo; de la venirea lui Lenin pe ușa din dos a revoluției declanșate împotriva țarului până la crimele staliniste; de la mișcările sindicale și intelectuale de stânga, cu pregnantă tradiție în țara noastră ca și în toată Europa, la extremismele fasciste și bolșevice care se reunesc în interese până la declanșarea celui de al doilea război mondial. Ajung astfel la agresivitatea exportului de revoluție prin servicii secrete, oameni cumpărați și măsuri abuzive impuse cu tancurile, referindu-mă cu precăderea la istoria țării pe care o cunosc și la personaje a căror psihologie am cunoscut-o până și pe propria mea piele. Acesta este, în viziunea mea, SECOLUL, comentat prin FAPTELE lui pentru PUTERE.

F.P.  Și personajele trec dintr-o carte în alta, sau se perindă generații, așa cum se întâmplă în orice roman-frescă?

C.L. trebuie să mărturisesc faptul că am ezitat mult în fața termenului de „frescă”. Și nu din pricina  tehnicilor pe care ea le presupune în pictura murală, ci a accepției foarte bine explicată în materie de proză prin multitudinea personajelor și efectele artistice de glisare de la o epocă la alta, sau de la un mediu la altul,oglindind alegoric evenimente și mari perioade de timp. Termenul de „frescă literară” a căpătat o accepție atât de bine definită încât mă tem de el în egală măsură în care nu găsesc altul. Mă încurajează doar faptul că, în domeniul inițial, acolo de unde a pornit fresca, adică în arta plastică, adaptările și căutările de materiale, tehnici și modalități noi de exprimare sunt continue, acceptând subramuri creatoare care pun în valoare originalitatea fiecărui artist. Dar, despre asta, adică despre situarea pe un singur perete, vom mai discuta. Deocamdată avem personajele  și, în legătură cu ele pot răspunde cu fruntea sus, ca o mamă căreia nu-i mai pasă în ce maternitate i-a născut, sau în ce școală i-a educat, nici măcar prin ce chinuri sau greutăți au trecut, de vreme ce îi sunt alături și viața merge cu ei înainte. Pentru că eu nu le-am creat ca să fac servicii cuiva, ci ca să mă pun în serviciul epocii pe care-o reprezint cu toate aspectele, și mai limpezi și mai contradictorii. Din acest motiv am uzat de personaje din toate categoriile produse de epocă. Pentru că pe mine mă interesează și  victima și călăul; și țăranul supus unui destin teluric și fiul său disperat că i se  strâmbă destinul tocmai când a ajuns cărturar; și profitorul mărunt și licheaua căutătoare de profit personal sub toate formele, și  activistul sau liderul sindical mânat de intenții umane care se lovește de acesta; și omul care a avut o viziune prea  mare și prea livrescă trăgând ponoase de pe urma ei, și victima peste care trece tăvălugul istoriei, și cinicul care prin slugărnicie de partid face cea mai mare carieră. Eu nu mai fac greșeala pe care au făcut-o unele dintre personajele mele, să le supun unei selecții arbitrare de cadre scriind numai despre unii ci, dacă vreau frescă, fie că o numesc sau nu o numesc așa, am obligația să-i văd pe toți cei care au existat în epocă și, pe măsura capacității mele artistice, să-i găsesc fiecăruia și justificarea sau motivarea ca personaj. Nu ne jucăm cu istoria ne mai scriind despre secretarii de partid, numai pentru faptul că nu mai vrem să auzim de ei; și nici  ne mai referindu-ne la stânga fiindcă ne-ar place acum să fim considerați de dreapta!...  Asta trebuie să fie clar chiar și celor care nu au vreme să citească  o mie o sută de pagini în care, culmea, eu am pretenția că mă exprim pe scurt.

FP: Iar eu v-am îndemnat să vă exprimați ți mai pe scurt despre acțiuni  și despre personaje: Au ele continuitate de la o carte la alta, se repetă, revin, își duc destinul dintr-una-ntr-alta?

C.L. Ca să fie informația clară fără să ne întrerupem convorbirea, vă spun mai întâi că, o descriere sumară a fiecărui titlu, v-o pun la dispoziție ca anexă la acest interviu, sau ca subsol de paginat cu asterisc oriunde pomenim numele ciclului. Răspunsul propriu-zis e însă negativ:  Nu toate personajele au continuitate de la o carte la alta și sunt chiar cărți centrate pe personaje de sine stătătoare. Unitatea - despre care am spus câte ceva la început, vorbind despre efectele artistice subliminale și voi mai spune încă ceva mai la urmă - încerc să o creez prin trăirile pe care i le confer cititorului și prin propria lui meditație asupra modului cum își pun personajele probleme existențiale. Sunt personaje principale-n câte o carte, pe care abia le mai pomenesc în altele, așa, ca un semnal subliminal pentru cititor că vor reveni cândva, când acțiunea altei cărți o va cere. Sunt și personaje care aparțin numai unuia sau altuia dintre momente, dar se continuă prin altele de aceeași categorie sau de aceeași mentalitate. Sunt, de asemenea, drame comune, trăite de personaje disparate sau comunicări de natura subconștientului între personaje care există magic în spațiile diferite ale unor acțiuni diferite.  Dar toate aceste concomitențe își au rețeaua lor nevăzută în concepția mea despre ansamblul acestui ciclu, despre întregul pe care el îl reprezintă, atât în contextul operelor mele definitive cât și în fața cititorului care, neavizat, le preia ca atare. Totul subsumându-se în scopul provocării de interes pentru urmărirea firelor nevăzute ale unei acțiuni care are desfășurarea geometrică și calendaristică ascunsă sub impresia  „întâmplătorului” din viață. Care întîmplător, însă, e foarte bine condus; numai că de niște legi care nu țin de raționamentul imediat și terre-a-terre, ci de un inefabil care își are logica lui. O logică cu atât mai evidentă cu cât actul de lectură se produce alături sentimentului participativ al meditației asupra destinelor propuse, conducând până la completarea lor așa cum o poate face imaginația fiecărui cititor în parte. Sunt personaje care ar putea apărea și chiar părea  de la început ca agreate sau neagreate, ca pozitive sau negative, conform celui mai manicheist mod de gândire; și numai meditația asupra lor și a locului lor în cadrul evenimentului respectiv, numai situarea lor într-un complex de împrejurări care face apel la rezonanțe din amitirile proprii ale cititorului, sau lecturile sale, pot schimba unghiul de vedere asupra lor. Sunt, în același timp, personajele mele, cu care m-am pupat, m-am ciondănit, m-am confruntat și m-am complăcut o viață întreagă, în contextul unui asemenea secol.... Iar, pe de altă parte, sunt cărți întregi dedicate câte unui personaj care, în altele, are parte doar de câteva rânduri, ca și ciocniri între personaje ce se răsfrâng asupra altora cu care, în aparență, nu ar avea vreo legătură. Dar, mai ales, sunt pagini albe între cărți, între părți, între capitole, pe cât de mult dedicate meditației cititorului atent, pe atât de inutile celui care vrea doar să se distreze, sau să câștige un ban pe o recenzie făcută după ureche. Nu e ușor, recunosc, dar m-a fascinat elaborarea acestei tehnici, uneori insolite, alteori deliberat preluate: Tehnica povestirii continue de fapte cât mai diverse caracteristice epocii dar, care, până la urmă, trebuie să creeze senzația de coerență.

Pentru toate acestea aveam nevoie de un câmp de exprimare foarte bine definit și nu e nici o exagerare, nici o provocare inversă, când vorbesc despre minimalism. Pentru că, dacă îndrăznesc la termenul de „frescă”, o fac  numai cu precizarea absolut necesară de „frescă minimalistă”. Am discutat mult despre acest minimalism și încă mai discut. Tot pentru anexe, ca să nu stricăm coerența discuției noastre cu paranteze prea ample, îți voi oferi  extrase din corespondența mea cu scriitori pe care-i preocupă această modalitate de exprimare literară, adresată neliniștilor din spiritul contemporan .

F.P.  Astfel,  înțeleg că lăsând să vorbească și unele documente  de anexă, mai încheiem un capitol al discuției noastre. Promiteți că revenim cu un al treilea?

C.L. Promit. Iată o corespondență recentă cu unul dintre inițiații pe care i-am descoperit târziu, ca rod al unei inițieri făcute chiar de mine cuiva, într-o perioadă străveche și revolută... am discutat cu Mihai Ungheanu< apoi, de la el, a preluat și Silvestri,mai ales spre poezie, dar mă interesa șia sta.  cu care n-am apucat să discut decât puțin, luptele fracționiste literare rupându-ne, apoi l-am descoperit pe Grama  care, debutând ca poet, a preluat cândva idei de la Silvestri. Voi oferi tot pentru subsol sau  addenda o anexă privind fresca minimalistă)

 

 



ANEXE LA ACEST INTERVIU



O corespondență despre despre Fresca minimalistă


Iată o corespondență recentă cu unul dintre inițiații pe care i-am descoperit târziu, ca rod indirect al unei inițieri făcute chiar de mine cuiva, într-o perioadă străveche și revolută: Discutam într-o vreme despre minimalism cu Mihai Ungheanu; apoi, de la el, a preluat și Artur Silvestri dorința de cercetare teoretică, dar mai ales spre poezie. Pe mine, însă mă interesa și asta, dar n-am apucat să discut prea mult, luptele fracționiste literare de care mie puțin îmi păsa, rupându-ne. Eu am continuat și pe linia cinematografică ce mă pasiona, de acolo ajungând la a cunoaște efectul de „subliminal”. Este vorba de fotograma existentă pe parcursul filmării, dar nu îndeajuns repetată pentru ca, de pe retină, să ajungă și la conștiința spectatorului. Insesizabilă rațional, ea se păstrează de către nervul optic în cine știe ce zonă, adică se memorează pasiv și ajunge, când nu te-aștepți, în cine știe ce zone ale creierului. De aici mi-a venit și mie ideea de a pomeni, pe parcursul unei povestiri, nume, sau a aminti personaje din alte cărți, fără să le descriu în mod clasic, ci practicând  brevilocvența minimalistă. Astfel, în fața lipsei de răbdare a cititorului contemporan, care are nevoie de șocuri scurte, minimalismul se dovedește necesar și util în a-l readuce la funcția de cititor activ. Adică îi schimbă starea de contemplare/distracție în loisirul oferit de spectaculosul ieftin ți simpluț al bâțâielior plăcute sau urmăririlor polițiste, îl readuce la lectura participativă cu care devora în secolele trecute lungile descrieri romanțioase dar printr-un mijloc brutal, șocant, specific lui și epocii. Asemenea perfecționări am încercat eu să aduc tehnicilor romanești, apoi l-am descoperit pe Dimitrie Grama  care, debutând ca poet, a preluat cândva idei de la Silvestri, care le preluase de la discuțiile mele cu Ungheanu.  Și am început a schimba cu el mesajele pe care le reproduc mai jos:

 ...Tot azi,dragă Dimitrie, lucrând de multă vreme asupra unui mai vechi ciclu romansec al meu  - „FAPTELE-SECOLUL-PUTEREA” proiectat ca o frescă a secolului 20, am definitivat primul volum, lasând cc.a 500 de pagini din 1200; așa ca se prefigurează, cum ai spune tu, a fi „prima frescă literară concepută și scrisă în expresie minimalistă”, penetranța sugestiei încercând să înlocuiască lăbărțarea narațiunii.
 Salve!
  Leu
 ... Mă bucur și m-ar interesa să citesc și să constat această „minimalizare”.
Dimitrie
                ...Terminand cartea din atasament chiar astazi, cand calendarul il serbeaza pe cel ce ti-e patron, odata cu urarile  mele de sanatate si petrecere pe care voiam sa ti le trimit, dragă Dimitrie, mi-am amintit de faptul ca am mai vorbit despre ea intr-o corespondență privind romanul minimalist și ajungând la contradictia dimensionala de „frescă minimalistă”.
                Iar, daca minimalismul impus atat de cautari artistice cat si de graba/nerabdarea contemporana poate insemna „concentrarea de trăiri, imagini, sugestii și informație pe un spațiu minim”, atunci  putem presupune că fresca iși miniaturizeaza si ea bogăția de informație, fără a o reduce.
                Cam asa ceva am incercat eu; și ți-aș fi recunoscător dacă, parcurgând sau răsfoind textul, ai fi dispus să discutam puțin despre el când vei veni incoace. Eu am pus accentul pe informație, pentru că asta se poate cuantifica calculând cât s-a pastrat din ea, reducand descrierea exhaustivă din proza clasică, dar nereducând nimic din argumentarea eseistică pe care o încearcă studiul de destin in romanul politic.
                               La multi ani si petrecere frumoasă
                                               Leu

Sunt convins ca forma asta de expresie, mai scurtă, mai compactă, ți se potrivește de minune, dragă Corneliu. De asemenea, cititorul este stimulat, de la pagină la pagină, cu întâmplări, dialoguri interesante și vitale, nefiind nevoit sa treaca prin zeci de pagini de acțiune moartă (descrieri interminabile de parcuri, case, restaurante, etc.)
Cred că vremea romanului lung s-a cam dus, dacă nu este o serie de romane (istorice, stiintifico-fantastice, politiste), dar și acolo lumea "sare" peste descrierile prea lungi. Tineretul este "format" de computer, internet și învățat sa ajunga direct la subiect, la miez; de aceea această tendință de "superficialitate" în citit.
Romanul scurt, concis, intensiv și interesant are viitor mult mai bun decât "tratatele" lungi de sute/mii de pagini. Acest lucru este și mai evident la tratatele de filozofie!
Dimitrie Grama

Dragă Dimitrie,
Eu am să-ți răspund în continuare la cele ce discutam în mesaje trecute privind minimalismul și expresia minimalistă în artă, punând mai jos fragmentul respectiv dintr-un interviu care însoțește lansarea volumului meu de 1100 de pagini (este vorba de referirea la minimalism din cadrul părții a doua a interviului). Vei vedea acolo că, de vreo 30 de ani încerc formula unui roman minimalist, sau a prozei minimaliste care, paradoxal, apare prima dată în cărți groase, cum era „Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu. Discutam la vremea respectivă, în prezența tânărului pe atunci Artur Silvestri, cu Mihai Ungheanu  care scrisese o recenzie la romanul meu „Rănile soldaților învingători” unde experimentam  unele mijloace minimaliste. Remarcam faptul că, la Dumitriu, cu toate că textul se desfășoară pe linie clasică, faptul că nu mai face roman fluviu, ci sparge capitolele acestuia în nuvele de sine stătătoare, îi dă cititorului posibilitatea acelor pagini albe care rămân între nuvele și pe care fiecare le completează precum îl conduce imaginația proprie. Deci tu, ca autor, îl pui în starea respectivă și îl faci să participe și să-și continue povestea, ceea ce e mai plăcut pentru orice om căzut în meditație, care preferă să-și spună el însuși o poveste dormitând, decât să stea treaz și cu ochii în carte devorând textul. Pentru că prima stare e de meditație lejeră și învăluitoare alături de text și de autor, în vreme ce cea de a doua  presupune efortul fizic  la care supui organe și nervi din sistemul propriului tău consum de energie pentru recepționarea textului respectiv. Bine înțeles că una fără alta nu se poate, dar culmea este că, tocmai pentru a caracteriza conceptul de „lectură activă” care are și rolul formativ de cizelare a intelectului, trebuie să împletim efortul de lectură cu lascivitatea stărilor de meditație asupra ei, din care rezultă și cea„inspirată”, de imaginație proprie în legătură cu acțiunea ei.
Pornind de aici, eu am încercat și mai mult, chiar ca modalități de text, de frază și de trecere dintre fraze. Îi comunicam această preocupare a mea lui Mihai Ungheanu, critic de sistem și de preocupări în filosofia culturii, cu care aveam mari discuții, fără să ne înțelegem întotdeauna și fără să ne flatăm, ci înfruntându-ne bărbătește. La unele a asistat și a contribuit Artur Silvestri  care, nu numai că a recepționat, ci mi-a îndreptățit căutările recunoscând a-și da seama că el a remarcat așa ceva doar în poezie. Și atunci am început a inventaria fiecare dintre noi exemple de proză și, respectiv, poezie minimalistă, eu continuându-mi experimentul meu, iar el bucuros că îl pusesem pe o linie care avea să se constituie ca o preocupare a sa, nu creatoare de beletristică, ci în planul studiului estetic. Apoi, după mulți și mulți ani când, întâi prin vicisitudini politice, apoi chiar fizic,  și Mihai Ungheanu și discipolul său Artur Silvestri au început a-mi lipsi, să aflu din ce mi-ai spus că acesta din urmă a continuat discuția întreruptă între mine și el, prelungind-o sau adâncind-o cu tine și, pesemne cu alții. De asta te-am tot iscodit și am luat la cântar efectele de sugestie minimalistă din poezia ta, care sunt meritorii. De asta aș fi vrut să discutăm mai îndelung și mai regulat pe această temă  și, din când în când, ți-am trimis cărțile mele apărând separat, după cum îți amintești, cerându-ți părerea tocmai în această direcție. Acum ele sunt adunate într-un întreg despre care pot vorbi altfel și ca experiment și ca realizare; și ca intuiție sau invenție artistică, și ca text propriu zis de proză. Pentru că abia acum, exact și chiar cu acele pagini albe dintre aceste texte, care lasă loc meditației și imaginației cititorului, pot vorbi de un întreg pe care mi l-am dorit și pentru care am depus mari căutări. Și pe care l-aș numi  MINIMALISMUL LA COTA 2014,  tocmai pentru ca cei ce vor studia fenomenul, fie dezvoltat în proză, fie pe linia poeziei (pe care Artur Silvestri îl intuise din spusele mele fără să-l poată duce la capăt ca studiu estetic, deci o a treia linie), vor ajunge și la începutul acela care la Petru Dumitriu era nedeliberat. Pentru că, bine adaptat unei viziuni provenite din lecturi clasice, Domn’ Petru proceda novator numai din intuițiile talentului său care-l îndemnau spre a povesti trunchiat, frângând povestirea domoală sadoveniană, scoțând-o din prăfuirea ei molcom-orientală și depășind-o prin apropierea de mijloacele occidentale care inovau. Încercaseră același lucru, dar pe alte căi, mai precipitat jurnalistic Cezar Petrescu și mai aprofundat simbolistico-filosofic Camil Petrescu, fără însă a depăși structura arhitectonică bine sudată și compactă prin care se definea pe atunci romanul. Elementele de aerisire, prin  care să te joci altfel cu imaginația cititorului, inovând mereu altfel de „cârlige” către el și molestându-i în permanență imaginația cu care te urmărește,  așa cum fac regizorii moderni atacând din cu totul alte unghiuri desfășurarea textului dramatic și ne mai lăsându-l doar în cadrul scenei și la voia cortinei care se ridică și se lasă, literatura noastră are doar la Gib Mihăescu și, apoi, la Petru Dumitriu. Neajungând nici unul dintre ei s-o ducă până la capăt, ei și-au început această operă nu prin volume separate de proză scurtă și de roman cu început și sfârșit, ceea ce ar fi marcat clasica distincție dintre speciile literare,  ci tocmai printr-o continuitate de sensuri interacționate, trecute, întrepătrunse, transferate de la o proză la alta, fie ea de mai mici sau mai mari dimensiuni, mai mult atrăgând atenția asupra acestei continuități decât subliniind-o cu pasta groasă a unui text masiv. Mai mult sugerând-o cititorului și cerându-i aluziv-conspirativ colaborarea, decât oferindu-i-o pe tavă, așa cum îți oferă acțiunea acele spectacole pe care le digeri cu garnitură de pop-corn și cola.
Acest efect l-am simțit prima dată în contact cu amestecul romanesc de personaje prin care,  la Gib Mihăescu se întrepătrund cele din nuvele cu cele din romane dându-mi mie, ca cititor o meditație unică, asupra unui unic univers; și, mai târziu, la nuvelele bine măsurate, dar la fel de bine compactate laolată în „Cronica” lui Petru, care a mai scris un asemenea cărțoi, necunoscut însă nouă prin „defectarea” lui, intitulat „Biografii contemporane”.  Ca cititor în primul rând, am remarcat acest efect asupra propriei mele imaginații, efect care mă făcea să continui în gând poveștile pe care le citeam. Iar, de la meditația asupra personajelor lui, ajungeam astfel la unele tehnici noi pentru descrierea personajelor mele. Tehnici pe care m-a ajutat Dumnezeu ca, după șaizeci de ani, să le văd întrunite într-un ciclu, aș zice eu, destul de bine rotunjit ca simbolistică și cu semnificații rezonând din însăși ecourile secolului.

Draga Corneliu,
Am remarcat deja mai demult, înainte de a lua cunostință de faptul ca ai avut  un dialog cu Artur Silvestri  referitor la "minimalizarea" / "concentrarea" textului beletristic, modul firesc și destul de natural în care tu ai introdus în text cititorul.
Este vorba de acele "pauze" sau de acele "aluzii" care obligă inconștientul cititorului să devină părtaș la cele scrise.
Vrând-nevrând, chiar dacă acest lucru îl neliniștește sau chiar irită, el, cititorul, se angajează, își bagă nasul în amănuntele autorului, ba chiar se supără pe el, îl injură....
Analogia cu imaginile filmate care ni se intipăresc pe retina si sunt prelucrate de creier cu toate ca noi nu le-am vazut, este foarte potrivită în acest context.
Pentru mine personal, mai ales în poezie, "minimalizarea" are importanță. Poezia trebuie sa fie eliberată de lanțurile grele ale rimei stupide (asta spun cu toate că pot face rimă la comandă), unde nu puritatea cuvantului si a ideii convinge, ci construcția artificială a textului, doar așa: "ca să se potrivească".
Dar la fel de important este dialogul scriitorului de nuvele cu cititorul, pentru că exact acest dialog subtil care îl creditează pe cititor, dă maiestrie textului.
                                                                                                                       DG

 

 ANEXE LA ACEST INTERVIU




CANDIDATURILE ȘI CATINDATUL


    ÎN LOC DE INTRODUCERE


...După două candidaturi parlamentare ca independent, dorind să forțez votul uninominal care nu se mai legifera, m-am retras bine chelfănit din acea luptă electorală care prevedea avantaje numai pentru supunerea la înregimentare: Partidele aveau dreptul la procentaj și redistribuire, în vreme ce independenților li se pretindea numărul maxim de voturi corespunzător cu județul respectiv. Am candidat la Constanța, unul dintre cele mai mari și mai populate județe, unde locul meu l-a luat lista unui partid care avea în întregime cu vreo două mii de voturi mai puțin; apoi am candidat la Giurgiu, care era unul dintre cele mai mici, așa că UDMR-ul a trebuit să aducă destul de puține voturi redistribuite din Harghita,ca să mi-o ia înainte candidatul lor care, local, nu se baza decât pe recruții din secuime care făceau instrucție la Dunăre, ăsta fiind și calculul prin care Uniunea Maghiară avea listă electorală la Giurgiu: E deajuns să ai două-trei voturi în județul respectiv; restul le aduci prin redistribuire!
Asta-i problema îm politica românească: REDISTRIBUIREA!... Pe vremea aceea, când de-abia se discuta posibilitatea votului uninominal,candidatura mea independentă având și scopul de a forța nota contra tărăgănelilor celor care beneficiau de asemenea REDISTRIBUIRI, eu credeam că este numai una dintre probleme. Acum îmi dau seama că, de fapt ea este Problema-cu-literă-mare. Iar, de când, și în condiții de colegii uninominale, poți candida până-n pânzele albe ca independent, dar dacă n-ai norocul să țâșnești într-un alt mod decât cel practicat obligatoriu, legea e de așa natură încât, nu numai că tot prin REDISTRIBUIREA câștigă majoritatea, așa cum s-a văzut, dar ne trezim cu dublarea parazitară a numărului de aleși, exact din partea partidelor care au legiferat proceduri înșelătoare. Așa că REDISTRIBUIREA devine de-a dreptul o placă turnantă de care depinde nu numai întregul proces electoral, ci care are prioritate în configurarea sistemului politic corupt, bazat pe aspectele formale ale unei democrații strict statistice. Iată schema lui:
Partidul îl ajută pe candidatul său pentru o funcție a puterii prin REDISTRIBUIREA voturilor de care, numai și numai, înalta lui conducere are dreptul să dispună. Alesul ajunge în funcția respectivă și, la rându-i, REDISTRIBUIE fonduri de la bugetul de stat în folosul clientelei politice. Clientela politică, încasând asemenea foloase favorizatoare, se execută conform cutumei REDISTRIBUIND o parte din ele în șpăgi către șefi și generoase donații către partid. Beneficiarii șpăgilor REDISTRIBUIE o parte dintre acestea fie pentru campania generală a partidului, fie pentru campania personală prin care se mențin în funcții de conducere de unde, după ce primesc un nou mandat prin REDISTRIBUIREA voturilor, o iau de la capăt REDISTRIBUIND creditele  de la bugetul de stat ai căror ordonatori sunt, în așa fel încât, ele să fie cu atenție REDISTRIBUITE în folosul clientelei politice prin care se REDISTRIBUIE în șpăgi și cotizații de partid care, la rândul lor, asigură mecanismul REDISTRIBUIRII voturilor. De unde... iarăși și iarăși și iarăși... încât, pesemne că ar merita chiar și premiul Nobel; pentru că, după cum constatăm, în acest domeniu, mult visatul perpetuum-mobile, s-a inventat!
Ei bine, spuneți-mi: în acest perpetuum mobile care funcționează din ce în ce mai bine uns, unde-și mai găsește locul amărâtul de independent care n-a vrut sau, pur și simplu, n-a avut de-a face în viața lui cu fastuosul concept de REDISTRIBUIRE – temei al democrației  slăvite de toți policienii vremii noastre?!!

Am avut, așadar, în cei patru ani când am obstinat să candidez de două ori, o singură satisfacție: Că am putut calcula pe propriul meu buzunar cam cât costă o lună de campanie electorală, rezultând o sumă de cel puțin patru ori mai mică decât primeau unii de la bugetul de stat și, posibil, de zece ori mai mică decât pretind bugetele partidelor care cer donații când procedează cinstit iar, când nu... Ehe!...
Dar mă abțin; ce mai pot să spun?!... Asemenea partide, măcar în secolul trecut, despre care vorbesc, aveau și conducători săraci și curați ca lacrima, aveau și tehnici speciale de spălare a banilor, dar și demnitari postați special spre a veghea să nu fie implicate în procesele marii corupții... Abia secolul ăsta a venit cu ceva DNA în plus; dar repede au redescoperit băieții jucăria cu imunitatea parlamentară, cea pentru care dădeau bani cu sacii contracandidații mei din secolul astăzi depășit și temporal, dar și ca șmecherie electorală. 
Eu am ținut socoteala tuturor cheltuielilor pe care le-am făcut, inclusiv echivalența micilor ajutoare, de genul găzduirii, sau transportării mele cu mașina, pe care le-am primit. Și, cu toate că, așa cum am spus, am bătut conștiincios toate drumurile județelor unde am candidat (ceea ce chiar mă pasiona pentru cunoașterea oamenilor și studiul sociologic), cum nu făceau contracandidații care aveau primari din partidele respective pentru asigurat voturile, cheltuiala pe o lună - inclusiv afișele pe care le-am făcut simple, fără poze și culori, mai mult cu programe decât cu portrete, că doar mă vedeau oamenii în carne și oase și le dădeam personal autografe, nu trimiteam prin agenți electorali pozele cu semnătură ca a Madonei – a fost între 20 și 30 de milioane de lei vechi. Calculați: Față de sutele de milioane cum convine partidelor să se acrediteze ideea de preț al campaniiei electorale pe cap de candidat, aceasta devenind o afacere întreagă, cu dedesubturi necurate patronate de lideri politici care se pretind curați!... Fiindcă, la acest preț mare, trebuie să roadă cât mai mulți, dar și să dea cât mai mulți în speranța că vor recupera apoi de la aleși favorizându-le afacerile cu statul – această boală secătuitoare a firmelor particulare parazitare pe bugetul de stat! Acest fenomen nociv de degradare națională, adevărată antinomie a conceptului de afacere adevărată și cinstită, pe care, încă Rădulescu-Motru, la vremea lui, l-a constatat a fi contra naturii; caracterizând, adică, lipsa de inițiativă adevărată a întreprinzătorului român, sugător indirect de la dările noastre și redistribuitor al acestora prin șpagă, capabil de hoții cât de sofisticate, dar incapabil de a realiza un real produs intern.  
La Constanța, mă mai lua cu mașina lui un fost căpitan de cursă lungă care, în 1989 venea prin Gibraltar cu vaporul plin de minereu argentinian, pe care, auzind de  marea eliberare de la București, l-a vândut undeva pe coasta Africii. Apoi, la Pireu, a vândut și vaporul dând marinarilor bilete de avion ca să nu-l taie de va da ochii cu ei în țară, iar acum spera chiar și în voturile lor. Își cumpărase la un partid mai mic locul întâi pe listă la Camera Deputaților și nu-l deranja candidatura mea la Senat. Așa că mă lua cu el sperând ca lupta mea, lipsită de ascunzișuri și de scerete de partid, să-i poarte și lui noroc. Numai când sondajele scțârțâiau, ajungea la disperare și-mi spunea: „Ce-ți pasă?! Dumneata, și dacă ieși  și dacă nu ieși în alegeri, rămâi liber; dar eu, prostul, m-am scumpit la încă cincizeci de milioane cu care, pe lângă suta pe care am dat-o la ăștia, cumpăram un loc la cei mari și aveam garantată imunitatea!... Am fost un dobitoc, domnule: Încă cincizeci de milioane și, gândește-te: patru ani stăteam liniștit. Ba, mai găseam eu câțiva ca mine acolo și aranjam niște legi cu care, după aia scăpam definitiv!... Ești scriitor și înțelegi sufletul omului, așa că-ți dai seama prin ce emoții trec eu cu partidul ăsta mic și nenorocit, fiindcă m-am scumpit la cincizeci de milioane pe care, prin ce mi-au mai ciupit ei și pentru candidatul la prezidențiale și alte plocoane, le-am depășit de mult. Iar cheltuielile se tot măresc dând de băut prin sate, în loc să stau s-aștept să lucreze mașina de vot ca la cei mari!... Mă înțelegi de ce spun că am fost un prost, nu?”...
Îl înțelegeam, cum să nu-l înțeleg? Doar sunt scriitorși cunosc sufletul omului, chiar dacă-i lichea!... Înțelegeam și mașina de vot ce și-ar fi dorit-o ca să-l aleagă după prețul plătit și nu după cum voiau alegătorii, fiindcă și eu băteam satele unde nu prea vedeam venind candidații de la partidele mari, cărora slujitorii locali le obțineau voturile, campania electorală făcându-se de la distanță și pe alte criterii!... Dar nu neapărat pentru asta îl înțelegeam ci, mai ales, așa cum el ajunsese să-și facă socoteala că i se apropiau cheltuielile de vreo două sute de milioane, pusesem și eu la bătaie toate cele două mii de mărci germane pe care le economisisem de la o bursă și, zău, nu-mi era indiferent!... Faceți calculul la cursul valutar de atunci; veți vdea că valorau cam cât cei patru mii de lei, cât mi-a cerut acum Uniunea Scriitorilor ca să mă ducă-n campanie electorală pe la  filialele unde jocurile erau făcute de trepăduși credincioși, iar urnele pline erau puse chiar în mașina celor care veneau să ceară voturile pentru ei, ca să se numere abia peste două săptămâni la București.Gândiți-vă: Două săptămâni, când tehnica fundurilor duble la urne rezolvă problema în două minute!
Asemenea electorale, nici marele grup de consultanță americană GQRR, angajat de madam Udrea cu copersonajul ei de tablou Pinalti, nu performează!... Dar vezi, am și eu năravul ăsta urât cu eșecul la electorale de care nu mă dezbar. Poate tocmai cum spunea colegul meu de candidatură din secolul trecut: „Ce-mi pasă?! Pe mine de arestat nu mă arestează nimeni, iar nevoie de a strâmba vreo lege în favoarea mea, nu am!”... La mine este, pur și simplu, ambiț electoral sincer și dezinteresa, chiar dacă se justifică și se motivează printr-un demers mult mai vechi, peste care mi-au pus batista ca pe țambal.
Iată ce  moțiune adresam eu încă anterioarei Conferinței Naționale a Scriitorilor, care s-a ținut prin reprezentare, cu delegați întruniți la Teatrul Național:

 




PENTRU DEMNITATEA UNIUNII SCRIITORILOR



      Subsemnatul Corneliu LEU, membru fondator al acestei Uniuni, propun Conferinţei Naţionale a Uniunii Scriitorilor din 23 noiembrie 2009, tocmai pentru a-şi sublinia titulatura, să-l aleagă ca preşedinte al ei pentru următorul mandat, pe actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.   În mod deliberat nu pun numele personalităţii alese de confraţii noştri de peste Prut, ci las completarea identităţii sale de către Conferinţă, pentru a sublinia prin acest gest şi unitatea de scop în slujirea limbii române şi tradiţia moştenită de la marii bărbaţi ai anului 1859.
 Adresez acest apel călduros tuturor delegaţilor la Conferinţă care sunt conştienţi de nevoia de acte demne prin care să se consolideze prestigiul Uniunii noastre şi eficacitatea existenţei ei, ca şi celor care şi-au depus candidatura la funcţia de preşedinte şi vor înţelege că, susţinând o asemenea propunere, se va realiza mult mai repede o bună parte din propunerile făcute chiar de ei în proiectele prin care şi-au susţinut demersul de a candida.
15 noiembrie 2009
Corneliu LEU
www.cartesiarte.ro ; leuc@b.astral.ro

 Această moțiune a fost depusă la prezidiul care a promis să studieze dacă există timpul util ca să se ia cunoștință de ea, ca și cum era greu de citit în fața tuturor. Atunci am insistat și am  multiplicat-o  înmânând copii paticipanților din sală; dar nici unul dintre cei care au condus ședințele nu au pus-o la vot, fiind amânată până când ordinea de zi s-a epuizat fără dezbaterea ei. Fapt pentru care, în acea legislatură m-au interesat cele de mai jos pentru care am făcut mai multe demersuri, ca dovadă titlul ce urmează:





DIN NOU DESPRE CASA SCRIITORILOR,
NUMITA ȘI CASA MONTEORU


Stimată "confrate" Aura Christi,

Vă felicit pentru demersurile privind sediul Uniunii Scriitorilor care, precizez de la început: Nu este un sediu de birouri, ci o complexă instituţie care face parte nu numai din istoria, ci chiar din prezentul vieţii culturale a unei naţiuni cum am dori noi să ne afirmăm.
    Sigur că, fiind un înrăit batran (ba chiar cred ca am ramas singurul membru fondator al Uniunii Scriitorilor, fapt amanuntit in recenta mea carte "Afinitati elective"), unii ar putea crede că e vorba doar de dorinta mea de chefliu caruia ii lipseste profund localul de la Casa Scriitorilor si care, la fiecare Adunare Generala, am cerut in mod vehement măcar restaurantul ce "este proprietatea noastra indiviză, construit şi reconstruit cu banii noştri", ai scriitorilor. Cum, de altfel  şi Casa  Monteoru a fost restaurată sub preşedinţiile lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Virgil Teodorescu, aceştia semnând şi statele pentru pensia viageră pe care au încasat-o de la noi moştenitorii Catargi-Monteoru.
 Dar conceptul de “CASĂ A SCRIITORILOR” este altceva şi dacă mă veţi întreba ce anume, vă voi răspunde : Exact ce au reuşit să distrugă conducerile postdecembriste ale Uniunii scriitorilor.
 În tradiţia noastră, Casa Scriitorilor este echivalentă cu orice mare instituţie culturală cu care se mândresc toate capitalele lumii. Este un depozitar de istorie literară, ca orice muzeu şi un factor activ de viaţă literară, ca orice  instituţie de cultură deschisă publicului contemporan pentru a-l ţine la curent cu creaţiile, preocupările şi demersurile publice în cadrul unuia sau mai multor domenii artistice. Ea se trage din tradiţia noastră de “operă culturală publică” ce vine de la Golescu la Kogălniceanu, la Junimişti, la Duiliu Zamfirescu, la Nicolae Iorga, la Octavian Goga. Iar, în perioada modernă, se configurează la un nivel atât de bine instituţionalizat încât corespunde şi astăzi, încă din perioada interbelică. Este vorba de anii în care,  scriitori de valoare ca Minulescu, Rebreanu, Petrovici, Victor Ion Popa, dar şi foarte mulţi alţii în diverse oraşe din ţară, au depăşit faza de a conduce gazete, care erau şi ele un coagulant al vieţii culturale şi s-au implicat în organizarea de mari acţiuni şi mari instituţiiii de politici culturale, sau direcţii generale ale ministerului care odată se chema “al  Cultelor şi Artelor“. Prin succesul acţiunilor lor, toate acestea au încurajat iniţiativa din anii ’30 a Societăţii Scriitorilor Români de a strădui, pune umărul şi aduce contribuţia pentru a se construi in Bucureşti o Casă a Scriitorilor. Menită să fie atât un sprijin de breaslă acordat scriitorilor, cât şi un centru cultural specific municipiului, asigurând desfăşurarea unei vieţi literare complexe în contextul unei largi culturi româneşti care se afirma, aşa cum asigurau toate marile centre culturale din Capitalele europene.
 Că vicisitudinile istoriei au făcut ca scriitorii să poată realiza aşa ceva de abia după război, adică după 20 de ani, sub regim communist, plătind tribut prin politizare şi ideologizare, dar obţinând treptat unele drepturi ca: mai multe reviste, mai multe edituri, constante lansări şi întâlniri cu publicul, dezbateri în cenaclurile lor şi sprijin acordat altor cenacluri, iar Casa Scriitorilor a devenit un centru de manifestări literare, de expoziţii, de întâlniri între generaţii, nu înseamnă că acum, în 2010,  trebuie să aruncăm acestea la coş. Democraţia, libertatea, ar fi trebuit să aducă o mare creştere a activităţilor şi prestigiului unei asemenea instituţii culturale care nu poate fi tratată numai ca o cantină (cu merite certe în hrănirea şi fizică şi spirituală a boemei artistice care doar astfel a putut dăinui), pentru ca, până la urmă, conducerile actuale să o desfiinţeze şi pe aceasta, închiriind-o sub pretextul de a aduce bani pentru lefurile funcţionarilor Uniunii.
 Scriitorul roman nu are neapărată nevoie de lefuri pentru funcţionarii care să-l administreze. Cu experienţa pe care o am până şi astăzi în conducerea unei organizaţii de utilitate publică, aş îndrăzni chiar să spun că această muncă s-ar putea realiza şi obşteşte. Ci scriitorul roman are nevoie de un spaţiu în care să se manifeste si să se afirme, un spaţiu prin care să iasă în viaţa publică, un spaţiu unde să schimbe idei şi să pornească iniţiative culturale, un loc care să devină, aşa cum devenise cândva, EMBLEMA UNEI VIEŢI LITERARE ÎN CAPITALA ROMÂNIEI, tocmai ca o contribuţie a scriitorilor la întărirea identităţii noastre culturale.
Concluzia mea sceptică despre faptul ca suntem şi inconştienţi votând oameni care şi-au demonstrat cu consecvenţă spiritul dizolvant-antisocial ducând la faliment chiar şi partide politice, dar suntem şi folosiţi ca massă de votare pentru o gaşcă ce nu ţine seama de nici un interes scriitoricesc, este confirmată atât de nepăsarea vreme de două decenii, până la deteriorare completă a acestei instituţii naţionale care era Casa Scriitorilor, cât şi de indolenţa prin care se acceptă astăzi a ne fi luat  patrimoniul comun, facut cu banii si stradania  a generatii de scriitori. Nu este vorba numai de o clădire de zidărie, ci de o instituţie construită prin strădania multor talente, a multor minţi creatoare şi a unui complex de politici culturale pe care istoria le consemnează cu frumoasele sau mai puţin frumoasele lor aspecte.
Este vorba, deci, de Casa Scriitorilor, care este mult mai importantă decât sediul Uniunii scriitorilor, având caracter emblematic pentru o întreagă cultură. Ea, ca şi multe laturi instituţionale ale Uniunii scriitorilor, a fost distrusă treptat prin politicile inconştiente ale celor care s-au perindat la conducere, iar acum se află în faţa actului criminal de desfiinţare totală. Cer permisiunea câtorva elemente de reconstituire a datelor problemei şi fixării ideilor ei:
 
„Casa scriitorilor” – concepută ca un club de breaslă, loc de dialog, cunoaştere, înţelegere solidară, manifestări publice şi petrecere, spaţiu de socializare a vieţii de obşte nu neapărat după intenţiile partinice ale celor care au instituit-o (blestemul acesta existând şi acum, fiindcă tot intenţii partinice exprimă spiritul clientelar de astăzi), este mai  mult decât o instituţie şi un sediu. Ea reprezintă un întreg climat cu toate meandrele lui, cu triumfalismul şi undergroundul vieţii literare,  cu tot depozitul de amintiri impregnate de cele mai sclipitoare existenţe artistice a mai mult de trei generaţii, lucru care pentru oricare literatură a lumii se constituie atât în tradiţie orală, cât şi în rafturi întregi de memorialistică ce îmbogăţesc şi completează fenomenul  culturii scrise din orice limbă.
 Este normal ca pentru mine şi pentru încă alte serii şi generaţii de scriitori venite după mine, cei patruzeci de ani în care ne-am tot perindat pe acolo, şi la bune şi la rele, să trezească nostalgii. De asta, de câte ori s-a ales o nouă conducere a Uniunii Scriitorilor eu am strigat şi am cerut, chiar şi în scris, păstrarea şi reabilitarea acestui  mediu şi intelectual şi boem, şi grav şi cu inteligentă glumă, şi de elegantă discuţie şi de amuzament chefliu, dar întotdeauna de la un anume nivel în sus, conform bunei tradiţii a saloanelor literare şi a cafenelei artistice de oriunde din lume. Nu era vorba de sediul Uniunii Scriitorilor, de birourile din care ei să ne conducă luându-şi partea grasă a bucatelor; eram obişnuiţi cu asta de la toate conducerile care s-au perindat şi înainte şi după. Era vorba de încărcătura unei întregi istorii literare care trebuia permanentizată prin conceptul ce se înrădăcinase de CASĂ A SCRIITORILOR. Cunoscută de toţi ca un mic Parnas. Şi nu datorită faptului că preţurile de cârciumă erau destul de ieftine tocmai pentru că (să se ştie asta!) alte cheltuieli erau suportate din bani luaţi de la noi mai înainte. Erau preţuri mai mici nu fiindca ni s-ar fi dat de pomană, ci fiindcă regia o plăteam noi, din cotizaţiile şi reţinerile din onorarii, cum se întâmplă în orice club civilizat.
Precum saloanele pariziene de pe vremuri, această Casă ajunsese cunoscută ca un loc în care discuţia era scânteietoare, iar atmosfera era dăruită cu imaginaţie artistică pe măsura numelor unu şi unu care frecventau locul, chit că-i supărau pe unii tovarăşi care strâmbau nasul făcând-o pe abstinenţii, nu din principii, ci doar din incapacitatea de a înţelege splendorile vieţii boeme. Ea trebuie văzută în ansamblu şi nu doar ca restaurant, cu toate că şi acesta e important, fiindcă la mesele lui s-au mărturisit proiecte literare, s-au redactat numere întregi din reviste literare, ori chiar s-au pus la cale reviste, antologii, manifestări literare.
 Mă opresc aici cu asemenea deplângeri şi evocări ce ar putea continua la infinit, invitându-vă pe ziua de 29 aprilie orele 13,30 la o „rotondă” a Muzeului Literaturii unde voi prezenta un slide-show despre Florin Pucă, cel care, stând la masa lui zi şi noapte, chiar aşteptându-ne să ieşim din şedinţele, dezbaterile, cenaclurile, lansările, juriile, discuţiile pe secţii  pe care le aveam (pentru că acestea erau activităţi obşteşti de importanţă pe care le desfăşuram acolo, şi nu cum cred unii că era doar un loc de distracţie), folosea hârtia de ambalaj şi şerveţelele pentru desenele cu care a ilustrat mirific multe volume ale celor din generaţia sa.
Şi, cred că mi-am făcut înţeleasă raţiunea de a nu vorbi nicidecum despre un simplu sediu de birouri, nicidecum despre o oarecare proprietate  pe care, şi aceea ar fi grav pentru nişte scriitori săraci să o pierdem; ci, despre cu totul altceva: Despre criminala nepăsare, a unor oameni care şi-au dorit să vină la putere pentru a-şi face interesele personale; nepăsare privind pierderea în neant a unui capitol întreg din istoria literaturii române. Iar asta este aproape egal cu arderea unor cărţi în piaţa publică.
 
Fac această afirmaţie, stimată „confrate”,  cu toată tăria. Şi nu mă sperie faptul că,  Dumneavoastră, care aţi avut această iniţiativă, aţi fost ameninţată, iar cu alţi confraţi (pe doi, i-am văzut eu retrăgându-se chiar din faţa mea şi rugându-mă să uit că au contestat actuala conducere) nici nu-mi pot da seama ce mijloace de intimdare sau de cumpărare au folosit ca să-i facă să tacă. Nu mă tem să afirm că spiritul clientelar este evident până la a păstra loc de pensie pe lista fixă şi funcţie la o altă publicaţie pentru un preferat, care încă nu împlinise vârsta de pensionare de la publicaţia unde lucra, blocându-se astfel locul altora care ar fi meritat aceasta mult mai mult decât respectivul care are o operă încă incongruentă la această vârstă de pensie. Este vorba de oameni care au fost (ca şi acum unii) mai mult  membri ai Uniunii scriitorilor decât scriitori; adică mai mult solicitanţi de mici (sau, pentru „cei aleşi” chiar mari) avantaje care decurg din acest statut, decât oameni de condei adevărat şi truditori ai literelor care, aşa cum se întâmplă în formele asociative din străinătate, chiar să aducă bani pentru obşte. Nu mă tem nici să spun că, indusă de la partidele pe care, cu un consecvent spirit dizolvant le-au ajutat să eşueze şi să falimenteze, demagogia unor promisiuni totalmente nerespectate se manifestă cu evidenţă în multe probleme administrativ-financiare cu funcţionari plătiţi degeaba într-un sector care, iată cazul de faţă: nu fac nimic. Şi încă un exemplu, doar, cu casa de la mare care este construită cu banii noştri, a cel puţin trei generaţii de membri, fapt pentru care scriitorii ar trebui să aibă tarife corespunzătoare. Fiindcă la alegerile de dinaintea prezentei legislaturi am cerut vehement lucrul acesta, vreme de doi ani ele s-au micşorat, pentru ca în următorii doi ani, când se putea şterge din memorie promisiunea făcută de cei aleşi, să înregistreze creşteri chiar mai mari decât la hotelurile din jur.
 Evident lucru, deci: Nu mai  avem a ne aştepta din partea lor la înţelegerea faptului că scriitorii au ales unii oameni în această conducere care, nu numai să le administreze cum trebuie şi să le apere patrimoniul, ci tocmai în speranţa de a-l mări aducându-le o cât de mică uşurare, dacă nu a traiului, măcar a posibilităţilor de manifestare profesională. Aceşti oameni s-au dovedit incapabili.
În ce mă priveşte, am încercat de mai multe ori să atrag atenţia asupra acestui patrimoniu şi m-am trezit, exact ca acum, în faţa unor afirmaţii ale responsabililor administrativi că „nu se găsesc actele respective”. De exemplu, pe când tocmeam un loc de casă în Poiana Ţapului, vizitându-l pe Cezar Petrescu la vila sa din Buşteni, am aflat că el a dobândit terenul şi şi-a construit-o concomitent cu o altă vilă, mai mare  şi mai încăpătoare, fiindcă era făcută pentru toţi scriitorii, cu banii Societăţii Scriitorilor din România. Era momentul împroprietăririi veteranilor de după primul război mondial. Cezar Petrescu publicase repetate ediţii din „Intunecare” şi a cutezat să-şi ia construcţia pe cont propriu. Alţi scriitori, mai modeşti, s-au mulţumit să cotizeze la o casă de creaţie de camerele căreia să beneficieze pe rând. Casa s-a construit în pragul celui de al doilea război mondial, a rămas de izbelişte, a venit apoi şi bolşevismul. Pentru toate artele, ca şi la sindicate, s-au dat locuri de cazare în Sinaia şi pe Cumpătu, iar clădirea respectivă a devenit sediul primăriei din Buşteni. Aflând lucrul acesta, prin anii 60-70,  am tot impulsionat secretariatul Uniunii să facă demersuri de recuperare, dar mi s-a răspuns întotdeauna că nu s-au găsit actele. E drept că nici interesul nu era prea mare, Ministerul Culturii administrând rezonabil vilele de pe Cumpătu dar, fiindcă era vorba de o „casă a scriitorilor” în Buşteni, Ben Corlaciu care era directorul Casei Scriitorilor din Bucureşti s-a dus să facă investigaţii, dar a venit cu acelaşi răspuns: Nu se găsesc actele, primăria e proprietar... Peste ceva vreme, Eugen Barbu care avea simţurile ascuţite din gazetăria de gâlceavă îmi spune că avem un nou vecin: Ben Corlaciu s-a instalat mai spre margine. De la cine a cumpărat? -  am întrebat eu fiindcă puteam astfel să fixez locul cunoscându-mi vecinii. Dar Barbu de asta mă şi informase, pentru că, insinuant, aştepta să-mi dea răspunsul: Nu ştiu dacă a cumpărat; se pare că a primit-o-n folosinţă de la primărie. Prin anii ’80, când am devenit mai săraci, l-am îndemnat pe Traian Iancu să mai caute, dar tot  nu s-au găsit actele, cu toate că eu ştiu prea bine că, la unificarea prin care s-a constituit Uniunea Scriitorilor, SSR a venit nu numai cu toată arhiva, dar şi cu unicul funcţionar administrativ pe care îşi permitea să-l plătească, cel care îi ţinea toate actele, pe numele său Răzăşanu şi cu un avocat Şaraga, care, fiind din familia editorului, dădea asistenţă juridică pentru scriitori.
Precizez că nu e nici o aluzie amintirea asta cu „pierderea actelor”. Ar putea fi cel mult o alegorie fiindcă noi toţi le-am cunocut bine pe „prinţese”, adică cele două bătrâne descendente Monteoru-Catargi (nu e vorba de Lascăr Catargi, ci de Lăscăruş care s-a căsătorit cu o moştenitoare Monteoru); le-am cunoscut convieţuind cu ele în această casă, unde aveau păstrat un apartament pe viaţă, mâncau la cantina noastră iar, când Eugen Jebeleanu, directorul Casei, aducea câte un film sau spectacol, ele intrau în sala oglinzilor chiar pe uşa care se deschidea de acolo spre apartamentul lor. Din câte ştiu, pentru că bătrânul prinţ fusese ceva la ARLUS, li se asigura în schimbul tranzacţiei o pensie viageră. Iar acum, deodată, s-au pierdut toate actele?!... Păcat că nu mai trăieşte Barbu. Poate, cu flerul lui de gazetar de scandal, ar fi insinuat şi astăzi un „se pare că”...
Revin însă la conceptul mai larg, aş îndrăzni să spun chiar de „loc public al unei vieţi literare în desfăşurarea ei” pe care îl exprimă sintagma „Casa Scriitorilor”, pentru că acesta este un drept şi moral şi patrimonial pe care statul civilizat trebuie să-l garanteze nu numai obştei artistice ci şi întregului fenomen de afirmare naţională care se desfăşoară prin ea, actului de identitate culturală pe care-l realizează aceasta şi, nu în ultimul rând, interesului  mult mai larg, al unui întreg public cititor, atât cât mai avem, pentru tot ce se leagă de alte aspecte ale vieţii artistului decât cele cunoscute direct prin operă. De la salonul de societate literară care s-a instituţionalizat şi la noi prin însuşi Palatul pe care l-a construit Golescul în centrul Bucureştilor, la cafeneaua literară, la cenaclurile cu sedii fixe în jurul revistelor sau al unor personalităţi, acest concept, fie că s-a chemat „Junimea”, fie că s-a chemat „Zburătorul”, fie că s-a chemat „Lăptăria lui Enache” de unde au explodat avangardiştii de seamă ai Europei, fie că a fost „Terasa Oteteleşanu” sau „Capşa”, viaţa literară s-a extins şi, în benefica perioadă când preşedintele scriitorilor se alegea nu pe mai mult de un an, chiar dacă făceau schimb Sadoveanu cu Rebreanu, ideea de continuitate a acestei activităţi în perioada interbelică era de A SE CONSTRUI O CASĂ A SCRIITORILOR. Secretar general fusese la începuturi Mihail Sorbul, iar în anii din urmă folcloristul Gr.T.Niculescu-Varone, a căror misiune era să găsească modalităţi de mărire a patrimoniului, de contribuţii şi de subvenţii pentru construirea în Bucureşti a Casei Scriitorilor. A fost stabilit şi un loc, nu ştiu dacă prin cumpărare ori obţinut de la Primăria Capitalei şi au fost chiar publicate în reviste unul sau mai multe proiecte privind acest edificiu. Era vorba, deci, de un edificiu necesar care să adăpostească  material instituţia Casei Scriitorilor  pe care, în evoluţia ei firească, viaţa literară o crease deja din punct de vedere spiritual. Cred că am văzut undeva chiar şi o ştire de ziar care consemna evenimentul punerii pietrei de temelie sau începerii construcţiei, ceea ce înseamnă că Societatea Scriitorilor Români adunase deja o serie de fonduri care să permită debutul lucrărilor. Apoi... şi în acest caz, tăcere! Pesemne că, tot aşa: S-au pierdut documentele.
 După 23 august, Rebreanu fiind bolnav (dacă u chiar victimă a unui glonț rusesc), Victor Eftimiu dă o lovitură cam cum au dat unii în ’89 şi se autoinstalează în fotoliul lui de la Teatrul Naţional; apoi, tot în acest mod, apare ca preşedinte al S.S.R, sediul acesteia fiind în strada Berthelot.  Şi iese un scandal la care ia parte şi Arghezi, fiindcă Eftimiu înghesuie birourile obștești și se mută în jumătate din casa respectivă, pe motiv că e sinistrat de război în urma bombardării blocului unde-şi avea apartamentul. Cu acest prilej este reafirmată intenţia construirii Casei Scriitorilor, Eftimiu explicând că şi-a permis să locuiască acolo deoarece, pentru sediu tot se va construi respectiva clădire.
 Nu ştiu nimic despre clădirea de pe Strada Batiştei. Cred că este o confuzie cu Uniunea Sindicatelor de Artisti, Scriitori, Ziarişti – USAZ care edita vechea „Flacăra” cea mai importantă revistă literară a epocii, alături de „Contemporanul” care avea mai mult caracter academist ideologic. USAZ-ul a ocupat şi el un loc de tranziţie în organizarea scriitoricească şi avea un mare club-cantină la restaurantul „Zissu” de lângă actuala clădire ARCUB, fiind mai larg decât Societatea, subordonând-o oarecum şi punându-i un „din România ” în titulatură, ca să fie şi scriitori de alte naţionalităţi. Iar în 1949, când s-a înfiinţat Uniunea Scriitorilor, i s-a dat drept sediu casa baronului Neumann din str. Romană (Eminescu) nr. 56 unde, după ce sediul s-a mutat în bd. Ana Ipătescu nr.15, a rămas Fondul Literar si cantina scriitorilor. In această perioadă se obţine si Casa Monteoru unde, de prima data se instalează numai Casa Scriitorilor, adică exact cum se plănuise din perioada interbelică, cu săli de club, de conferinţe, de spectacole si lansări de cărţi la care veneau cititori, deci se organizau multe întâlniri cu cititorii; mai funcţionau acolo cenacluri, bibliotecă şi, pe lângă toate acestea, un restaurant; nu cum cred unii că solemna „Casă a Scriitorilor Mihail Sadoveanu” a fost doar cârciuma unor scriitori beţivani. Aşa a funcţionat foarte mulţi ani, ca o instituţie culturală independentă din Capitala României, fără legătură cu sediul Uniunii, ca dovadă că si atunci când a lăsat clădirea din bd. Ana Ipătescu revistelor care se înmulţiseră, Uniunea Scriitorilor s-a mutat în clădirea fostului muzeu „Toma Stelian” de la Şosea şi abia după cutremur, temporar, s-a instalat doar într-o parte din etajul acestei case păstrată şi recondiţionată de mai multe ori pe cheltuiala noastră, ca să nu mai vorbim de amenajarea restaurantului.
După aceea, ieşind „schriitorhii şi poieţii” din graţiile „conducerii de partid şi de stat”, lucrurile s-au degradat treptat: Pe lângă că nici vorbă de alt sediu pentru Uniune, o bună parte din mobilierul proiectat tot de Mincu a fost luată pentru amenajările ce i se făceau lui Ceaşescu la Scroviştea, mai multe case de creaţie din provincie (care, la început, au făcut parte din ansamblul conceput drept Casa Scriitorilor) s-au pierdut, tirajele au început a fi plafonate intrând mai mulţi bani la stat decât la bugetul Fondului literar.

Dar, chiar şi în aceste condiţii, Casa Scriitorilor, ca atare, continua să funcţioneze ca o instituţie separată, ca dovadă că a avut în permaneţă un director. Primul care s-a ocupat de ea, când a fost destinată acestei folosinţe publice, a fost Traian Şelmaru, care era şi secretar al Uniunii şi venise de la „Scânteia” pentru a se îngriji de educaţia tinerilor scriitori. Apoi, spre a o desprinde total de celelate funcţii statutare pe care le avea Uniunea, a fost făcut director Eugen Jebeleanu despre care nu putem spune că doar a schimbat draperiile şi a construit practicabile pentru spectacole de teatru, realizând splendide recitaluri de poezie care deveniseră o tradiţie a Bucureştilor.
Jebeleanu era altceva, el venea din boemă şi avea spiritul contestatar al boemei. Venea din avangardă şi ştia să-i sfideze pe conformişti. Venea din tradiţia vechii Societăţi a Scriitorilor, deci avea în sânge ideea de construcţie a Casei Scriitorilor ca instituţie. Nu degeaba a devenit celebră masa pe care şi-a rezervat-o el la restaurant. Era un loc pe care şi-l lua binemeritat după ce stătuse la Capşa pe locurile de rând, respectându-le pe cele de frunte unde stăteau corifeii din generaţia dinainte. Jebeleanu venea din tradiţia bucureşteană a marii literaturi interbelice cu simţirile ei de solidaritate scriitoricească în acea Societate a Scriitorilor. Era cu dăruire ahtiat să caute tineri, să-i ajute şi să-i lanseze. Nu numai despre noi ăştia mai mici, dar şi despre unii care ni se păreau a fi din generaţia lui, precum Dimitrie Stelaru sau Mihu Dragomir, aflam că el îi lansase şi îi adusese în literatură. Jebeleanu venea din acea Societate care era un fel de perlă cu multe carate ale unor personalităţi distincte printre alte asociaţii profesionale stimulate de legea interbelică „a Breslelor”, care conferea profesiilor un caracter cooperatist de conlucrare, într-ajutorare şi valorificare a capacităţilor profesionale după modelul Europei, în vreme ce Mihai Beniuc, care pusese mâinile doar pe frâiele Uniunii scriitorilor (Sadoveanu le era preşedinte amândurora) venea din diplomaţie de la Moscova unde era la modă colhozul grosier şi unificator, nu asocierea liber-profesională.
Aşa că Jebeleanu a venit la conducerea Casei Scriitorilor cu asemenea idei, după ce fusese promotor în obţinerea altor drepturi: Întâi tarifele de onorarii, apoi Fondul literar şi întreaga Lege a Drepturilor de Autor, apoi extinderea acesteia la drepturile de moştenitor de autor. El era format în spiritul de lider care face ceva pentru obşte şi nu doar o „conduce” ca un fel de curea de transmisie cu adevărata conducere care era la partidul unic; iar pe noi, tinerii, nu numai că ne publica, dar, când făceam vreun chef sau vreo altă trăznaie, ne şi apăra de criticile tovărăşeşti care se lăsau cu sancţiuni. Bărbat frumos fiind, el le punea la punct pe politrucele acelor vremuri, femei cu accent neautohton şi mustăţi de foliculină, care voiau să ne aplice educaţie comsomolistă. În plus, fiind prieten cu pictori şi compozitori (chiar căsătorit cu una dintre cele două mari graficiene: surorile Cordescu) şi cu Ghiţă Dinu – splendidul suprarealist Stephan Roll - şi el director al unei  instituţii bucureştene emblematice: Casa Ziariştilor, celebră pentru baluri şi reuniuni artistice, a impus un spirit de conlucrare şi de confrerie artistică prin frumoasele tradiţii ale boemei dintotdeauna în sensul cel mai bun al emulaţiei artistice prin prietenie.
Aşadar, chiar dacă s-a realizat material sub comunişti, Casa Scriitorilor demonstra astfel dezvoltarea unor tradiţii pe care nimeni nu are dreptul să le anihileze. După Jebeleanu, a fost director, cum am spus, Ben Corlaciu care tot la el se ducea să ceară sprijin; şi apoi a venit Haralamb Zincă, ocupându-se mai mult de conferinţe educaţionale, cum învăţase în armata roşie cu care revenise în ţară. Dar nu putem spune că existenţa socială a scriitorimii, nevoia de comunicare ce ne macină şi astăzi, nu au fost servite având o asemenea instituţie activă.

Prin toate acestea, cred că e clară diferenţa dintre pierderea unui sediu al unei asociaţii profesionale, fie ea şi centrală, ai cărei conducători consideră că interesele personale şi le pot face de oriunde sau oricum şi acceptă iresponsabil această pierdere. Pentru că este vorba despre pierderea unei  instituţii naţionale devenită în timp, prin însăşi dezvoltarea unor acte care ne dau identitate culturală.
Lipsa de reacţie şi spălarea pe mâini a celor care ar fi trebuit nu numai să păstreze cu dinţii, dar să dezvolte continuu funcţiile unei asemenea instituţii, ne dă tot dreptul să fim bănuitori cu această poveste. Dar nu printr-un asemenea climat de neîncredere şi sforărie măruntă se pot rezolva lucrurile. În contextul în care România a ajuns să nu mai aibă decât cultura cu care să poată defila în faţa omenirii, pe de o parte, iar, pe de alta, în contextul unei Uniuni Europene unde problema identităţii culturale şi a factorilor care o determină, o adâncesc şi o răspândesc este una de prim ordin, cred că pentru salvarea acestei situaţii avem dreptul de a ne adresa tuturor forurilor internaţionale. Chiar şi la UNESCO unde avem un reprezentat, foarte bun cunoscător al problemei.
Adică, ar putea fi un atât de bun cunoscător încât, sau ştie să-şi rezolve problemele de acasă, sau va trebui să avertizăm noi UNESCO asupra spiritului dizolvant despre care vorbeam mai sus în materie de partid, ca nu cumva să devină dizolvant şi pentru alte culturi. Pentru că, aşa cum pe plan naţional s-ar putea pierde o instituţie precum Casa Scriitorilor, dacă vom contamina lumea cu spiritul nostru dizolvant, mâine  va ajunge boala şi la o instituţie precum UNESCO.
Oricum şi cu orice risc, eu  lansez către toţi confraţii un apel la atitudine fermă, la delimitare categorică faţa de o asemenea conducere, la refuzul de a-i mai recunoaşte funcţii reprezentative pentru obşte.  Şi Vă felicit încă o dată pentru faptul de a fi pus pe tapet acest aspect nou al spinoaselor noastre probleme!
Corneliu LEU
5 aprilie 2010


P.S. In ce priveste  explicatia ulterioara a Domnului N. Manolescu pe care, formal, o suspectez de antedatare şi de evidente neglijenţe stilistice, constat că, în fond, răfuiala Domniei Sale este mai mult cu vocile şi presa care  deplâng pierderea Casei Scriitorilor, decât cu adevăraţii adversari: Cei care vor să ne-o ia minţind că a fost „cedata cu pistolul pus de sovietici la tâmplă” când Lăscăruş Catargi (şi nu marele Lascăr, cum lasă chiar textul lui N.M. a se face confuzia) era chiar vicepreşedinte al A.R.L.U.S, iniţiale care înseamnă „ marea prietenie cu sovieticii”. 
După părerea mea, nu este decât o şmecherie avocăţească fiindcă, în 1949, când prinţul vicepreşedinte ARLUS a făcut donaţia contra multor clauze  prevăzând răsplătiri viagere şi de altă natură, acest mare edificiu intra sub incidenţa legii naţionalizarii care nu-i dădea nimic in schimb. Deci, donaţia a fost acceptată de guvernanţii vremii, ca o excepţie pentru a-l răsplăti pe acest prinţ prieten al Marii Uniuni Sovietice, cel puţin cu o pensie viageră şi cu bucatele de la restaurantul făcut şi întreţinut pe banii noştri. Dacă nu chiar cu mai multe. Şi, în ori ce caz, în mod cu totul deosebit de toţi cei naţionalizaţi, adică întreaga clasă năpăstuită, oameni de prestigiu naţional care, dacă nu reuşiseră să ajungă în străinătate, ajungeau sigur la puşcărie. În timp ce Lascăruş rămânea bine mersi în palatul lui şi întreţinut pe banii noştri, ai scriitorilor.
Este o minciună pe care Primăria Capitalei se face vinovată că a acceptat-o; deci Uniunea ar trebui să dea în judecată cel puţin Primăria. Trebuie sesizat de asemenea Avocatul Poporului in numele personal al câtorva mii de scriitori şi, dacă nu se obţine recurs în anulare, mers mai departe la orice formă internaţională de justiţie. (C.L.)

Și tot trecându-ne timpul cu asemenea probleme, am ajuns la pregătirile pentru Adunarea generală din 2013, la care am fost atent ca să fac demersurile din timp, reiterându-mi propunerea după cum urmează:

 

      



     PROPUNERE PRIVIND ALEGEREA PREȘEDITELUI

                          UNIUNII SCRIITORILOR

făcută în termenul legal anunțat, azi 25.07.2013

           

       Subsemnatul Corneliu LEU, membru din anul 1949, vin cu prezenta propunere pe care am argumentat-o și Adunării generale trecute care, însă, a considerat că nu fusese făcută în termenul  prevăzut:
            Nu propun o anumită persoană ci, pentru alegerile din toamna 2013, propun să alegem în fruntea Uniunii Scriitorilor din România aceeași persoană  care se află în fruntea Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, subliniind prin aceasta ideea de unitate a limbii române.
             Rog să mi se confirme primirea și înregistrarea acestei propuneri ca și faptul dacă mai este nevoie de vreo argumentare în plus sau este suficientă cea pe care am depus-o la alegerile trecute.
            Corneliu LEU e-mail:
leuc@upcmail.ro , tel 0722578642

Stimate domnule Corneliu Leu,
 
Va confirmam primirea e-mailului si inregistrarea lui cu data de astazi, 25 iulie 2013.
 
Uniunea Scriitorilor

Da:am fost tratat cu toată atenția, primind și confirmarea de mai sus și răspunsul olograf al preșesintelui în exercițiu: 


 

Încă naiv în speranțele față de demersul meu bazat pe un interes mai larg decât cel personal, i-am cerut lui Nicolae Manolescu:„... te-aș ruga, cu cele mai calde și prietenești sentimente, să renunți la mica plăcere de a-ți impune punctul personal de vedere asupra propunerii mele ca președintele US de la Chișinău să fie președinte și la București, pentru ca, astfel, să ai mai târziu marea satisfacție de a-ți da alții dreptate, făcând să-ți triumfe acest punct de vedere. Lasă propunerea să circule; fă-o cunoscută printre altele care există, fiindcă ideea ei nu are nimic dușmănos, ci vine dintr-o tradiție națională la care, iată, chiar tu ai venit c-o variantă:  „de ce n-ar fi cel de la București președinte și dincolo?!”... Fie câștigul final al tău! Eu sunt bucuros să facem ideea să circule și să anime spiritele...” 
 În acest mod și numai datorită faptului că mi se împiedica propunerea cu tertipuri statutare, mi-am dat seama că ar trebui să procedez și eu la un tertip care să fie statutar: punându-mi personal candidatura iar, api, om vedea noi cum decurg lucrurile. Așa că am ajuns  la mușcatul momelii și, iată comunicatul oficial:



ÎNCĂ O CANDIDATURĂ LA PREȘEDINȚIA UNIUNII SCRIITORILOR



    A treia ca ordine de depunere,după Nicolae Manolescu și Dan-Mircea Cipariu, adică la 14 august, chiar cu o zi înaintea limitei termenului statutar pentru înscrierea în competiția ce va avea loc în a doua parte a lunii septembrie, candidatura lui Corneliu Leu se pare că vine din motive mai deosebite decât cele expuse de programele primilor doi. Iată textul prin care cunoscutul scriitor își argumentează și își expune programul:
Subsemnatul Corneliu LEU, membru al Uniunii Scriitorilor de la înființarea din anul 1949, îmi depun prin prezenta candidatura la alegerile de președinte din  cadrul Adunării Generale stabilite pentru luna septembrie 2013, rugând să fiu înscris pe lista de candidați și să mi se facă publică argumetarea prin următorul program pe care îl doresc pe cât de succint, pe atât de ferm.
         Precizez de la început că este un program de candidatură insolit, decizia mea ne venind nici din veleități, nici din apetențe de conducător. Anterior, subsemnatul am făcut o altă propunere: Aceea ca proxima Adunare Generală să aleagă drept președinte aceeași persoană care se află și la Chișinău în fruntea Uniunii Scriitorilor de acolo, împlinind astfel și un deziderat de unitate și o mai veche tradiție românească de punere în practică a unui asemenea deziderat. Mi s-a răspuns însă, printr-o amabilă scrisoare pentru care îi mulțumesc actualului președinte, că propunerea nu este statutară  și, cu toate că eu am insistat a se face măcar cunoscută propunerea mea, bănuind că există motive temeinice, chiar și de natură statutară, ca să nu se facă asta, recurg la dreptul meu individual de a candida.
         Tocmai fiind vorba de un program de candidatură, vreau să-mi asigur confrații că această depunere a ei nu este deloc un gest formal, deoarece motivele mele au fost temeinice. Ele nu au avut  numai caracterul patriotico-tradițional menționat, ci s-au bazat pe niște evidențe ale culturii celor două state românești, pe implicarea și pe statutul pe care-l are scriitorul în fiecare dintre ele, pe un atent studiu sociologic al acestui statut care, paradoxal, arată că la confrații de dincolo de Prut el este mult mai bine consolidat și pus în valoare, că importanța scriitorului și comunicarea lui cu populația este mai mare, cărostul său social este și mai bine definit și mai bine valorificat.
         În aceste condiții, în ciuda aparențelor că gestul meu ar fi de a întinde mâna pentru ajutorarea și creșterea în importanță a confraților care, la editurile lor sau la editurile noastre, scriu și publică în aceeași limbă cu noi, fondul acestei propuneri de a aduce în fruntea noastră un om care are experiența de acolo este categoric în favoarea scriitorului din țara noastră care a fost mult marginalizat și care, pentru a se redresa - de ce n-am spune-o?!- chiar și material, dar mai ales moral, ca loc și rost în societate, are nevoie de o gestionare a intereselor lui, așa cum se dovedește că mai bine a fost făcută la Chișinău decât la București. Aceasta a fost logica mea și, de vreme ce statutar nu pot insista cu această propunere, nu-mi rămâne decât calea de a mă angaja eu, tocmai pentru că, de îndelungă vreme, observ acest fenomen și studiez modul cum prezența civică a scriitorului basarabean este mult mai pregnantă, cum funcțiile sociale pe care le capătă el sunt de mult mai înaltă factură, cum chiar viața literară, publicațiile și tipăriturile sunt mult mai efervescente decât la noi și, implicit, sunt mult mai mult luate în serios de către public și, tot de atâta vreme, nutresc și pentru scriitorul român măcar o revenire până la un asemenea statut, dacă nu una normală, cum ar presupune adresarea noastră către 30 de milioane de vorbitori ai limbii române și pretențiile noastre de existență europeană.
         În acest sens, sunt de acord cu acea mențiune pe  care actualul președinte, confratele nostru Nicolae Manolescu o face în programul său de candidatură privind „marginalizarea scriitorului”, dar îi prelungesc ideea subliniind că această marginalizare se produce la noi , mai mult decât în altăparte, atât din  motive de degringoladă a întregii societăți, cât și din pricina unor iresponsabile și, uneori, corupte conduceri din decursul ultimilor 23 de ani, dând exemplul celor 80.000.000 de lei pe care D.R.Popescu îi menționa existenți în casieria Uniunii și Fondului literar în anul 1989, când preda conducerea; ca și a faptului că, între timp, întreaga arhivă a Uniunii Scriitorilor a dispărut.
         Sunt absolut de acord și cu cealaltă idee a „prezenței scriitorului în spațiul public” și mă angajez nu numai să o susțin, ci să vin cu experiența unui om care în acești 23 de ani a înființat o fundație culturală care apoi, devenind mișcare populară, a inițiat temeinice acțiuni educative de emancipare democratică a populației și de programe europene încât, prin Hotărârea de Guvern nr. 1004 din anul 2004, i s-a acordat statutul de utilitate publică,adică același rang pe care îl are în regimul democratic-asociativ și Uniunea Scriitorilor. Dar, aș îndrăzni să spun, cu ceva rezultate mai evidente, de vreme ce anual organizează „Consfătuirea națională a intelectualilor de la sate”, obține un ritm ascendent de dezvoltare a unei rețele de publicații culturale din țară și străinătate prin portalul internet
www.cartesiarte.ro  a cărui „Vitrină a editurii on-line” publică volume sub titlul de serie: „Un autor român în luptă nedreaptă cu traducerile de literatură comercială” și, chiar în prezent, organizează printr-o mare manifestare centrală, în rețea cu zeci de manifestări în localități românești și altele în comunitățile românilor din întreaga lume, sărbătoarea Zilei Limbii Române instituită printr-o Lege promulgată anul acesta, dar inițiată acum șapte ani chiar de această Organizație Neguvernamentală de Utilitate Publică, ce s-a zbătut și a insistat până când a văzut-o promulgată. Cu această experiență mă angajez să reafirm pentru obștea noastră prezența scriitorului român în spațiul public, revenind iarăși la observația mea și subliniind faptul că, la Chișinău, în ciuda vicisitudinilor prin care trece statul și regimul, ea e mult mai bine servită de conducerea obșteascăa scriitorilor, în vreme ce, aici, de mai bine de 20 de ani ea a fost inhibată de modul în care, conducătorii pe care i-am avut, au descurajat-o exact în măsura în care și-au văzut doar de interesul lor propriu.
         De acord, de asemenea și cu ideea de „redobândire a demnității de breaslă”, dar trebuie iarăși să subliniez că tot dincolo avem exemplul cel mai apropiat, chiar dacă viața scriitoricească nu atinge valorile celei din occident. Fapt pentru care, mă angajez ca, prin programul meu de candidatură, să urmăresc asemenea scopuri ajutându-mă cu experiența confraților noștri pe care se vede că îi invidiez din acest punct de vedere al vieții obștești de afirmare iar, dacă se va ivi prilejul existenței unuia cu mai multă experiență decât mine acolo, iarăși mă angajez să-i cedez locul fără ezitare.
         În ceea ce privește  programul meu de direcționare a organizației noastre obștești care este Uniunea Scriitorilor din România, acesta se va desfășura prin POLITICI PERMANENTE DE ÎMBOGĂȚIRE ȘI MĂRIRE A PATRIMONIULUI OBȘTESC DREPT BUN COMUN CARE TREBUIE SĂ ADUCĂ PERMANENTE BENEFICII PERIODICE MEMBRILOR OBȘTII. Cu alte cuvinte:
1. Voi căuta cât mai multe căi lucrative și căi care să pună în valoare opera fiecărui membru, în scopul realizării unui patrimoniu cât mai bogat al cărui scop principal să fie împărțirea lui periodică în cote părți către fiecare membru, precum în orice formă asociativă cu adevărat democratică.
2. Extragerea din beneficiile acestui patrimoniu, în primul rând, a unei cote obligatorii care se împarte între toți membrii, și abia apoi, din ce rămâne, calcularea de câte salarii se pot oferi pentru angajați și pentru alte cheltuieli ale instituției.
Aceasta presupune atât instituirea unui management activ făcut prima dată în mod cât mai voluntar de membrii care se pricep și au inițiativă comercială, stimulați prin scoaterea la concurs a unor programe editoriale, de manifestări publice, de spectacol, de impresariat și altele, cât și împărțirea de pe acum chiar și a unor foarte mici beneficii pe care le-ar putea oferi precarul patrimoniu de astăzi, cum ar fi cote de gratuitate sau de reducere la casele de odihnă sau hotelul construit cu banii noștri; și  nu devierea încasărilor în alte scopuri. Oricât de mici ar fi cotele de astăzi, chiar aproape simbolice, important este de impus principiul folosirii bunului comun în sprijinul binelui comun al membrilor obștii și nu în alte scopuri, de obicei netransparente, cum se administrează astăzi cheltuielie.
        Spre a exemplifica, revin la cele optzeci de milioane de lei pe care D.R.Popescu le lăsa în casierie, sub sigiliul care, în mod revoluționar, a dispărut: La acea vreme, dollarul american nu era mai mult de 12 -16 lei la cumpărare sau tranzacții și 16-24 de lei la vânzare. Împărțiți, la cifra ceamai mare, să zicem la 24lei/1 dollar și rezultă o avere cu care Uniunea Scriitorilor ar fi putut cumpăra la un loc uzinele „23 august” și „Republica” și investi în mai multe tipografii. Calculați din nou și veți vedea că,  din venitul acestora, dacă ar fi devenit proprietari cum meritau, pentru că erau bani adunați din munca lor, cei  două mii de membri, ar fi primit dividende cât să trăiască fericiți cu tot neamul lor. Din păcate, am pierdut acel tren; sau ne-a fost furat; sau ne-a fost împins pe linie moartă. Nu mai interesează ce s-a întâmplat. Important este să avem tăria să o luăm de la început și să ne organizăm o viață obștească productivă, ne rezumându-ne la ceea ce putem smulge de la un stat sărăcit.
Fapt pentru care îmi pun candidatura în acest scop și, fiindcă nu am de justificat nereușite trecute prezentând un mare program de viitor, mă opresc aici.
14 august 2013
Corneliu LEU


Conștiincios, mi-am început campania și iată succint, numai prin textele buletinului informativ de campanie, desfășurarea șii avatarurile ei. Sunt mesaje transmise electronic la toate adresele de scriitori care mi-au fost puse la dispoziție, ba chiar și la altele de care am făcut rost pe alte căi. Erau lansate la o zi sau două distanță, datate  și cu un fel de antet precum cel de mai jos, care spunea confraților mei că li se adresează Corneliu Leu. Simpla lor parcurgere oferă filmul aventurii:




5 septembrie 2013
               
        ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
                   STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU,

STIMAȚI ȘI IUBIȚI CONFRAȚI,

În vederea alegerilor de la Uniunea Scriitorilor, care vor avea loc în fiecare filială atât pentru conducerea acesteia cât și pentru funcția de președinte la care mi-am pus candidatura alături de Nicolae Manolescu și Dan Mircea Cipariu, apelez la sprijinul Domniilor Voastre. Fapt pentru care, în atașament, Vă reiterez programul meu de candidatură rugându-Vă să-mi spuneți, la fel de sincer cum Vă adresez și eu rugămintea să luați în considerație scurta mea argumentare,  dacă doriți să Vă trimit și celelalte precizări pe care le voi face pe parcursul viitoarelor săptămâni și dacă mă puteți ajuta răspândindu-le la cât mai mulți dintre colegii și confrații noștri. Asta,  în ciuda lipsei de apetență pentru corespondența electronică și ca să învingem acest handicap, făcând-o chiar prin convorbiri de la om la om. Atașez programul meu de candidatură pe care l-am transmis pe 14 august Uniunii Scriitorilor care l-a acceptat și l-a făcut public chiar pe situl oficial la 18 august confirmând însc rierea oficială a candidaturii mele, respectând toate normele statutare.
Cu mulțumiri anticipate,
Corneliu Leu


6 septembrie 2013

...AM PRIMIT O ÎNTREBARE DE LA COLEGUL NOSTRU
Constantin LUPEANU

pe care-l preocupă : Modul în care am putea eradica preferințele subiective și clientelare după care sunt tratați astăzi membrii Uniunii Scriitorilor și înlocuirea privilegiilor unora cu drepturile tuturor…
... la care încerc să răspund nu chiar ca la Radio Erevan că „minunatul și mult căutatul coniac armenesc se produce pentru satisfacerea clasei muncitoare care-l bea prin conducătorii ei” ; dar oricum pe aproape, fiindcă e vorba de sechelele colhoznice pe  care am afirmat întotdeauna că le-au păstrat cu bună știință și interes personal mulți dintre diriguitorii pe care i-am avut după 1989.

Eu aș dori să instaurăm un sistem de echitate colegială care să însemne că NIMENI NU E MAI PRESUS DE STATUT și, deci, NICI UN MEMBRU – oricât de important sau de venerabil ar fi el – NU POATE DA ALTUIA CERTIFICAT DE TALENT SAU DE VALOARE A OPEREI SALE LITERARE.  Cu alte cuvinte, să găsim alte sisteme prin care comisiile care gestionează diferite domenii ale vieții obștești să hotărască asupra sorții noastre : Și cea care hotărăște dacă merităm sau nu să ne numim scriitor, și cea care hotărăște dacă merităm ajutor medical sau nu, și chiar juriile care dau premiile literare. Mai mult : cred că, dacă valoarea operei literare nu se cuantifică, ci doar se impune în timp, criteriul trebuie să fie strict de natura vieții obștești în care ne-am asociat de bună voie. Aceasta, fiindcă aportul fiecăruia la prestigiul, demnitatea sau măcar decența de existență a obștii prin mijloacele specifice ale practicării profesiei noastre, este mai aproape de posibilitățile umane de evaluare și multe organizații profesionale au obținut până acum o bună experiență în acest sens.

O comisie nu rezolvă toată problema democrației de obște, mai ales dacă moștenește doar stilul de lucru bolșevic de a disipa răspunderea. Un juriu nu e credibil nici măcar atunci când se precizează că membrii lui nu pot candida la premiile respective, fiindcă avem exemple evidente ale procedeului prin care s-a ajuns la formula de a împărți același grup restrâns în jurați și premiați, care alternează de la un an la altul confiscând acest privilegiu.

Din acest motiv, până când nu vom avea programatori de softuri foarte abili și în acest domeniu, se impune criteriul selecționării juriilor prin computer, ca la programarea instanțelor judecătorești. Și, tot din acest motiv, dacă voi fi ales, voi strădui să stabilim ceea ce statutul recent produs și impus a neglijat : CRITERII CATEGORICE PENTRU COMISIILE UNIUNII . Ceea ce înseamnă criterii cât mai ferme, prin  care comisiile să exercite actul de aplicare a lor, lăsându-se cât mai puțin loc pentru actul preferențial.
Astfel, ierarhia în obște nu se va stabili pe baza preferințelor unor decidenți din comisiile care analizează cazul, ci pe criteriul obiectiv al aportului literar avut, al contribuțiillor aduse la prosperitatea obștii și a bazei materiale a acesteia.

În ceea ce mă privește, eu voi pleda la modul democratic și capitalist pentru ca fiecare membru, odată acceptat de obște, să aibă toate drepturile sociale și de prestigiu public ce decurg din această calitate, iar categoriile sau categorisirile să se refere numai la drepturile economice și de patrimoniu. Adică : Cei care au adus o contribuție mai mare la fondurile și la patrimoniul Uniunii să aibă, din punct de vedere material, drepturi sporite proporțional în raport cu această contribuție.
Iar, fiindcă suntem săraci și nu putem încă împărți dividende (cum ar fi normal într-o asociere de breaslă productivă, condusă de oamenii care găsesc mijloace lucrative de întreținere a ei, pe care mă angajez să-i caut și să-i promovez), programul meu imediat este să încep a da acest exemplu în mic, folosind patrimoniul existent, adică cel care a mai rezistat jafurilor la care a fost supus marele patrimoniu pe care, prin toate drepturile noastre, îl moșteneam în 1989. Pe această linie, până voi descoperi și alte resurse, voi stabili pentru casa de odihnă de la mare PREȚURI DIFERENȚIATE în funcție de vechimea ca membru al Uniunii Scriitorilor. Mă bazez, în această promisiune fermă, pe faptul că, oricât s-ar spune altceva, ea a fost construită cu fonduri aduse la vremea respectivă de cei mai vechi dintre noi iar, apoi, în mai multe rânduri, a fost întreținută și reparată cu contribuțiile membrilor mai noi. Fapt pentru care toate generațiile de scriitori trebuie să beneficieze de facilitățile conferite de acest bun comun pe care-l mai avem, mobilizându-se astfel spre a ajunge și la altele. 
Cam atât deocamdată și, mulțumindu-i lui Constantin Lupeanu pentru întrebare, stau la dispoziția tuturor confraților cu toate răspunsurile de care voi fi capabil, păstrând în atașamentul acestui newsletter programul meu de candidatură pentru cei care încă nu-l cunosc.
Corneliu LEU
P.S : Precizez pentru prietenul meu Varujan Vosganian că mențiunea cu Radio Erevan nu are nici o conotație cu aportul pe care el l-a avut la prosperitatea Uniunii Scriitorilor și a „Oltchim”.

Mi-am început astfel campania, am continuat a trimite aceste mesaje zilnice la cât mai multe adrese de confrați și de oficialități, ca și la secretariatul și situl web al Uniunii Scriitorilor care îmi confirmaseră candidatura și-mi publicaseră programul pe care-l propuneam pentru redresarea vieții obștești, când, cu toate că organismele alese  la alegerile trecute își depuseseră mandatul iar, interimar, exista doar o conducere tehnică, primesc următorul mesaj. Îl public și las textele să se desfășoare până la sfârșit fără nici un comentariu:

From: Uniunea Scriitorilor [mailto:uniunea.scriitorilor@yahoo.com]
Sent: Friday, September 06, 2013 1:39 PM
To: Cornelu Leu;
corleu@upcmail.ro
Subject: Candidatura U.S.R.

Stimate domnule Corneliu,
Trimit în attachment un comunicat din partea Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România, legat de candidatura dumneavoastră la preşedinţia U.S.R.

Cu aleasă consideraţie,
Roxana Sintion, referent U.S.R.


Stimate coleg,
 Vă anunţăm că dosarul dumneavoastră de candidatură                   la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din România a fost invalidat                  din motive statutare.

 Consiliul U.S.R. din 10 iunie a.c. a hotărât că membrii U.S.R. care nu şi-au plătit cotizaţia pe anul 2012 până la această dată – cazul dumneavoastră – sunt suspendaţi, neavând dreptul să aleagă şi să fie aleşi anul acesta. Hotărârea figurează pe site-ul U.S.R.
Comitetul Director
al Uniunii Scriitorilor
din România

Stimată Doamnă Sanda Vișan,

 Întrucât, până in prezent, inclusiv în schimbul meu de scrisori cu președintele NICOLAE MANOLESCU pe tema cotizației, legătura oficială a fost ținută prin dumneavoastră și nu am văzut nici o dată antetul din atașament, vă rog să-mi confirmați autenticitatea  respectivului înscris și al persoanei care expediază adresându-mi-se cu „domnule Corneliu” , Uniunea Scriitorilor ca și faptul că, în numele comitetului director, nimeni nu semnează și stampilează această comunicare pe care, ca atare, nu o pot lua în considerație.
 

8 septembrie 2013
                ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
     STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU,

O SCRISOARE PE CÂT DE DESCHISĂ, PE ATÂT DE DIRECT ADRESATĂCONTRACANDIDATULUI MEU NICOLAE MANOLESCU
  
Dragă Nicolae MANOLESCU 

Nu știu dacă ai participat la ședința de Comitet Director invocată în comunicatul de pe situl internet al Uniunii Scriitorilor din 6 septembrie crt, în care s-a hotărât invalidarea candidaturii mele pe motiv de neplată a cotizației, fiindcă nu am primit procesul verbal al acesteia, ci doar o scrisoare nesemnată și nedatată. Fapt pentru care te rog să dispui să-mi fie remis acest document de ședință cu data, numele participanților, rezumatul discuțiilor, rezultatul votului și semnătura de confirmare.
          
  Dar, chiar și în cazul în care nu ai participat, eu cred că ai datoria morală să-i informezi pe ceilalți care au decis invalidarea mea - bine înțeles că totalmente neinfluențați de faptul că suntem implicați împreună în aceste candidaturi. Să-i informezi despre istoria reală a acesti neplăți a cotizației, care a constituit, chiar în această vară, subiectul întregii corespondențe dintre noi. Care corespondență, spre a ți-o aminti, o pun în atașament exact cu aceeași adresă: și deschisă, și personală.
           
Rezultă din această corespondență, cum singur îți ceri scuze că n-ai știut, atât motivul pentru care am întîrziat așteptând un răspuns pe care voi, Comitetul Director, nu mi l-ați trimis vreme de câțiva ani,  cât și dovada că eu am cerut încă din luna mai  să mi se rețină cotizația din îndemnizația viitoare și, fiindcă exact îndemnizația pe luna iunie mi-a fost reținută, eu nu am crezut că era vorba de un act abuziv (așa cum s-a dovedit până la urmă, când mi s-a reținu și cea de pe iulie, fapt care te-a făcut să-mi scrii), ci am crezut că s-au reglat conturile obligației mele statutare.
          
  Iar acum, pe același mijloc public de comunicare : situl internet al Uniunii care în 19 august a anunțat și confirmat legalitatea celor trei candidaturi ale noastre, un așa zis „Comitet director” cu o ședință nedatată și fără vreo semnătură de confirmare, anunță după 18  zile de campanie comună (nota bene: mai mult de jumătate decât întreaga durată a campaniei!), faptul că, asupra candidaturii mele s-a revenit.
         
   Cine a hotărât această revenire?

Președintele care face parte din respectivul comitet director?... Păi, din momentul depunerii candidaturii, el s-a retras și nu mai are dreptul să se amestece în nici o problemă de conducere, aș zice eu poate exagerând cu democrația; însă nu exagerez spunând că:  nicidecum într-o problemă de decize privind alegerile în care este implicat.

Ceilalți membri?... Păi și lor le-a expirat de multă vreme mandatul, chiar dacă nu s-au retras de bunăvoie cum ar trebui să o facă de vreme ce candidează pe listele pentru noul Consiliu al Uniunii.
Nu mai rămâne decât o explicație:

Vreun sinucigaș dintre cei pe care i-ai avut alături în trecutul Comitet Director și care nu mai are cum candida din nou, vrea să te compromită aruncându-ți în spinare o asemenea gravă ilegalitate.

Fapt pentru care te anunț, Stimate Domnule Președinte în Exercițiu, ca și pe cei care ar trebui să conducă Uniunea la modul interimar în această perioadă, că:

1.       Nu recunosc Comitetul Director căruia i-a expirat termenul și ai cărui membri, punându-și candidaturile pentru viitorul Consiliu al Uniunii, ar fi trebuit mai înainte să se autosuspende;
2.      Domnia Ta ai obligația morală de a elucida în cazul meu problema așa zisei „neplătiri a cotizației” ;
3.      Publicarea din 19 august a candidaturilor acceptate statutar a deschis o campanie asupra căreia nu are nimeni dreptul să revină;
4.      În cazul în care fostul Comitet Director se încăpățânează să-și aroge puteri și drepturi pe care nu le mai are, eu cer amânarea alegerilor până la rezolvarea acestui litigiu.
Cu acestea, iubite al meu contracandidat, îți urez succes în lupta dreaptă pe care ți-o propun!


10 septembrie 2013
 
             ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
         STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU,
 
ASTĂZI, CÂTEVA RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE PUSE DE DAN CULCER 

Pentru ca să pot susține candidatura Dv am nevoie de câteva precizări.

1 - In ce mod pot participa la alegeri? Cum știți, locuiesc în Franța și sunt membru al Filialei din TgMureș.

2 - Dacă știți care este  acum situația financiară a Uniunii - adică raportul dintre venituri și cheltuieli, cu precizarea surselor pentru primele și a modului în care se repartizează concret cheltuielile? In ce mod veți face publică informația înainte de alegeri?

3 - Dacă cunoașteți situația exactă a patrimoniului mobil și imobil al Uniunii la 1990 și acum (concret -situația bibliotecii donate de Ion Marin Sadoveanu, a manuscriselor autografe cumpărate de la Șerban Cioculescu, cf pag 446 din volumul „Intelectuali români în arhivele comunismului”, etc.) și a clădirilor sau apartamentelor donate Uniunii la diverse momente, înainte sau după 1945, când se numea Societatea Scriitorilor?

4 - Dacă cunoașteți situația arhivelor Uniunii și respectiv ale Fondului Literar? Unde sunt depozitate, cum pot fi consultate, ce măsuri s-au luat pentru păstrarea lor după 1990?

5 - Dacă considerați legală privatizarea Fondului Literar? Dacă nu, ce măsuri credeți că pot fi luate pentru anularea privatizării, pe care mulți o considerăm fie frauduloasă, fie abuzivă, fie ilegală, întrucât nu a fost realizată prin votul unanim al membrilor Fondului, acționari reali ai Fondului. Eu fiind fără întrerupere membru al US nu am fost nici măcar consultat, de pildă, deși adresa mea e-mail și poștală era cunoscută de Eugen Uricaru și de alții, ca și de redacția Vatra, cu care corespondasem oficial și este publică pe Internet de două decenii.
O soluție ar fi reînființarea Fondului sub alt nume sub formă de cooperativă și intrarea în concurență cu instituția privată a lui Eugen Uricaru et comp.
 
6 - Dacă nu știți nimic despre toate astea, cine sunt după opinia Dv responsabili cu debandada și ce măsuri intenționați să luați, în numele intereselor noastre colective, pentru tragerea la răspundere civilă, eventual penală (nerespectarea Legii arhivelor) și corectarea urgentă a situației.
Mulțumesc pentru răspunsul Dv cu precizările solicitate.
Cu tot binele, Dan Culcer
 
Răspuns (fugar) de la Corneliu Leu ( care-și cere scuze, fiind pe ultima sută de metri cu încheierea filmărilor privind Ziua Limbii Române)

1.       Încă de la alegerile trecute, Horia Gârbea, președinte la Asociația de București, a promis, la cererea mea insistentă, o formulă de vot prin corespondență, el fiind și priceput blogger și purtător de cuvânt al conducerii Uniunii. A existat și ocazia de a se statua acest deziderat, pentru că raportul președintelui în exercițiu precizează legiferarea recentă a noului statut dezbătut și formulat de ei pe larg, prin Hotărârea judecătorească din  17 aprilie crt. Dacă această problemă cunoscută, nu a intrat în dezbateri și în noile formulări, înseamnă că nu s-a vrut.

2.       Ca dovadă că s-a ajuns la fundul fundului de sac, e faptul că ni s-au poprit pensiile ca să se recupereze cotizațiile, după ce alte fonduri au dispărut, iar Casa Scriitorilor a fost pierdută ciudat prin neprezentarea la instanță. Cheltuielile curente ale Uniunii Scriitorilor se fac pentru salarii și funcționarea conducerii, cel mult cu privilegii pentru membrii Consiliului. Niciodată nimic pentru masa membrilor, totul pentru preferați ca Prelipceanu și, poate, alți câțiva.

3.       Despre patrimoniu v-am vorbit mai de mult. Nu a existat nici un semn că s-ar fi dorit păstrat, ci dimpotrivă: se recunoaște și în raportul prezentat de fostul președinte pentru exercițiul trecut, că s-a dorit să se scape de el.

4.        Arhivele au fost distruse în mod dubios anii trecuți și se păstrează un mister absolut, fără să se facă nici un gest că s-ar dori să se afle făptașul. Nu mai reținem decât relatarea lui D.R.Popescu despre cele 80 de milioane de lei (la 12 lei dollarul) aflați în casierie  în decembrie 1989. Sumă la care, la calculareea exercițiului bugetar în aprilie 1990, s-au adăugat și alte venituri ajungându-se la peste o sută de milioane. Apoi, în mod treptat, sumele s-au fărâmițat până când au dispărut în mod la fel de misterios ca și arhiva, creindu-se și confuzia cu transformarea Fondului literar într-o afacere privată, fără consultarea membrilor care, de drept, ar fi trebuit să devină acționari și să primească dividende. Așa că, al cincilea răspuns se clarifică de pe acum.

5.       Cu Fondul literar, la fel am fost ignorat și eu cu toate că stau în București pe aceeași stradă cu ei, sunt chiar membru fondator contribuind cu procentajele din retribuția a zeci de cărți cu tiraje importante, nu publicate în pierdere, ca la poezie sau critică; iar, în 1989 aveam creditul mai mare decât debitul. Privatizarea, nici nu cred că are aspect legal; iar proprietatea hotelului nu e clară ca patrimoniu: Aparține Uniunii sau lor?... Așa cum multă vreme nu a fost clar nici statutul patrimonial al casei de la mare iar, odată când am cerut repartiție acolo, mi s-a cerut să mă înscriu la Copyro, ca și cum n-aș fi fost până atunci membru al Fondului.

6.       Debandada si măsurile?

Ajutati-mă să fiu ales și nu vă veți mai face griji cu asta!
Leu
 


11 septembrie 2013

    ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
   STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU,
 
...informându-vă că am primit la adresa mea din București documentul prin care Comitetul Director al Uniunii  îmi invalidează candidatura, dar fără a fi semnat nici de vreun membru al Comitetului, nici de vreo persoană care confirmă, ci numai cu o stampilă
care poate fi pusă de oricine.
Știut fiind faptul că actele oficiale nesemnate sunt lovite de nulitate, avertizez administrația și conducerea temporară a Uniunii
că mă voi adresa în justiție dacă
nu comunică imediat retragerea falsei hotărâri.
 

12 septembrie 2013
 
     ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
  STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU,
 
CONTESTAȚIE
               
Subsemnatul Corneliu LEU, membru al Uniunii Scriitorilor, nominalizat pe lista de candidaturi la președinția Uniunii Scriitorilor pe situl oficial la 19 august crt. contest ca nestatutară hotărârea de invalidare a mea lansată de un pretins „Comitet Director” la 6 septembrie 2013 și consider nulă, prin lipsa de semnătură, comunicarea care mi s-a făcut în acest sens.
           
Precizez că am adresat imediat această contestație președintelui în exercițiu al Uniunii dar, ne primind nici un răspuns, mi-am luat libertatea de a o face publică prin newsletterul reprodus mai jos și a o argumenta prin atașarea a patru documente edificatoare nu numai în cazul meu,  ci demonstrând o acțiune conjugată de îndepărtare a candidaturilor concurențiale de către cei implicați în actuala conducere, atât la nivel central, cât și la nivelul filialelor. O practică nocivă ce trebuie condamnată de obște, așa cum propune și confratele nostru Toma George Maiorescu într-un apel făcut public: „INITIATORII ACTULUI ABUZIV  DE SUSPENDARE A DREPTULUI DE VOT  PENTRU  UNII COLEGI DE BREASLA  VOR TREBUI SA  SUPORTE SI URMARILE DEMERSULUI  LOR  CALOMNIOS, BAZAT PE  REACREDINTA SI MESCHINE INTERESE DE GRUP. UN VOT DE BLAM. AL RUSINII, DAT CHIAR LA INCEPUTUL SEDINTELOR DE  ALEGERI...”  - care vot, continui eu cerința expresă: Să fie supus exprimării membrilor în mod deschis, la începutul fiecărei adunări de filială, de către cei prevăzuți să conducă aceste adunări.
           
Adresez această contestație cerând confirmarea primirii, atât adevăratului Comitet Director al Uniunii Scriitorilor, cât și Doamnei Sanda Vișan, singura semnătură certificată din corespondența pe care am purtat-o.




12 septembrie 2013
13 septembrie 2013 
       
     ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
      STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU…

…care regretă că încă nu vă poate informa în legătură cu vreun răspuns primit la contestația sa față de o comunicare nesemnată ce i-a fost trimisă și care dăinuie în scop de derută pe situl oficial al Uniunii Scriitorilor, creind și mai multă confuzie în legătură cu alegerile care urmează să aibă loc.
      
Protestând încă o dată față de asemenea procedee condamnabile, care subliniază și mai mult intențiile clare de manipulare a alegerilor exact de cei care și până acum nu au urmărit decât avantajul personal, anihilând din ce în ce mai mult și drepturile și patrimoniul și însăși prezența noastră obștească, dacă nu primesc eu răspunsurile cerute, îmi fac măcar datoria de a  răspunde în continuare celor mare mi-au pus întrebări.
     
  Astfel, la întrebarea lui Toma George Maiorescu privind detaliile deturnării patrimoniului obștesc - începând chiar cu dispariția sumelor reportate la bugetul anului 1990  din exercițiul financiar al anului 1989 și culminând cu dispariția în întregime a arhivelor Uniunii și a Fondului literar – întăresc ideea că, eu,  sunt numai unul dintre membrii care cunosc acel patrimoniu fiindcă au contribuit la realizarea lui și, care, pe parcursul ultimelor două decenii a atras atenția asupra modului dubios cum acesta dispare. Datoria de a descoperi toate detaliile revine organismelor de stat precum Curtea de Conturi, în mod curent, sau Parchetul General, chiar prin obligația sa de a se autosesiza.
     
  O altă categorie de  întrebări, ale mai multor colegi, se referă atât la statutul social al scriitorului în orânduirea actuală, cât și la statutul organizației noastre, proaspăt schimbat prin obținerea unei confirmări judecătorești la 17 aprilie anul curent. Asupra acestuia din urmă,  se generalizează tot mai mult bănuiala că modificările au fost făcute în special pentru avantajarea componenților actualei conduceri de a mai dăinui, în ciuda decăderii continue pe care ei au adus-o obștii.  Iar această bănuială se confirmă și prin graba de a obține o hotărâre judecătorească asupra modificărilor, înainte de a avea loc această Adunare Generală pentru care ne pregătim. Pentru că, în mod firesc, indiferent de modul cum sunt constituite, prin diverse prevederi, organismele de redactare și chiar  de aprobare a unui statut, fiind vorba de  însăși rațiunea de existență a obștii respective, acesta nu poate fi aplicat nici de jure nici de facto, fără confirmarea sa de către o adunare generală a tuturor celor pe care îi privește această existență. În mod normal - și rațional și legal - fără a se admite chichițe avocățești de interes personal, acest statut pregătit în preajma alegerilor care, iată, acum au loc, nu intră în practică, oricine l-ar fi aprobat, decât după confirmarea sa de către această Adunare Generală. Pentru că numai ea are dreptul să precizeze normele de aplicare ale unui asemenea Statut.
     
  Iată, așadar, stimați confrați, o cale de atac la care vă propun să recurgem în termen legal, dacă vom constata că asemenea prevederi nu se respectă în Adunările generale ale filialelor, inclusiv a probității persoanelor care vor dormi cu capul pe urnele sigilate, oriunde s-ar afla ele vreme de trei săptămâni, până la întrunirea noului Consiliu (subliniez și această bizarerie inventată de cei care au dus la spolierea fondurilor cu care s-ar fi asigurat un sufragiu normal și corect). 
     
  În privința celeilalte probleme, care este cu atât mai dureroasă cu cât, prin vicisitudinile acestor douăzeci de ani, este tot mai greu de rezolvat: statutul social al scriitorului în orânduirea actuală   -  eu nu-mi pierd speranța, aceasta fiind singurul argument pentru care, în ultimă instanță, m-am hotărât să candidez. Și, astfel, mă angajez ca, spre a completa marele hiatus al statutului pe care actuala conducere s-a grăbit să-l parafeze, primul lucru pe care îl voi propune dezbaterii noastre comunitare va fi problema prioritară (sau, chiar primordială, aș putea spune), cea a STATUTULUI SOCIAL DE CARE TREBUIE SĂ SE BUCURE FIECARE MEMBRU AL UNIUNII.
      
Pentru aceasta, voi cere membrilor Consiliului să discute cu scriitorii pe care, fiecare dintre ei trebuie să-i reprezinte ca voință, pentru ca, apoi, să luăm o hotărâre cu adevărat obștească. Exersând astfel, poate că vom reuși să impunem de la început ideea că: FUNCȚIILE DE CONDUCERE SUNT DEȚINUTE ÎN SCOPUL SLUJIRII OBȘTEI PRIN GĂSIREA DE AVANTAJE PENTRU MEMBRII CARE O ALCĂTUIESC, în așa fel încât, cei aleși, să ajungă și ei la aceste avantaje odată cu membrii care i-au ales și, nicidecum, înainte sau, chiar, numai ei.
 



15 septembrie 2013
      
ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
    STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU…

de data asta, cu prioritate,
membrilor Filialei de Poezie

Mă adresez public membrilor filialei de poezie, ca structura organizatorică din partea căreia s-au înregistrat cele mai multe proteste față de actul abuziv al piedicilor electorale puse unor sute de scriitori bucureșteni, în unicul scop de a se asigura realegerea unei conduceri iresponsabile și distructive.
Și, întrucât, pentru această filială s-a încercat, ca și în cazul meu, gâtuirea candidaturii lui Vasile Poenaru,  anunț că documentul care ne interzice candidatura, pe lângă faptul că încalcă statutul, fiind nesemnat este și  nul. Iar, în cazul nerespectării contestațiilor noastre, îi sugerez să ne adresăm împreună în justiție, cerând anularea alegerilor.

Mă adresez, de asemenea, votanților din această filială și pentru faptul că ea - prima unde încep aceste alegeri în care trebuie să dăm exemplu de fermitate - se confruntă, la modul cel mai grav și mai jignitor, cu cealaltă categorie de acte abuzive : CONFISCAREA PUTERII la Uniunea Scriitorilor, prin semnificativul caz care poartă numele lipsit de glorie al lui Nicolae Prelipceanu.
Dacă vă interesează părerea mea personală: eu îl apreciez ca fruntaș!... Fruntaș al listei de profitori...  Lista băieților deștepți, asemănători celor de la privatizări și energie, dar avid orientați spre ce iau de la organizațiile literare și nicidecum spre ce dau literaturii. Iată numai comunicatele din vara asta  care cuprind numele Prelipceanu:

  Comitetul director din 30 iulie anunță că: „A fost ales presedintele comisiei de numaratoare a voturilor, în persona lui Nicolae Prelipceanu”…
 Juriul de Premiere al U.S. acordă urmatoarelor premii pe anul 2012:   1. POEZIE : Nicolae Prelipceanu, La pierderea sperantei…
  Comunicatele Filialei de poezie: … pentru funcţia de preşedinte al Filialei s-au înscris Dan Mircea Cipariu şi același Nicolae Prelipceanu… Pentru Comitetul Director al Filialei s-au înscris Denisa Comănescu, Ioana Diaconescu, Mariana Filimon, Grete Tartler, Bogdan O. Popescu şi, bine-nțeles : Nicolae Prelipceanu… Pentru Consiliul USR s-au înscris Denisa Comănescu, Grete Tartler, Bogdan O. Popescu şi, iarăși bine-nțeles: Nicolae Prelipceanu…
  Un alt comunicat, privind aplicarea art.27 și a anexei 3 din Statut anunță:  Nicolae Prelipceanu a fost ales de către Consiliul USR preşedintele Comisiei de Monitorizare a Alegerilor…
  Iar pe cea mai recenta listă a conducerii supreme a US apare: NICOLAE PRELIPCEANU - Director de Imagine, numai adresa de e-mail păstrând un mai vechi nume : 
horiagarbea@gmail.com
 
Și toate astea, stimați confrați,  în cazul unui personaj mediocru cu operă literară submediocră!... Zău că aș fi preferat ca tânărul pe care l-am cunoscut odinioară -  când făcea colegilor din comitetul de partid un serviabil curierat aducând de la Cluj cererile pentru Fondul literar și a parvenit astfel ca decident în comitetul Fondului – să evolueze invers. Adică, mai degrabă să fie el submediocru, dar să ajungă a avea o operă mediocră.

Lucrurile nu s-au întâmplat așa: Nae rămâne superior operei sale. Și, iată ce ubicuitate de merite sau calități ascunse, nu literare, s-a acumulat: Atât de multe încât astăzi, nici președintele nici Comitetul Director nu au crez estetic mai înalt decât „Nicolae Prelipceanu”. El e găina cu oul de aur chemată să salveze Uniunea în toate situațiile, fără a se îndrăzni constatarea că-și clocește acest ou doar pentru propria-i cianură.  Adică, pentru ca să ia retribuții în toate comisiile, diurne în toate călătoriile, să smulgă premii de la toate juriile, să i se rezerve loc pe lista indemnizațiilor speciale încă dinainte de a face  vârsta de pensionare, dar nici asta oricum, ci concomitent cu altă rezervare: sinecura de la „Viața românească”. Etc, etc...
Prin asta, constatăm cu stupoare că însăși opera capitală a președintelui  Uniunii – Istoria literaturii de Nicolae Manolescu, se oprește brusc la Nicolae Prelipceanu, ne mai găsind unul la fel printre cei vreo trei mii de membri și aspiranți pe care încă mai vrea să-i conducă. Și, dacă nu are nimeni nimic de aspirat la exemplul literar al lui N.P, vom produce o viitoare generație de scriitori aspiranți la modul cum se face carieră pe seama reziduurilor financiare pe care le smulgi obștii.
Iată, stimați confrați de ce vin să demasc în fața Adunării Dumneavoastră măsurile abuzive de asigurare electorală pe care și le-au luat cei care încă mai decid la Uniunea Scriitorilor.
Deci: chiar recunoscând aceste rânduri drept pamflet, Vegheați!

Corneliu LEU
 



18 septembrie 2013

ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
STIMAȚI CONFRAȚI, VI SE ADRESEAZĂ CORNELIU LEU…
de data asta cu prioritate celor din provincie

... informându-i, după prima zi de alegeri la filialele din București că: la Filiala de Poezie, din 351 de membri au participat 72, iar la Filiala Traduceri, din 211 au participat 40. Fiind cam egale, aceste proporții reprezintă aproximativ câte o cincime din numărul scriitorilor aflați în evidențele filialelor respective. Patru cincimi sunt absenteiști. Majoritatea, pesemne pentru că se simt rupți de o organizație care nu le mai folosește la nimic, dar o parte dintre aceștia, înlăturați prin tertipul neplătirii cotizației de către cei care mai trag foloase de pe urma organizației.
         
   Nemulțumirea se vede evident și din votul pentru președintele Filialei de Poezie: Din 72 de voturi, Dan Mircea Cipariu a obținut 37; candidatura, tot de altă orientare, a Carolinei Ilica a obțnut 11 voturi; iar cel susținut de actuala conducere – Nicolae Prelipceanu – 15 voturi. Ceea ce prefigurează și alegerile pentru președintele Uniunii:  Gruparea clientelară a lui Nicolae Manolescu se confruntă aici cu 15 la 48, demonstrând că peste două treimi dintre votanți nu-i mai agrează „stilul”... de conducere... literară...
           
Dar, în legătură cu acest „stil”, cu preferințele sale cel puțin discutabile, m-am adresat și președinților filialelor, rugându-i a face cunoscută opinia mea lipsită de echivoc, după cum urmează:
Domniilor lor,

Domnilor Dan Mircea CIPARIU, Aurel Maria BAROS, Victor Gh. STAN

Figurând pe lista oficială de candidaturi la președinția Uniunii Scriitorilor în perioada 19 august – 6 septembrie și contestând ștergerea mea abuzivă, pe motive neadevărate, invocate fără vreo semnătură responsabilă, la o dată mai mult decât târzie când se depășiseră două treimi din termenul electoral, mă adresez Domniilor Voastre în calitate de președinți ai  filialelor Uninunii Scriitorilor cu care  se încep Adunările Generale pentru alegerea noii conduceri, rugându-vă să faceți actul colegial de a da lectură rândurilor de mai jos, pe care le-am prezentat ieri, prin acest newsletter, adresându-le prioritar membrilor Filialei de Poezie cu care începe calendarul Adunărilor, dar intenționez să le fac cunoscute în toate filialele. 
Cu mulțumiri anticipate,
                  Corneliu LEU
                  
 

24 septembrie 2013

ALEGERI LA UNIUNEA SCRIITORILOR
STIMAȚI CONFRAȚI, CORNELIU LEU VI SE ADRESEAZĂ CU O
DECLARAȚIE SOLEMNĂ
 
Ținând seama de faptul că… m-am / am fost … retras din competiția pentru alegerea președintelui Uniunii Scriitorilor, se cuvine să declar deschis cui las voturile și votanții mei.

 Fapt care mă pune într-o situație dificilă deoarece, dacă îi voi ruga pe cei care îmi sunt aproape să voteze cu Dan Mircea Cipariu, s-ar putea considera că o fac din pornirea contra celeilalte echipe, care, după ce mi-a făcut publică candidatura și m-a lăsat să dezvolt campania vreme de 18 zile, mi-a tras preșul de sub picioare cu o invenție pseudostatutară, impusă unilateral și abuziv.
 Precizez că nu port pică și, în materie electorală, admir orice escrocherie. Decizia mea se întemeiază pe o cu totul altă rațiune și, cavalerește, îi rog pe cei care m-ar fi susținut în acest deturnat turnir să voteze, da, cu Dan Mircea Cipariu, dar dintr-un cu totul alt motiv, pe care-l expun aici :
 
Chiar dacă nu cunosc starea civilă a celui care mi-a fost până de curând contracandidat, sunt convins că el nu are soție sau socru care să aspire (la) premii, confiscând piața literară în familie și adăugându-se anonim la o operă omni…potentă.
 
Cât despre amante, propun să lăsăm liberă această cale care, odată cu vărsta, se vindecă mai frumos decât abjecția cu care pretind premii literare oamenii de casă.
 
Declar toate acestea pe proprie convingere, cu tristețea că alegerile de la filiala de critică și istorie literară, chiar dacă n-au confirmat, ca-n calculele lui Bulă că : scriitorii de la București „au fost decimați din cinci în cinci”, faptul că, din 1116 membri au votat 247, conduce spre două concluzii.

 Prima : Că genocidul scriitorilor din București exercitat de vechea conducere are 869 de victime.
 
A doua : Că, atunci când vrea un prag electoral mai mare de 30 la sută, Președintele de la Cotroceni e un  mare naiv față de președintele de la pierduta Casă a Scriitorilor care, dacă ar putea, ar statua valabile chiar și voturile obținute numai în familie.

 În încheiere, tot din experiența alegerilor de la eșalonul de elită al criticii literare, din care face parte și unul dintre candidații rămași fără contracandidatura mea, rezultă teorema că : „Cifra 13  nu e păguboasă în sine ; ci doar atunci când nu găsești un al paisprezecilea vot ca să-ți impui oamenii”.
 Una peste alta, pornind cu asemenea  rezultate spre adunările filialelor din țară, nu ne mai rămâne decât, ca la „Cântarea României”, să strigăm : „Înainte, spre faza raională !”…

________________





ANEXE LA ACEST INTERVIU



Iată, iubiți prieteni , o surpriză la fel de plăcută ca și atunci când mi-am citit dosarele de la securitate, pe care mi-o face confratele Dan Culcer, căruia îi mulțumesc. Cartea a apărut recent în ediție definitivă pe
www.amazon.com și www.corectbooks.com , dar nu cred că am reușit să-i fac o prezentare la fel de reușită, cum i-a făcut-o talentatul recenzent de la cenzură. Recunoașteți, oare, stilul vreunuia dintre criticii noștri literari?



Direcţia – Literatură
Nr.75/31.III.1970

N O T A „FEMEIA CU OCHI ALBAŞTRI” – Corneliu Leu
Editura Junimea – Iaşi

 Acţiunea romanului este plasată în anii următori asasinării preşedintelui John Kennedy, într-o modernă staţiune de pe litoralul românesc. Asasinarea preşedintelui este urmată de un şir de atentate asupra unor personalităţi progresiste din societatea americană, printre care fratele preşedintelui, senatorul, autorul propunându-şi să urmărească reacţiile stârnite de aceste evenimente într-un „mediu cosmopolit”, cum este staţiunea amintită. Planurile epice ale romanului sunt unite prin prezenţa permanentă a personajului central, tânăra liceană Adina, angajată pe perioada vacanţei la postul de radio sezonier de pe litoral, personaj care se maturizează în vâltoarea evenimentelor dramatice din această vară.
 Într-un mod cu totul incredibil, evenimente petrecute la mii de kilometri depărtare de noi, care în mod obiectiv nu pot constitui o ameninţare pentru securitatea noastră sunt prezentate în roman ca implicându-ne direct şi declanşând reacţii şi măsuri de natură să ne apere împotriva unei eventuale agresiuni. Oamenii manifestă o îngrijorare vecină cu panica, ies în stradă, manifestează cu steaguri şi portrete, se constituie în „gărzi” de apărare, ascultă buletinele de ştiri referitoare la acele acte de agresiune. Vacanţele sunt ratate, mulţi dintre cei veniţi la odihnă trebuie să se întoarcă la locurile lor de muncă, turiştii din ţara în care se petrec actele de violenţă se întorc acasă.
 Paralel cu acest fir epic, în roman este urmărită evoluţia şi maturizarea Adinei, îndrăgostită de neseriosul Gib, tânăr cu multiple aventuri sentimentale. Evenimentele dramatice care se petrec contribuie şi ele la maturizarea Adinei, ajutând-o să-şi limpezească simţămintele şi atitudinea. Cu intransigenţa tinereţii, ea va respinge compromisul la care se ajunge în problemele care s-au ivit în ţara aceea de peste ocean, condamnând atitudinea „femeii cu ochi albaştri”, soţia preşedintelui ucis, care a suferit o involuţie, de la atitudinea de protest demn şi hotărât împotriva agresiunii, la apelurile la calm adresate populaţiei, în cele din urmă, la compromisul cu agresorii. Apariţia la intervale scurte de timp, pe ecranele televizoarelor, a „femeii cu ochi albaştri” şi protestele pe care le formulează o vreme la adresa agresorilor, au rolul de „memento” împotriva primejdiei care pândeşte omenirea.

O b s e r v a ţ i e
 Felul în care sunt relatate evenimentele în roman ca şi reacţiile stârnite de acestea în ţara noastră, aduc involuntar în minte evenimente petrecute, tot într-o vară, mult mai aproape de noi. Mai există în roman un aspect care pledează pentru această concluzie : lucrurile sunt prezentate ca şi când de rezolvarea unor probleme – în fond interne – în ţara aceea îndepărtată, ar depinde realizarea sau nerealizarea idealurilor noastre şi ale întregii omeniri. Compromisul în care sfârşeşte campania de prindere a asasinilor îi afectează profund pe oamenii aflaţi în staţiune, ei consideră că au fost înşelaţi în speranţele lor de dreptate şi libertate.
 În forma actuală romanul nu poate primi „bun de tipar”.

 

 
 
 
 

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971