Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 |
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
„CAIETUL AL PATRULEA AL GRUPULUI DE REFLECTIE PRIVIND DEMOCRATIA REALA” - la a cărui dezbatere participă: Adrian Severin, Daniela Gifu, Mihai Berca, Dimitrie Grama, Corneliu Leu, cu preluări de articole din „THE INDEPENDENT” și „DEUTSCHE WELLE”
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR A FOST PROMULGATĂ LEGEA ZILEI LIMBII ROMÂNE,Românii din străinătate preocupați de destinul locurilor natale Articole de Ștefana Bianu și Maria-Luminița Rolle, CINE VORBEA DESPRE „ROMÂNIA DREAPTĂ”?! Articole de Alex. CETĂȚEANU, Constantin STANCU, Adrian MAJURU, Gheorghe FUNAR, Mihai GOTIU, Gheorghe-Constantin NISTOROIU
BUCURIILE ȘI NECAZURILE ROMÂNILOR - Partea II
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA
PROZĂ DE EMIL PROȘCAN,ADRIAN BOTEZ,OVIDIU LUPU
Evenimente literar-editoriale: Constantin LUPEANU, Dan LUPESCU, Lucia OLARU-NENATI
Rememorări: Mircea DINUTZ, Ion NICOLESCU, Recenzii de Al Florin ȚENE, Ada STUPARU, Ioan LILĂ, Geo CĂLUGĂRU, Nicolae GEORGESCU, Gheorghe STROIA despre Marin SORESCU,Petru BIRĂU, Ioana STUPARU, Florin DOCHIA, Diana TRANDAFIR, Aurel Avram STĂNESCU, Cornel BOTEANU Melania CUC, Stela Enachii
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea I
DICTATURA OCULTĂ ȘI OBSESIILE DE PE INTERNET - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Partea II
PAGINA A TREIA
PROZĂ DE CORNELIU LEU, DIMITRIE GRAMA, ADRIAN BOTEZ, EMIL PROȘCAN, OVIDIU LUPU






                          Corneliu LEU

HIRSUTUL
CEL INCOGNITO

1.
Vechea casă moștenită de Valentina de la părinți era motivul pentru care ea și cu Alexe, studenți săraci și harnici, apreciați de profesorii care-i luaseră în ultimii ani preparatori, renunțaseră să rămână asistenți, ca să vină la câștigul sigur sub acoperișul unde n-aveau de plătit chirie.
Casa se degrada, fiindcă bătrânii se stinseseră fără să mai apuce să-și vadă fata ajunsă doctoriță. Și chiar om de nădejde în mica localitate, încât țăranii ce-i aduceau bolnavii dis de dimineață, înainte de a se duce la târg, veneau la ea cu găina cea mai grasă, sau doi pui cu picioarele legate-mpreună, sau torba cu mălai în care stăteau ouăle ori cașul; iar rudele din jur, pe care le vindeca pe gratis, mai plecau și cu ceva din de-alde astea, ca tain pentru anii când o ajutaseră la facultate.
 Gardul era cel dintotdeauna, năpădit frumos de iasomie și lemn câinesc încă de pe vremea când el o privea împreună cu al lui Drăgan cu care umbla după lucru; ca și portița la care, mai târziu, ea venea la fluieratul lui ca al graurilor, așezându-și coatele pe șipci, cu expresia mai mult înțeleaptă și fidelă, decât drăgăstoasă. Numai tăblița aceea cu inscripția smălțuită: „Doctor Valentina Alexe” era mândria lor adusă din orașul universitar unde soarta de copii săraci îi obligase să lase regretele carierei pe care ar fi putut să o facă. Fiindcă meticulozitatea ei era de neînvins la examene; iar el, pe lângă că ajunsese preparator la catedra marelui profesor de istorie, conducea și formațiunile de studenți din partidul cu idei de emancipare întemeiat de acesta împreună cu alți intelectuali de seamă.
Așa că s-a răzbunat aici și, în vreme ce a reparat singur la casa veche, ajutându-l și pe meșterul care i-a făcut ei, cu geamuri mari, cabinetul vopsit alb, în doi ani strânsese învățători și agronomi și administratori și funcționari, într-o formație pe măsura lor de intelectuali care încă se mai simțeau apostoli, arătându-i profesorului că nevoile imediate și venirea băiatului pe lume, nu-l rupseseră de el. Așa că, precum se obșnuia, acela chiar i-a venit la botez ca naș, prin cumetria aceea tradițională de oameni citiți, lipsiți de parvenitisme, întărind și mai mult organizația. Cetățenii îi vedeau perseverenți, hotărâți în ideile lor sămănătoriste dedicate lumii modeste din care făceau parte, și prindeau încredere, chiar dacă unii din partidele mai bogate și mai activ plasate în lumea afacerilor râdeau oarecum de ei, măcar pe sub mustața unor îndeletniciri mai obscure pe care le considerau rafinamente politice și avantaje electorale.
Era și asta o satisfacție pentru ei, copii modești ai unor familii lipsite de perspective, ce reușiseră să-și învingă acest necaz perseverând în învățătură și susținându-și reciproc moralul când rămăseseră singuri pe lumea asta, în mediul acela divers dar ostil căruia, până în ultimul moment păruse că n-ar mai fi avut resurse să-i facă față. Dar cel mai puternic era, totuși, sentimentul că, iubindu-se din adolescență, reușiseră să treacă prin greu și să pună piciorul pe locul unde simțeai că poți deveni cineva. Sentiment bine cunoscut la intelectualii săraci, care chiar îi marchează pe viață, făcându-i să aibă adevărată comunicare doar ei între ei, tocmai pentru că știu părea bine de cât sprijin le fusese încrederea reciprocă.
În acest fel, Alexe avea, față de oamenii din afară, acel comportament atent și cumpătat al unor certitudini pe care ți le dă trăirea din interiorul familiei; iar Valentina, măruntă și plină de gânduri serioase, ca și el, avea mai mult decât oricine sentimentul că se sprijină pe brațul unui bărbat sigur, pe care-l văzuse prea bine cum se formase astfel, în intimitatea pe care le-o dăduse modul cum, singuri pe lume, rămăseseră cu sentimentul unuia pentru altul.
Căutările lor erau comune, iar ceea ce el făcea în mediul bărbaților, femeile din pătura de unde se trăgeau fiind mai timide și mai reticente, căpăta sprijinul ei, participarea ei, ca prim prieten, asociat și camarad care trebuie să-l susțină, devenind astfel, fără îngânfare, o femeie modernă.
Iar asta l-a ajutat mult când a avut marea dezamăgire cu partidul profesorului. Pentru că atunci, în anul acela de criză, după lovitura de stat prin care își măturase fiul și regenții aceluia ocupând tronul într-un mod cam aventurier, Carol al doilea, fără a-și arăta încă intențiile de dictatură, dar ca averisment pentru politicieni, a chemat la guvernare o coaliție care să-i întăreaacă prestigiul, făcându-l pe profesor prim-ministru.
Atunci, prestigiul regelui o fi crescut n-o fi crescut; dar prestigiul lui, al lui Alexe, acolo, printre modeștii intelectuali sfidați de burtăverzimea negustorească, în mod sigur a avut de câștigat. Toată lumea îl vedea primar, dacă nu cu o funcție mai mare, la județ. Dar nenorocirea a fost că, în cadrul coaliției, județul îi revenea celuilalt partid, care nu pe studențime se baza, posturile publice fiind luate de cei din jurul starostelui măcelarilor.
Alexe n-a comentat. Dar de atunci a devenit trist, bântuit de regrete, mai tăcut, mai circumspect, ca omul jignit dintr-o direcție pe care o considera esențială. Iar acoliților săi le-a spus că nu mai vrea să facă niciodată politică. Numai Valentina i-a cunoscut cu adevărat frământarea și și-a dat seama cât de mari erau spasmele indignării pe care o trăia. Iar, cum nu putea să nu-i dea dreptate, a luat trenul și, cu plocon de cumătră mai tânără ce era, a bătut la ușa soției profesorului.
Când s-a întors, însă, l-a îmbrățișat lung și i-a spus că are dreptate. Doar atâta a făcut mângâindu-i încet obrazul. Îi era rușine să-i spună că profesorul îi transmisese că-n politică trebuie să ai răbdare; cu alte cuvinte, mai dezarmante în plan particular decât pateticile sale discursuri publice, își recunoscuse  propriile neputințe față de aprigile fățărnicii cu care era blindată lumea asta a luptelor pentru putere, în care și o somitate ca el se purta cu plecăciune în fața venalului rege.
Îar îmbrățișarea aceea care nu se mai termina, îi arăta cum, față de neîngăduitoarea realitate a vieții, rămâneau numai ei doi, uniți de înțelegerea desăvârșită cu care-i dăruise destinul apropierii lor tinere prin nevoi și iubire și sprijin, indiferent de loviturile care veneau din afara acestei apropieri.
Agnostic încăpățânat în demonstrații de ateism, tot din ambiții intelectuale față conformismele vieții celor care o duceau mai bine prin ele, Alexe nu avea nici măcar cum mulțumi lui Dumnezeu că-l dăruise cu o asemenea înțeleaptă înțelegere a jumătății sale. Dar se refugia în căldura familiei care-i făcea tot mai strâns uniți, în încrederea cam religioasă la un raționalist ca el, de a avea cui împărtăși cu adevărat gândurile de care erau mândri la condiția lor intelectuală pe care și-o construiseră singuri.

2.
Omul adus în casă de Valentina care-i deschisese poarta, avea ceva ciudat și impunător în ținută, ca și în hainele ce nu erau prea noi, dar nici nu arătau sărăcăcioase.
„Ce-o fi cu hirsutul ăsta – se-ntreba Alexe simțind căldura, oarecum încântată, a Valentinei care anunța ca atunci când e ceva de bine:
-Te caută cineva!
Și cu toate că acela se prezenta cu un glas obișnuit să pună accente vehemente:
-Mă cheamă Anton Celaru, domnule, și am coborât special în gara asta, ca să vă întâlnesc!...
Adică în ciuda faptului că numele-i suna sonor în glasul cu care-l rostea, punându-și întrebarea cu „hirsutul”, Alexe, cu denumirea asta a rămas privindu-i barba moale și încrețită de pe obrazul care, altfel, ar fi semănat cu al lui Drăgan, având în cutele care i se puteau vedea, niște neliniști.
-Când v-am văzut venind cu Valentina – spuse el referindu-se la faptul c-o simțise pe femeie a nu fi indiferentă – am crezut că e un văr al meu, care are o alură tot așa...
- Sălbatecă, așa, ca la mine! – se amuză acela, pentru ca să întrebe direct: E vorba de Drăgan, nu?!
- Îl cunoașteți?
- Personal nu; dar știu despre el... Știu, adică... așa cum știu și despre dumneavoastră.
Cu pardesiul pe ea, fiindcă fusese pregătită a ieși pe poartă ducându-se spre spital, Valentina tocmai își lăsa gentuța care nu era de cochetărie feminină, ci conținea trusa pe care o poartă medicul mereu, ajuta o fetiță să se dezbrace și grijuliu, matern, o îndemna să nu fie timidă așezând-o la masa unde, pe scăunelul său înalt, de copil, stătea, cu șervetul la gât, Paul, încântat ca-n toate zilele când tata era cel care rămânea acasă și-i ungea untul pe pâine. Adică stăteau la masă ei, între bărbați, cum îi spunea Alexe făcându-l să mănânce tot și fără mofturile cu care, față de mamă, copilul se mai răsfăța. 
Venirea hirsutului la ora aceea, tocmai această plăcere intimă, de familie, întrerupsese; iar acum, întoarsă din drum, Valentina, ca-ntr-o obișnuință bine întemeiată în omenia moștenită dinainte de școală, o așeza pe fată mângâietor, ca să-i treacă timiditatea, în dreptul tacâmului pus pentru Alexe, față-n față cu Paulică:
-E foarte bine așa – replica ea sfioșeniei fetii - nu vezi că se bucură c-o să mănânci cu el.
- Mă bucur; da, mă bucur – îngâna, din șervetul său mare, băiatul.
Iar Alexe nu-și putu abține un zâmbet de tată mândru, dar oarecum întrebător la adresa fetiței necunoscute, de care Valentina se ocupa cu gesturile sale grijulii.
-E nepoata mea. A terminat clasa cu zece pe linie și am luat-o s-o duc la mare și s-o plimb prin țară; așa am ajuns și aici, la dumneata – găsi hirsutul prilej să se explice – Eu, în ultima vreme...
Dar, la fel de atentă, parcă simțind niște auguri buni, Valentina veni și la ei cu două cafele spunând deloc formal, ci dintr-o bună intuiție:
-Lăsați; mai întâi serviți; eu plec și aveți vreme de discuție. Iar Paul al meu, ia uitați-vă!
Prin ușa deschisă se vedea fata care imita gesturile ei meticuloase, ungând cu unt soldățeii tăiați din pâine și înșirându-i în fața băiețelului bucuros; ceea ce, pe Alexe îl făcu  să se gândească din nou la harul nevestii sale de a face cu dăruire lucrurile simple și necesare, sfințind atmosfera de familie chiar și față de niște necunoscuți care-i bătuseră în poartă.

3.
-Deci, chiar dacă nu personal, îl cunoașteți pe vărul meu; știți cam ce hram poartă – încercă Alexe să lege discuția aflând câte ceva despre omul de care-și dădea seama acum că avea o statură mai degrabă comună decât înaltă. O statură care s-ar fi putut pierde printre altele dacă n-ar fi avut alura aceea haiducească. Nu era uriaș, ca Drăgan, dar părea a fi printr-o ținută impunătoare, poate chiar mai impunătoare decât a aceluia, prin părul vîlvoi, prin modul cum ținea pe umeri un fel de suman lânos cu ornamente foarte frumos croite și prin aerul hirsut pe care-l emana, ca și cum s-ar fi înfruntat sau ar fi avut de înfruntat ceva tot timpul, sau ar fi fost pregătit pentru reacții neprevăzute.
Ca și răspunsul pe care i-l dădu fără să stea prea mult pe gânduri:
-Tocmai asta-i, domnule profesor, că îl cunosc, am auzit multe despre el, dar nu știu exact ce hram poartă, cu toate că tare-aș vrea!
- Și ați venit la mine ca să aflați – conchise Alexe, ca și cum s-ar fi pregătit să nu-l dezamăgească prea mult, vorbindu-i de relațiile reci de când vărul său era implicat în procese la care oamenii de-acolo din port se duceau să protesteze și să-l apere, dar el, Alexe, era mereu dat deoparte, ca și cum vărul său ar fi vrut să-l pedepsească pentru ceva.
- Nu. Aici am venit ca să văd ce hram purtați dumneavoastră, fiindcă am impresia că vă pot considera un patriot – veni răspunsul tot așa, de neprevăzut, pe sub mustața răvășită de respirațiza apăsată, ca și gesturile omului.
- Pe Drăgan nu-l considerați un patriot? – întrebă el în logica discuției; dar nu reuși să-l provoace pe celălalt, care se vedea că avea un scop bine urmărit, pentru care chiar voia să se explice:
- Despre Drăgan aș putea să spun că e de-al meu, dacă aș avea într-adevăr certitudinea că eu sunt de-al lor. Dar n-am avut posibilitatea să-l cunosc, domnule, pentru că până anii trecuți eu am fost în străinătate iar, de când am venit, el e încurcat cu procesul ăsta... - Și, deodată, păru să se consoleze pe sine: În sfârșit, el are oamenii lui, are sindicatele care-l susțin. Eu m-am refugiat înapoi, în țară, domnule, și caut legături cu oameni la care știu sau despre care am aflat că pot găsi ceva comun... În vreme ce, cu mișcarea lor, unde totul ne era aproape comun, apar diversiuni pentru care eu trebuie să vorbesc oamenilor, să-i informez exact, să-i lămuresc...
- Vorbiți de mișcarea din care face parte Drăgan?
Omul se ridică deodată, se duse la masa de lucru unde, de obicei, Alexe citea, corecta teze sau  își făcea însemnările și, demonstrativ, puse un deget mare, lat, pe coperta unei cărți împingând altele de deasupra, și dovedind prin asta c-o observase numai după cotor.
-Văd că-l aveți aici pe Panait Istrati cu „Spovedania unui învins”; de asta vă spun cu franchețe: Eu nu mai știu dacă e vorba de o mișcare sau de altceva. Lucrurile s-au spart în bucăți dureroase sau, poate că nici n-au fost lipite vreodată prea bine, iar totul capătă dimensiuni absurde pe care eu tare aș dori să pot să le corectez – spuse el gâfâind, pentru ca deodată să ridice tonul ca și cum ar fi protestat: Pentru că eu încă mai cred în ideea bună, domule; și tare-aș vrea să știu dacă Drăgan înțelege de ce pun accentul pe poblemele țării și nu ale mișcării internaționale!... Eu am ajuns la niște concluzii grave, domule...
Apoi, ciudat, se muie. În mod cu totul nejustificat redeveni hirsutul foarte supărat pe cele ce le avea de spus, fapt care-l făcu pe Alexe să întrebe:
-Și eu, cu ce vă pot fi de folos, că-mi puneți problema cu patriotismul?
Omul răsfoia paginile cărții, dar atenția o avea îndreptată spre propriile sale gânduri:
-Aveți dreptate să mă-ntrebați, pentru că eu tocmai am teama că dumneavoastră citiți într-un fel această carte, iar Drăgan altfel; și n-ar fi trebuit să încurc lucrurile. Ei bine, eu întreb de patriotism pentru că mi-am dat seama mai greu că, de fapt, sunt patriot. Că, poate, sunt chiar naționalist, cum nu eram când am plecat din țară, tocmai ca să activez ca internaționalist. Dar nevasta mea a fost omorâtă în Rusia, domnule; de Stalin. Am lucrat împreună acolo, la internaționala a treia. Am fost delegații partidului înființat de Cristescu-plăpumaru, dacă asta vă spune ceva. De ce nu ne-am amestecat cu alții, veniți pe alte căi, veți înțelege; poate mai bine decât Drăgan care, mi-ar place să nu cred, dar s-ar putea să aibă legătură cu ei și, în cazul ăsta, va trebui să risc, să mă duc să le vorbesc deschis oamenilor.
- Imi pare rău – spuse Alexe începând a pricepe câte ceva – eu am adus vorba de Drăgan fiindu-mi văr. Dar să nu credeți că am vrut neapărat să discutăm despre el... De fapt, nu știu să vă spun nici dacă despre patriotismul meu aș avea stare acum să discutăm... Cred, mai degrabă, că nu – deveni el tranșant.
- Vă știu dezamăgirea! - Îl asigură hirsutul ca și cum i-ar fi poruncit, dar imediat recunoscu: V-am studiat cazul; poate-o să  credeți că e o imixtiune... dar în munca ilegală se obișnuiește – adăugă el ca o scuză - și n-aș fi venit aici să vă provoc, dacă n-aș avea conștiința că eu sunt mai mult decât un dezamăgit. Și decât dumneavoastră aici, și decât Panait Istrati ca vizitator în primul stat așa zis al muncitorilor și țăranilor. Pentru că, mie, v-am spus: mi-au omorât pur și simplu soția; ar fi fost în stare și pe mine, dacă m-aș mai fi aflat acolo; fiindcă ne-au spionat tot timpul, dându-și seama că nu numai nevastă-mea avea asemenea dezamăgiri... Domnule profesor - îl avertiză el ca pe un elev - am să vă spun multe; vreți să aflați de ce vă caut sau, mai întâi, să vă spun cine sunt și de cine mă feresc?
- Am ore după masă; era dimineața mea de jocă cu băiatul, dar văd că și-a găsit cu fetița dumneavoastră așa că... – recapitula Alexe ca pentru sine, chibzuind; dar, într-o intuiție de ultim moment, se gândi la decizia sa de a nu mai face politică și răspunse ca și cum l-ar fi înfruntat pe Drăgan:
-Spuneți-mi de ce mă căutați. Poate că mă căutați greșit și-o rezolvăm mai repede.
Ciudat lucru, dar omul nu se simți jignit. Doar îl avertiză, arătând spre poza cu ochelari a lui Panait Istrati de pe coperta de la incendiara carte:
- Bine; dar să știți că, la fel cu el, eu am pistolu-n ceafă. Stalin nu iartă.
- Și atunci? Mă-ntrebați pe mine de patriotism ca să-l servim pe Hitler? – iarăși bănui el ceva repetând răspunsul pe care-l dăduse unei invitații legionare
  - Sunt un om care nu mai vrea să servescă pe nimeni, domnule;( sau, poate n-am vrut niciodată, dar m-am înșelat, adică am fost învins, cum spune Panait Istrati) Am altă cale.
  - Cu pistolu-n ceafă?
             - Cu!... Troțki s-a ascuns tocmai în Mexic, și tot nu e sigur! Eu, ca să vă fie clar, mă ascund la țapinari și tăietori de pădure și am răbdat pe viu o operație ca să nu mai șchiopătez. Pot să vă spun de ce v-am căutat? Uite, recunosc cinstit: Plimbarea fetiței e un pretext; am învățat multe procedee conspirative. Caut oameni, domnule profesor. Reprezint o mișcare pusă pe direcție greșită și caut oameni s-o redresăm.
  - Patrioți.
- Numaidecât. Am fost supuși la prea multă diversiune. Am mai mulți tovarăși de idei în lumea asta care spun la fel. Sau spuneau; că, pe unii i-a împușcat Stalin.
- Deci, pricep că aveți nevoie de patrioți ca mine, ca să-i atrageți la comuniști; dar eu și de Drăgan, care mi-e văr, m-am delimitat.
- Poate că el vă atrăgea într-adevăr într-acolo. Eu văd lucrurile altfel.
- Spre legionari?
- Nu. Cu toate că...
- De ce v-ați oprit, voiați să spuneți că nu sunteți departe?
- Cândva n-am fost departe. Și ei, tot cu gândul la săraci s-au înființat, iar pe Codreanu l-am văzut vorbind sindicaliștilor despre pericolul bolșevic, atunci când eu nu înțelegeam prea bine lucrul acesta. Am să vă explic. Dar acum mi-ați cerut... dumneavoastră mi-ați cerut să vă spun cu ce interes am venit; paranteza a fost numai ca să vă dau argumente că sunt sincer. Restul vă explic mai târziu, dacă veți avea timp și curiozitate.
Lui Alexe îi plăcu ceva în această perseverență care nu sfida. Cu toată chica lui și modul de a și-o purta ca bătută de vânturi, omul nu se străduia să arate a fi sigur pe sine, nu-și ascundea căutările, cu toate că, în completare cu barba aceea hirsută, întreaga podoabă capilară cam asemenea intenții îi contura.
-Lucrurile se radicalizează, domnule profesor, și ies la iveală cu altfel de chip!... Cu adevăratul lor chip și nu cum îl arată propaganda făcută pro sau contra. Ca să vă spun de ce vă caut, încep cu situația noastră politică pe care, Carol al doilea se vede că o duce către putere personală. Însă las asta mai la urmă, pentru că în toată Europa lupta începe a fi pe față pentru dictatură. Mai întâi americanii au încercat dictatura financiară dând vina pe criza în care au ajuns la sinucideri capitaliștii care și-au pierdut averile; dar a ridicat capul aici Hitler  care ucide el, sau alungă capitaliștii ca să le ia averile dând vina tot pe criză.  Gândiți-vă ce era Musolini ieri, și ce e azi. Gândiți-vă că Lenin era considerat criminal fiindcă a împușcat familia țarului, ceea ce era de așteptat de la o revoluție comunistă, dar de la venirea lui Stalin se împușcă ei între ei, comuniștii, sau ne împușcă pe noi, revoluționarii care vrem libertate în alte țări, ca să și-i pună pe-ai lui, care-i asigură revoluție fără libertate. Mai nou, Maniu face  alianță cu legionarii fiindcă acești tineri au căpătat prestigiu venind să răzbune sărăcia părinților, iar ei fac execuții în interiorul organizației, molipsiți de Hitler care-i încurajeză; ați auzit de farmacistul Stelescu, nu?... Cât despre Carol, vă spun eu că devine dictator, de vreme ce-i dă guvern lui Goga, care are doi membri în tot Parlamentul. E nevoie de-o Uniune patriotică, domnule, care să păstreze busola! Eu asta caut. Eu nu sunt fără țară, ca Troțki, ca să fug în Mexic. Eu am o țară față de care am greșit, dar vreau să spun că față de ideile de stânga n-am greșit; așa am descoperit sensul lor patriotic prin care s-ar putea uni mai multe forțe dintre cele cinstite și am putea face ceva. Asta ar putea duce la un rezultat pentru noi: o Uniune patriotică și cât mai puțină agentură străină. M-am convins de asta. Și, vă spun drept, dezamăgirea dumneavoastră cu profesorul, e și a mea. Fiindcă el, chiar romantic, așa cum trata problema țărănimii, era printre puținii care nu veneau cu interese străine. De Argetoianu, însă, al cărui om v-a luat locul aici, n-aș mai spune asta! El e perseverent și nepăsător în politicale. Ca dovadă că  nu i-a păsat de pierderea dumneavoastră din tabăra profesorului. N-am dreptate?
- Din punctul dumneavoastră de vedere aveți. Eu, însă, am ieșit din politică.
- O să vedeți, domnule profesor, că omul nu poate ieși din politică; însuși refuzul acesta al dumneavoastră e un gest politic.
- Nu trebuie să vă agățați de el.
- Ba mă agăț; am rumegat mult lucrurile și n-am cum să nu mă agăț.
- Îmi place să discut cu dumneavoastră, dar cred că Drăgan v-ar fi mai de folos – spuse Alexe vrând să fie cât se poate de sincer - și vă rog să fiți convins că vă respect pentru drama cu soția.
- Să înțeleg că ar trebui să plec.
- Dimpotrivă, domnule Celaru. Chiar vă rog să stați. Am spus că nu fac politică; nu că n-aș vrea să vă fiu aproape. Vă rog să stați și vă mulțumesc dacă-mi spuneți mai multe. Cu vărul meu mă cert, de când a luat-o pe linia asta radicală; uite, nici n-am apucat să-i dau o lecție arătându-i ce spune Panait Istrati despre comunism.
- Dar eu sunt un om periculos, domnule; sunt urmărit, v-am avertizat.
- Cum credeți. Mie, politica mi-e prea clară ca să-mi mai fie teamă că mă contaminez.
- Nu vă fie teamă, plec înainte de a vă contamina.
- Haideți să facem altfel: Rămâneți, dar fără a mă mai considera apt de politică. I-am indus și așa în eroare pe cei care s-au luat după mine. Mă onorează vizita dumneavoastră, să aflu mai multe ca simplu intelectual ce sunt– găsi el, pentru acel moment de mare sinceritate, chiar și prilej de a-și manifesta orgoliul pe care profesorul lor îl cultiva la studenți și, care, chiar dacă-i adusese crunta tristețe, din partea unuia ca el nu putea fi uitat.
- Eu nu sunt un intelectual, domnule; n-am avut norocul. Sunt un autodidact – spunea hirsutul luându-și de pe umeri sumanul și rămânând în cămașa aceea care i se desfăcea pe piept ca și cum l-ar fi pregătit să înfrunte ploile – Eu, către intelectuali am atracție, dar îmi dau seama că am limitele mele, de a fi învățat haotic și nu organizat. Dar politica se învață și haotic, fiindcă se face cu participare, cu trăire și nu după carte. Dacă ar fi după carte, aș spune că profesorul dumneavoastră e naționalist, iar legionarii sunt tot naționaliști. Și, cu toate astea, se înfruntă, se resping, fac alte alianțe și pierd un om ca dumneavoastră. Așteptam de multă vreme să vă văd cum reacționați.
- Ați crezut că mă duc la legionari?
- Era posibilă și o asemenea reacție.
- Eu nu reacționez, v-am spus: Eu am abandonat.
-Vedeți, nu pot simplu să vă spun că omul nu abandonează, ci doar își schimbă poziția; trebuie să înțelegeți cine sunt; e mai cinstit așa – vorbi chiar înverșunat bărbatul hirsut, cu piept gol în deschizătura cu arnici a cămășii, Părea împins, sau chiar minat de o ostentație, ca și cum și-ar fi arătat sufletul

4.
- Când am fost tânăr m-am îmbolnăvit de saturnism, boala de plumb a tipografilor. De asta am purtat câțiva ani pieptul gol, până când m-am vindecat și-am îmbrăcat tunica soldățească. Dar, de când mi-au ucis soția, saturnismul mi-a revenit; poate din plumbul care a străpuns trupul ei, poate că aștept cu pieptul deschis și plumbul pentru mine – vorbi el destul de criptic, atent doar în sine. Până ce se liniști devenind mai coerent, dar nu mai puțin retoric: ...Am fost ucenic și apoi lucrător la tipografia lui Constantin Mille, la „Adevărul”... Doamne, ce om!... Ce patron, ce poet!...Și, deodată, începu să recite: Ați zis-o: cel mai tare triumfă totdeuna,/ A pumnului domnie de sus și până jos,/ Progresul stă în luptă și una câte una/  Iluziile voastre cădea-vor sgomotos!... – avea un scris înflorat pe care, dintre toți tipografii îl descifra bine numai meșterul meu; iar eu am învățat de la acela, iar marele patron ținea la mine... Ce poet, domnule, ce om!... Cînd a văzut că m-am îmbolnăvit, m-a scos din atelierul cu plumb; tocmai își făcuse telegraf propriu. Știi ce însemna telegraf propriu pe vremea aia!... Avea corespondenți oriunde, cu legătură directă, cum nu mai era la nimeni!... Lucra ca la Paris... Ca să nu mai umblu cu plumb, m-a ajutat să mă calific acolo, că era mediu curat, iar eu eram destul de isteț ca să descifrez telegramele, să le scriu curat... Dacă mai rămâneam acolo, dacă nu mă luau în armată, m-ar fi făcut și redactor, cu toate că, atunci la 1907 îl supărasem...  Foarte, foarte târziu mi-am dat seama. Abia când am aflat de la nevastă-mea ce numesc francezii ăia care nu sunt prea ortodocși de stânga - adică nu-nghit disciplina de partid, ci vor revoluție liberă și curată - ce numesc ei „revoluție exportată”, sau „revoluție de import”... Dar pe vremea aia eu nu descifram lucrurile. Ci doar acumulam; citeam imens tot ce-mi cădea în mână, citeam; noaptea săteam și citeam. Cantități imense de cuvinte tipărite, ca și înainte, în tipografie. În 1921, când am făcut partidul și m-au ales să merg la Moscova cu Cristescu, chiar profesorii și avocații pe care-i aveam în partid – fiindcă pe atunci aveam intelectuali, să știi, nu militari din ăștia cu instrucție rusească sau nemțeacă trimiși ca agenți - spuneau că sunt bine citit. Dar eu citisem mai mult decât ei doar literatură revoluționară, de asta spuneau așa... Mai apoi, când am cunoscut-o pe nevastă-mea, care făcuse facultatea ca lumea și susținuse examene la Sorbona, mi-am dat seama ce haos și ce îngrămădeală dezorganizată era în mintea mea... Poate că de asta nu remarcasem mai înainte ce-am descoperit împreună cu ea, și am înțeles de la profesorul francez care se atașase de noi la Moscova, spunându-ne că se simte mai apropiat decât de unii de-acolo; mai ales că, la Sorbona, nevastă-mea militase cu studenții gauchiști și, de acolo, ajunsese la Internațională... Na, că ți-am spus totul dintr-o suflare, ca să știi cât mai multe. Că de unul ca dumneata eu n-o să mă feresc, chit că încă nu vrei să facem politică împreună. Dar îmi place cum m-ai refuzat. Și, cu toate că, refuzându-mă, nu mai sunt obligat să-ți spun ce reprezint eu în mișcarea asta, acum, când vreau s-o salvez aici, în țara mea, sau la ce gânduri am ajuns în legătură cu ea, eu am să-ți spun... Nu mă supără că mă refuzi, bat drumurile astea de multă vreme și mulți mă refuză; mulți ca dumneata la care eu credeam că aș găsi mai multă înțelegere decât la muncitori din aceia pe care-i conduce Drăgan și care sunt mai ordonați, mai calculați, făcând ce le spun liderii lor. Vorbesc de mișcarea noastră muncitorească, dintotdeauna, legată de nevoile lor, și nu împinsă de la spate de alții, cum ți-am spus că eu am intuit eu că se fac toate revoluțiile... Că există o forță obscură c are le provoacă dinafară!... Da, am intuit asta încă de la 1907, când m-am convins că mulți dintre țăranii care se răsculau erau întărâtați de niște nemți și niște ruteni aduși ca la comandă peste graniță din Bucovina și ne având nimic cu învoielile agricole de la care a pornit răscoala. Adică au pornit-o ăia, care veneau de peste graniță cu misiunea asta precisă, împinși de provocatorii imperiului; iar armata noastră era pusă să-i oprească pe ei, nu să tragă-n țărani !... Ți-am spus că m-am revoltat atunci împotriva patronului care era mână-n mână cu ăia care trimiteau provocatori de peste graniță și mințea spunând că soldatul român se bate cu țăranul român... Asta m-a ajutat să înțeleg mai târziu ceea ce dedusese profesorul acela francez și deprinsese nevastă-mea în cercurile studențești gauchiste... Ha!... Era foarte inteligentă soția mea; o minte brici, care uneori te surprindea cum ajungea la niște concluzii care altora nu le treceau prin cap. Poate uneori observații simple, dar care te loveau, te surprindeau la o femeiușcă mică și atentă la tot ce e în jur... Alții, cei mai mulți, nu-și dăduseră seama de ele sau nu le remarcau!... Uneori îi descopăr  acest mod de a scormoni lucrurile moștenit de fetița asta care pare timidă, dar e  mai degrabă înțeleaptă, pusă pe observație. E fata surorii ei și așa se moștenesc lucrurile în familie, cam oblic, sărind la nepoți, la colaterali; nu întotdeauna direct și vizibil, dar remarcabil imediat ca asemănare, fiindcă și lanțul ăsta genetic nu se continuă înșiruindu-se neapărat în linie dreaptă, ci se rupe sărind, când spre-o ramură, când spre alta...Uite, de exemplu, fruntea fetiței, așa, mare, deschisă și cam bombată, e exact fruntea... fruntea iubită a nevestii mele!... Sora ei, mama fetiței, adică, n-o are așa; dar un unchi de-al lor, preot, cum am văzut într-o poză, avea o asemenea frunte. Poate că și tatăl lor; dar lui nu i-am văzut decât o poză din armată unde-i cu chipiul tras destul de mult pe ochi... Era foarte deșteaptă soția mea; și avea o minte logică de excepție. Dacă m-ajută soarta... Vezi, nu zic  „dacă m-ajută Dumnezeu” fiindcă știu că dumneata ești ateu, ca și mine când eram mai tânăr și mai radical...dacă m-ajută, deci, să am câțiva ani s-o-ndrum, va ajunge bine!... Chestia cu Dumnezeu am să ți-o explic, dar nu acuma; oamenii simpli, cu care lucrez eu, sunt mai sinceri și au nevoie de El. Iar politica noastră fiind pentru ei, n-o să plec eu urechea la prostiile lui Lenin, sau la apostaza de seminarist a lui Stalin, fiindcă mă interesează mai mult oamenii alături de care pot să lupt. Iar ei, oamenii simpli, nu se luptă cu Dumnezeu, ci au nevoie de El... Cum să-ți spun, de la ei am învățat să am nevoie și eu... E o treabă ca și cu patriotismul, la care am ajuns mai târziu și mai chinuit, abia după ce mi-am dat seama că, dacă oamenii ăștia simpli pe care vrem să-i emancipăm, nu sunt patrioți, înseamnă că nu există Patrie!... Așa că, uite, ideea asta cu patria ne leagă. Tot așa cum, să-ți spun sincer, m-a făcut să vin la dumneata faptul că ești republican; adică ai ceva radical ca să mă-ndreptățească să te caut... Na!... uite că, prin asta ți-am spus cum văd eu azi patriotismul despre care profesorul dumitale vorbește la modul mai general, nu chiar atât de aplicat cu toate că, sunt sigur: crede în el, e credința lui cea mare. Dar oamenii sunt diferiți. De exemplu, dumneata crezi într-un patriotism care, însă, nu te face și supus necondiționat al monarhiei. Și eu la fel; dar pentru mine patriotismul trebuie mai mult legat de mișcarea asta a muncitorului român, că el e cel care se lovește de toate greutățile și reacționează mai repede. Nu împins dinafară, nu; aici ți-am spus clar că am ajuns până la urmă să mă delimitez; dar există o tradiție la noi, a muncitorilor din țara asta, care vor să pună picioru-n prag pentru nevoile lor. Asta e o mișcare cinstită; vine din instinct și din nevoie, chiar dacă alții o manipulează în interesele altor țări cu serviciile lor secrete!... E cinstită și curată; e „naturală”, cum ar spune antropologii, adică firească unei evoluții. Iar eu, care mi-am dat seama ce periculoase sunt infiltrările, am datoria s-o slujesc, s-o încurajez. Și chiar s-o apăr de deturnările pe care le provoacă străinii. Așa mi-am dat seama că sunt și naționalist. Iar, ca să-i dau un țel mai precis, nu renunț la ideea de partid!... Un partid care să strângă mai multe forțe, cu oameni care cred în mai multe lucruri. Uite, de exemplu, dumneata...
-Eu nu mai cred în nimic; v-am spus. Nu mai vreau nici să-mi pun problema de a crede în ceva. Am o profesie, am o familie, am și ceva prieteni, atît...
- Dar ai și niște convingeri – insistă hirsutul chiar ne mai vorbindu-i la plural: Vrei emancipare, vrei asanarea societății ășteia pervertite de la capul ei regal, vrei...
Alexe făcu un semn, sau luă o poziție; sau și prin semn și prin poziție, poate chiar fără voia lui, arăta un fel de amuzată disperare față de șansa ca hirsutul din fața sa să-nceapă o a doua parte a perorației sale în care făcea un talmeș-balmeș atât de mare, încât simțea că-i agresează mintea lui rațională, de om obișnuit să ia lucrurile mai domol și mai sistematic, așa că-i spuse:
-Domnule Celaru, eu vă ascult; spuneți-mi ce vreți, chiar mă interesează.; jur că mă interesează și cred în sinceritatea multora dintre sentimentele dumneavoastră. Dar spuneți-mi-le pentru curiozitatea mea intelectuală, nu încercați să mă și convingeți... V-am spus că Drăgan, care mi-e văr, mă respinge pentru modul cum vreau să gândesc și să analizez fiecare lucru.
- Ei, Drăgan!... Cu Drăgan e altceva. Pe Drăgan trebuie să-l văd ca să-l înțeleg mai bine. Adică, să văd , dacă poate să înțeleagă el bine și nu cumva e-n plasa unora care, cu ideologia lor...
Ca să-i ordoneze gândurile, cu aplicația sa didactică de a-i face și pe elevi să se adune și să se concentreze pe direcția a ceea ce știu, Alexe profită de ocazie:
-Asta, da; asta sunt curios să aflu: Cum ați ajuns la disensiunile ideologice despre care vorbiți?... Eu sunt de acord că, în jurul unui lider ca Drăgan, muncitorii se organizează și-mi place foarte mult denumirea pe care o dați, de „naturală”. Să înțeleg că v-ați lovit de oameni care vor o revoluție artificială:
-Oho!... Majoritatea celor care instigă la revoluție, vin cu una artificială, provocată ca să slujească anumite interese ascunse. Naturală, ea este numai atâta cât vine din sufletele oamenilor. Iar datoria noastră, a celor care vedem mai clar lucrurile, este să-i păstrăm acest echilibru firesc... De obicei, teoreticienii fac asta, dar vin apoi serviciile secrete cu porovocările lor, infiltrează lideri falși, plătiți de alte state și...Ce mai, domnule, e clar că Lenin a fost plătit de nemți ca să-i facă pe ruși să li se predea, iar apoi el a plătit așa zise revoluții ca să atragă alte țări. Nemulțumirea populară e naturală, dar restul...
- Să înțeleg că restul vine din niște perfidii ale unei lumi setoase de putere?
- Exact!... – exclamă acela cu încântare – Vezi, de asta am știut eu că trebuie să te caut, chiar dacă nu bănuiam că ai ajuns la concluzia asta!
Îmi e mai clară de puțin timp; de când vedem ce fac Hitler și Mussolini, de când l-am citit pe Panait Istrati. Dumneavoastră, pesemne că mai de mult...
-Lasă-mă cu acest „dumneavoastră”– porunci hirsutul care devenea încântat de propria-i amintire - Dragul meu, am vorbit despre mintea și învățătura care erau mult mai bine sistematizate la soția mea. Venind din discuțiile acelor cercuri ale teoriilor de stânga franțuzești care, la rândul lor, proveneau din contrarierea francezilor că englezii și-au băgat coada în revoluțiile lor, găsindu-mă pe mine la Moscova, ea a înțeles nemulțumirile și neliniștea mea. Fiindcă povestea e mai complicată; o cunoscusem aici când era studentă; dar apoi ea a plecat la Sorbona iar eu am ajuns în Rusia și, atunci când tocmai acolo am regăsit-o, eu eram destul de derutat și aveam puțini cu care puteam comenta... Fiindcă vedeam că, pas cu pas, pe cei din jurul lui Stalin îi interesa mai mult refacerea puterii imperiale rusești, transformarea lui în tătucul-țar dintotdeauna, și nu nevoile oamenilor cărora nu știau să le facă față decât tot ținându-i în înapoiere prin teroare... Exact ceea ce a remarcat Panait Istrati când l-au purtat prin Mama Rusia, sperând că va scrie o carte în care să-i laude, așa cum făceau ei la congrese... Ei făceau, că așa era interesul lor național, dar nu puteau să ne convingă și pe noi, câțiva care credeam că lucrăm acolo ca să găsim căi pentru muncitorimea din țările noastre, îți dai seama?... Nu numnai eu; începuserăm să conversăm pe tema asta și să ne-nțelegem din priviri, unii dintre cei care eram străini acolo, la Comintern. Iar Stalin a mirosit, i-a trimis pe unii în Siberia și-a început execuțiile. Nevastă-mea a căzut; eu am avut norocul să fiu atunci în străinătate și nu m-am mai întors. M-au căutat o vreme, cum i-au urmărit prin toată Europa pe alții care-i demascau la guvernele occidentale și i-au ucis direct, sau i-au răpit ca să-i execute exemplar acolo, la ei. Apoi au mai cedat sau m-au uitat... Dar acuma, când au văzut cum îi poate demasca Panaint Istrati care a revenit în România, și-au dat seama că și eu sunt român ca și el, au trimis oameni care să ne caute pe amândoi și iar umblă să ne omoare... Păi am fost la „Cartea românească”, la București, când s-a lansat „Spovedania unui învins”... Nu m-am arătat, desigur, dar am stat undeva mai ascuns, ca să văd. Panait Istrati dădea autografe ținând un pistol la îndemână pe masă!... Cu sumanul ăsta pe care l-am luat de la un legionar, poliția credea că sunt mai degrabă din partea ălora, care-l înjurau și ei pe scriitor... Fiindcă, înainte, cum mă arată poza pe care o au și cei de la Ceka-GPU a lui Stalin și Siguranța regală română, eu nu aveam ănfățișarea asta, domnule; eu eram un băiat suplu și manierat, tuns scurt, militărește, bine bărbierit și cu haina bine periată, tip de funcționar cu pretenții, un cinovnic în adevăratul sens al cuvântului. Și chiar șchiopătam, de la o schijă care m-a atins în timpul războiului. Am răbdat o operație și am făcut mult exercițiu apoi cu tija pe care mi-au pus-o, numai să nu fiu recunoscut după felul în care pășeam înainte; fiindcă de arătat cum arăt acuma, nu e nici o asemănare cu omul pe care-l caută ei ci, dinadins mă-mbrac ca sutanele negre. Am deprins multe ascunzișuri din astea în munca pe care am făcut-o și uite, câți ani sunt de când te-ai rupt de profesor? Aproape patru, nu?... Ei bine, atîția mi-au trebuit ca să mă conving că-ți pot vorbi deschis...
Iarăși divaga, iarăși se aglomerau toate cele multe pe care ar fi vrut să i le spună, iarăși Alexe proceda didactic, tocmai spre a înțelege ceea ce îl interesa pe el, ceea ce începea să-l intereseze din ce în ce mai mult, iar de la Drăgan nu avusese cum să afle. Pentru că asta, da: asta îl interesa; asta îi satisfăcea modul său meticulos de a se informa și a rumega lucrurile; și nu încercările propriu-zise de a-l atrage:
-Vorbiți-mi; puteți să fiți sigur
- Domnule, dumneata, care ești profesor de istorie, ți-ai pus vreodată întrebarea de ce francezii au declanșat și au făcut cele mai mari revoluții din Europa - și la 1786 și la 1848, iar, apoi, tot ei au fost cei care și-au transformat guvernele revoluționare în imperii?!... Am să ți-o spun eu pe scurt. E concluzia mea. A încîntat-o și pe soția mea care știa mai multe și adâncise lucrurile – reveni el o clipă la obsesia aceea a dramei sale intime, care-i răbufnea uneori în contestări și neliniști, pentru a ajunge la o scurtă dublă mișcare a frunții prin care parcă voia să îndepărteze această sechelă - Știi de ce a încântat-o? Fiindcă în mintea mea, cel care-n tinerețe nu-l înțelesesem pe patron de ce scria de unsprezece mii de țărani împușcați de armata despre care toți corespondenții, ce transmiteau prin mine la telegraf, spuneau că îi caută pe provocatorii trimiși de dincolo de graniță, de la Cernăuți, și nu pe flămânzii pe care-i făcuseră ei să se răscoale... Înțelegi?...
Înțelegea. Înțelegea febrila dorință a Hirsutului care, de obicei, față de cei mai mulți oameni pe care-i întâlnea, trebuia să se ferească și să tacă, dorința de a-i spune lui, totul, dintr-o răsuflare, chiar bolnăvicios de pătimașă răsuflare, de vreme ce ajunsese la concluzia că poate avea încredere.
Dar, de la această înțelegere și până la a se molipsi și el de starea aceea care dovedea mai degrabă obsesie decât control, mai degrabă împătimire, decât calmul relatării, mai degrabă neliniștea stării decât starea de comunicare, Alexe pricepea că era o foarte mică distanță-n timp.

5.
- Ei bine, domnule, și la 1786 și la 1848, după ce s-au luptat și s-au ghilotinat sângeros ca să-și impună celebrele și radicalele lor guverne revoluționare, instaurând cu toată fervoarea un cu totul alt calendar, care să arate că e vorba de cu totul alte vremuri, construind din temelii câte o republică atotputernic reprezentativă din punctul de vedere al revoluționarilor, deodată,  schimbând și reschimbând macazul foarte brusc, francezii au produs sau au inventat câte un Napoleon restaurator monarhic. Asta e realitatea: Au impus de fiecare dată câte o republică prin care au vrut să afirme era de „Libertate-egalitate-Fraternitate” și au ajuns de fiercare dată la un autocrat mai stăpân decât regii, cu și mai mare strălucire:  imperială și nu regală!... Spune-mi de ce?!... Caută toate răspunsurile la această întrebare și ți se vor părea absurde, ilogice pentru sensurile unor revoluții, precum cele care i-au precedat pe cei doi Napoleoni... Și, totuși, francezii așa au făcut-o; iar populația, toți cei care se răsculaseră înainte, gavroșii, sans-couloții, bonetele frigiene care cădeau pe baricade și mințile carteziene care ridicau templele rațiunii, strada și adunările și piețele cu ghilotine, chiar și carvonarii pe care-i răspândiseră în alte țări,  i-au acceptat ca atare, pe foștii directori, consuli sau altfel de titluri ale conducerilor colective, cu tot absolutismul imperial pe care l-au impus individualist!... De ce? De ce de două ori, în șaizeci de ani, francezii au făcut două mari revoluții republicane, ajungând apoi, fără părere de rău, imperiu; în vreme ce Anglia, care este și rămâne imperiu, manipula perseverent din umbră provocarea acestor revoluții republicane?!... Lucrurile sunt foarte bine calculate din punctul de vedere  al mișcărilor secrete din ambele țări. Pentru că, ia vezi dumneata: Încă pe vremea de la care aveau să treacă două decenii până la  Comuna din Paris, întreabă-te unde scria Marx manifestul Comunist, dacă nu la Londra care-i oferise mijloace de trai cum nu avea în Germania?... Iar teoria lui, insinuată francezilor, l-a adus până la urmă la putere pe Napoleon al treilea, și nu stafia comunismului pe care o proorocea împreună cu Engels!... Ce altă logică mai are revoluția asta, decât  niște calcule secrete, făcute în secret și ținute în secret, în vreme ce pui oamenii să se omoare pe baricadele revoluției?!...
  ...Există o singură explicație; dar care într-adevăr mă convinge să cred teoriile care spun că ambele revoluții franceze fuseseră exportate din Anglia care le pregătise minuțios și încerca să-și facă din ele un cap de pod ca să pătrundă și să domine Europa, cum a reușit de-abia după a treia când, ajutându-l pe Bismark, l-au dat jos și pe ultimul Napoleon. Teoria asta circulă, iar eu  subscriu la ea tocmai pentru că altfel nu s-ar explica gestul repetat al francezilor. Francezii, domnule, și-au readus prin Napoleoni tendințele lor imperiale, spre a le respinge pe cele ale Angliei. Asta-i tot și, pentru asta omenirea a trebuit să suporte cele mai sângeroase revoluții. Provocare și contra-provocare, atâta tot. Ăsta este, ca să ne exprimăm în teremeni marinărești, tangajul care clatină vaporul pe care trăiește omenirea noastră mințindu-se și încercând reciproc să se domine!... Eu, revoluționarul, nu mai cred în revoluție!... cred doar în oamenii amărâți care-și vor drepturile lor și pe care nu li le asigură nici unii nici alții!... După Marea Revoluție Franceză, care s-a transformat în marea șansă autocrată a lui Napoleon, Anglia nu s-a lăsat; și tocmai ea, cu conservatorismul ei, a pregătit provocări și mai de stânga pentru Europa. Care au ajuns la Internaționala întîia a comuniștilor, punând accentul pe internaționalism pentru ca oamenii să uite de patriotism. Dar degeaba, fiindcă, până la urmă, a acoperit Europa cu imperii: Francez, German, Turc, Rus, ca să nu mai spun că, în Austro-Ungaria, care era multinațională și profita de confuzia cu ideile internaționaliste, toată revoluția a fost să-l pună mai puternic pe Franz Josef, din partea căruia eu am văzut cum venea provocarea spre noi la 1907. Deci și-a însușit rețeta de a provoca prin servicii secrete, pe care acum Moscova o perfecționează... Ideea de revoluție e ca valul unei diversiuni care a pornit de acolo, de peste Canalul Mânecii, spre continent și se tot întinde pe el, mereu provocată de unii care mai înainte fuseseră ei provocații: Franța de Anglia, Germania de Franța, Rusia de Germania iar noi, ăștia mai micii, obligați a fi când pe lângă unul când pe lângă altul sau, cel mult a aduce câte un rege mai mic din familiile împăraților mai mari... Revoluția nu e o stare decât pentru naivii flămânzi și nemulțumiți; sau un prilej de a executa niște capete încoronate ca să vină altele. Pentru politicieni e o provocare continuă, în care se  cheltuiesc energii și eforturi, rămânând și pentru ei profitul respectiv. E o investiție în politicile de dominație care se rostogolesc de la apus spre răsărit, de la o țară la alta, căutând fiecare să-și facă interesele pe mai departe. Cum? Declanșînd o revoluție mai la răsărit de ea, din care să aibă de câștigat avansând într-acolo. Ceea ce, de trei sute de ani, de când parlamentarismul englez a inventat mijloacele prin care poate provoca asta pe continent, a devenit o practică însușită de toți, odată cu niște instituții secrete care se ocupă de așa ceva și, bine înțeles, de fondurile care se sacrifică pentru asta. Așa s-a ridicat la 1848  Napoleon al treilea, ajungând să domine organizații și fonduri secrete prin care se extindea spre nemți, spre italieni... Iar dacă, lui Lenin, se spune că, atunci când l-au trimis cu trenul blindat, poliția secretă germană îi punea la dispoziție și zeci de milioane de mărci-aur ca să facă din soldați niște revoluționari ce ies din tranșee aruncând armele, atunci de unde știu eu că nu e adevărată și cealaltă bănuială că, aducându-l în Anglia ca să conceapă provocarea europeană a Comunei propagată de „Stafia comunismului”, Engels nu-l întreținea pe Marx cu bani de la serviciile „intelligence” ale Marelui Albion, renumit în mișcări și organizații perfide?! Pentru ca, la rândul ei, Franța, să se extindă prin serviciile secrete propulsate de cei doi Napoleoni, iar, de aici, mai din topor și mai dur, aflându-se chiar în război și râvnind la teritoriile rusești pe care le-au și câștigat apoi  prin Pacea de la Brest-Litovsk, nemții să-l plătească chiar pe cel cu care aveau s-o semneze în favoarea lor. Adică nemții l-au racolat și l-au plătit pe Lenin în Elveția, ca să vină cu trenul blindat și să-i fabrice pe comuniștii revoluționari ruși, care nu erau în fond decât niște soldați incitați să dezerteze promițând pământ și altora care dezertau destabilizând rezistența armatei țariste și avantajându-le înaintarea... Conducătorii comuniști de la Moscova, i-am cunoscut; asta sunt: Niște militari care au aruncat armele întorcându-se împotriva țarului și lăsându-i pe nemți să le vină pe urme; care, ajungând apoi partid conducător, dau ei bani pentru rostogolirea mai departe a revoluției, adică a unui export de idei și provocări prin care să-și capete puterea-n lume. Iar ei între ei se condamnă reciproc. Buharin l-a demascat pe Lenin că a trădat revoluția în favoarea cuceririlor teritoriale nemțești, dar Lenin îl declară la rându-i pe el trădător, și-l condamnă. Ca și la Paris, revoluția care urmărește extinderea pe plan extern, recurge și la ghilotinarea reciprocă în conflictele interne; exact cum aici, în România, ei îi asmut pe alții împotriva mea. O forță cinică extinde revoluțiile în exterior în vreme ce le macină în interior producând dictaturi sângeroase. E ca un tăvălug împins de un vânt rău.  Numai că, ajungând în imensitatea Rusiei, acum acest tăvălug începe să se rostogolească invers; exportul de revoluție agresează în toate direcțiile, ca să câștige de oriunde poate aprinde vreo revoltă… Știu bine, fiindcă, ți-am spus: Eu am fost cu Cristescu la Lenin... Ăla întemeia o nouă Internaţională şi avea nevoie de reprezentanţi ai diverselor partide într-o adunare care să voteze ce propunea el. Mulţi despre care zicea că sunt reprezentanţi din diverse ţări, erau de fapt soldaţi de-ai lui, ori fuseseră o vreme agenţi provocatori ca şi el. Pe când noi eram cu totul altceva din punctul de vedere al legalităţii!... Noi avusesem recent un Congres care ne alesese, un partid care se pregătea să-şi facă publice listele de candidaturi pentru parlament şi, în ultimă instanţă, chiar un partid care ne împuternicise să luăm parte la acea întrunire internaţională şi să votăm conform mandatului pe care îl aveam... Eram într-adevăr o delegaţie a unui partid, în frunte cu Cristescu, aşa cum era şi delegaţia lor în frunte cu Lenin. Iar Plăpumaru nu s-a abţinut; i-a spus-o de la obraz: “Pai nu aşa stau lucrurile din punct de vedere democratic, Vladimir Ilici!... Hai să ne-nţelegem de la egal la egal. Eu reprezint un partid legal, într-o ţară independentă, dumneata altul într-o ţară mare şi puternică; discutăm, tratăm şi găsim o cale să conlucrăm”!... Ehe, noi eram pe atunci căliţi în politica de aici, aveam o muncitorime de reprezentat, nu nişte regimente de agenţi de comandat!... Încet, încet ne-au ras. I-au atras pe cei mai slabi de înger care au acceptat să devină slugile lor, ne-au îndepărtat pe ceilalţi iar, mai târziu, pe unii i-au şi executat... Pe cei care-am scăpat în străinătate, ne urmăresc. Dacă pot, ne ucid; dacă nu, trimit denunțuri la poliția respectivă, cum au încercat cu mine, fiindcă nu mă mai știau la față. Crimă și delațiune, domnule; ca și cei mai înrăiți gangsteri, nu se dau în lături de la nimic, pentru câștigul lor. Adică, cine să câștige? Exact o mână de oameni, cum e cea despre care lozincile revoluționare spun că trebuie dată jos de la putere ca să câștige popoarele... La modul ăsta, popoarele nu vor câștiga niciodată. Iar eu, dacă mi-am dat seama că se urmăresc alte interese decât binele celor provocați, vreau să fac măcar ceva pentru români, ferindu-i... Știi ce-aș face, domnule profesor – nu se putu el abține să nu aducă din nou vorba -   dacă am ajunge la un partid reprezentativ?... Aș declara țara asta un fel de Elveție, de care să nu mai aibă voie să se atingă nimeni!... Adică – râse larg, ca și cum ar fi jucat o șotie cuiva – le-aș demonstra că nu degeaba am studiat teoria comunistă pusă de ei numai propagandistic, pe hârtie, și aș impune, în ce ne privește, principiul autodeterminării popoarelor, de care ei fac atâta caz în vorbe!... Aș striga atât de tare în fața națiunilor lumii – se înflăcără el – încât n-ar îndrăzni să mă contrazică!... Pe cuvânt; i-am trimis o scrisoare în sensul ăsta lui Titulescu. Frontul popular pe care vreau să-l încheg trebuie să fie cât mai larg...

6.
Alexe își amintea că privise pe urmele lui cum se îndepărta, cu fetița de mână, spre gară. Cum, din când în când, se oprea și vorbea cu copila, sau îi aranja hainele, sau îi dădea să țină ceva ca să se aranjeze el, dar, întotdeauna, părea a face cu discreție și altceva: alte mișcări sau alte întoarceri ale privirilor; întoarceri de om obișnuit a se feri sau a se apăra, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu-i stă nimeni pe urme, iar abia după aceea își continua drumul.
Și, totuși, când în seara următoare oamenii lui Drăgan au venit aducând-o pe fetiță singură, dar nu speriată, ci parcă obișnuită cu așa ceva, și-a dat seama că, pesemne, nu-i folosiseră acele măsuri de precauție.
-Fetița a apucat să-i spună lui Nea Drăgan ceva, dar dacă s-a provocat descinderea la sindicat, i-au luat pe șefi să dea declarații, sau cine știe... Așa că ea a rămas cu noi și ne-a spus de dumneavoastră; adică ne-a spus s-o aducem aici, iar noi am priceput că-i vorba de dumneavoastră, domn profesor, că doar sunteți rudă cu nea Drăgan. Ce facem, v-o lăsăm? Ea așa spune!...
Alexe se uită la ochii copilei care-l priveau foarte grav, cu speranță, dar nu rugându-l ci, ca și cum i-ar fi spus „să te văd ce fel de om ești!”. Și, fără a-și da seama dacă își făcuse sau nu  raționamentul obișnuit, se auzi spunând cu o teamă, ca și cum s-ar fi gândit la copilul său, care era și el acolo:
-Sigur; o lăsați. - Și, abia apoi rosti un „dar”: Dar... Drăgan, Drăgan ce-a zis?
- Păi asta-i, că n-a apucat să zică, fiindcă ăia au năvălit în forță, așa cum n-au mai făcut de dinainte de grevele din ’33, iar el a sărit cu discursul lui, ăla cu care-i pune la punct și până la urmă se-nțeleg... Dar ăia, chiar și comisarul, i-au spus c-acum e cotoioasă, că a venit o turnătorie înghițită de șefii de la București, așa a zis, care presează fiindcă se caută un mare bolșevic. Iar Drăgan i-a înjurat spunându-le de la obraz  „stiți că noi nu suntem bolșevici” și s-a dus cu ei să dea declarație ca să-i înjure și pe ăia de la București, pe care i-a ameniunțat cu ceva cu ce știe el... Dar zău, erau speriați și gaborii, c-au apărut deodată, ca și cum ar fi fost de multă vreme la pândă sau i-a adus imediat altcineva care a pândit... Așa că, pe fetiță, v-o lăsăm?...
- O lăsați. Dar spuneți-i lui Drăgan... Spuneți-i să mă caute... Să...
- Îi spunem. Să trăiți domn profesor! – se grăbeau oameni să plece bucuroși că și-au făcut datoria și se eliberează de ea.
Iar el, rămas cu privirile acelea foarte grave ale fetiței, nu știu ce să spună. Erau grave și întrebătoare, încât nu făcu decât s-o-ndemne:
-Ei?...
- Pot să mă joc cu Paul, cum m-am jucat ieri dimineață? – întrebă ea arătând spre băiețelul care părea și el nedumerit.
- Sigur că da; scoateți hăinuța și... – își dădu Alexe seama că ar fi trebuit să-i alunge crisparea.
Atunci se petrecu minunea. Minunea care arăta cum, în virtutea cine știe căror sentimente educate într-un anume fel până atunci, făptura aceea micuță cu ochi de copil grav, se chinuise să aștepte a vedea ce se-ntîmplă și a nu se manifesta copilărește. Pentru că, repede dar ordonat, punându-și în cuier hăinuța, se repezi la băiat și-l luă în brațe și-l sărută și-l sărută ca și cum era salvarea ei la care sperase să ajungă de mult. Era sufletul de care se lipea sufletul ei de copil pripășit, care nu voise s-arate că pripășirea asta o speria, totuși.
Iar Alexe se emoționă de-a dreptul, încât nu-ndrăzni să-ntrebe nimic altceva.
Tîrziu, de-abia când, Paul adormind, sfioasă fata veni către el, se-ntoarse ca și cum ar fi știut că trebuie s-o asculte. Fiindcă ea, ca și cum și-ar fi cerut iertare ca un om mare ce-și recunoaște obligațiile din care nu poate ieși, îi spunea ca o justificare:
-Unchiul m-a învățat, întotdeauna, dacă mă pierd de el, să mă întorc în locul unde am fost împreună înainte, ca să știe de unde să mă ia. I-am spus și lui domnu Drăgan.Vine să mă ia; n-aveți grijă!
El nu-ndrăzni să recunoască dacă avea grijă sau nu. Se apucă de pus masa și-l trezi pe Paul ca s-o îndemne și pe ea să mănânce. Apoi, nu mai putu de bucurie, jucându-se și tot jucându-se cu amândoi, ca și cum nimic nu-l mai interesa și ar fi vrut să uite totul.
Când, tîrziu, Valentina ajunse acasă, îl găsi adormit în același pat cu amândoi copiii.

7.
 A doua zi, fiindcă el avea ore de dimineață iar garda o făcea altcineva la spital, rămânea Valentina la cabinetul de acasă, având grijă și de copii. Oricum, se așteptau că Drăgan va da un semn, chiar dacă hirsutul nu va veni așa cum era fetița convinsă:
-Ea crede-n bolșevicul ăsta care, la rându-i, crede-n Dumnezeu!
Dar Valentina, care credea și ea, dar în gândirea lui raționalistă - și, mai degrabă învăța de la el dându-i dreptate exagerărilor darviniste pe care, ca medicinistă, nu putea să le contrazică - dovedind că o pusese pe gânduri povestea acelui om, răspunse de data asta altfel:
- Crede!...Pesemne tocmai ca să se apere de adevărații bolșevici care i-au omorât soția...
- Hm, „adevărații”! – mustăci Alexe - Îmi vine să mă-ntreb cum să fi fost ea bolșevică.
- Eu mă-ntrebam –îi mărturisi impresionată Valentina – ce-o fi simțit ea, văzând că bolșevicii ei o execută.
Îngândurat, parcă simțind în fața ei nevoia să se lepede, Alexe recunoscu:
-O lume-ngrozitoare; chiar mai rea decât asta a noastră. Uite că-mi vine chiar să citez: „Quo vadis, Domine?!”... Oricum, tu ai simțit prima, de când l-ai primit, că omul ăsta aduce un mesaj. Nu pot să-l ajut, nici nu vreau să-l ajut – se defini el – dar se simte că are nu numai o trăire, ci o rațiune a ei!... Oricum – hotărî apoi, ca și cum s-ar fi încăpățânat pe o idee de care era sigur că ea i-o va înțelege - pe fetiță o ajutăm. Vedem ce spune Drăgan dar, indiferent de asta, știi tu mai bine!... Știe sufletul tău – îi mai spuse sărutând-o ca și cum ar fi lăsat-o stăpână pe universul acela care era al lor și numai al lor, simțindu-se siguri în interiorul lui, ca un acoperământ prin care făceau față camaraderește vicisitudinilor dinafară.
Dar, înduioșat, poate prin contradicție cu hotărârea sa fermă, simți nevoia s-o sărute și pe fetița care se trezise și stătea liniștită, ca una care era dintodeauna acolo:
-Vine unchiul tău; iar până atunci – ocoli el să pomenească ceva mai rău - rămâi la noi; o să fii sora lui Paulică .
- Când scapă, vine sigur - spuse convinsă în gravitatea ei fetița - dar s-ar putea să-l și omoare; mi-a spus el...
- Uită asta, chiar dacă ți-a spus. Nu e adevărat.
 Alexe încerca să o liniștească, dar fetița insista:
-Este unul cu părul roșu; îl știu eu!
- De unde-l știi?
- Unul cu păr roșu care vorbește stricat românește; l-am văzut!...
- Când l-ai văzut?
- Mai întăi la Iași. Unchiul era așteptat într-un loc, la un sindicat, așa cum îl aștepta și domnul Drăgan, ieri. Noi am stat deoparte când oamenii se strângeau și, așa, unchiul l-a văzut. Atunci am plecat și nu ne-am mai întors acolo; unchiul mi-a spus că e un om rău. Noi ne-am urcat în tren și am continuat excursia, așa cu mi-a promis-o unchiul dacă iau note bune...
- Și văd că ai luat.
- Am luat; dar nu vreau ca unchiul...
- Nici eu nu vreau – o asigură Alexe impresionat de amestecul acela de copilărie cu maturitate - o să-l mai căutăm pe Drăgan și-o să aflăm...
Drăgan, însă, nu a dat nici un semn, iar lui îi părea rău că nu-i chestionase mai mult pe oamenii aceia care aduseseră fetița, pentru că acum se poticnea, ne având ce deducții să facă și de unde să apuce lucrurile ca să-și dea seama de ce se putuse întîmpla cu adevărat și unde se putea afla Hirsutul. Până când a aflat că fuseseră deferiți unui tribunal de urgență și s-a dus să se ofere martor.
-Drăgan nu e de acord – i-a adus avocatul răspunsul; iar, când el a insistat, i-a spus de-a dreptul: Nu vrea să ne faceți încurcături; se teme că dumneavoastră vedeți altfel lucrurile și crede că e mai bine să nu vă implicăm.
- Bine, dar eu știu exact că omul din pricina căruia s-au produs toate aceste arestări, nu e un bolșevic, nu e un agent străin; e mai degrabă o victimă; pot depune măturie; soția lui a fost omorâtă de oamenii lui Stalin; el însuși...
- Noi mergem pe altă linie a apărării; noi nu acuzăm nici măcar polițiștii că au tras sub pretext de fugă de sub escortă; noi acuzăm că s-a tras într-un necunoscut; atâta tot; nu-l cunoaștem și nu știm de ce venea la sediul sindicatului...
Așa i-a expus avocatul pledoaria sa, considerându-l pesemne că știa mai multe, că era mai implicat, dar avertizându-l că era obligat să se supună acestei logici juridice prin care hotărâseră să se apere. Iar Alexe, de-abia atunci intrigat, n-a putut decât să-și dea seama că lucrurile erau mult mai complicate, că omul  pe care-l ascultase vorbind atât de împătimit, atât de stufos dar, până la urmă, atât de logic încît făcea să devină limpede toată istoria revoluțiilor, omul acela fusese, pur și simplu, împușcat; ucis  așa cum îi fusese ucisă și soția. Iar Drăgan, arestat, poate că era pus să dea socoteală pentru acela.
Și, dându-ți seama de toate astea, în loc să plece, s-a încăpățânat să intre în sala de ședințe așteptând să vină rândul procesului respectiv.
Dar când grupul lui Drăgan a fost introdus în boxă și uriașul a dat cu ochii de el, a simțit cum, din ochii aceluia, o neiertătoare mânie îl străfulgeră, după care, imediat, a întors către el spatele său lat, arătându-i-l mereu ca o respingere, sau chiar ca o amenințare: „Dacă nu dispari și te încăpățânezi să spui ceva, o să...”!!!...
Arestații fuseseră doar identificați. Avocatul vorbea în numele lor. Procurorul se contrazicea cu acesta și cerea mărturia comisarului care condusese descinderea. Dar, ciudat, polițistul părea a se-nțelege mai bine cu avocatul fiindcă susținea că cel împușcat fusese arestat de ei întâmplător, lângă, și nu în clădirea sindindicatului. Îl descria ca pe un individ suspect, înarmat, cu părul roșu și vorbind cu accent, despre care nu avea prea multe date, fiindcă doar îl reținuse din lipsă de acte, urmând să-l ancheteze după ce i-ar fi arestat pe toți cei care-i fuseseră dați în urmărire de la centru. Și sublinia răspicat că focul escortei nu se trăsese către cel împușcat, ci către locul unde era ascuns altul, care trăsese înainte către acela omorându-l; și care a dispărut, ceea ce încurca și mai mult dezlegarea faptelor.
La ieșirea din boxă, văzându-l că mai era în sală, Drăgan l-a mai străfulgerat odată, cu toată respingerea privirilor sale.
S-a întors tăcut; i-a mângâiat tot astfel pe copii așteptând-o pe Valentina ca să-i împărtășească tulburata nedumerire ce se agrava prin prezența fetiței acolo, în casa lor, ceea ce nu le dădea voie să nu-și asume responsabilitatea, cu toată atitudinea aceea respingătoare a lui Drăgan și cu toate că, pe hirsutul acum mort, îl refuzase categoric.
A doua zi, abia, după ce ziarele au scris despre un personaj neidentificat, ucis de un glonț necunoscut chiar când era arestat de poliția care descindea la sediul sindicatului muncitorilor de port, și-a adus aminte cum, cu modul acela matur de a înregistra lucrurile, fetița vorbise de „ domnul Drăgan și de sindicatul lui” și, când  i-a venit la îndemână, a întrebat-o: 
-Dar, de unde știi tu cine-i Drăgan?
- Unchiu mi-a spus, când m-a trimis înainte la el. Asta-i misiunea mea – confirmă ea văzându-se că lua foarte în serios lucrurile - Întotdeauna unchiul așteaptă și eu mă duc înainte. Și la doamna dumneavoastră, eu am venit înainte când doamna era la poartă; și mi-am dat seama că e bună, fiindcă i-a plăcut de mine...
- Ei na!... Uite că asta nu mi-a spus – încercă el, în ciuda îngrijorării, să se amuze.
- Da, eu i-am spus că unchiul vrea stea de vorbă cu dumneavoastră și vrea să știe dacă sunteți singur sau mai e cineva.
 - Așa întrebi de obicei?
- Da. Unchiul meu așa...procedează. – răspunse ea luând foarte-n serios și fondul lucrurilor și exprimarea care o maturiza – fiindcă umblă să-l omoare acela cu păr roșu care vorbește stricat românește; l-am văzut la Iași, v-am spus; și l-am mai văzut odată, la București, tot când unchiul trebuia să întâlnească pe cineva!...
- Cum l-ai văzut?
- M-a trimis unchiul; mi-a spus cum arată și m-a trimis într-un loc, să văd dacă nu-i acolo.
- Și era?
- Erau mulți, la multe mese că era o grădină de la un restaurant unde unchiul avea întâlnirea, dar bănuia că omul roșu aflase. Aflase și-l urmărea; așa că m-am dus eu... Și l-am recunoscut. În dumneavoastră am încredere și pot să vă spun; fiindcă și unchiul a zis că are încredere – reajunse ea la matura disciplină care-i schimba fața de copil – L-am recunoscut.
- Și ce-ai făcut.
- Atunci îl vedeam de aproape și m-am speriat. Am fugit la unchiul și l-am luat repede să fugim, fiindcă mi-era frică de omul acela... Adică, nu-mi era frică pentru mine, ci pentru unchiul; eu țin la unchiul și nu vreau să-l omoare dușmanii ăștia. Dar unchiul meu e mai puternic și mai deștept. Nu pot ăștia să-l omoare. Și are oameni mulți, care țin la el și care-l apără.
-Tu stai cu el? – întrebă Alexe ca să nu se gândească la drama că biata fetiță nu aflase.
-Numai vara, în vacanță. Are o bibliotecă mare, mare de tot. Stă printre cărți; și le-a strâns el pe toate acolo; dar nu vă pot spune unde. Asta n-am voie. Acolo nu ajung ăștia răi; acolo ajung numai oameni care-l cunosc foarte bine. Că de-abia aștept să ne-ntoarcem, pentru că, acolo...
Dar nu mai apucă să spună ci, deodată, sări strigând:
-E unchiul, e unchiul; a venit unchiul; e fluieratul lui; deschide-i, e fluieratul lui!...
Și, astfel, lui Alexe, care avea și el sensibilități de tânăr părinte păzindu-și fiul care se juca pe scăunel, aducându-l pe hirsut de la poartă îi fu dat să asiste la un moment care n-ar fi avut cum să nu impresioneze pe oricine. Pentru că nu există mai înduioșător spectacol de simțire omenească decât modul în care un copil ce ți se pare timid se descătușează în fața celui care, cu dragoste, îi alungă sfioșenia; sau pare speriat, ori chinuit de nevoia de mărturisire cu care caută înțelegerea adulților necunoscuți și poate izbucni fericit, atunci când reajunge la sufletul maturului de care s-a atașat. Tu, martor, simți atunci că, cine știe cum, în legăturile lor secrete, în comunicările lor intime, acelea când diferențele de vârstă se șterg iar sinceritățile copilăriei sunt totuna cu trăirile maturului, încep să se osmozeze și reacționează fiecare la fel în bucuria de a se recunoaște reciproc, sau a-și recunoaște reciprocitățile din sentimente și trăiri prin care dragostea e mai mare și mai puternică decât vârsta, copilul devenind bucurie pentru adult, adultul devenind mângâiere și pavăză pentru copil, iar toate acestea devenind dragoste. Numai dragoste, dragoste de la ocrotitor la copil, dragoste de la vârstnic la tânăr, dragoste  de la necopt la copt și de la naiv la înrăit, totul amestecându-se și înflorind, si tot crescând și explodând în trăirile familiei, prin care se ajunge, parcă, la întreaga sfințenie de care este capabilă omenirea asta...
  Spre protestul lui Paul cel mic, băiatul lui Alexe care, în scaunelul său ce-l ridica la nivelul mesei unde se jucau, se obișnuise cu alintările grijulii, transferate lui de fetiță din deprinderea  jocului cu păpușile. Iar acum, sub ochii ocrotitori ai tatălui său care, parcă ar fi vrut să-l ferească de explozia ce pornea din bucuria celor doi, constata că ea, grijulia, se dovedea a fi micuță, micuță, lăsându-se-n grija altcuiva. Protest care, treptat, când cei doi îmbrățișați, hirsutul și copila, ca-ntr-un ritual numai de ei știut, începură să recite, se transformă în curiozitate iar, apoi, chiar în entuziasmul unor aplauze cu mânuțele sale mici, față de, pesemne, ceea ce i se părea caraghios auzindu-i recitând împreună, tocmai ca bucurie pentru că se simțeau din nou împreună:  A pumnului domnie de sus și până jos... Iluziile voastre cădea-vor sgomotos...
Văzându-l înveselit, Alexe se liniști dându-și seama că nu avea de ce se teme părintește pentru el. Și îi zâmbi împătimitului hirsut care, nedând drumul de la piept sufletului aceluia mic, îi mărturisea dovedindu-și tăria de a pune vorbele în loc de lacrimi:
  -Azi am o zi de răzbunare; dar tot îmi dau seama că, fără copilul ăsta, nu știu cum aș suporta  faptul că știu cum mi-au ucis ei soția!... Nu te speria; plecăm, plecăm îndată. Îndată ce se liniștește fetița

8.
Era o poveste întreagă cu fetița aceea, care-l înduioșa pe Alexe cu toate că hirsutul era oarecum răvășit ținând-o la pieptul de care ea nu se mai desprindea și, din pricina asta, ca și, pesemne, a întâmplărilor periculoase prin care trecuse, vorbea iarăși precipitat cu modul acela al lui de a avea de spus multe deodată, mișcându-și apăsat buzele ca și cum ar fi vrut să cuprindă, sau să debiteze în același timp, cât mai multe cuvinte:
-Îndată ce se liniștește plecăm; plecăm... Până atunci îți spun; da, îți spun; mai am să-ți spun; dacă nu i-am spus lui Drăgan și i-am provocat belele, trebuie să-ți spun măcar dumitale... Îți spun și plec... Să nu te temi de belele, chiar dacă ai văzut în ziare – spuse el șoptit ca o tainaă, dar apoi se reținu schimbând vorba: Ei nu știu cum arăt; ți-am spus că am altă înfățișare decât în documentele lor. De asta pun spioni: Să afle unde se convoacă o adunare, ceva, unde se bănuiește că vin eu să vorbesc, tocmai ca să mă vadă cum arăt. Să mă identifice! – rosti acest „identifice” într-un anume sens, diavolesc și, tot astfel, surâse cinic: ...Ha, deocamdată l-am „identificat” eu pe-al lor. Ha! L-am identificat atât de bine că nici nu mai răsuflă!... Ai citit... -și, iarăși se opri – Adică, lasă; nu despre asta-i vorba; e vorba să nu te temi fiindcă plecăm imediat.
-Nu trebuie să plecați – îl liniști Alexe când nu mai fu nici el atât de impresionat și putu să schimbe vorba - Tocmai vorbeam cu fetița despre locul dumitale secret, plin cu cărți; dar n-a vrut să-mi spună unde....
  - Păi, dacă pe Troțki îl păzesc ăia tocmai în Mexic, - se simți omul obligat cu o explicație față de cel în viața căruia năvălise fără să ajungă a-l avertiza despre tot ce era vorba - am și eu oameni, măcar în țară la mine, de unde să pot acționa. Vreau să refac partidul ăsta, cum am crezut în el la început; să-l curăț de agenții rușilor, ți-am spus. Că, nevoie de un partid al celor mai săraci, este; iar agenți, pesemne, erau și atunci. Dar atunci aveam un Nădejde, un Morțun, un Constantin Mille; aveam studenții care aduseseră alfabetul latin și nu comitagii ăștia care aduc filme sovietice și secte de rascolnici... Că nici cultură n-au, în afară de broșurile lui Lenin... Nu-i mare lucru de capul lor, îmi dau seama în fond de lucrul acesta; dar sunt agresivi fiindcă au puterea lui Stalin și GPU-ul în spate!... Cristescu, parcă, de ce nu mai vrea să activeze. Mă refuză; ca și dumnetata, mă refuză. Nu, nu, nu te speria, nu mai încerc să te conving; ai văzut singur despre ce e vorba și, să știi că m-am gândit că trebuie să te respect așa cum ești, fiindcă ești mai om decât alții; adică, ești destul de om care, dacă te vei convinge, te vei convinge singur iar, dacă nu, nu... Ca și Cristescu, pe care îl respect pentru că-mi spune: „Mă, eu nu mai vin, eu nu mai pot să iau cuvântul; pentru că, încă înainte de a se înțelege ce spun, se va considera că-s omul rușilor, că sunt omul lui Stalin; iar tu știi prea bine că nici omul lui Lenin n-am vrut să fiu!”... Așa îmi spune și, chiar dacă mă refuză, trebuie să-l respect. Am vrut neapărat să-ți spun asta, ca să mă înțelegi. Iar acum, chiar dacă poate crezi că te-am pus în pericol și am să plec imediat ca să nu se întâmple asta, am vrut să ți-o spun. Cum nu ți-am spus data trecută: Îți spun că, eu, nu sunt total nici în luptă cu legionarii, fiindcă și ei, tot din sărăcie vin, tot împotriva sărăciei din țară s-au ridicat și, la fel, la ei ca și la noi, depinde dacă nu devin oamenii altora. Păi Codreanu, eu l-am cunoscut la Iași, când vorbea în numele sindicatelor noastre, tocmai ca să le îndepărteze de influența care venea de pe frontul rusesc dezorganizat de Lenin; vorbea, tocmai ca să-i demaște pe agenții provocatori trimiși de bolșevici și îi ajuta pe activiștii noștri sindicali, cei cinstiți. Așa că-l înțeleg pe Maniu de ce a făcut cartel cu Codreanu; nu-i înțeleg pe ăia care nu-și dau seama că se vând lui Hitler și se-mpușcă-ntre ei; atâta!... Na, că astea rămăseseră să-ți spun... Dar trebuia să ți le spun, înțelegi, omule. Le lăsasem să ți le spun odată cu Drăgan. Dar acum să i le spui dumneata lui, ca să înțeleagă cum putem face un front patriotic mai larg. Eu o să dispar; pentru o vreme trebuie să dispar dar, să știi că nu mă las!... nu mă las! Ți-am spus: Sărăcia, trebuie să aibă și ea un partid care s-o apere...
 Spunând asta, omul dezvăluia în încăpățânarea lui și o oarecare doză de paranoie. Adică o accentuare nefirească, uneori grotescă, alteori imploratoare, uneori amenințătoare, alteori duioasă și mereu cu agresivitatea pieptului aceluia gol, al cămășii desfăcute, peste care se afla vesta desfăcută, peste care se afla sumanul pus doar pe umeri, căutând parcă să-nfrunte totul cu pieptul gol, apărat de pericole sau de capriciile vremii doar prin părul rar care încărunțea.
-Mi-a revenit saturnismul - reajunse el la marota cu care începuse cândva a-i vorbi, arătându-și pieptul gol în deschiderea cămășii – dar nu din aburul de plumb al tipografiilor unde-am lucrat în tinerețe, ci din mediul nociv al celor de la Kremlin, care ne-mpingeau în tiparele dorite de ei. Ca să mă salvez a trebuit să umblu așa: vara și iarna, pe ploaie și pe ger, în cămașă și cu capul gol... Par cam nebun, nu-i așa? Păi și sunt, domnule, Cum să nu fiu?!... Dar la dumneata trebuia să vin de mult, de când am auzit că ai intrat să protestezi la Palatul regal. De asta am venit la dumneata; n-am apucat să-ți spun data trecută, iar acum trebuie să-ți spun repede, fiindcă plecăm; nu vrem să-ți facem greutăți... Ți-oi fi făcut destule... Dar și dumneata mi-ai primit!... Ai văzut ziarele, ce scriu? – îi puse el, totuși, întrebarea pe care se vedea că și-o reținuse până atunci.
- Scriu că un necunoscut a fost împușcat de un alt necunoscut.
- Atâta?
- Din păcate atâta, n-am putut afla mai mult. Am crezut că e vorba de dumneata.
- Aha! – exclamă acela ca și cum asta ar fi așteptat; și întrebă insistent: Nu descrie, nu spune cum arăta?
- Nu. E o știre scurtă. La fel în toate
- Câte ziare ai văzut?
- Vreo patru. Unul nu scria nimic.
- Foarte bine; înseamnă că s-au ținut de cuvânt!...
- Cine?
- Ei, mai avem și noi oameni care ne-ajută, dar mai mult nu pot să-ți spun; de asta nici nu voiam să discut, dar ai dumneata un fel de-a-mi câștiga încrederea!... Ti-am spus că am înfățișarea schimbată. Uite-așa, cu plete și pieptul gol, ca un haiduc... Zici că n-ai găsit amănunte, sau vreo fotografie...
- Nicăieri; aceeași știre de câteva rânduri. 
- Nici nu era nevoie de mai mult - păru să-i crească aceluia doza de nebunie care acum se dovedea a proveni nu numai din precipitări, ci și din satisfacții – asta o să i se raporteze lui Stalin și vor crede că m-au lichidat, ca și pe Bajanov!... Nu știi cine-i Bajanov, nu?... Eh, poveste lungă!... L-au urmărit în cel mai rapid tren, „Train Bleu”, rapidul de Nisa; ca să-l arunce din mers. Dar l-a aruncat el pe unul dintre ei!... Știi ce-au făcut?...  Însăși călăilor profesioniști de la GPU le era atât de frică de răzbunarea lui Stalin, încât au tăcut, raportând că ăla aruncat din tren e Bajanov!... Așa vor raporta și cu mine; sunt răzbunat! Răzbunaaat!...  Lasă-mă, omule; voi pleca; cum îmi trece surescitația asta, am plecat; dar lasă-mă să recit ca-n tinerețe, când credeam altceva; să recit răzbunarea maestrului meu care a fost Constantin Mille, trădătorul de la 1907!... Am avut parte de mulți trădători la viața mea, dar nu mă las!...
Și, luându-și în brațe fetița care se vedea a consuna perfect cu modul acela al lui de a-și manifesta stările exagerate ale destinului prea încărcat, porniră amândoi împletindu-și  tunetul cu copilărirea glasului. Spre satisfacția micuțului Paul, care era atât de încântat în scăunelul său încât își molipsea și tatăl, aplaudând amândoi din plin pe măsură ce le auzeau recitarea parcă împușcând cu vorbe:

...Ați zis-o: trebuiește un piedestal de crime
Cu lacrimi și cu sânge de veacuri cimentat,
Ca cei aleși din fire să iasă din mulțime
Spre-a duce omenirea spre țelul depărtat.

Ați zis-o: visătorii de legi umanitare
Nebuni și fără țintă poporul răzvrătesc:
Cum soarle se mișcă pe veșnica-i cărare
Pe-acelaș drum va merge curentul omenesc.

Ați zis-o; mâne însă a voastră cuvântare
De-om lua-o  noi nebunii, de-om zice tot ca voi:
„În lume stăpânește acel ce e mai tare”,
Cu lacrimi voi veți plânge, voios vom râde noi!...



 
                  
                     Dimitrie GRAMA

ILIDIA


Prolog
      
Sunt pe un peron şi aştept să vină trenul. E linişte, e cald şi nu văd nici un suflet de om pe care să-l întreb de ce nu mai vine trenul ăla odată.
       Mă apropii de calea ferată şi mă uit, mai întâi la dreapta şi apoi la stânga, sperând să văd în depărtare fumul locomotivei. Îmi pun mâna la ochi să mă feresc de lumina puternică de miez de zi, dar nu văd altceva decât aerul şi depărtările care vibrează, că şi când Dumnezeu, din înălţimile văzduhului, le scutură, uşurel, cu mâna.
       Îmi șterg fruntea de sudoare şi mă așez pe marginea peronului, privind şinele de cale ferată, pe care, acum, pot să le ating cu vârful piciorului. Ele se îndoaie sub privirea mea, se apropie una de alta şi, până la urmă, se contopesc într-un râu de metal strălucitor.
       Închid ochii şi îi redeschid de mai multe ori, dar râul de metal e tot acolo. Acum sunt în mijlocul lui şi fierul ăla topit mă duce cu el. Îmi dau seama de asta, privind natura din jurul meu, care se schimbă. E mereu alta.
       Câmpii, dealuri, munți, lacuri, sate şi orașe îmi trec prin faţa ochilor. Unele locuri le recunosc şi aş vrea să mă opresc, dar nu pot. În trecere văd mulți oameni care așteaptă pe alte peroane. Unii Îmi fac cu mâna şi mă strigă pe nume. Mitruț, unde te duci?!, strigă ei după mine.
       Abia după ce am trecut de ei şi după ce i-am pierdut din vedere, îi recunosc. Unii îmi sunt neamuri apropiate, alții doar prieteni şi cunoștințe. Trec, însă prea repede şi nu apuc să le răspund.
       Strig în gol:
       - V-am vazut! V-am recunoscut! şi sper că ecoul golului dintre mine şi ei să se întoarcă înapoi la toţi cei care, pe vreun peron, așteaptă să vină vreun tren.
       Închid ochii şi îi redeschid, uimit să văd cum lumea dimprejur se schimbă şi cum eu sunt din ce în ce mai mic şi mai nepuţincios.
       Sunt mic, aşa cum odată am fost, desculţ, în nădragi scurţi şi negru ca un pui de ţigan, când râul de fier se opreşte.
       Tălpile goale mă ard aşa de tare încât simt că dacă nu le voi răci, voi arde, voi lua foc!
       Alerg cât mă ţin picioarele, printr-o pădure, pentru că ştiu că la marginea ei, e un lac în care pot să mă răcoresc, pot să-mi sting focul din picioare.
       Ajung la lac şi mă arunc în apele lui albastre şi reci. ca o piatra mă scufund până îi ating fundul şi abia când ajung în adâncuri, îmi dau seama că ăsta-i ochiul beiului. E mult mai albastru decât era înainte, ori văd prin el cerul adânc şi nesfârşit?
       Ies din lac şi pornesc pe drumul pe care îl recunosc şi care ştiu că trebuie neaparat să-l urmez. Alte drumuri nu există şi chiar dacă ar exista, eu nu pot să le urmez.
       Merg pe singurul drum posibil, cu paşi din ce în ce mai mari, în timp ce pădurea, cu umbra ei misterioasă, mă face să cresc.
        Când ajung la capul satului, sunt om în toata firea. Îmi urmez calea şi prin sat şi cu toate că îmbătrânesc cu fiecare pas, nu pot să mă opresc. Sunt nevoit să continui!
       Ajung şi cu o mâna bătrâna și tremurandă deschid poarta de la  Casa Mare şi intru, cu paşi mărunţi şi şovăitori, în curte.
       Acolo, la o masă mare şi rotundă, sunt așezaţi cu toţii: Taica Ion, Baba Floarea, Mama Măra, Mama Niţa, Uica Doctoru, Josuica, Uica Cornel, mama şi tata, Felicia, Ilie şi ceilalți verişori, Minodora, Ion Deala, Baba Vuta, Rita şi Pătru Ţiganu.
       Mă așteaptă să mă așez pe locul meu.
       Ne privim mult timp în tăcere.
       Când se întunecă şi doar lumînările mai luminează lumea, îmi spun: Bine ai venit, Mitruț!
       Le răspund: Bine v-am găsit!



Taica Ion
      
Ciudat cum, câteodată, amintiri demult îngropate în cufărul tăcerii, sunt trezite de banalitatea cotidiană și cu o intensitate de necrezut sunt reanimate și astfel te pot întoarce în timp, creându-ți senzația că pur și simplu ești dublat fizic și spiritual. O jumătate din tine există în acest prezent și în același moment, cealaltă jumătate retrăiește acut niște întâmplări demult considerate uitate, considerate moarte.
       Fiind într-o vizită de lucru la Kirkenes, în Norvegia de Nord, unde noaptea polară pare eternă, am avut timp destul să admir întunericul, care aici este alb și rece, galben-violet și roşu și câteodată, rareori, verde. În una din plimbările mele de după-amiază, când cerul tocmai se descărca în Marea Nordului sub formă de perdele și evantaie imense verzi-aurii și când umbra corpului meu era când inexistentă, când vie și multiplă, o amintire din trecut, m-a forțat, fără milă, înapoi în acel spațiu jumătate realitate, jumătate basm, pe care îl numim copilărie.
       Să fi avut 13-14 ani când, împreună cu Adam, vărul meu mai mare, am plănuit o expediție cu bicicletele, de acasă, din Cetatea de Foc, pînă la Ilidia, unde de obicei ne petreceam vacanțele de vară. Nu a fost ușor să ne convingem părinții, dar într-o dimineață senină de îunie, încărcați cu pâine și cârnați, apă minerală și teniși chinezești, am purces la drum. Erau primele zile de vacanță și înflăcărați de ideea totalei libertăți care ne aștepta împreună cu străbunica noastră, Mama Măra, am parcurs primii kilometri ca duși de vânt. Pe la prânz am ajuns la niște neamuri mai îndepărtate, într-un sat cam pe la mijlocul drumului și micul popas s-a prelungit la stăruința bătrânilor bine intenționați și povățuitori, care mai ales ne-au îndopat cu tot felul de bunătățuri, încât atunci cînd din nou am pornit la drum, abia că ne-am putut urca pe biciclete, așa de umflate ne erau burțile! Încet, încet ne-am intrat în ritm, dar datorită căldurii și datorită cîtorva pene de cauciuc, abia spre seară am ajuns la Oravița, de unde mai aveam vreo 9-10 kilometri până la Ilidia, la Casa Mare, casă strămoșească, construită vizavi de biserica ortodoxă, pe la 1840.
       Abia apucaserăm să ieșim din Oravița și întunericul s-a și lăsat brusc, cum de obicei se lasă el vara, dar cerul plin de stele și o bucățică de lună ne luminau îndeajuns drumul încât să putem înainta ducând bicicletele de ghidon, deoarece drumul de țara plin de pietre și de gropi, nu ne mai îngăduia să pedalăm fără riscul de a ne rupe gâtul. Cunoșteam foarte bine drumul și mergeam în tăcere, obosiți frânți și poate puțin timorați de liniștea profundă, plină de mistere, însă gîndul că în curând ne vom putea întinde în paturile proaspăt făcute de Mama Măra, ne dădea putere și ne ținea în mișcare.
       La un moment dat, cînd tocmai urcam un deal și lumina slabă a nopții bătea puțin din spate, am văzut-o! Reflectată între umbrele noastre, a mea și a lui Adam, umbre cu biciclete, mai era acum o umbră umană.
       Ținea pasul cu noi! Ca la un semn și eu și Adam ne-am oprit, probabil în speranța că odată opriți, umbra străină își va vedea singură de drum mai departe și va dispărea așa cum a apărut, sau mai curînd, cred că spaima aceea primară, animalică, pur și simplu ne-a blocat, ne-a înmărmurit. Nu mai era nimeni pe drum sau în apropiere și nu pot să-mi dau seama cît timp am rămas așa, muți și încremeniți, suspendați în ireal, deoarece noțiunile normale, raționale, au încetat să existe și dacă nu ceva cu totul și cu totul deosebit nu ne-ar fi readus la realitate, probabil că așa rămâneam, statui la marginea drumului.
       Undeva la miază-noapte, cerul s-a deschis în lumină, parcă străpuns de un pumnal de foc, de o ghiulea arzătoare, care se îndrepta spre noi hăituită de tainele îndepărtatelor galaxii. În acea lumină orbitoare, umbrele noastre și umbra auxiliară, s-au transformat în adevărate corpuri însuflețite ca și cum dublurile noastre impregnate în țărână ne urmăreau cu aceeași curiozitate și intensitate cu care și noi le urmăream pe ele. Și cu aceeași spaimă! Când globul incandescent ne-a trecut pe deasupra capetelor, ne-am aruncat instinctiv cu fața la pământ, dar îmi aduc bine aminte cum umbra însoțitoare nouă, în loc să dispară, așa cum umbrele noastre naturale dispăruseră, ea a rămas neschimbată, chiar mai puternic accentuată, în picioare, ca o sculptură de bazalt. Când, într-un târziu, ne-am ridicat în picioare, o noapte nouă, mai adâncă și mai virilă, ne-a înconjurat, reducându-ne la ceea ce de fapt eram: doi copii care făceau cunoștință cu imensitatea. Adam și-a revenit primul în simțiri și cu o voce parcă ceva mai groasă, a îngăimat:
       - Cred că a căzut o stea!
       Și această cădere de stele, ne-a furat cu ea umbrele, așa că restul drumului l-am făcut întrebându-mă dacă nu cumva lumina aceea născută în plină noapte, m-a făcut să nu mai pot vedea totul ca înainte. Fără alte peripeții sau incidente, am ajuns acasă, unde frânți de oboseală fizică și psihică, ne-am aruncat așa cum eram în paturi și am adormit instantaneu. Dis-de-dimineață am fost treziți de niște zgomote de pași hotărâți și insistenți de du-te vino în fața ușii care dădea înspre veranda din curte. Iritați ne-am sculat și ne-am dus să vedem cine îndrăznește să ne deranjeze tihna bine meritată, dar deschizând ușa verandei am rămas nedumeriți, nevăzând pe nimeni acolo. Dedesubt, unde curtea era pavată cu lespezi mari de piatră, era o umbră singulară și întunecată, o umbră sentinelă, care se mișca încoace și încolo. Am închis repede ușa și ne-am aruncat în pat, ascunzându-ne de umbra-stafie pe sub cearceafuri. Bineînțeles că nu am mai putut dormi și la micul dejun i-am povestit străbunicii toate peripețiile noastre din noaptea trecută. Mama Măra a surâs cu înțelegere și blândețe spunându-ne că acum, în sfârșit, și noi l-am văzut pe Taica Ion, străbunul care a ridicat Casa Mare. El, spunea străbunica, apare din când în când, adus de forțele naturii și se prezintă urmașilor. Bag sama că vrea și el să știe cine sunt aceia care-i duc mai departe, în timp, numele și strădania. S-a întîmplat și în trecut, de mai multe ori, dar nimeni nu vorbește de astfel de lucruri acum, spunea dânsa, deoarece tinerii de azi nu cred în așa ceva și doar își bat joc de superstițiile babalîcilor. Apoi, aproape ceremonios, Mama Măra ne-a luat de mână și ne-a dus în mijlocul curții, unde pe fiecare din noi în parte, ne-a descântat. Întorcându-se de trei ori cu fața de la Apus la Răsărit, Mama Măra l-a rugat pe Taica Ion să ne lase în pace acum când ne cunoaștem așa de bine.
       De atunci nu l-am mai văzut sau auzit pe Taica Ion, dar dacă îl voi reîntâlni vreodată, îmi spuneam, eram sigur ca îl voi recunoaște. Așa gîndeam atunci, copleșit de amintiri, când lumina nopții boreale îmi dubla și impregna umbra în orizonturile mișcătoare. Când am intrat în casă nu am putut rezista ispitei și m-am uitat prim geam afară. Acolo, în prag, parcă așteptând să i se deschidă ușa să intre, sau, cine știe, poate așteptând să se termine odată eternitatea, era Taica Ion.


Șarpele
      
Soarele abia apucase să se ridice pe cer, dar ca întotdeauna, aici la Casa Mare din Ilidia, lumina lui era mai vie, mai pură și mai pătrunzătoare, la fel cum și albastrul cerului era aici imaculat, adânc și misterios în comparație cu pâcla cenușiu-alburie, numită cer în marile metropole ale lumii. Ce senzație de liniște și de serenitate! Ce senzație de pace fizică și spirituală! După doar câteva minute afară, fiecare pasăre, fiecare insectă cânta doar pentru mine la fel cum adieri nevăzute de vânt, îmi mângâiau fruntea tocmai atunci când primele broboane de sudoare se pregăteau să se prăvălească în jos, spre ochi și sprâncene.
       Stăteam cu ceașca de cafea în față, pe terasa care înconjura în formă de L interiorul casei, absorbind prin toți porii trupului și ai sufletului această tihnă, această stare de vrajă, care, abia acum, după mai bine de treizeci de ani de absență, mi-am dat seamă cât de mult mi-a lipsit. Închizând ochii, aveam strania senzație că bucăți indefinibile de mine, se reîntâlnesc, se recunosc, pătrunzându-mă, reîntregindu-mă. Eram din nou eu, acela care putea trăi în armonie cu simplitatea lumii înconjurătoare, acela care nu cerea nimic și nu se aștepta la nimic altceva, decât ceea ce era deja acolo: soarele, aerul curat, verdele strălucitor, ciripitul și celelalte șoapte ale naturii, țarina umilă, pe care doar aici o călcam ușor cu picioarele goale, parcă cu frică să nu o rănesc, să nu o doară.
       Fără vreun gând anume, ca în transă, ca într-un vis, m-am ridicat la un moment dat și m-am îndreptat înspre pivniță. Poarta mare și grea de lemn masiv a cedat împingerii mâinilor mele, deschizându-se cu un fel de geamăt profund, că și cum lumina puternică de dimineață ar fi străpuns ca o sabie întunericul subpământean. Probabil că acest geamăt m-a făcut să-mi aduc brusc aminte de ce am intrat în pivniță, de ce am violat acest spațiu demult timp deşertat de vreo atenție omenească.
       Am intrat pentru cinstirea amintirilor, deoarece aici pe boltele de var nestins erau imortalizate, arse cu flacăra de lumânare, numele noastre, a tuturor fraților și verișorilor, numele prietenilor și cele ale fraților de cruce. Aici era mormântul vacanțelor, mormântul unui timp și spațiu pe care îl numesc copilărie, dar pe care l-aș putea numi la fel de bine: inițiere, formare, zbucium sau libertate.
       Cu un sentiment de profundă nostalgie și chiar evlavie, am recitit numele celor care odată, demult, au constituit aproape tot universul uman înconjurător. Umblând cu ochii pe pereți, la un moment dat am simțit o ușoară lovitură în ceafă, lovitură care, pentru o fracțiune de secundă, m-a dezorientat, făcându-mă să-mi pierd focusul vederii și în acest fel să-mi pierd abilitatea de a mai identifica vreun nume pe bolta pivniței. M-am întors atunci, normal, înspre ieșire, dar spre nedumerirea mea totală, ușa pivniței dispăruse în continuarea uniformă a zidurilor, închizând afară lumina zilei.   
       Cu toate acestea, vedeam destul de bine și atribuiam această vedere, ușurinței pe care de mic copil am posedat-o, de a-mi acomoda ochii la întuneric. În mod sistematic, am încercat să străbat pivnița în toate direcțiile în căutarea ieșirii, dar indiferent de direcție, nu dădeam decât de beznă și zid, zid și beznă, care, aranjate ca o tablă de șah infinită, încercau să mă piardă în labirintul lor simplu.
       M-am oprit să-mi revin, gândindu-mă că, probabil, de la lovitură am făcut o mică comoție cerebrală care bineînțeles mi-a creat această stare de confuzie. Trebuie doar să mă odihnesc puțin, să-mi revin, mi-am spus, așezându-mă. Să fi trecut doar câteva minute, când parcă desprins din literele afumate din perete, un șarpe gros și lung de vreo doi metri, se apropia fără grabă de mine. Privindu-l, mai multe imagini de demult mi-au revenit cu o claritate de nedescris și cu un fel de constatare normală, dar în același timp absurdă, l-am recunoscut! Era șarpele casei, pe care bunica îl hrănea cu lapte, lapte lăsat într-o ulcică în fiecare dimineață la ușă pivniței, unde el, șarpele, trăia. Bunica spunea că acest șarpe era păzitorul, cu multă răspundere de altfel, al casei și ca atare, noi trebuie să-i acordăm respect și grijă, altfel s-ar putea ca șarpele să ne părăsească și nimeni nu poate ști ce consecințe grave ar avea plecarea, înstrăinarea lui. Ajuns lângă mine, șarpele m-a pipăit cu limba de mai multe ori și parcă mulțumit până la urmă, a început să se ridice până când ochii lui au ajuns la același nivel cu ochii mei.
       Mult timp am rămas așa privindu-ne, parcă reciproc hipnotizați, fiecare confundat în lectura adâncurilor celuilalt și cu fiecare pagină pe care șarpele îmi îngăduia să o citesc, ochii lui creșteau și se luminau, copleșindu-mă. Eram din nou copil, în pantaloni scurți, desculț și stăteam așa cum obișnuiam să stau în fiecare dimineață, pe banca de granit din curte, așteptând să mai treacă vremea, să se trezească prietenii. La început nu am auzit nici un zgomot, nici un sunet familiar și lucrurile pe care le fixam cu privirea și încercam să le definesc, se pierdeau într-o masă amorfă, un fel de corp organic care ondulându-se în față ochilor mei, executa un dans ciudat. Cu fiecare mișcare a privirilor mele, cu fiecare gând se schimbă și ritmul și natură dansului și în același timp, tot mai multe detalii ale lumii înconjurătoare erau prinse în această mișcare ondulatorie. Trebuie să mărturisesc că eram fascinat de atribuția  mea personală în construirea și modificarea materiei, de puterea mea de dirijare a lumii înconjurătoare și mai ales eram fascinat de normalitatea acestui fenomen! Apoi am auzit glasul bunicii, de data asta, clar și puternic ordonându-mi:
       - Nu te mai uita acolo, că te fură, te duce cu el!
       Încercam să înțeleg despre ce acolo era vorba și mai ales cine  stătea gata să mă fure, dar dansul florilor din răsaduri, dansul fluturilor și al văzduhului, dansul pereților și al pământului de sub picioare, mă împiedicau să mă concentrez, să urmăresc vreun gând aparte.
       Era cald, mult prea cald și aveam o senzație de greață, dar nu eu spectatorul, ci doar acela în care, din neglijență, sălășluia neputința interioarelor altui copil. Atunci când tocmai eram pe cale să vomit ori să leșin, a venit bunica și la pas cu ea, șarpele. Am auzit cum îi spune:
       - Du-te și arată-i!
       Șarpele m-a privit și eu m-am ridicat și am plecat după el, ca și când acest fel de plimbare om-cu-șarpe ar fi fost una din cele mai normale activități de la țară.
       Am intrat după el în bezna pivniței și când ochii mi s-au acomodat cu întunericul, am văzut-o pe bunica ieșind din pivniță și am urmat-o. Ajuns afară, om matur, în lumina necruțătoare a soarelui de după amiază, mi-am amintit că bunica era moartă de mult timp. Cu un sentiment de adâncă tristețe m-am îndreptat înspre banca de granit și m-am așezat tăcut, copleșit de gânduri și de amintiri. După un timp, nu știu de unde și cum, lângă mine, pe bancă, a venit și s-a așezat o fetiță. Nu o mai văzusem pe la noi, dar bănuiam că este fetița vreunuia care ajută prin casă, dar când s-a uitat în sus la mine, am avut strania senzație că o cunosc bine, de undeva. Abia mult mai târziu, după ce ea plecase demult, mi-am dat seamă de unde o cunosc.
       Ochii ei erau identici că formă, culoare și expresie cu ochii bunicii și cu cei ai șarpelui. Nu am mai văzut-o de atunci, cu toate că am întrebat prin sat. Se pare că nimeni nu o cunoștea.
  
Rita

      
Nu știu de ce, dar în ultimul timp, amintiri și imagini din ce în ce mai clare, îmi răscolesc liniștea de om, care de acum încolo ar trebui să înceapă să uite cît mai multe. Sau poate doar în acest fel, întorcîndu-ne, vrând-nevrând, în copilărie, în tinerețe, amintirile ne fac să ne acceptăm bătrânețea?
       Poate că doar așa se explică faptul că după aproape jumătate de secol de uitare, Rita s-a re-întors să mă învețe să-mi accept bătrânețea, așa cum odată, mai demult, m-a învățat să-mi accept tinerețea.
       Aproape toată copilăria și adolescența mi-am petrecut vacanțele de vară la Ilidia. Casa Mare a fost naționalizată, dar nu știu prin ce aranjamente, sau poate doar din milă că am pierdut destule, familiei i s-a îngăduit să folosească trei camere de dormit și niște dependințe din curte, printre care și bucătăria de vară. Mai aveam noi o casă strămoșească, la Socacul Mic, casa lui Moș Adam, dar acolo nu a mai stat nimeni de zeci și zeci de ani și era, în mare, nelocuibilă, însă avea o grădină mare și frumoasă prin mijlocul căreia curgea un pârâu de munte. Acolo cultivam roșii, ardei, castraveți, fasole verde, ceapă, pepeni și struguri, țineam găini și porumbei și toate aceste produse simple care creșteau de la sine, ne asigurau aproape tot consumul zilnic.
       Eram mai mulți verișori și eu eram cel mai mic, fiind cu nouă ani mai tânăr decât Ilie și Ion, cu vreo șapte ani mai tânăr decât Adam și Victoria și cu patru ani mai mic decât sora mea, Felicia. Nu întotdeauna toți verișorii erau acolo și mai ales în ultimii mei ani petrecuți la Ilidia, eram singur, ăia mai mari având deja alte treburi mai importante la oraș. Eu, în schimb, am fost trimis cu regularitate la Ilidia, ca și când părinții mei ar fi semnat un contract cu autoritățile locale, contract care trebuia respectat cu orice preț. Adevărul este că mie îmi convenea de minune acest aranjament, deoarece aproape trei luni de zile eram liber, scăpat de ochii vigilenți ai părinților, scăpat de continua sâcâială: -Te-ai spălat pe mâini? La ora șase să fii acasă! Să nu te duci singur la ștrand! Să nu uiți să cumperi pâine!, etc.
       La Ilidia eram însă controlat de străbunica, Mama Măra, de bunica Mama Nița și de Minodora, o verișoară de-a mamei, care toate mă adorau, având o părere despre mine poate cu mult mai bună decât o meritam. Cred că felul meu de a vorbi, mai domol, fără înjurături și mai ales interesul pe care întotdeauna l-am avut de a asista și ajuta la bucătărie, le-a convins pe aceste femei că sunt un suflet curat și bun. Mi se îngăduia orișice și eu profitam din plin de această generozitate și nu-i deloc de mirare că eu, spre deosebire de ceilalți verișori, abia așteptam să vină vara, să plec la Ilidia.
       Aventura începea pe peronul gării CFR din Reșița, de unde împreună cu un adult, mama ori bunica, luam personalul de Timișoara. Îmi plăcea să trag adânc în piept fumul de locomotivă, chiar cu riscul de a-mi intra un pumn de funingine în ochi. La Berzovia trebuia să schimbăm trenul, să luam personalul de Oravița și așezați pe valize așteptam vreo trei-patru ore la umbra unui nuc imens care ne mai scăpa de razele fierbinți și necruțătoare ale soarelui de vară. De la Berzovia la Oravița mergeam la clasa a doua, în vagoane cu bănci tari de lemn, dar care păreau mai curate decât cele de la clasa întâia cu scaune îmbrăcate în țesătură albastră, cu pete mari de grăsime și de transpirație. Mama se ferea de acele locuri spunând că sunt pline de purici și de păduchi. Plecam dimineața devreme din Reșița și abia înspre seară ajungeam la Oravița. Acolo, la gară, ne aștepta Trifu Țiganu cu trăsura. Asta era datoria lui de onoare, fiindu-ne în trecut, din neam în neam, slugi, atât el cât și tot neamul lui. Acum cu toate că era liber și mult mai bine văzut de comuniști decât eram noi, el își continua misiunea lui de onoare moștenită. Trăsura fusese de fapt a noastră, dar bunica i-a dat-o lui, altfel oricum era naționalizată odată cu casa.
       Adevărul este că țiganii Ilidiei nu-i suportau pe comuniști, mai ales că puținii comuniști ai satului erau venetici aduși acolo din Moldova sau Oltenia și spre deosebire de alte sate și orașe din regiune, țiganii noștri au rămas tot așa cum au fost ei din timpuri străvechi, necompromițându-se cu noua ordine, cu noua putere.
       Cum se oprea trenul în gară la Oravița, Trifu ne lua bagajele și după ce, galant, o ajuta pe mama sau pe bunica să urce în trăsură, îndemnă caii la drum și începea să moțăie pe bancheta din față a trăsurii, caii știind singuri drumul. Pe vremea aceea nu era încă electricitate la sate și cum se lăsa noaptea, aveam impresia că trăsura era trasă pe un drum de stele, drum croit de siluetele cailor și de figura ușor încovoiată a lui Trifu Țiganu.
       Drumul de stele se termina în fața casei, unde întotdeauna ne aștepta Baba Vuța, mică și uscată și cu un chiștoc de țigare în colțul gurii. Venea repede la noi, spunându-ne cu voce răgușită: Sărumâna coniță și coane Livaiț!, ne săruta într-adevar mâna și apoi mândra ne conducea la bucătăria de vară, unde pe masă erau așternute bucatele de bun-venit, întotdeauna aceleași: pâine proaspătă făcută în cuptorul nostru de pâine, brânză de munte și caș, roșii, ardei și castraveți din grădină. Ne spunea poftă bună și se retrăgea undeva în întunericul misterios al interioarelor casei, să nu ne deranjeze până când ne terminam cina. Baba Vuța făcea parte din aceeași familie de țigani care de vreo sută cincizeci de ani avea grijă de noi. Că așa se făleau țiganii noștri: Lasă coniță că avem noi grijă de băiat! și într-adevăr nimeni nu ar fi îndrăznit să ne facă vreun rău, fără să riște un conflict, mai mult sau mai puțin violent, cu protectorii noștri țigani. Cine știe, poate că de frica țiganilor, ne-au îngăduit comuniștii să folosim o parte din Casa Mare…!
       Într-una din vacanțe când tocmai mi se schimbase vocea și nu-mi găseam rostul prin sat, Baba Vuța a venit la mine și fără nici un fel de introducere, cu voce de râșniță veche, mi-a spus:
       - Conașule, am o fată pentru dumneata!
       Mi-au trebuit câteva secunde bune până când să înregistrez și să înțeleg mesajul babei, dar corpul meu tânăr cred că a înțeles direct despre ce era vorba.
       - E fată curată, nepătată, mi-a spus Baba Vuța. Vin mâine cu ea aici.
       Nu știu cum, dar a doua zi tocmai s-a potrivit ca bunica și străbunica să fie plecate la Oravița, la cumpărături și chiar înainte de ora prânzului, Baba Vuța a venit cu fată de mână. N-am recunoscut-o, nu o mai văzusem până atunci. Părea să fie cam de aceeași vârstă cu mine, în jur de vreo cincisprezece ani. Pieptul tânăr i se zbătea neliniștit în bluza subțire de in prin care puteam să-i vad sfârcurile de culoarea ciocolatei. Instantaneu membrul mi s-a întărit ridicându-mi fără rușine nădragii scurți de vară în fața țigăncilor. Atunci Baba Vuța a spus simplu: Asta-i Rita! și a plecat lăsându-ne singuri în curtea casei.
       Nici eu nici Rita nu am spus nimic, parcă eram muți și eu, mai mult ca să-mi ascund erecția, m-am așezat pe banca de granit din spatele fântânei. Rita a venit și s-a așezat lângă mine descoperindu-și picioarele o palmă bună deasupra genunchilor, invitându-mă parcă să le studiez. Spre deosebire de picioarele mele muschiuloase de alergător, ale ei erau suple, tari și moi în același timp. Cu aceeași simplitate cu care Baba Vuța îmi vorbise, Rita întorcându-se spre mine și atingându-mi umărul cu pieptul ei tare, m-a întrebat:
       - Conașule, te-ai culcat vreodată cu o țigancă?
       Am dat din cap că nu, dar nu i-am spus că nu m-am culcat cu nici o femeie, țigancă ori nețigancă. Rita m-a luat atunci ușor de mână și ridicându-se de pe bancă, mi-a spus:
       - Hai să mergem în casă!
       Am urmat-o amețit, în transă, și ea care spre nedumerirea mea cunoștea bine casa, m-a dus în cancelarie, cameră folosită, mai demult, ca bibliotecă și birou de lucru, dar acum folosită de mine ca dormitor. Obloanele mari de lemn de la ferestre erau aproape complet închise, să țină răcoare în cameră, nelăsând să pătrundă decât un firicel timid de lumină care nu izbutea să scoată camera din semi-întuneric.
       Rita s-a așezat pe pat trăgându-mă lângă ea. Fără grabă și-a scos rochia subțire, rămânând complet goală. Nu pot să-mi explic de ce, dar tocmai atunci virilitatea m-a trădat, părăsindu-mi un membru moale și umil în pantalonii scurți de vară. Am dat să mă ridic, să plec de acolo, dar Rita s-a întins în pat și cu mișcări hotărâte, aproape că m-a forțat să mă întind lângă ea. Mi-a dat jos pantalonii și coapsele catifelate și sânii tari au început să-mi mângâie corpul încremenit în spaima și deznădejde.
       - Nu-ți fie teamă ori rușine, așa-i la început! Aceste cuvinte parcă șoptite de o vrăjitoare de pe alte tărâmuri, mi-au fortificat din nou membrul. Ținându-l cu o mână sigură de mijloc, Rita mi-a spus:
       - Conașule, Dumnezeu nu s-a zgârcit când ți-a dat…! și cu un zâmbet ciudat pe buze s-a întors înspre mine, încălecându-mă.
       Mai întâi, ținându-mi strâns de mijloc organul rușinos, și l-a plimbat de la buric în jos, frecându-l ușor de locul umed și fierbinte unde picioarele ei suple se legau de restul acela de ciocolată. Ca și când ar fi început un cântec sau o rugă profană, Rita a început să șoptească cuvinte pe care eu nu le înțelegeam și când vocea ei a început să-i tremure în cântec, s-a lăsat greu peste mine lăsându-mi membrul liber să o pătrunda. S-a mișcat apoi în cercuri mărunte deasupra mea, sub mine, unul în altul până când brusc corpul i s-a îndoit din spate ca și când ar fi vrut să străpungă plafonul cu sânii. În același moment organul meu viril a explodat într-o fântână arteziană, făcându-mă să tremur, să gem și să lăcrimez.
       O bună bucată de vreme am rămas nemișcați, Rita cu capul culcat pe pieptul meu. Înainte de a pleca, am întrebat-o când mai poate să vină și ea mi-a răspuns doar atât:
       - Conașule, eu vin atunci când știu că-i bine…!
       Eu aș fi vrut să vină în fiecare zi, dar Rita a venit numai de patru sau cinci ori în toată vara aceea.
       La sfârșitul vacanței, Trifu ne-a dus cu trasura la Oravița. Eu am tăcut tot drumul până la Reșița și tot restul anului am fost tăcut și îngândurat ca și cum cineva mi-ar fi dezvăluit o comoară pe care atunci când încercam să o folosesc, se transforma într-o povară necruțătoare.
       Reîntors la Ilidia în vacanța următoare cu speranța să o reîntâlnesc pe Rita, Baba Vuța mi-a spus ca Rita e măritată într-un sat vecin, la Socolari. Nu am mai văzut-o niciodată pe Rita, dar amintirea ei m-a obligat să mă reîntorc acolo, la Ilidia, unde ea este etern o vrăjitoare tânără și frumoasă. O vrăjitoare înmărmurită în timp.


Uică Doctoru
      
Trebuie să recunosc că venirea rușilor și instaurarea dictaturii comuniste în țara noastră, nu m-a afectat deloc, atunci, la început, la sfârșitul anilor 1940, când această realitate a devenit viață de zi de zi, a noastră, a tuturora celor care am avut nesăbuința să ne naștem și să trăim acolo, pe acele meleaguri. Lumea le numea meleaguri fericite și așa erau considerate și mai târziu de folclorul local sau național.
       Eram, atunci, doar un prunc inconștient și fericirea avea, pe măsura mea, alte înțelesuri, pe care le-am uitat. Zeci și zeci de ani mai târziu însă, din meleagurile nămoloase ale subconștientului, îmi revin, ca să-mi conturbe banalitatea cotidiană, imagini, șoapte și frânturi de conversații agitate și aceste fulgurații de amintiri, îmi stîrnesc liniștea.
       Câteodată am impresia că ele nu sunt altceva decât invenții ale imaginației, cred că sunt explicații năstrușnice la lucruri pe care nu le-am înțeles și care poate că sunt amintiri comune pe care le împart cu mulți alții.  
       Da, imagini răzlețe, dar mai ales șoapte, pentru că așa îmi amintesc acum, că vorbele erau doar șoapte pe vremea aceea. Vorbeam în șoapte ca și când fiecare cuvânt era un secret care era cu grijă protejat de lumea înconjurătoare.
       Din șoaptele altora am aflat că doctorul Ion Teicu, fratele bunicului, pe care noi îl numeam, Uică Doctoru, a fost arestat și pus în trenul care căra florile Banatului în Bărăgan.
       Nu înțelegeam nimic! Ce avea el, doctorul Teicu, fostul Președinte al Asociației Studenților Români din Străinătate la sfârșitul secolului XIX, fostul prieten al lui Goga și fostul luptător pentru unirea Ardealului cu România, de-a face cu florile Banatului?
       Din șoaptele altora am aflat că țăranii din satele cărășene și sărmanii Oraviței, au oprit acel tren și l-au scos din el pe Uică Doctoru, ducându-l înapoi acasă la el, la cabinetul lui, acolo unde el neobosit avea grijă de alții mai nefericiți decât era el. 
       Tot din șoaptele altora am aflat că Uică Doctoru, cu toate că ar fi putut rămâne ca profesor de chirurgie la Institutul Medical Catolic din Roma, s-a reîntors la îndemnul lui Goga, în țară, unde a introdus tratamentul tuberculozei prin pneumotorax. În șoaptă mamă mi-a spus că Tata Adam, bunicul meu, rămas pentru totdeauna în America, i-a trimis fratelui un aparat de roentgen să aibă o unealtă în lupta împotrivă TBC-ului, pentru că tuberculoza făcea ravagii mai ales în rândul celor sărmani și prăpădiți, care abia aveau ce să mănânce și cu ce să se îmbrace.
      Octavian Goga l-a numit pe Uică Doctoru, medicul săracilor, deoarece Dr. Teicu refuza plata de la oamenii săraci și chiar plătea din propriul lui buzunar tratamentele celor nevoiași.
       Uică Doctoru a crescut-o pe mama mea și îmi aduc aminte de pozele vechi în care mama era fotografiată împreună cu el și cu Tavi Goga, fotografii care, și ele, făceau parte din secretele familiei.
       Vara, la Casa Mare de la Ilidia, făceam și eu, pruncul, parte dintr-o realitate care, în fond, era o poveste. O poveste șoptită, o taină îngrijită și străjuită cu dragoste de cei câțiva inițiați și acceptați să o cunoască.
       Uică Doctoru din cauză că nu avea timp să se îngrijească de propria lui sănătate și să se protejeze de iradiațiile aparatului de roentgen, a făcut, în timp, o leucemie de iradiere și așa bolnav, leucemic, comuniștii au vrut să-l trimită în Bărăgan. Au vrut să moară acolo, departe de cei pe care el i-a slujit și, poate, salvat de la o moarte sigură și de la o existența mizerabilă și indecentă.
       Noroc că l-au salvat săracii Carașului și așa am avut și eu parte de ultimii lui ani de viață. La Ilidia, în Casa Mare și la grădina de la Moș Adam, îl auzeam pe Uică Doctoru spunând:
       - Aici e Paradisul!
       Acolo și numai acolo, lumea era infinit de bună și de mărinimoasă.
       Să fi avut doar vreo patru ani când Uică Doctoru, care, de multe alte ori, mă ținea pe genunchi, i-a spus mamei:
       -Flori dragă, copilul asta o să ajungă chirurg. Mă văd pe mine, când eram mic, în el.
       Nu înțelegeam nimic! Deh, secrete de oameni adulți. Mai târziu când am devenit cât de cât conștient de menirea mea în lume, m-am împotrivit cu înverșunare acestei prorociri și dorinței mamei să continui pe urmele doctorului și de aceea am ales științele ca subiect de interes. Matematică, fizică, științele abstracte, nu oamenii, care aveau secrete și vorbeau în șoaptă…! Dar până la urmă, profeția doctorului a învins!
       Imagini răzlețe, care îmi revin ca și când ar fi doar niște fulgerări pe retină mă înfățișează ca mic copil acasă la Uică Doctoru, la Oravița. Trăia modest în casa jumătate cabinet și laborator. Nimic din luxul doctorilor pe care Ion Teicu îi detesta, deoarece acei doctori tratau pe vremea aceea orbii cu injecții cu apa sterilă sau tuberculoza și alte boli infecțioase cu pastile de zahăr. Singură lui bogăție era biblioteca, în care de-a lungul anilor adunase vreo cinci mii de volume. 
       Văd și acum acele cărți groase, multe din ele îmbrăcate în piele, de-a lungul tuturor pereților și văd cărți mai subțirele înșirate pe toate mesele și noptierele din casă. Mama mi le arăta și câteodată deschidea vreuna din ele spunându-mi;
       - Vezi asta-i a poetului De La Marina, asta-i a lui Goga și astea sunt ale lui Caragiale și Coșbuc, toți fost-au prieteni a lui Uică Doctoru. Erau semnate toate, cu dedicații.
       Când Uică Doctoru a murit, în 1953, au venit niște străini, oameni de la raion și, pe lângă casă și aparatul de roentgen, au confiscat și majoritatea cărților. Cei care veniseră să ridice cărțile, nu păreau deloc impresionați de bogăția de hârtie a doctorului și de aceea, bagsamă, rupeau, la întâmplare, pagini din acele cărți că să-și ruleze tutun în ele sau că să le folosească la WC. Râdeau mult oamenii aia, erau oameni veseli.
       Vorbeam în șoaptă și mama se minuna de felul în care pot oamenii să fie. Mama mea nu plângea ușor, dar în ochii ei întunecați vedeam atunci o deznădejde pe care eu nu o puteam înțelege. De atunci, de o viață întreagă mă tot străduiesc să o înțeleg.
 

Caleaşca

      
Dacă încerc să-mi amintesc Ilidia anilor 1950-60, pur şi simplu nu sunt în stare, deoarece atunci când mă străduiesc să-mi aduc aminte de acele locuri, de acele timpuri îndepărtate, sunt copleşit de o mulţime de imagini şi de gânduri care se suprapun şi-mi furnizează ceva neclar, confuz, în care eu mă pierd, în care sunt un străin oarecare.
       Dar, câteodată, pe neaşteptate, îmi revin imagini clare din sat, văd oamenii aşa cum erau ei atunci, îi aud vorbind în graiul lor cărăşan şi pot să-i urmăresc să văd ce fac.
       Tocmai acum sunt în curte la casa de la vale, casa lui Tata Ilia şi a lui Mama Măra, străbunicii din partea mamei. Cu mare grijă îmi dreg cercul cu care mă car prin grădină şi pe stradă. Cercul e un inel de la un butoi de vin şi trebuie să fie perfect rotund, să ţină ritmul şi direcţia atunci când îl conduc, bătându-l din spate cu o bâtă.
       Am mai multe cercuri de diferite mărimi şi fiecare din aceste cercuri îşi are rostul lui pe care doar eu îl ştiu. Nu am mai mult de 5-6 ani şi sunt singur în curte. Îmi încerc cercul printre răsadurile de zarzavaturi înainte de a ieşi cu el pe stradă şi abia când sunt pe deplin mulţumit cum funcţionează, mă încumet să ies din curte.
       Strada-i complet pustie, oamenii fiind la câmp şi copiii mai mari, la şcoală. Doar un alt copil din sat, cam tot de vârsta mea, e pe stradă cu cercul lui. Trece în viteză pe lângă mine, să-mi demonstreze cât e de dibaci şi eu încerc să-l prind din urmă, încerc să-l întrec. Nu vorbim unul cu altul. Zumzăim amândoi din buze, când el mai tare decât mine, când eu mai tare decât el, imitând în gândul nostru vreo maşină, vreun tractor. Zumzăitul ăsta îmi împrăştie scuipat în jurul gurii şi mă gâdilă pe lângă nas, dar nu pot face nimic pentru că trebuie să rămân concentrat la cârmuirea cercului şi la mişcările concurentului.
       După un timp, concurentul meu pleacă, fără să spună nimic şi intră pe poarta de la casa lui care e doar peste o stradă de casa noastră. Eu mai dau vreo două-trei ture în sus şi în jos pe strada pustie şi apoi mă întorc acasă. Poarta e acum încuiată şi mă aud strigând:
       - Mama Măra, Mama Măra!!
Din curte aud vocea clară a străbunicei răspunzându-mi:
       - Şezi că cur!
Ştiu deja că asta, la Ilidia, înseamnă aşteaptă că vin.
       O văd cum se minunează cât pot să fiu de murdar, o văd cum pune apa într-un lighean și cum mă spală pe față, pe brațe și pe gât. Nu-mi place, apa e rece și mă zbat să scap din mâinile babei.
        Sunt flămând și mănânc pâine proaspătă cu brânză și clisă, cu roșii, ardei și ceapă verde tocmai culese din grădină. Dintr-o ceașca grea, de porțelan alb, beau lapte.
      Mirosul roșiilor, ardeilor și în general mirosul tuturor legumelor și fructelor de la Ilidia, e mirosul unui parfum care mă urmărește obsesiv de o viață și pe care nu pot să-l mai regăsesc în alte părți ale lumii.
       După ce am terminat de mâncat, plec să inspectez hangarul și pivnițele. Întru mai întâi în hangar, care la dimensiunea mea de atunci, am impresia că este enorm. E împărțit în mai multe compartimente, în așa fel încât aproape de casă, sunt așezați, la rând, mai mulți saci cu făină de grâu și de cucuruz. Tot acolo sunt mai multe lăzi de lemn cu cartofi și ceapă uscată, săculeți cu fasole și cu diverse plante uscate din care recunosc doar mușețelul. Lângă un perete, e un butoi cu brânză și unul cu murături, iar pe niște bețe sunt atârnate, hălci de slănină și șuncă afumată.
       De-a lungul pereților, pe rafturi de scândură groasă, sunt așezate în ordine, borcanele cu compoturi și cele cu dulceață, borcanele cu cârnați în untură și cele cu miere de albine. Pe alte rafturi sunt borcanele cu iaurt, cu sare și cu piper și cele cu frunză de dafin.
       Respir adânc și inhalez toate aceste mirosuri pe care nu le voi uita niciodată. De acolo trec în partea de mijloc a hangarului, unde pe niște suporturi de bârne sunt niște butoaie uriașe. Sunt prea mic și trebuie să pun o scară că să ajung sus la buza butoaielor că să pot vedea ce conțin. Unele din ele sunt aproape pline cu grâu, iar altele cu porumb și Mama Măra îmi spune că grâul și porumbul acela sunt rezervate pentru semănat. Eu dau din cap ca și când aș ști despre ce e vorba.
     O grămadă de unelte de grădinărit, mai multe hamuri de cal, un strung de lemn, un plug ruginit, un baros enorm, cuie de toate dimensiunile, foarfeci mari de fier și lemne de ars în cuptor. O movilă de rădăcini de viță de vie uscată, care aproape că mă înspăimântă atunci când o privesc, deoarece, în mintea mea de copil, movila asta parcă-i compusă din șerpi care încă se mai mișcă atunci când eu, îi privesc pe furiș, ba dintr-o parte, ba din altă.
        În partea dinspre grădină a hangarului sunt două căruțe cu osie lungă și o caleașcă veche. Caleașca îmi place cel mai mult. Are roți mari și suple, uși laterale negre și două bănci de lemn îmbrăcate în piele roasă de o culoare nedefinită. Cel mai mult îmi place locul din față de tot, care e ceva mai înalt decât restul băncilor și de unde știu că se mânau caii.
        Numai eu folosesc caleașca și știu cu siguranță că așa este deoarece o găsesc întotdeauna plină de praf și de pânză de păianjen atunci când vin de la Reșița.
       Îmi ia câteva zile să o curăț, să o pun la punct și când sunt gata, plin de mândrie o strig pe Mama Măra să vină să o vadă și ea îmi răspunde:
        -Șezi că cur! Şezi că cur!
       Închid ochii și când îi redeschid, vara e deja pe sfârșite. Zilele sunt la fel de lungi și de călduroase, dar nopțile sunt mai adânci și mai răcoroase și frunzele din pomi și din copaci sunt galben-aurii. Cum le ating, se desprind de pe cracă și-mi cad la picioare.
       Porțile dinspre stradă sunt larg deschise și prin ele intră una după altă căruțe încărcate cu coșuri mari de nuiele în care până la vârf, sunt struguri negri. Nu-mi plac așa de mult strugurii ăia, au pielea groasă și acră atunci când o mesteci în dinți. În curte și în grădină, de-a lungul zidurilor, avem struguri albi tămâioși și struguri albi și negri, lunguieți: țâța caprei. Ăștia-mi plac, sunt dulci și aromați.
       Căruțele sunt conduse de niște oameni străini, pe care nu i-am mai văzut până atunci și care vorbesc o limbă străină. Mă mir că totuși înțeleg câte ceva, chiar înțeleg mai mult decât îi înțeleg pe nemții de pe strada mea din Reșița. Mama Măra îmi spune că sunt zilieri moldoveni, care au venit să ne facă vinul. Îi privesc pe moldoveni cum căra coșurile pline cu struguri și le răstoarnă într-o căldare imensă de culoare neagră pe dinafară. Le admir mușchii care, ca niște frânghii groase, le străbat brațele și trupul. Sunt atâta de transpirați și de înnegriți de soare, încât privindu-i de la spate, cred că-s țiganii satului care, de obicei, ne ajută prin casă, dar nu-s țiganii noștri care, oricum vorbesc așa cum vorbim noi la Ilidia.
       Și eu sunt aproape negru la piele acum la sfârșitul verii și mama când vine de la oraș, îmi spune că m-am înnegrit că un pui de țigan. Mă simt bine, așa negru că un țigan și mama poate că vrea doar să-mi confirme acest lucru și să-mi împartă bucuria.
       După ce au terminat de descărcat strugurii, zilierii mănâncă la o masă mare întinsă în curte și vorbesc repede pe limba lor. Eu stau cu mâinile la spate, îi privesc curios să văd dacă mănâncă ca şi noi și mă bucur când înțeleg câte un cuvânt. Unul din ei, vine, mă mângâie pe cap și zice:
     - Şi io am un fișior ca șhine!
E zdravăn, are ochi albaștri și limpezi și mă bucur că mi-a vorbit pe limba mea! 
       Acolo, în hangar, unde-i caleașca mea, sunt acum întinse direct pe podele, mai multe saltele groase acoperite cu pături de lână țesute în albastru, verde, roșu și galben. Când se întunecă bine, zilierii se duc și se culcă pe saltelele din hangar și e liniște în toată curtea, doar eu sunt puțin neliniștit din cauza trăsurii și o întreb pe Mama Măra dacă nu cumva le-a dat caleașca moldovenilor. Nu, nu le-a dat-o și după ce m-a pus să-mi spun rugăciunea de seară: Înger, îngerașul meu, roagă-te la Dumnezeu, pentru suflețelul meu, eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, și-n tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește!
       Apoi mă băgă în pat și plecă luând cu ea lampa cu petrol. La Ilidia nu-i curent electric ca la oraș și atunci când se sting lumânările și lampa cu petrol, e beznă, beznă. De aia nici nu mai deschid ochii. Mi-e frică să privesc în întuneric!
       După vreo trei, patru zile de muncă intensă, zilierii și-au terminat treaba, își iau rămas bun, se urcă în căruțele lor și pleacă. Îmi pare rău că au plecat, că tocmai începusem să înțeleg limba lor, dar totuși sunt fericit că dacă și așa au trebuit să plece, nu mi-au luat caleașcă. Mă duc în hangar, o mângâi, mă urc sus și îmi îndemn caii să o ia din loc: Hai, hai, cea!
       Eu rămân la Mama Măra, mă car cu cercul, beau must, mă doare burta și am diaree până când vine mama și mă duce înapoi la oraș.




 

        
Emil PROȘCAN


              A FOST ODATĂ UN OM


A fost odată un Om! S-a născut la începuturile lumii precum celelalte trebuinţe. Ca un strigăt. La început totul era tăcere, doar lumina desluşea neantul.
 Dumnezeu i-a dat câte puţin din toate lucrurile Pământului. Avea tot ce există. După primii paşi s-a uitat în jur, a privit, a înţeles, a zâmbit.
Din zâmbetul lui primea Cerul veşti!
 Munţi, ape, câmpii  au fost  aşezate împrejurul lui cetate. Loc care  apără, dă linişte şi încredere.
Gândurile sale alergau peste tot. Seara  se întâlneau cu cele ale Pământului. Aşa a învăţat despre prietenie şi dragoste!
   Omul mângâia Pământul. Cu privirea, cu paşii, cu mâinile. Fiecare mângâiere era din rostul  Pământului. Nu exista aşteptare deşartă, doar  curgerea zilelor, mersul său, şi nopţile. Când lumina se elibera de noapte,  pământul se trezea. Pâna la urmă totul se întoarce  în Cer. Dragostea, iubirea şi nevoia de zâmbet fuseseră trimise aici înainte. Erau peste tot. Omul învăţa din tot ce întâlnea. Învăţa simţind. Aşa înţelegea. Apoi mângâia, strângea învăţăminte şi zâmbete în el. Anotimpurile veneau şi plecau. Urmele lor se cuibăreau în el. Aşa a învăţat despre frumos, zâmbet, dorinţă.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea.
Din mângâieri Omul împletea podoabe.: fructe, spice, legume, poame, lut, animale, păsări. Copacii mângâiaţi i-au dat un cămin, căldura, fereastra. Le  aşeza în calea dimineţilor. Pe acolo veneau şi anotimpurile. Roata,  focul şi cumpenele din lemnul copacilor Omul le  făcea.
Adevăr despre viaţă Omul primea.
 Copii mulţi avea Omul. Câmpiile, munţii, dealurile aveau nevoie de dragoste. Totul avea nevoie de dragoste. I-a învăţat pe toţi să mângâie Pământul şi tot ce privirea lor întâlnea. I-a învăţat dragostea, iubirea, zâmbetul. I-a învăţat rostul mâinilor. Şi copiii lor au primit copii. Nimeni nu murea. Venea doar un timp când unul dintre ei  pleca în munţii din jur şi nu se mai întorcea. Copiii plângeau până când îl simţeau în ei. Îşi descopereau părinţii în ei. Aşa revenea zâmbetul şi încrederea. Aşa li se transmiteau toate câte erau. Omul poveştii noastre, despre viaţă, trăia în toţi cei ce se năşteau.
Din el veneau toţi cei ce se-ntorceau şi-n toţi ce se năşteau El se întorcea.
 Anotimpurile veneau pe rând. Îmbrăţişau Pământul şi sufletul  Omului şi plecau în aceiaşi ordine a venirii. Totul se întoarce până la urmă în cer. Aşa învăţau oamenii dorul. De la păsări au învăţat să cânte. Apoi de la  izvoare, vânt,  frunze, zăpadă. Aşa au învăţat oamenii doina. Puteau acum să  povestească mai uşor şi mai pe înţeles despre viaţa lor. Munţii, apele, câmpiile, dealurile înţelegeau.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi, Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul avea.
Într-o zi liniştea s-a tulburat. Ca o apă strivită. Aşa a apărut zgomotul. În el erau oameni, necunoscuţi. Au dat năvală, parcă dintr-o înghiţitură a pământului. Aveau priviri scurte şi nu puteau să zâmbească Soarelui, copacilor, celorlaţi oameni. Doar caii lor aveau aburi calzi şi priviri blajine. Caii lor aveau priviri iertătoare!
 Săracii de ei, înseamnă că nu cunosc şi nu simt dragostea şi iubirea! îi compătimeau oamenii.
 Fără să ceară sau să roage, necunoscuţii au început să se înfrupte din podoabele oamenilor! Umpleau căruţele în care veniseră cu agoniseala oamenilor. Ceea ce rămânea era distrus şi pustiit. Oamenii priveau miraţi şi îngăduitori . Cu milă îi priveau. Nu ştiau să urască. Omul din ei îi învăţase despre viaţă.
 Apoi plecau. Un nor de fum şi praf  rămânea în urma oamenilor străini, fără zâmbet. Plecau cu zgomot cu tot.
 Le luau tot. Liniştea fumega. Oamenii călcau pe întrebări fără răspuns. Dar nu erau supăraţi, Omul din ei, care îi învăţa despre viaţă, le spunea că munţii, apele, câmpiile, animalele, păsările, aerul şi Soarele sunt numai ale lor. Vor primi alte podoabe. Ei trebuiau doar să  mângâie. Cu dragoste. Aşa cum învăţaseră. Aşa cum ştiau şi simţeau! Liniştea se astâmpăra şi zâmbetul ieşea din ascunzişuri.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
După câteva anotimpuri oamenii străini, fără zâmbet, au adus din nou zgomotul.
 Aveau, acum, ciomegi şi bâte! Loveau tot ce întâlneau. Nu cunoşteau mila. Oamenii cădeau loviţi de neputinţa zâmbetului din mâinile lor. Umpleau căruţele cu podoabe, pustiau şi plecau lăsând norul de fum şi praf să usuce lacrimile. Multă tăcere în urma zgomotului rămânea. Liniştea ploua lacrimi. Aşa au cunoscut oamenii nedreptatea. Privirile se ridicau spre Cer. Aşteptarea se reîntorcea. Liniştea se tulbura. La fel privirile şi feţele oamenilor. Soarele nu mai era  la fel. Zăbavă, iertare şi înţelegere! le striga Omul din ei. Cei căzuţi dintre noi s-au dus în Cer să spună. Străinii se vor întoarce din nou, dar să nu vă temeţi. Noi avem munţii, apele, câmpurile, animalele, păsările, aerul, Soarele. Nu ni le vor lua niciodată. Sunt ale noastre. Sunt din naşterea noastră!
 Dar străinii veneau  iarăşi şi iarăşi şi iarăşi...! Şi iarăşi! Doborau  oamenii zâmbitori, încărcau căruţele, pustiau şi plecau. Tot mai multe corpuri zăceau fără zâmbet. Ploi de lacrimi rămâneau în norul de fum şi praf. Se învăţa despre teamă, frică, nedreptate. Întrebările fără răspuns rămâneau în aerul dintre Pământ şi Cer. Oamenii se strecurau printre ele. Înţelegeau şi îşi ascundeau zâmbetul în ei. Acolo în căldura sufletului lor zâmbetul se îmblânzea şi era lăsat să aştepte. Şi să înţăleagă. Ce să înţeleagă? Ce să înţeleagă? Ei de ce nu aveau podoabe? De ce nu mângâiau ca să aibă? Iar dacă aveau, de ce le luau pe ale lor? Bunătatea din ei tăcea.
Să mergem  în păduri să alegem  lemne potrivite pentru a ne ajuta. Nu trebue să-i mai lăsăm în plata nezâmbetului să ne trimită înainte de vreme în Cer şi să ne ia podoabele.   Să ne  înveţi să folosim şi noi lemnele noduroase, Omule din noi.
 Omul din ei a avut de furcă până i-a făcut să înţeleagă că nu trebuie să facă asta. Multele lacrimi de până atunci i-au îndemnat să lovească. Şi au lovit şi ei.
Străinii s-au speriat. Nimeni nu îndrăznise până atunci să-i lovească.
Oamenii loveau cu forţa lacrimilor şi a nedreptăţilor ce le speriase zâmbetul.  Vorbele de îndemn ce le striga Omul din ei, dar şi fuga străinilor îi potoliră.
Fugiră toţi care încotro. Norul de praf era acum fără fum. Anotimpurile se grăbeau să şteargă urmele. Lacrimi şi distrugeri erau acum mai puţine.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
Dar străinii s-au întors din nou. Fără ciomege şi bâte. Străinii ştiau  că oamenii au învăţat să lupte şi nu li se părea drept. Ei trebuiau să se lupte cu oameni care nu ştiau să se lupte. Gândurile negre le rânjeau din nou. Vor învinge altfel. Vor modela nedreptatea. Alte căi de luptă vor găsi, neştiute. Totdeauna neştiute. Când oamenii  îşi vor da seama, vor inventa altele. Şi altele. Oamenii cu zâmbet se păcălesc uşor. Cu încrederea lor în oameni îi vom nimici. Trebuie învinşi prin  bunătatea şi neputinţa lor de a face rău. Precum copacii şi animalele. Nevinovăţia lor este putinţa noastră de a fi. De a fi puternici. A tot stăpânitori. Iertarea şi dragostea lor ne vor ajuta.  Podoabele Pământului sunt ale noastre. Dreptul lor este să le producă. Au primit pentru asta taina mângâierii. Şi taina zâmbetului au primit. Pentru ca noi să putem dirija prin ei trebuinţele noastre. Şi nu ne vom plictisi. 
Au cerut să fie adăpostiţi. Li s-au dat adăpost, pâine şi sare! Daruri din dărnicia Pământului li s-a dat.
Şi nu au mai plecat! Au rămas cu oamenii purtători de zâmbet. Feţele lor împietrite nu au putut să înveţe zâmbetul. Au învăţat cuvintele oamenilor şi fărăzgomotul. Erau stângaci, dar oamenii îi priveau cu înţelegere.
Străinii nu ştiau să mângâie pământul şi oamenii ştiutori de zâmbet, îi lăsau să se plimbe în voie. I-au acceptat în Cetatea lor dintre munţi, ape, câmpii, dealuri. Nu le amintea nimeni de răutăţile pe care le făcuseră până atunci. Nimeni. Omul din ei îi învăţase să ierte. Cu bucurie. Şi înţelegere. Pentru a fi şi ei ca ei şi a cunoaşte bucuria zâmbetului. Într-o zi unul din ei s-a ridicat pe o piatră şi a strigat:
-Oamenilor! Oamenilor! Veniţi mai aproape! Eu sunt ca voi şi vreau să vă ajut. Am învăţat să fiu ca voi.  Eu ştiu ce trebuie făcut ca să vă scoateţi din nou zâmbetul la lumina dătătoare de viaţă a Soarelui! Vă voi păzi şi înmulţi podoabele. Va fi linişte. Ciomegele şi bâtele le vom arde. În jurul focului ne vom prinde de mâini şi ne vom roti. Ca într-o îmbrăţişare. Precum Soarele. Pământul va zâmbi şi el. Va fi linişte. Zâmbet de linişte va fi.
Tare s-au mai minunat oamenii! Nu înţelegeau de unde ştia el de povestea zâmbetului lor? Şi ce bine ar fi să aibă pentru copii mai multe podoabe. Linişte. Zâmbet. Şi să nu mai fie nimeni doborât.
Sunt ca voi, de aceea ştiu! Aveţi încredere în mine şi alegeţi-mă MaiMarele vostru.
Oamenii l-au crezut. Au avut încredere şi si-au scos din nou zâmbetul la lumina Soarelui.
De a doua zi culegătorii de podoabe au fost schimbaţi cu străinii ce începuseră să vină din ce în ce mai mulţi. Oamenii i-au crezut şi pe ei. I-au lăsat să îi ajute. Li s-a pus la dispoziţie totul şi fiecare se căznea să facă să le fie  mai bine.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet din nou aerul avea.
Într-o zi străinii s-au întors cu spatele. Vorbele lor s-au transformat în întuneric. Precum şerpii cei veninoşi se târau şi se înveninau vorbele lor. Încet, încet toate bogăţiile au fost luate şi duse  în zarea depărtării, acolo unde veniseră.
 Nu vă temeţi, a tunat vocea şi ea fără putinţa zâmbetului. Aşa trebuie. Ştiţi secretul binelui. Îl vom muta de aici. Voi cei mai înţelegători, trebuie să înţelegeţi că NOI suntem stăpânii voştrii. Înţelegeţi şi mulţumiţi-ne. Aţi fost până acum  nişte cai slobozi. Sunteţi puternici. Mai puternici ca noi. Dar spre deosebire de voi, noi suntem vicleni. Avem ştiinţa de a aranja rostul tuturor lucrurilor. Pentru noi. Pentru binele nostru şi al copiilor noştrii. Avem ştiinţa de a fi stăpâni. Acestea sunt adevăratele virtuţi. Peste tot ce mişcă. Peste tot.  Doar printr-o bataie a palmelor decretăm supunere. Şi ascultare. Şi dragoste în slujire. Virtutea de a stăpâni tot ce există e numai în noi. Voi aveţi şi alte trebuinţi. A venit timpul să vă strunim. În libertate caii nu ştiu să-şi poarte stăpânii. Noi ştim ce nu ştiţi voi.  Gata cu coama în vânt. Rostul vostru este să mângâiaţi pământul şi să faceţi şi alte lucruri minunate decât nimicurile de aici. Vă vom duce  să construiţi oraşe. Palate, case, străzii. Şi  poduri veţi face. Pentru noi. Copii voştri ne vor admira. Vor dori să fie ca noi. Să trăiască ca noi. Struniţi  veţi şti să faceţi mult mai multe lucruri minunate. Cine nu se supune va fi trimis înapoi. În Cer!
  Li s-au luat podoabele. Copaci, metale, cărbuni, petrol, pietre strălucitoare. Totul a fost dus dincolo de zare. Dincolo de zare. Palate, străzi, poduri, oraşe au bătut din palme să fie purtătorii nezâmbetului. Oamenii s-au supus. Marmura şi pietrele de peste tot au fost aduse aici. Să strălucească. Pământul a rămas dedesubt. Ascultător şi supus ca şi ei, ca şi oamenii. Munţilor li se luau piatra şi pădurile. Palate, străzi, poduri din ei făceau.  Măiestria mâinilor venea din sufletul lor. Poate aşa vor zâmbi şi se vor îndura, îşi spuneau oamenii. În fiecare perete sunt mâinile lor. Zidite. Dragostea din mângâierile lor au  pus-o peste tot. Pentru ei. Pentru măreţia lor nevăzută. Pentru dorinţele lor mereu nepotolite. În asfinţit întunericul se agaţă de palate, străzi, poduri unindu-se cu umbra nezâmbetului lor. Cel care le era Maimarele se căznea în fiecare moment să zâmbească pentru a fi ascultat, pentru a sădi încredere, dar nu reuşea decât un rânjet jalnic. Oamenii îl priveau şi nu înţelegeau de ce stătea cu ei şi nu se ducea dincolo în lumea nezâmbetului. De ce îi sfătuia să dea totul şi să meargă dincolo pentru că numai aşa le va fi cel mai bine. Nu înţelegeau, dar  pentru că stătea cu ei îl ascultau. Nu din frică. şi nici pentru că ar fi avut încredere, dar aşa îi învăţase Omul din ei.
Omul din ei tăcea şi-i îndemna şi pe ei să tacă!  De ce atâta linişte? Şi cât zgomot producea nezâmbetul.
Tăcerea voastră e o insultă pentru noi, le-a tunat vocea nezâmbetului. Şi privirea ce o duceţi spre Cer. Totul contravine legilor noastre. Trebuie să faceţi numai ceea ce vă este îngăduit.  Am auzit fel de fel de vorbe despre tăcerea vostră. Adevăr, cinste, dreptate, iertare, credinţă, judecata de apoi şi alte bazaconii. Sunteţi un mare pericol pentru omenirea ce vrea să se dezvolte şi nu să se întoarcă în slobozenia necontrolată precum caii sălbatici de care v-am vorbit. Aţi avut onoarea să scoateţi bogăţiile din pământul ăsta puturos şi nesuferit. Aţi avut onoarea să ne construiţi oraşele şi tot ce ne este de trebuinţă. Aţi fost aleşi pentru asta. Şi în loc să vă mulţumiţi cu ce v-am oferit tăceţi, priviţi spre cer şi spuneţi lucruri îngrozitoare despre bunul mers al vieţii. Noi comandăm aici totul, nu Cerul. Tot ce mişcă e plănuit de noi. Am fost aleşi să facem asta.Sunteţi duşmanii noştrii. Veţi fi pedepsiţi.
Au fost aduşi oamenii în negru pentru a fi judecaţi. Au fost acuzaţi de nesupunere şi trădare faţă de legile date de oamenii nezâmbetului. Nimeni nu s-a împotrivit acuzelor nedrepte.
S-a înserat în Cetate şi în oameni. Tristeţea nedreptăţii ca un voal de mireasă nenuntită alergă printre lacrimi. Pământul răscolit peste tot ascunde rădăcini şi urme de paşi. Omul din ei i-a învăţat secretul dăinuirii.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul are.
Zâmbetul s-a adâncit  în tristeţea din ei. Toamna zăboveşte în fiecare anotimp. Doar gândurile oamenilor ca o coamă de cal fluturând veşnicia, sunt slobode şi se unesc în îmbrăţişări precum libertatea de a fi. Dimineaţile vin în ferestrele lor. Anotimpurile nu mai zăbovesc ca altădată. Vin şi pleacă. Cei rămaşi în Cetate îşi aşază privirile pe cărările de întoarcere dintre Cer şi Pământ! Şi sclipesc ca nişte stele într-o noapte geroasă.
 Ce facem acum Omule din noi?  Ce facem acum?
 În liniştea din ei au simţit căldură.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de lacrimă aerul avea.
 Pe rând fiecare din voi va urca muntele cel mai aproape de Cer. Când terminaţi de urcat rămâne calea spre Cer. Veţi duce cu sine nedreptatea ce s-a făcut oamenilor şi Pământului. Va fi multă şi grea, dar o s-o puteţi duce. Eu sunt în fiecare din voi.
Nu e pedeapsă. Este puterea din simţirile noastre. Este ceea ce trebuie să faceţi şi totdeauna rămâne.
Sus vârful de munte şi Cerul, Pământul  jos ca  ultimă treaptă. Acolo se vor produce apropierea şi înţelegerea, adică eliberarea pentru tot ce e nedrept. Aerul şi timpul vor pătrunde prin voi din pretutindeni. Aşa veţi trimite în cei împietriţi mângâiere, zâmbet, viaţă. Veţi ridica  faţa în sus cu mâinile întinse precum semnul din voi. Nedreptatea  ce aţi strâns-o  o veţi scoate din voi să vadă lumina soarelui, apoi o veţi înfige în mâini şi picioare. Singuri. Cu bunătate şi înţelegere. Va fi o naştere.Totul se va elibera. Va curge sânge, ca  izvorul ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă. Răul se va duce în neant spre a deveni alb. Ca un ţipăt. Ca o nevinovăţie ce se întoarce când ninge.  Cerul va fi peste tot.  Aşa  începe începutul. Curaţi, drepţi, zâmbitori, frumoşi, toţi oamenii vor fi. 
 Oamenii îşi desenează în aerul trupului semnul crucii. Exact deasupra Omului din ei. La fel precum Omul din ei este.
Vorbesc şoptit cu Omul din ei şi-l mângâie, adică se închină. Aşa primeşte Cerul veşti.
 În Cetate se strâng gândurile. Oamenii ştiu acum că duc cu ei crucea. Viaţa cu zilele fiecăruia va fi  spre vârful muntelui. Nedreptăţile şi tot ce au mai strâns le vor căra spre a ajunge acolo. Drum prin ploi, zăpezi, nopţi, poticneli. Într-o zi va fi piscul muntelui, lumina şi Cerul. Până la urmă totul se întoarce în Cer. Ca un izvor ce izbucneşte din adâncuri pentru a da viaţă.
Cer, Pământ, plante, copaci, ape, pietre. Priviri şi paşi. Munţi, câmpii, dealuri. Anotimpuri. Culori şi miros de zâmbet aerul mereu va avea.



 
         Adrian BOTEZ

GLOSE EVANGHELICE
                          

                                                HRISTOS ŞI CÂINELE



A fost odată ca niciodată, pe când Hristos şi Sfântul Petru se plimbau printre oameni, de-i vedeau toţi. Şi ce dacă-i vedeau? Parcă se sinchisea vreunul de ei ? Ţi-ai găsit…
Mai rău era că Sfântul Petru solicitase, de la Hristos, concediu de odihnă, să-şi poată repara toate rândurile de-ncălţări pe care le rupsese, umblând cu predicatul, prin lumea oamenilor. Se strânseseră, aşa, vreo sută-două, de perechi bune  -  câteva erau din piele de la pergamentele scăpate din Alexandria, când cu incendiul… Şi mai voia concediu, ca să-şi vindece rosăturile de la picioare  -  sfânt-sfânt, dar numai Hristos să fii, să nu-ţi ologeşti picioarele degeaba, umblând pe la toţi ne-nţelegătorii  :
- “Ca să nu le spun altfel”  -  ofta cu, năduf, dar numai în gând, Sfântul…
Şi-aşa se face că Hristos rămăsese să-şi bată gura de unul singur, cu atâta nămetanie de omenire. Bunul şi Blândul s-ar fi lăsat, la un moment dat, păgubaş, dacă Preasfânta Născătoare nu i-ar fi zis, cu lacrimi amare în ochi şi în glas :
 -     Fiule, dar dacă nici tu, apoi cine i-o sfătui de bine şi ajuta pe necăjiţii aceştia?
 -     Maică dragă, nu mai pot  -  mi-ajunge… - încercă Fiul Preasfânt.
- Fie-ţi milă, Fiule, şi-ndură-te de ei!
- Dar, maică, m-am răstignit…am…
- Ştiu că-i mai greu decât la răstignire, acolo a fost o dată, numai  -  iar aici e de câte ori trebuie, şi mereu trebuie…  -  dar , dacă tot i-ai învăţat cu nărav, să te răstigneşti tu pentru ei, iar ei să-şi petreacă timpul tot întrebându-se dac-oi fi făcut-o ori ba, dacă ai existat măcar, ori ba  -  şi câte altele la fel  -  nu-s ei de vină, ci tu…
- Tot eu, maică? Tot eu…
- Tot tu, mereu tu…Aşa e datul tău, în lumea pe care-ai făcut-o, cu slăvitul tău Tată…Până s-or dezvăţa oamenii să ia totul în deşert, mai ajută-i, Fiule, că tare mare nevoie de ajutorul tău au toţi…
Parcă Hristos, bietul, nu ştia toate astea! Câte bârfe şi cârtiri nu-şi auzea el, în fiece seară, când se apropia de câte-o uşă ori fereastră, să ceară, cu umilinţă, loc de dormit, peste noapte  -  câte luări în deşert şi câte răpănoase vorbe, pe seama lui…şi a Maicii Preacurate…şi a tuturor mamelor din lume…şi a Tatălui Atotputernic (care nu că n-ar fi putut pedepsi, dar amâna, probabil, aşa, de-o curiozitate, de bătrân ce era). Dar, de, doar el, Fiul,  hotărâse să facă toată treaba, pentru mântuirea oamenilor  -  să pătimească, să se răstignească, să moară, să se îngroape, să se lupte cu iadul, şi-apoi să învie:  ce folos, doar vreo câţiva, şi nici aceia toţi apostoli, s-au smerit şi au auzit glasul lui Dumnezeu, cu adevărat  -  restul, de formă  -  că se vindea bine Hristosul, ca marfă de import-export. Dădea bine la public, şi se făceau filme cu vedete de peste mări şi ţări, şi se făceau telenovele, şi se scriau cărţi lăcrămoase, despre câte spusese ori nu spusese, făcuse, nu făcuse ori avusese de gând să facă Iisusul. Şi toţi criminalii şi mafioţii pământului, înainte să-şi înjunghie sau împuşte victima, mai citeau câte un pasaj ori mai priveau o dată pe ecran patimile Domnului  -  şi, cu o mână ţinându-şi batista cu care-şi ştergeau lacrimile de emoţie estetică, cu cealaltă-şi trimiteau victima în ceruri  -  “ad patres”... Ce să mai zici de-atâta cucernicie? Îţi venea să te iei cu mâinile de cap  -  dacă , între timp, nu cheliseşi de tot, de-atâta bucurie a sacrificiului împlinit rodnic. Acuma se cuvenea să tragă ponoasele. Noroc că, lui Iisus,  păru-i strălucea precum soarele de amurg, umbrindu-i faţa   -  şi nu se vedea aşa bine supărarea de pe chipul lui  -  căci dacă i s-ar fi văzut şi chipu-i mânios, în suferinţă cumplită, total necomercial  -  nimeni nu l-ar mai fi primit în casă, noaptea, nimeni n-ar mai fi acceptat să-l lase să-i vindece copiii şi bătrânii din casă…Că numai de-alde ăştia se mai lăsau, acum,  vindecaţi…
Şi, mergând Hristos pe drum aşa, agale şi cam cu îndoială şi lehamite, simţind că lumea asta de deştepţi foc nu-i mai simţea de mult, deloc, dar absolut deloc, lipsa  -  auzi un scheunat sfios şi mic, pe marginea şanţului. Era un biet căţeluş care abia făcuse ochi (scăpând de a fi înecat, după bunul şi atât de creştinescul obicei al oamenilor ). Îl călcase un automobil foc de grăbit (ce înseamnă, pentru baronii şoselelor, viaţa?  -  nimic!   -  ei sunt nemuritori, restul sunt resturi ! ), îi strivise şi-i rupsese, cu totul, labele din spate. Îi şiroia sângele, pic-pic  -  şi tot pic-pic, pe nesimţite, i se scurgea şi stingea viaţa din trupu-i micuţ. Şi, înainte de a adormi pe vecie, ca o bucăţică de sufleţel netrebnic, şi cu totul fără relevanţă, în faţa măreţei lumi a oamenilor (nici cât un fir de praf suflat în vânt nu conta)  -  îndrăznise, conştient de cumplita-i neruşinare înmărmuritoare, să scape un supărător scheunat. Dar văzuse că prin preajmă nu-i nimeni dintre cei care se simt atît de teribil de deranjaţi de suferinţă şi de moarte  -  pentru că ei sunt oameni, şi , deci, nu-i aşa? nemuritorii Fii ai lui Dumnezeu.  Sărmanul căţel îl recunoscuse, după obrazul întunecat de suferinţă, pe unul de-al lui, o fiinţă umilă şi singură, care atâta are pe lumea asta şi-n lumea asta  -  suferinţa şi chinul, necurmate.
Hristos se aplecă asupra căţelului:
-Ce mai faci tu, amărâtă creatură a Tatălui meu  -  câine?
-Ce să fac, b-b-bine, frate întru suferinţă…  -  se bâlbâi de emoţie, că l-a luat în seamă cineva, şi pe el, câinele.
-Hristos mă cheamă  -  se prezentă Domnul. Şi Iisus, mi se mai spune  -  preciză Preabunul.
-Am auzit de tine, tu  l-ai mântuit pe om…O, ce cinste mi-ai făcut  -  scheună, slab de tot, căţelul. …(el, sărmanul, nu se referea la cinstea de a-l fi mântuit Dumnezeu pe om  -  nu avea el dreptul să-şi exprime, în lumea asta, vreo opinie  -  ci la faptul că Preablândul catadicsise să se oprească lângă el  -  lângă el, o potaie de gonit cu pietre, şi nici măcar atâta, acum  -  bun  doar de zdrobit capul c-un bolovan sau bâtă, cel mult).
-Hm…mormăi Hristosul. Nu-s chiar sigur că n-am greşit  -  murmură el, întunecat.
-Da, cred că ai greşit tare, aplecându-te asupra unui netrebnic ca mine  -  suspină, strivit de umilinţă şi remuşcare, bietul căţel (gândindu-se, în continuare, cu groază aproape, că o făptură cu chip de om s-a aplecat peste el). Iartă-mă, te rog…
-Pentru ce să te iert? se miră, parcă ieşit dintr-o apă, Iisusul.
-Pentru tot  -  pentru c-am îndrăznit, eu, mai nemernic decât ultimul fir de colb, să-ţi spun ţie  -  “frate”…şi pentru că ţi-am răpit atâta timp…şi atenţie…mie, nevrednicul nevrednicilor…
-Păi, dacă n-oi fi frate cu tine  -  cu cine să fiu? răbufni Hristos. Şi dacă n-oi sta lângă tine, cine crezi că mă mai rabdă lângă el, dintre făpturile astea grozave?  -  Fiii Omului…n-ar mai fi…Nu vezi că nimeni nu mă ia în seamă?
-Nici pe tine? se miră, şi parcă ieşi din anticamera morţii, pentru o clipă, grozav de naivul căţel.
-Nici….Dar nu de tine ziceam, când ţi-am spus că am greşit, ci de om ziceam  -  că l-am mântuit, după ce l-am făcut, aşa cum îl vezi…
-Tu, Doamne, să greşeşti? Tu eşti infailibil, ca papa  -  scheună, oarecum mirat şi foarte naiv, căţelul.
-Ei, tocmai aşa n-o fi… Aici am greşit, fără nici un dubiu  -  se folosi de neologism, cam preţios, puţin nepotrivit pentru  statura lui de Lingvist Cosmic, care a făcut lumea din Cuvânt  -  Hristosul. Dar îl tulburau gânduri prea multe şi amare, ca să nu-şi scrântească, niţel,  limba…
-Te doare tare?  -  continuă Hristos, cuprins, dintr-odată, de o grijă febrilă, ciudat de fierbinte.
- N-nu…şi câinele nu mai ştiu cum să-i spună, mintea lui de câine nu-l ajuta. “Hristos  -  Hristos îi spun oamenii, ei pot îndrăzni orice, sunt fiii lui”  -  dar el, un câine…iar “Doamne”-i mai spusese, dar tot…
- Spune-mi “Doamne”  -  e mai general şi mai uşor de ţinut minte  -  spuse împăciuitor, dar dus pe gânduri, deci tot neologizând cam într-aiurea, Hristos.
 Apoi, văzând cum căţelul era cuprins de toropeala plăcută, dar de neîntors,  a morţii, îl mângîie , de la cap către îndurerata-i codiţă  -  şi, deodată (dar asta devenise de-a dreptul plictisitor, ca o scamatorie veche, răsuflată, de-atâta folosinţă)  -  se împlini banala minune a creşterii, din nevăzut, înapoi în văzut, a celor două lăbuţe din spate, ale zdrobitului căţel. Banala minune a Învierii Vieţii.  Căţelul, de, şi el, ca omul  -  nu se prea miră  -  dar, ceea ce nu stă în obiceiul oamenilor, căci e socotit a fi un comportament lipsit total de demnitate, lipsit de bun-gust şi de bon-ton  -  căţelul, pentru că nu era decât un animal nenorocit şi vulgar, tot plin de praf şi gloduri , iar nu Capodopera Creaţiei, Omul -  scheună de bucurie şi recunoştinţă, lingându-i lui Hristos mâna cu care acesta-l  lecuise…
UN COPIL NUMIT PILAT
Se spune, în munţii şi câmpiile Asiei, că ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus  -  iar orice greşeală ori slăbiciune îţi cloceşte pedeapsa, prin însăşi karma ta. Şi, din Asia, această credinţă în karma autopedepsitoare s-a strecurat şi-n Europa, sub chipul şi numele soartei sau fatalităţii.
Un copil, de vreo 7-8 ani, dintr-o preanobilă familie romană, jucându-se cu tovarăşi de-ai săi, printr-un codru de la poalele Apeninilor  -  s-a pierdut de toţi şi s-a trezit singur, într-o poiană. Era noapte de-acuma  -  şi, cumplit ostenit de zbaterile printre copaci  -  întâi, să se-ascundă, în joacă, de copiii ceilalţi  -  apoi, înspăimântat, să-i caute şi să li se-alăture, iarăşi   -  nobilul şi rătăcitul băiat se culcă la marginea poienii, şi adormi adânc, toropit de truda zadarnică a zilei şi de frica, mai presus de puterile sale de-a o stăpâni şi-mblânzi. Nu se ştie cât dormi  -  dar se trezi deodată, orbit de razele sălbatice ale unei luni ne-ndurate, care, tocmai deasupra sa hotărâse a-şi revărsa, în ţâşniri furioase, lumina. Punându-şi mâna streaşină deasupra ochilor, copilul zări, printr-un fum gros, drept în mijlocul poienii, un tablou foarte puţin plăcut şi încurajator, pentru sufletul său speriat: în jurul unui cazan uriaş, sub care ardea un foc straşnic, cu limbi de foc ce ajungeau, când bătea vântul mai tare, până la vârfurile copacilor celor mai înalţi  -  stăteau patru personaje foarte ciudate şi neliniştitoare, atât prin înfăţişarea lor, cât , mai cu seamă,  prin îndeletnicirea lor. În picioare, roată împrejurul cazanului, stăteau şi boscorodeau, din guri ştirbe şi strâmbe, trei bătrâne, cât lumea de bătrâne  -  trei ursitoare, cumplit de  zbârcite şi pocite la chip, cu ochii zbanghii şi fioroşi, arzând roşii, ca ochii de lup; pletele cărunte se răsuceau mereu, în jurul capetelor lor, într-o neorânduială barbară  -  în şuviţe ca nişte şerpi asmuţiţi. Buzele lor largi, până la urechi deschise, şi subţiri ca muchii de cuţite, bolboroseau într-una, asemeni fierturii vrăjitoreşti, din imensul cazan. În căldarea uriaşă într-una se băşicau şi plesneau sfere mici, roşii şi vineţii  -  şi fumul, gros şi  înecăcios, spumega de blesteme…Tustrele bătrânele îl zoreau pe un al patrulea personaj  -  o aschimodie de copil, cinchit la pământ  -  o stârpitură cu părul arici, cu ochii răutăcioşi, şi, totuşi, înspăimântaţi: se vede treaba că bătrânele ursitoare îl culeseseră de undeva, în drumul lor spre pădure  -  şi-acum îl sileau să mestece, să mestece zdravăn, amândouă mâinile fiindu-i încleştate pe coada unui linguroi cât el de mare  -  mesteca, îngrozit,  în fiertura drăcească  -  de la dreapta la stânga avea poruncă să mestece  -   să dea timpul înapoi, pasămite… Vrăjitoarele ursitoare trăgeau timpul ca edecarii corăbiile, împotriva curentului apei, opintindu-se cu frânghii şi ştreanguri, de pe maluri…  -  şi ajungând în centrul de flacără şi durere al lumii. Menitul lor, şuierat şi sinistru, se auzea, precum crivăţul printre crengi  -  printre spumele otrăvite ale fierberii diavoleşti. Şi ucenicul, îndemnat cu strigăte sălbatice şi ţipete ca de cucuvele  -  mesteca, mesteca…Şi vocile bătrânelor surori ale diavolului scădeau, din vreme în vreme, şi susurau pervers, linguşindu-l, parcă, pe stăpânul lor din Tartaros…Iată ce putu să desluşească şi să prindă urechea rătăcitului şi înspăimântatului de moarte copil  -  din invocaţiile şi menirile, pe care le auzea când şuierate, când strigate, când susurate, într-o limbă barbară, veche, nemaivorbită de mult pe-astă lume  -  de-aceea, nu înţelegea, ci, mai curând, bănuia sensul vorbelor, şi-l tălmăcea singur minţii lui, foarte firav şi aproximativ (de aceea, mai târziu, când şi le va aminti, nu era deloc sigur că aşa auzise şi că acela ar fi fost înţelesul  -  doar faptele ce se vor petrece, în viitor, pe rând  -   vor confirma , din păcate, că auzise desluşit şi tălmăcise corect, ceea ce auzise…):
“El care, aici, în poiană, adânc a dormit,
Nu va şti , de-acum, toată viaţa, ce-i acela somn liniştit…
Lumânarea şovăie-n fum, când viaţa-i şi-a gătat:
Aşa el va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat…
Toată viaţa lui va fi moarte mereu repetată,
Întunericul  -  mereu  -  îi va ţine loc de lumină curată!
Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,
Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi!
Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi
Îl va împinge, nevinovat, la moartea-ntre vinovaţi!”
 (aici, bărbatul de mai târziu nu va şti niciodată să tălmăcească deplin şi desluşit: “nevinovat”  -  el, silit să împingă pe cineva la moarte, peste voinţa lui  -  sau nevinovat,  cel pe care-l va împinge la moarte?…  -  sau, şi unul şi altul  -  la fel nevinovaţi?…)
Veacuri vor trece, numele-i nicicând nu va fi uitat,
Dar în orice gură el va fi blestemat!
Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,
Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”
Şi, din timp în timp, strigătul chiuit:
“Hai, ucenice, mestecă des,
Din drum, anume pe tine, noi te-am cules,
N-o faci pentru oricine  -  ci pentru-un de soartă ales!”
Aceste ultime vorbe ţipate, cu glas de cobe , de bătrânele deşucheate  -  nu făceau parte din descântecul diavolesc  -  ci erau, de fapt, îndemnuri, în răstimpuri, pentru  stârpitura de copilaş-ucenic, mic şi păros până-n ochi  -  care mesteca, cu groaza-n ochii lui mici şi lucioşi, mesteca de zor, tot mai repede  -  parcă alungat din spate de demoni sau de lupi turbaţi…Şi, la fiecare învârtitură, de câte ori sfârşea o rotaţie a linguroiului  -  îşi înfigea, zvâcnind puternic, pesemne de spaimă, capul , adânc în piept, parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, înapoi, în inimă…
…Hohote de râs ascuţite însoţeau fiecare distih  -  şi, la fiecare sfârşit de vers(care trebuia să coincidă şi cu sfârşitul unei rotaţii a linguroiului, mânuit de stârpitură, în fiertura drăcească…), vrăjitoarele ursitoare îşi roteau pletele vâlvoi, umplând văzduhul de vâjâieli şi plesnete de furtună cumplită. Fumul, negru şi înecăcios, se ridică, laolaltă cu flăcările de sub uriaşa căldare bolborositoare  -  până la cerurile înnoptate se ridică  -  când ultimul stih blestemat fu rostit. Un incendiu cumplit cuprinse cerul, pământul, poiana…mistuind totul în flăcările lacome, întinse cât să-nghită lumea, limbi de dragoni urlători, rotite ameţitor, precum roşii paloşe atotucigaşe…
…Copilul ţipă de groază, şi se smulse, tremurând, de la pământ. Dinţii îi clănţăneau în gură. Ce se-ntâmplase cu el? Visase? Visare cu ochii deschişi? Fusese vis, ori realitate? Luna, deasupra, părea mai furioasă şi-ncrâncenată ca oricând  - şi revărsa, cu mânie demenţială, inexplicabilă, şuvoaie, torente de raze, peste îngrozitul copil. Acesta era incendiul din vis? Unde erau ursitoarele, unde ucenicul lor ca un arici monstruos  -   unde era  uriaşa căldare, cu bolboroseli roşii şi vineţii?
…Tresări şi se-apucă strâns, cu mâna dreaptă, de cotul stâng: deasupra cotului, avea o cicatrice lungă şi vânătă, până sub umăr. Voind să-ncerce sabia tatălui său, uitată de acesta pe masă, printre sulurile de papirus  -  alunecase pe lespezi, şi tăişul hămesit îi brăzdase adânc braţul  -  tăindu-i o şuviţă de carne, pe care o văzu, lăţită în sânge, pe lespezile de marmoră…Leşinase…Când se trezise, mama sa iubitoare, împreună cu două sclave, se aplecau asupra lui, îngrijorate.  Braţul, adânc rănit, i-l legară strâns, cu feşe curate  -   îi puseră comprese reci pe frunte. ..
Se vindecase  -  îi rămăsese doar cicatricea  -  dar, adesea, tresărea de spaimă, în somn, visându-şi şuviţa de carne a braţului, zvârcolindu-se, ca un şarpe, crescut uriaş, pe lespezi…Şi se trezea cu ţipăt, din somn, şi cu sudoare de febră…Greu i-a potolit, cu licori de mac, iubita-i mamă, aceste crize de spaimă nocturnă. Nu şi durerile de cap  -  periodice şi exasperante…
Şi-acum? Acum, fusese tot o astfel de criză? Dar stihurile blestemate se refereau la el şi la semnul lui de pe braţul stâng, mai mult ca sigur  -  deci, toate menirile cumplitelor harpii, pentru el şi în văzul şi pentru auzul său se săvârşiseră…
“Poartă semn pe braţ  -  dintre toţi e ales,
Nenorocul şi piaza-rea mai mult decât toţi le-a cules…”
Va fi ales, dintre toţi…Nu e rău, gândi copilul  -  dar se pare că nu e ales spre bine, nici spre fapte bune şi nici spre fericire  -  “nenorocul şi piaza-rea”…
În acel moment, pământul înţepenit de noapte şi de vrăjile grele care se făcuseră, pasămite, acolo  -  fu zguduit de tropotul unor copite de cai grei, de război. Era primul lucru sănătos, real şi înviorător, care se petrecea, de atâta vreme, în poiană…După scurtă vreme, dintre copacii ce prejmuiau poiana , năvăli tatăl său, împreună cu  doi ostaşi şi cu doi slujitori  -  toţi călări.
-În sfârşit! Ştiam eu că aici, în Poiana lui Pluto, te vom găsi! Doar e singura poiană mai acătării din codru! Cum te-ai rătăcit, fiule? Of, măi băiete, câte griji îi faci maică-ti! Hai, urcă lângă mine, pe cal  -  aşa, hopa!  -  ţine-te bine! Daţi-i zor, daţi-i zor  -  să mai prindem un ceas de somn  -  că mâine trebuie să fim în tabără  -  plecăm pe mare, şi…zeii cu mila! Iar război, şi tot cu nebunii aceia din Iudeea!
…Copilul a devenit adolescent. Din casă de războinic fiind, a trebuit să-nveţe toate tainele războiului şi ale armelor. Nu-i plăceau armele(mai ales după ce-şi făcuse cicatricea de la braţ) , era, de felul lui, mai curând visător, ca maică-sa  -  dar, silit, cu brutalitate, de tatăl său şi de atmosfera din tabere, unde era dus de acesta, mereu  -  şi-a înăbuşit visele şi slăbiciunile, sub aparenţa brutalităţii. Şi ceea ce era coajă protectoare, a devenit, cu timpul, un strat aşa de gros şi întunecat, încât până şi el, adolescentul, a crezut despre sine, tot mai convins, că este brutal din fire, sau că aceasta i-ar fi fiind firea adevărată  -  cea brutală. Şi că-i făcut să fie războinic, că soarta vieţii lui era războiul.
Uitase, aproape, vedenia din poiană  -  ca pe-o nălucire bolnăvicioasă. Când şi-o amintea, fără să vrea, în visele-i asudate  -  îl podidea o ruşine cruntă  -  şi făcea totul să uite, din nou. Bineînţeles, nu spusese, tot de ruşine  -  nimic, nimănui, din ce văzuse şi aflase atunci. Din pricina prea marii sensibilităţi, a încordării permanente  -  durerile de cap i se înmulţiseră şi erau din ce în ce mai cumplite. Devenise ursuz, îi respingea pe toţi. Întâi şi-ntâi  -  pe părinţi. Oricât îl înconjurase, cu dragoste şi întrebări, maică-sa  -  el o respinsese, uneori chiar grosolan (prea se ruşina că seamănă cu ea, la fire…)  -  şi se închisese, în cele din urmă, într-o tăcere posacă. Era şi ruşine  -  mare ruşine  -  un războinic n-are dreptul la mofturi dintr-astea…Nu avea încredere în nimeni  -  pentru că prea multe avea pe suflet şi în imaginaţie  -  suferea prea mult, de prea multe  -  pentru ca să-şi închipuie că se va găsi cineva, pe lumea asta, oricât de răbdător şi bine intenţionat, să-l asculte şi să-l ajute. Să-l ajute  -  asta era: mama sa, desigur, era răbdătoare, cât de răbdătoare era!  -  dar cu ce-l putea ea ajuta, sărmana, care se făcea ghem, sub vocea, sonoră şi aspră, a soţului ei…Îl iubea pe tatăl copilului  -  dar, treptat, dragostea fusese copleşită de  frică  -  şi-atâtea temeri nelămurite îi stârnea acest copil  -  acest băiat bolnăvicios şi atât de chinuit, în somnurile sale  -  şi atât de prigonit de nelinişti  -  dar şi atât de sălbăticit de propriile-i chinuri nemărturisite, neîmpărtăşite  -  se ferea de toţi şi de toate, cu priviri încruntate şi tot mai posace.
Ajuns la vârsta nubilă, s-a-ndrăgostit de Aretusa, o fată frumoasă, dar cam fluşturatică. O însoţea în lungi plimbări, pe sub arcade, în forum, în parcuri  -  pe dealuri, de-a lungul drumurilor pavate, ce duceau în şi-ntorceau din provincii…N-a avut, luni în şir,  curajul s-o ceară în căsătorie  -  sau măcar să le ceară părinţilor să facă acest gest, pentru el. A plecat, alături de tatăl său, într-o expediţie în Partia. După o jumătate de an, întors şi întrebând de Aretusa  -  află că s-a măritat cu altul. Un nobil îndrăzneţ şi de lume…A strâns din buze, dispreţuitor  -  de fapt, să-şi ascundă convulsia durerii şi jignirea cumplită  -  şi s-a întunecat şi mai mult, s-a strâns în sine, ca un arici. S-a lăsat însurat cu o femeie cenuşie, străină cu totul simţurilor lui. Fusese măritată şi repudiată de primul ei soţ  -  nici nu s-a interesat, vreodată,  de ce…  -  dar era dintr-o familie veche, ilustră, bogată…Perspective, viitor…
A plecat, la două săptămâni după nuntă, în Numidia, apoi în Galia…O blestemată de neîncredere în sine, în steaua lui, în puterile sale reale şi calităţile sale , intelectuale şi strategice, indubitabile  -  îl făcea să fie eclipsat, chiar în ultimele momente ale bătăliei, mereu, de alţii, tineri ca şi el, cu totul nemerituoşi, dar insensibili total, oameni de acţiune…Mereu, el câştiga singur bătălia reală, miezul ei , partea “neoficială”, netrâmbiţată  -  dar, cu câteva minute înainte de a ordona trompeţilor s-o proclame “oficial”  -  totdeauna se întâmpla ceva neaşteptat, neintrat în planul şi desfăşurarea firească  -  ceva aproape ridicol, exasperant , de cele mai multe ori :  o ultimă năvală, disperată, a duşmanului agonizând  -  şi, imediat, intra în acţiune altcineva, un subordonat, cu totul cenuşiu, până-n acel moment  -  dar care culegea laurii “oficiali”…pe finalul victoriei de suprafaţă: trompeţii sunau victoria pe acest final, şi nu pe cel care fusese stabilit, cu atâta efort strategic şi vărsare de sânge, de el…sau o ezitare a călăreţilor lui, în urmărirea căpeteniei inamice   -  şi, iar, altcineva intervenea, prompt, şi captura căpetenia, matca roiului … ba chiar, odată, când să spună, în sfârşit, că nu-l mai urmăreşte piaza-rea  -  ridică prea brusc mâna, pentru a face semn trompeţilor, spre a vesti victoria  -  ei bine,  calul de sub el se sperie şi-l azvârli la pământ, lăsându-l lat, inconştient şi, după ce se ridică, susţinut pe sub braţe  -  ruşinat…bineînţeles, sunetul de aur şi mătase al victoriei îl ordonase aghiotantul său…, aclamat de toţi oştenii…
Ceea ce era mai rău, n-avusese parte, măcar, de aghiotanţi cinstiţi  -  ci de nişte intriganţi. Toţi, suflaseră la urechea generalilor că, din pricina lui, bătălia era gata să fie pierdută  -  noroc că existau ei, pe lumea asta, să salveze totul şi să recâştige, în ultima clipă, onoarea Imperiului…Mereu, el, care făcea totul şi bine, până în ultimele momente  -  era declarat vinovat de posibila înfrângere, care-ar fi survenit, dacă n-ar fi fost “salvatorii patriei”, camarazii cei intriganţi…Şi, mereu, era reabilitat”din generozitatea” generalilor, ţinându-se cont de trecutele merite militare ale tatălui său…
“Aşa va şovăi mereu  -  şi mereu va fi vinovat!…”
Blestemate ursitoare!…Blestem zeilor!…
…Nu mai credea în nimeni: nici în oameni, nici în zei. Se arunca orbeşte în bătălii, cu deznădejde şi cruzime: îi era totuna ce s-ar fi întâmplat. Se deda chiar la excese cumplite, atât în bătălii, cât şi în orgii…numai ca să scape de el însuşi…de blestemul zdrobitor…
I se dusese vestea pentru brutalitatea, cruzimea şi dezmăţurile inimaginabile, exasperate.
Bătrânul său tată era, în sfârşit, mulţumit. Prin protecţia sa şi a prietenilor săi influenţi în Senat, apropiaţi împăratului Tiberiu, l-a proptit pe fiul său în posturi şi funcţii înalte: slabul şi şovăielnicul său fiu, acum disimulat sub masca unei brute perfecte, fu numit, rând pe rând, contubernal al comandantului oştii din Galia  -  apoi, consul  -  apoi, în cele din urmă, pentru că răscoalele zeloţilor din Iudeea erau tot mai dese şi mai supărătoare  -  plecă să-l slujească pe paiaţa de împărat, ca guvernator şi procurator al Iudeii…
…Căldură ucigătoare, o permanentă şi disperată sete…şi teroare, teroare permanentă, căci grupurile de zeloţi atacau fulgerător, ca nălucile, de oriunde, de unde te aşteptai mai puţin  -  şi erau cumplit de cruzi…Praf, praf în gură, în ochi  -  în mâncare  -  un infern de praf galben…şi, de pretutindeni, zvâcnirile acelor cobre ale deşertului  -  zeloţii, înjunghiind, pe tăcute, retezând beregăţile legionarilor, decurionilor, centurionilor  -  şi pierind, înapoi, în deşert, sau topindu-se în întunericul lugubru al labirinticelor uliţe ale satelor sau cetăţilor…mai ales, ale cetăţii blestemate a Ierusalimului…Nişte umbre ale nopţii şi ale iadului-Tartaros…
Nu şovăia deloc să deschidă represalii asupra populaţiei civile din satele şi mahalalelor Ierusalimului, după fiecare atac laş al zeloţilor  -  dar, mereu, nu era destul, sau era prea mult. Orice făcea, oricât făcea  -  el era vinovatul. Îl slujea pe un împărat prost, pervers şi crud…care-l silea să asculte (pe el, guvernator şi procurator roman!) de regii  locului, cruzi şi neînchipuit de desfrânaţi…Trebuia să-şi biciuiască, mereu, mândria şi demnitatea lui de soldat  -  şi să se supună unor caraghioşi şi ticăloşi…Răbufnea, însă, de multe ori, sălbatic  -  fără nici un control. Şi regii şi preoţii locului se înspăimântau şi se împrăştiau, ca potârnichile, arătând cu degetul la tâmplă…Da, îl durea îngrozitor capul, prea multe se strângeau, nu mai suporta toată piesa asta proastă, pe care o juca atât de prost, pe o scenă atât de jalnică, cum era Iudeea acestor  fanatici senzuali, incestuoşi, perverşi, laşi, impulsivi, cruzi, lacomi peste orice măsură şi, la fel, trădători şi ucigaşi de meserie…măcelari…Nu doar şefii  -  regi şi preoţi  -  mereu despoţi pentru poporul lor  -  dar şi cei din popor erau , unii faţă de alţii, intoleranţi şi nefiresc, absurd de cruzi. Valuri de cruzime şi furie pustiau mulţimile  -  cu flux şi reflux: când dinspre popor spre romani, când dinspre romani spre popor, când dinspre regi spre popor, când dinspre popor spre regi  - când izbucniri de vârtejuri, care împărţeau poporul în tabere crude…
Numai marii preoţi erau socotiţi infailibili şi intangibili. Adevăraţi zei: nimeni nu-i iubea, toţi îi temeau, terorizaţi. Vorbeau în numele unui zeu unic, de fapt: Iahve, Iehova  -  aşa ceva. Un zeu sumbru, crud, mereu mânios şi peste fire de răzbunător. Zeu al urii cumplite, faţă de tot ce nu era popor al lui Israel  -  halucinant de răzbunător şi de crud, în numele poporului lui Israel. Preoţii lui îi aduceau jertfe, ca toţi păgânii, ca toţi barbarii  -  la templul cel mare , zis al lui Solomon. Jertfe crude şi din belşug  -  căci lăcomia preoţilor farisei(asta însemna ceva grozav de învăţat  -  “fariseu”, nimeni n-avea dreptul să-l contrazică…)era fără limite, neruşinată…  -  iar poporul, faţă de aceşti farisei, se comporta precum cea mai jalnică turmă…
S-a ivit, din pulberi, din necunoscut  -  un proroc nebun, urlător contra tuturor, inclusiv contra fariseilor ăstora teribili şi intangibili  -  de se dusese vestea  prorocului ăsta până la Tiberiu-cezarul ( şi primise, acolo, în Ierusalim, de la prostul imperial, o scrisoare tainică, prin care i se poruncea să nu cumva să-i atingă, fie şi cu o floare, pe fariseii ăştia  -  se pare că-l împrumutau cu bani, buni şi mulţi, pe destrăbălatul clovn imperial  -  mijlocitorii fariseilor umpluseră Roma cu zâmbetele lor unsuroase şi cu banii lor ticăloşi, smulşi prin aroganţa sacerdotală  -  bani cu care stârpitura imperială îşi amâna lapidarea, oferind gloatei puturoase a Romei spectacolele crimei, bătălii cu gladiatori, cu fiare    -    nemernicii, toţi,  nişte nemernici…).
După câtăva vreme, află despre alt proroc, alt nebun, mai nebun decât primul(care-l vestise pe-al doilea  -  o, zei, câtă nebunie senină şi ştiinţific organizată, în Iudeea asta…)…De data aceasta, veştile erau contradictorii: mulţi, îi raportau, pe furiş, la ureche, emoţionaţi, vorbe uimitor de înţelepte ale acelui proroc(cel puţin aşa se zicea…)  -  alţii, dimpotrivă, se scandalizau şi voiau, cu tot dinadinsul, să-l scandalizeze şi pe el: prorocul cel nebun îi probozeşte, cum îi vine la gură, pe înşişi sfinţii ăştia de carton, pe fariseii ăştia parşivi  -  şi unde?  -  tocmai în propriul lor templu, în casa lor, nemaipomenită blasfemie!   ( da, a lor, că a Dumnezeului lor nu mai era de mult…)  -  şi în piaţa din faţa templului, tot aşa, insulte peste insulte…blasfemii…
Se încruntă. Îi părea bine, fireşte, pe de o parte, că prorocul acela îl răzbuna, indirect, pe el, cel cu mâinile legate  în privinţa fariseilor  -  legate chiar de paiaţa imperială…Dar ştia că, în curând, prin filiera ştiută (farisei-mijlocitori-împărat-mijlocitori-farisei) îi va veni un foarte neplăcut ordin, de a-i astupa gura, prin orice mijloace, acestui curajos, prea curajos, nebun de curajos proroc…Simţea că şerpii încep să-şi împletească, tot mai strâns, corpurile şi veninurile…
Într-o zi, pe când inspecta piaţa templului, înconjurat de gardă  -  i se păru că zăreşte o mutră cunoscută, printre toţi gură-cască, ce se învârteau sau pândeau mişcarea romanilor. Era un individ cu părul ca ariciul, cu ochii lucioşi  -  şi, de câte ori , vreun roman, se uita ţintă la el, îşi înfigea capul, zvâcnind puternic, şi-l înfigea adânc în piept  -  parcă voia să-şi străpungă inima cu bărbia…ori voia, bătând cu bărbia în zăbrelele pieptului, să-şi ascundă capul, iarăşi, în inimă…Îl urmări, fără să pară a-l urmări  -  cu coada ochiului, pe urâciosul individ: se furişa în templu  -  unde, chiar la intrare, îl întâmpină un fariseu bătrân , cu pecetea trufiei şi vicleniei nemăsurate pe chip. Şuşoteau ceva împreună, grozav de tainic… Ei, dar stârpitura asta nu o mai…o, ba da, nu se poate, acel gest, cu bărbia azvârlită în piept, ca un pumnal  -  gest  de teroare neastâmpărată şi de laşitate încăpăţânată…nu putea fi altul, în toată lumea asta…crescuse, bineînţeles că crecuse , doar era de-o vârstă cu el, acum: era ucenicul vrăjitoarelor blestemate, din poiana coşmarului copilăriei sale…cum ajunsese aici, oare?…iarăşi, destinul, sigur, sigur…o, zei blestemaţi!
Întrebă pe un centurion, cum îl chema pe cel de lângă arogantul fariseu  -  centurionul întrebă, repede şi furişat, pe un om cu chipul ascuns, din mulţime  -  şi-apoi se întoarse spre şeful său:
-Zice-se că-l cheamă Iuda  -  Iuda Iscariotul…Ar fi, se spune, singurul ucenic cu carte, din ceata prorocului nebun…de-aceea, şi are intrare la Caiafa…
-Cine-i Caiafa?  -  se făcu el a fi uitat.
-Păi…şeful fariseilor, cum, nu-l ştiţi? V-a solicitat o audienţă…
…Nu dură mult până i se-mpliniră sumbrele presupuneri, calcule, presimţiri. Se trezi cu fariseii la poarta palatului:
-Să fie dat morţii!
-Cine?
-Ticălosul, blasfematorul!
-Care ticălos, care blasfemator?  -  făcu el pe neştiutorul şi nevinovatul..
-Este cel care se proclamă pe sine însuşi regele Iudeii…
-…Ba, mai rău, guvernatorule, abia asta-i nemaipomenit, asta-i blasfemia: zice că-i Fiul lui Dumnezeu, şi că el e Dumnezeu! Nemaipomenit! Nemaipomenit! Mi se-ncleştează gura numai când repet ce zice ticălosul!
-Păi, nu mai repeta…Ei, zău? Chiar aşa?  -  făcu guvernatorul, încercând s-o facă pe ipocritul, căci ştia că asta-i grozav de la preţ, printre farisei. Vorbea cu două voci: prima parte o spusese printre dinţi  -  iar întrebările prefăcute le zisese cu voce tare, aparent grozav de mirată.
-Guvernatorule, trebuie să dai poruncă să fie ucis!
-Ei, asta-i bună! Ce am eu cu el? Ucideţi-l voi, dacă v-a căşunat pe el ce v-a căşunat, şi dacă vi s-a năzărit ce vi s-a năzărit!
-Noi n-avem voie, tu trebuie să-l ucizi!
Aşa era. Blestemaţii, aveau dreptate. Doar romanii ocupanţi, strălucita Romă, avea dreptul asupra vieţii şi morţii, în  Iudeea. Evident, asta, aparent , oficial  -  că de ucis, ucideau în draci oamenii templului…Dar tocmai asta se pare că-i cereau criminalii ăştia acum: o crimă oficială…Hmm…
-Dar dacă voi minţiţi şi el e nevinovat? Cum să-mi compromit eu numele, din pricina turbării voastre, şi cum să-l compromit eu pe împăratul meu, dacă voi nu aveţi dreptate, ci doar dorinţă de răzbunare?
-Tocmai aşa-l compromiţi pe împăratul tău! Căci dacă află împăratul tău că tu nu ne sprijini pe noi, şi sprijini un impostor şi un blasfemator al religiei noastre, şi un uzurpator al măreţiei regale şi imperiale  -  o păţeşti tu, guvernatorule. Dacă nu rezolvi rapid situaţia, în favoarea noastră, te pârâm împăratului, că-i subminezi autoritatea…şi capul tău va cădea…Socoteşte bine, înainte de a lua  hotărârea…
Guvernatorul şovăi. Se dădu înapoi, ca sub un şoc electric, asemănător cu acela când bagi mâna sub apă şi dai de corpul de şarpe al unui ţipar uriaş…
“Va-nsoţi glorii false şi pe falşi împăraţi,
Dar nu-l va recunoaşte pe singur curatul între curaţi,
Pe singur împăratul mai presus de-mpăraţi
Îl va-mpinge, nevinovat, la moarte-ntre vinovaţi…”
Blestemate ursitoare! Nu ştia cine sunt vinovaţii între care-l va împinge pe nevinovat  -  dar înţelegea că a venit momentul confruntării supreme cu soarta sa blestemată, cu cel mai teribil moment al sorţii şi vieţii sale…
…Când îl împinseseră străjile înăuntru, în palat,şi-i văzu, sub vânătăile şi scuipaţii care-i acopereau ambii obraji  -  privirile de lumină cerească, acele priviri de un albastru scânteietor şi infinit de blând, atotiertător  -  îi ierta pe cei ce-l scuipaseră şi batjocoriseră, pe cei care-l îmbrânciseră în centrul sălii palatului, mai să-l arunce cu obrazul de lespezi  -  îl ierta pe el, măreţul şi atotputernicul guvernator, pentru tot ce îi va trăsni prin cap să zică şi să facă…
-Hm…hmmm…Şi zici că eşti, tu…regele iudeilor?  -  şovăi, răguşit, glasul guvernatorului.
-Tu zici  - îl mustră blând vocea bărbatului aceluia atât de demn, de blând, senin  -  şi atât de strivit, învineţit…
Guvernatorul amuţi. Apoi zise:
-Tu zici că ai dreptate, că ştii ce-i adevărul…Chiar ştii ce-i adevărul…?  -  şi vocea guvernatorului tremura, intimidată, gâtuită, aşteptând dezvăluiri cumplite  -  măreţe şi crude…
Bărbatul frumos, blând şi strivit îl privi drept în ochi, cu o intensitate şi o mustrare atât de dureroasă în ochi, încât, pe dată, revăzu întrega scenă din poiană…chipurile monstruoase ale ursitoarelor, vocile lor chiuitoare, pe ucenicul mestecător în fiertura diavolească…Nu mai putu răbda cumplita actualizare a imaginilor şi fricilor lui sălbatice -  a durerilor sale neomeneşti, de cap şi suflet, de-a lungul întregii vieţi, în care îşi alungase şi ascunsese tot ce era el, el cu adevărat  -  nu migălos construita brută, ci el cel sensibil şi compătimitor, şi suferitor, şi bun  -  în cele mai ascunse hrube ale fiinţei sale cutremurate, periodic, şi tot  mai des, de o groaznică ruşine…  -  nu mai îndură să vadă privirile acelea nesfârşit de blânde, dar       atot scormonitoare, atotştiutoare  -  şi strigă, cu glas spart:
-Luaţi-l! Biciuiţi-l!  -  şi-apoi, daţi-i drumul…  -  şi aproape se prăbuşi, în scaunul său…
Nu putea să nu-l pedepsească  -  pentru că  nu putea să nu se pedepsească pe sine, pentru slăbiciunea de a-şi aminti totul, totul, cu atâta iresponsabilă şi necenzurată intensitate a sentimentelor…
…Fariseii năvăliră în sală, urlând care mai de care, încălecat, gâfâit, cu gurile strâmbate de mânie şi ură nepotolită, sălbatică:
-Te pârâm împăratului!
-Ai s-o păţeşti rău, guvernatorule!
-Tu crezi că nu-ţi poţi pierde capul? Te-nşeli!Habar n-ai că împăratul ni-e dator vândut!
-Îndrăzneşte numai să-l ierţi, să-l faci scăpat, şi zi-i adio căpăţânii tale, procuratorule! Îţi baţi joc de noi? Ei, lasă, tu nici nu ştii care-i puterea noastră! Ţi-o vom arăta, dar atunci va fi prea târziu, mult prea târziu pentru tine, sărman naiv!
Deveniseră ameninţători şi grosolani, insolenţi, impertinenţi: era insolenţa viţelului de aur…ştiau că-l au la mână pe paiaţa aia desfrânată de împărat…n-ar mai fi fost…şi că împăratul nu se sinchiseşte de idei, principii, sentimente…doar de cum să dobândească mai multe şi mai intense plăceri, pentru nervii lui slăbiţi, destrămaţi de destrăbălări…
-Gata, secăturilor! Gata! Terminaţi! Pe mine să nu îndrăzniţi să mă şantajaţi , nemernicilor! Este nevinovat! Auziţi, lichele cărturăreşti? Ne-vi-no-vat!!!Pricepeţi, capete seci ce sunteţi? Cum să ucid eu un nevinovat? Cum să las să curgă, peste capul meu şi al neamului meu nobil, sângele unui nevinovat? Cum? Hai???
-Nu-i nevinovat! E cel mai cumplit dintre cei mai cumpliţi vinovaţi!  -  urlară, ca hienele, toţi fariseii, cu bărbile lor nespălate, cu colţii afară din gură ieşiţi, fulgerând ca la fiare  -  grămădiţi la uşile palatului guvernatorial.
-O fi pentru voi, nu pentru mine, nu pentru Roma…  -  încercă, şovăind iar, guvernatorul.
-Ba, tocmai, cine e vinovat faţă de noi, cine se atinge de Dumnezeul pe care-l slujim noi, este vinovat faţă de Roma! Bagă de seamă, dacă-i ţii partea, vei fi judecat cu el împreună, vei pieri răstignit cu el pe aceeaşi cruce! Bagă de seamă!Împăratul nu poate să te judece altfel, căci cu noi are de vorbă…
“Da, nu-i mai împrumutaţi bani pentru ospeţe şi curtezane, şi pentru lanişti şi gladiatori, şi pentru cuşti cu fiare…da, bietul Tiberiu…imbecilul sinistru…ajuns la mâna nemernicilor…toţi, nişte nemernici…dar el, el este curat…singurul curat…Ce să mă fac?Ce să mă fac, cum să scap de cleştele ticăloşilor?…” Şi, deodată, urechea i se trezi atentă  la ei, şi auzi ce lătrau, urlau, scuipând salivă otrăvită, în toate părţile, luându-şi unul altuia vorba din gură:
-…Iar sângele lui să se verse peste capetele noastre şi ale copiilor noştri, în veci!!!   -  îi scuipă un preot fariseu, chiar în obraz.
…Obosit, năucit, înfrânt, guvernatorul se-mpletici şi strigă slugile să-i aducă ligheanul cu apă şi ştergarul. Se simţea plin de jeg, de tot jegul şi otrava scuipată de aceşti iudei murdari, cu păduchii fojgăind pe trupurile şi sufletele lor…Sleiala asta de suflete, noroiul ăsta din suflete  -  să se spele, cât mai curând să se spele  -  măcar să-ncerce să dea un strat, două, jos…Dar acela…atât de curat, a rămas desăvârşit curat, chiar scuipat de ei…
-Faceţi ce vreţi…Duceţi-vă la toţi dracii…
-Ni-l dai? Îl dai morţii , guvernatorule?  -  le sclipiră ochii şi colţii, ca unei haite de lupi, pândind în hăţişurile nopţii, pe un om cumsecade…
-Luaţi-l…sfârtecaţi-l de viu…  -  n-are nici o vină, dar tocmai aşa nu poate el hălădui printre nişte nemernici ca voi… e prea curat, singurul curat…cum l-aţi putea răbda printre voi?…n-are nici o vină, dar voi le-aveţi pe toate, toate vinile vi se scurg de pe buze şi din sufletele voastre murdare  -  trebuie cineva să vă spele şi pe voi, odată şi-odată, potlogari nenorociţi, iasme ale subpământului…de unde aţi ieşit voi, oare? Nu, voi n-aţi ieşit din mame, dacă vă condamnaţi copiii să poarte blestemul…nu…voi de sub pământ aţi ieşit…da, da  -  voi aveţi obiceiul acela cu mielul nevinovat…da, numai unii ca voi puteau avea aşa ceva  -  obicei ticălos, să-i ucideţi, pentru vinile voastre, pe cei nevinovaţi…luaţi-l, şi să dea zeii ca sângele lui să vă spele…luaţi-l, nemernici…
…Nu mai ţine minte…a încercat sau nu să-l salveze? Ce mai contează? Ştia dinainte că nu poate face nimic:Varava era chiar simbolul acestor ucigaşi sadici, ucigaşi înnăscuţi. El nu făcuse decât să le oficializeze, să le facă public, prin sunet de trâmbiţe romane, simbolul lor glorios şi-nsângerat, simbolul măcelarilor istoriei…Varava…
…Şi el, blândul , îndureratul…nu pentru el îndurerat, ci pentru atâta nebunie sinistră, câtă vedea în juru-i…El se uita, încă ameţit de loviturile de bici, vărgându-i trupul lui plăpând, străveziu de slab  -  se uita la marea aceea de guri căscate, cu dinţi putreziţi şi vorbe scârnave, şuierate printre dinţi…toate vorbele lor îi cereau lui , blândului, nevinovatului -  moartea  -  şi urlau în delir biruinţa smulgerii lui Varava-măcelarul de romani (dar nu numai…) de sub legea romană…de sub legea care-i condamna pe măcelarii de oameni…Legea, cu “L” mare, în definitiv…doar până şi ipocriţii ăştia aveau, chipurile, Legea:”Să nu ucizi!”  -  dar ea însemna, de fapt:”Să-i ucizi pe romani, să-i ucizi pe toţi câţi nu sunt de-un neam şi-o religie cu tine  - pe toţi câţi nu sunt de acord cu tine…”
…Şi vrăjitoarele ursitoare dansau, călări pe ţapi negri, cu ochi de jăratic, prin sala înaltă unde şedea, zdrobit, cu buzele-nsângerate şi lacrimi amare, de neputinţă, în ochi  -  singur, cumplit de singur, guvernatorul …guvernatorul care guverna peste neant…Şovăia?Nu mai şovăia: un învins e un învins  -  încotro să mai şovăie un învins?  -  şi vrăjitoarele hohoteau sălbatic, vrăjitoarele aveau bărbi slinoase şi murdare de preoţi farisei  -  şi dinţi putrezi şi negri  -  şi-l scuipau, şi-apoi scoteau bice de piele, cu şfichi de sârmă, şi-i rupeau carnea de pe trup  -  şi scoteau ciocane şi cuie  -  şi i le băteau în frunte, şi-n palme, şi-n tălpile picioarelor  -  şi-n fiece coastă câte-un piron  -  şi unul, cel mai mare şi mai adânc bătut  -  în inimă…
…Pe Golgota răsunau, ritmic, ciocanele  -  şi le răspundeau gemetele celui răstignit…şi ţipetele mamei sale, ţinută departe de cruce, de braţe de legionari romani…Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, şi ei răstigniţi, îl păzeau, parcă, şi ei, pe Marele Răstignit  -  toţi îl păzeau  -  de frică să nu scape şi, repezindu-se la comenzile pământeşti şi cereşti,  să schimbe roata lumii  -  sau îl păzeau toţi, ca pe cel mai mare, singurul glorios împărat al pământului?…
“Eli, Eli, lama sabachtani?”  -  nu, o, nu  -  era un biet trup sfârtecat de fier  -  cât de neajutorat era!  -  trebuia să fie păzit de propria neajutorare…
“Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!”  -  cât de măreţ, cât de puternic şi nepăsător la fier!  -   cât de senin ştia să moară…
…Pe un alt deal decât cel al răstignirii, o biată stârpitură îşi agăţase făptura într-o cracă de pom: pentru totdeauna, bărbia i se înfipsese în piept  -   capul, parcă, se oprise la mijlocul efortului de a se întoarce, înapoi, în inimă  -  nu mai avea unde să se-ascundă, decât în moarte…acolo şi nici acolo…biet cuget bântuit de vrăjitoare şi demon…nu se mai vedea din fiinţa lui decât părul ţepos, de arici…vreascurile braţelor şi picioarelor îi atârnau, ca la o păpuşă dezarticulată, păpuşă jucată de capriciile sorţii, şi-apoi azvârlită, cu dispreţ şi uitare deplină, în întunericul odăii…
Vrăjitoarele hohotitoare, scârţâitoare, grohăitoare  -  se-nălţaseră, cu dansul lor vijelios,  dement  -  cu vârtejul lor năpraznic, până la tavanul palatului, trecuseră dincolo de tavan, spulberaseră tavanul  -  se înălţară până la bolta cerului, spulberară şi bolta cerului  -  trăsnete cutremurară şi cerul şi pământul  -  se despică pământul , şi morţii ieşiră de prin morminte  -  vrăjitoarele urlară, de biruinţă, i se păru lui  -  dar nu, ele urlau înspăimântate  -  căci Învierea, învierile  -   nu erau urmare puterii lor arătate prin zborul satanic, ci a unei puteri vrăjmaşe lor: legiuni de arhangheli de foc măturară bolta înnegrită de nori şi de hora drăcească a ursitoarelor sălbatice, păgâne  -  şi ursitoarele sughiţară, prelung, de frică, şi se sfărâmară în bucăţi, în fâşii, într-o pulbere neagră, care căzu pe pământ  -   dar ploaia cumplită, potopul furios, spălă şi pulberile, spălă întreagă faţa neagră a pământului, până la oasele albe ale strămoşilor o spălă…se vedea temelia de cleştar fulgerător a pământului…Sângele care ţâşnise, precum  o fântână arteziană, din rănile Răstignitului, spre cerul negru  -  arse tot ce nu era sânge de lumină  -  o sferă de sânge luminos îmbrăţişă pământul  -  o sferă de lumină sângerie îmbrăţişă tâmplele zvâcninde, care bubuiau cu putere, gata să exlodeze, ale guvernatorului Iudeii, Pilat din Pont.
…Da, ştia acum că numele lui nu va fi uitat. Va fi, în vecie, legat de al Răstignitului Nevinovat  -  pe care, din prea multă oboseală şi zbucium, dintr-o atât de omenească ticăloşie a oboselii şi a terorilor strânse într-o viaţă întreagă, strat după strat  -  şovăise, când trebuise  să-l smulgă, pe el,  de la datoria lui cerească de a se răstigni şi răspândi, ca un nou sânge, în arterele întregului pământ…Şi, astfel, fusese cu el deodată, şi el, guvernatorul, procurator al Iudeii  -  răstignit…pe-aceeaşi cruce cu el, nevinovatul, era şi vinovatul de oboseală şi popas, în drumul spre, orbitoare,  ţinta cerească…dacă n-ar fi fost atât de orbitoare…o, zei…cumplită durere de cap, cumplită…
Şi un glas ciudat, batjocoritor şi, totodată, compătimitor, îi rosti în urechi o frază stranie, ca din altă lume şi din alt timp:
“Şi s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat…”
“Adică, în zilele mele…Dar eu l-am răstignit pe el   -  sau pe mine el m-a răstignit?…Sau el s-a răstignit singur, iar pe mine m-a lăsat, iar, de izbelişte, al nimănui?…Dacă nu se răstignea, dacă nu se dăruia crucii şi nu-şi întindea braţele sub piroane şi nu poruncea sângelui său propriu să ţâşnească şi să ardă toată ticăloşia omenească  -  ce s-ar fi întâmplat? Oare  -  ce? Dacă eu aş fi fost hotărât şi puternic, şi-l puneam într-o galeră  -  şi-l trimiteam, undeva, în deşerturile Africii  -  sau în junglele munţilor Asiei  -  îl ascundeam acolo, iar eu îmi puneam capul pe butuc, la Roma? Ce s-ar fi întâmplat? L-ar fi găsit Tiberiu şi în gură de şarpe  -  căci fără banii fariseilor…nimic…Dar el, el se putea ascunde în văzduh  (  “şi s-a suit la ceruri, şi şade de-a dreapta tatălui”  -  auzi guvernatorul, iarăşi, glasul de peste spaţiu şi vremi…)  -  căci zic ucenicii lui, tot mai mulţi şi mai înverşunaţi, şi mai convingători  -  că a înviat…şi Tiberiu nu-l găsea acolo, în văzduh, degeaba se proclamă paiaţa imperială  -   zeu…nici măcar paiaţa de Tiberiu n-a învăţat să zboare după adevăraţii vulturi imperiali…nenorociţii…
Dar, dacă nu-şi năpustea sângele său,  arzătorul său sânge, cerescul şi îmblânzitorul său sânge, în arterele noastre…  -  nu ale mele, ci ale lor, oamenilor  -  eu sunt scos înafara oamenilor, eu sunt, nu-i aşa? “mereu vinovat”! Orice aş face, tot vinovat sunt! blestematele…  -  şi cum ziceam, ale lor artere aveau nevoie de sângele cel nou, de amintirea veche a unui sânge nou…Şi, oriunde l-aş fi dus şi răpit eu, pe el, de sub cruce  -  el tot s-ar fi întors, şi, singur, şi-ar fi întins mădularele pe cruce, şi singure mădularele, şi coasta   -  toată fiinţa lui de sânge nou  s-ar fi deschis, revărsând, de pe înaltul crucii,  nouă lumină de pace  peste pământ şi în privirile şi sufletele oamenilor… Cine ştie ce s-ar fi întâmplat…dacă aş fi…dacă aş fi…dacă…dacă…”
Fruntea înfierbântată a lui Pilat căzu peste braţele deformate de arme, de reumatisme, de poveri inumane şi răni omeneşti…buzele muşcate, până la sânge, lăţiră aţele sângelui lor scurs, peste braţe  -  şi picături negre căzură pe pervazul ferestrei  -   în care bătea lumina furioasă a lunii pline…Guvernatorul se visa, iar şi iar, copil  -  visa, iar şi iar, poiana blestemată  -   şi în urechi auzea, iar şi iar, cântecul-descântecul blestemat al sorţii sale blestemate…Cineva răstignit şi cineva blestemat…ce taină…veşnică taină…fără de care…unul fără altul nu se poate (şi, aici, se văzu, o clipă, ca-ntr-un fulger, silueta rebegită, de cioară îngheţată pe muchia văzduhului,  a celui ce-şi împungea zadarnic pieptul, ca inima să-i primească, iarăşi, înăuntrul ei, capul …)…nimic, din ce este, n-ar fi…nimic nu s-ar povesti…
Degetele unei palme imense, proaspăt străpunse de o luminoasă rană , orbitor de luminoasă, mângâiară fruntea muncită de vise, o viaţă întreagă muncită, fără să ştie deosebi visele  -  de viaţă…o mângâiară cu atâta infinită înţelegere şi blândeţe, de parcă erau degetele catifelate ale mâinii mamei sale, cea de demult şi cea nouă, din ceruri…şi o voce caldă, profundă, venind dintr-o altă, cu totul altă lume, rosti:”Pace ţie, chinuit al lumii  -  pace desăvârşită ţie…”
Şi, prin somn, din ochii chinuitului de vise guvernator al Iudeii, o lacrimă se prelinse …o lacrimă de linişte, ca a unui copil care, după zbuciumul unei zile, în care a fost într-una şi dureros zădărât de răutatea tovarăşilor de joacă, se pleacă, în sfârşit, seara  -   alintat, împăcat, sub mâna alinătoare a mamei…



                          ORBUL VINDECAT ŞI LUMINA


Omul stătea, aşezat pe treptele casei lui, privind, cu faţa-mpietrită, drept înainte. De zile întregi. Un vecin, care-şi avea prăvălia alături, trecu prin faţa omului, apoi se întoarse. Se aplecă de mijloc, şi-şi plimbă palma, prin faţa ochilor celui aşezat  -  o plimbă înainte şi înapoi. Cel aşezat nu reacţionă în nici un fel. Nedumerit, vecinul spuse, şovăitor:
-Păi, spuneai că ţi-a redat vederea. Dar pe mine nu mă vezi…
-Dar ce minunea lumii eşti tu, ca să sar eu în sus, când te văd pe tine?  -  vorbi, cu voce răguşită, amară şi puţin arţăgoasă, cel aşezat pe trepte.
-Dar cine o fi, atunci, acea minune a lumii, pentru care tu ai sări de pe trepte, aşa cum nu merit eu s-o faci pentru mine?  -  întrebă, cu un început de furie şi arţag, jignitul vecin.
-Singura minune pentru care aş fi sărit şi aş sări oricând  -  e cel care mie mi-a dat lumina ochilor, iar voi l-aţi răstignit  -  spuse, domolit, cel aşezat.
-Parcă tu nu l-ai răstignit, tot atâta cât l-am răstignit şi eu! Sau noi, cum îţi place ţie să spui. Nimeni nu te-a văzut ori auzit, la Gavafta, apărându-l de chin şi de moartea pe cruce!
-Adevăr spui. Degeaba dau vina pe voi: vinovat sunt mai mult eu decât voi. Vouă nu v-a dat nimic, sau, dacă v-a dat înţelepciunea lui, voi nu aţi primit-o şi nu v-aţi bucurat de ea. Pe când eu am primit ce nu avusesem niciodată, şi m-am bucurat, de parcă m-aş fi născut abia atunci, cu adevărat. Mi-a dat ce mama nu mi-a dat: lumina ochilor.
-Păi?  -  se împăună vecinul, cu ofensa ştearsă de mărturisirea celui aşezat.
-Iar eu, nemernicul de mine, în loc să mă reped spre el, care stătea în văzul mulţimii, însângerat, cu carnea zdrenţuită şi batjocorită, cu ochii privindu-ne pe toţi, cu mustrare îndurerată  -  eu, în loc să mă reped spre el, şi să-l acopăr cu trupul meu, să primesc, în trupul meu moartea şi întunericul ei, ca plată pentru naşterea mea adevărată  -  prin lumină, şi să mă fi întors în întunericul pe care-l cunoşteam, de la mama mea…O, nu, eu l-am lăsat pe el să moară, să cunoască întunericul morţii, pe el, care-mi dăruise lumina… Şi, astfel, am mai murit o dată, şi eu. Mi-a murit luminătorul. Acum, sunt cu rosturile toate moarte. Dacă a murit izvorul luminii, a murit şi lumina…
-Priveşte-ne pe noi, priveşte cetatea noastră, şi te vei însufleţi, văzând atâtea…  -  începu vecinul.
-Care atâtea? Ce să văd? Nu văd, iarăşi, nimic  -  cum nu vedeam înainte ca el să-mi toarne lumină în ochi. Căci, ce ar fi de văzut, acum? Toţi câţi trepădaţi, furnicaţi, vă luaţi de piept la răspântii şi în faţa tarabelor  -  nu sunteţi decât un singur duh şi o singură voinţă şi dorinţă, multiplicată în mii şi mii de trupuri. Toţi nu sunteţi decât închinători banului  -  aveţi, în suflet şi în ochi, o singură lumină, pe care v-o împrumutaţi unii altora, ca şi cum aţi fi toţi orbi, şi v-aţi plimba, din mână în mână, un singur ochi: lumina râvnei de ban. Să-l câştigaţi şi să-l pierdeţi şi iar să-l câştigaţi. Un dumnezeu fals, mişcător, schimbător, fără duh, doar înşelător. Ban  -  se numeşte orbirea voastră, întunericul vostru deplin  -  întuneric din care voi nu puteaţi să strigaţi decât numele întunericului crimei pentru ban: pe Varava. În numele lui Varava se ucide  -  în numele lui  -  se ucidea lumină de viaţă adevărată.
-Şi, dacă tu crezi că deveniseşi  mai presus decât noi şi-l vedeai pe el, pe Iisus prorocul, de ce n-ai strigat, întru apărarea lui  -  numele lui?
Fostul orb şi actualul otrăvit de gânduri amare îşi plecă fruntea, câteva clipe. Apoi şi-o ridică, iarăşi, drept înainte. Cu buze arse, spuse:
-Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Îi uitasem numele, uitasem că-mi smulsese solzii de pe ochi, şi că vedeam lumina lumii … Dar atunci, mă uitam spre el şi, văzându-l, în vorbele şi privirile tuturor, condamnat  -  am spus în mine:”Nu se poate ca acesta, căruia-i strigă atâţia oameni, învăţaţi şi puternici, vina  -  să fie totuna cu cel care, odată cu tina, a şters solzii întunericului din ochii mei. Un tămăduitor de întuneric este mai presus de toţi regii  -  or, el este mai zdrenţăros la făptură  şi mai nimicnic decât ultimul vagabond din cetate. Nu-i el, nu se poate să fie el…” Aşa mi-am spus, şi-am tăcut. Nu-i mai ştiam numele  -  dacă i-l voi fi ştiut vreodată. Am crezut că este posibilă lumina, fără sursa luminii. Că voi putea vedea, fără cel care e sursa vederii.
-Dar acum i-l ştii numele?
-Acum i-l ştiu, căci e numele judecătorului meu, care m-aşteaptă, dincolo de toate colburile şi luminile prefăcute, ale cetăţii Ierusalimului.
-Îl vezi? Tu îl vezi, acum, când nu mai ai ce vedea?
-Da, sigur că-l văd. Îi văd faţa arsă de soarele Golgotei şi de sudorile morţii.Îi văd mâna dreaptă , străpunsă de piron, sângerată, întinzând spre mine degetul acuzator  -  şi-i văd buzele, albite de statul în arşiţa şi praful de-atunci, mişcându-se şi spunând: ”Nici tu n-ai strigat pentru mine…Nici tu n-ai văzut lumina luminii  -  şi eu de asta ţi-am spălat ochii, să vezi, în sfârşit, lumina luminii  -  fără de care nu e posibilă nici o lumină…”
-Dar tu, văzându-l acum, înseamnă că vezi lumina luminii…  -  începu, şovăitor, iar, făcând un efort dureros de-a-nţelege, vecinul.
-Prea târziu. Numărat, cântărit, împărţit  -  Mane, Tekel, Fares. Am fost găsit adormit în post. Urmează pedeapsa. Nimeni nu iartă ostaşul, adormit în timpul gărzii de noapte, când oastea e ameninţată, astfel, cu pieirea în somn, de vrăjmaş. Să-i dai pe toţi fraţii tăi morţii, pentru că ţie ţi-e somn  -  e cea mai grea şi scandaloasă trădare.
-Şi tu nu-i ceri, totuşi, iertare?
-Nu îndrăznesc. E prea mare ticăloşia mea, prea incredibil de josnică şi laşă fapta mea, ca să îndrăznesc să cer, pentru ea şi pentru mine, iertare.
-Nici Iuda Iscarioteanul n-a cerut  -  şi s-a spânzurat  -  murmură, pe gânduri, vecinul.
O pală de vânt le azvârli, celor doi, praful şi gunoiul marii cetăţi, în obraz. Cu palma ştergându-şi obrazul, cel aşezat rosti:
-Eu viaţa nu mi-o iau . Aş dezerta pentru a doua oară din post. Nu. Am greşit de moarte o dată  -  îmi aştept pedeapsa de la cel în drept să mi-o dea. O merit  -  şi aştept, cu capul plecat şi inima umilită. Eu nu dezertez.
-Poate că, totuşi, eşti mai bun decât Iuda…mai bun decât mine, decât  noi…  -  murmură , iar, vecinul.
-El aşa spunea: “Nu judeca, să nu fii judecat”. Eu aş spune, urmându-l: Nu compara, să nu fii comparat. Iuda va fi avut deznădejdile şi nebunia lui. Eu am avut necredinţa şi nebunia şi deznădejdile mele. Eu nu I le pot măsura pe-ale lui. Pe-ale mele, încerc. Sunt vinovat, şi condamnat, aici şi sus.
-Ţi-a dat condamnarea? Ţi-a spus-o? Ţi s-a arătat el şi ţi-a spus-o?  -  iscodi, cu ochii aprinşi de curiozitate, vecinul.
-N-am auzit-o. Cine sunt eu, să aud de neauzitul? Condamnarea mea nu-mi aparţine: ea îmi va fi dăruită, spre dezlegare şi mântuire de aşteptare.
-Şi te cutremuri, aşteptând?  -  ispiti, iarăşi, vecinul.
-Mă cutremur. Am cutremurat lumea întreagă, pe care el mi-a dat-o spre vedere   -  fărâme am făcut-o şi am cernut-o. Nu am găsit lumina şi rostul. Pe amândouă le-am părăsit, părăsindu-l. Mă cutremur de nemernicia mea. Cum să nu mă cutremur?
Vecinul se îndreptă din şale, oftând.
-El ţi-a dat semn să aşteptaţi? Până când vei aştepta?
-Când eşti vinovat, stai în temniţă şi aştepţi, pentru că ştii că aşa se cuvine. Şi nu întrebi de soroc, ci te umileşti de vinile tale.Eu stau în temniţa acestei cetăţi, care l-a răstignit, şi-i toată vinovată  -  şi aştept. Voi, fără să ştiţi c-aşteptaţi  -  aşteptaţi. Şi temnicerul, din când în când, la răstimpuri la care judecătorii le hotărăsc, vine şi ne-aduce izbăvirea, prin pedeapsa pentru vina noastră vădită.
-Deci, lumea, pentru noi, e-o temniţă, loc de-aşteptare-a pedepsei, şi-atât?
-Nu pentru toţi. Sunt care au crezut, care au stat lângă el în ceasurile chinului şi teribilei morţi. Aceia-l aşteaptă spre laudă şi glorie pe Marele Judecător. Nu-i invidiez  -  îi preaslăvesc: ei au ştiut să folosească ce le-a dat el -  eu am primit, la fel ca ei, şi n-am ştiut ce să fac cu darul. Mă bucur pentru ei, mă bucur că există, în lume, oameni şi văzători. Eu nu sunt om, şi orb am rămas, precum m-a hotărât, dintru-nceputuri, mama mea.
-Dar înseamnă că el a greşit, că hotărârea lui de a te schimba era sortită eşecului, de la-nceput. Te-a minţit  -  îl încercă vecinul.
-Nu  -  el nu minte pe nimeni. El n-a greşit. El a dat tuturor ochi şi vedere, s-a arătat tuturor ca sursa luminii. Până şi  mie mi-a dat şi mi s-a arătat. Dar şi ţie, şi tuturor miilor care-au privit moartea lui, fără semn de trezire. El ne-a dat ceea ce trebuia să fie ajutorul, să vedem  -  şi să ne izbăvim de-ntuneric. Tuturor ne-a dat. Şi mie. Noi am ales întunericul. Noi pentru noi  -   nu el pentru noi. Puteam alege şi altfel  -  şi n-am ales decât aşa. Noi, noi n-am ales  -  omule. Noi.
-Şi ce-ai de gând? Vei sta aşa, până la judecata aceea, de care nu ştii cum va fi?
-Eu nu mai am gând. Puteam să am  -  şi am ales să nu gândesc. Iar judecata  -  sunt sigur că a fost  -  eu aştept doar urmarea ei, hotărârea pentru urechile mele.
-Cât vei aştepta?
-Cât aşteaptă orice osândit. Cât e de aşteptat.
-Păi, tu nu faci nimic, spre a contrazice sau îmbunătăţi hotărârea. Stai, şi-atât. Ai acceptat să fii vinovat, deşi spui că te căieşti. Abia acum eşti vinovat, când tu însuţi îţi confirmi vina faţă de el , dar nu faci nimic să ţi-o speli:  în loc să arăţi  -  să-i arăţi lui,  dar mai ales să-ţi arăţi ţie  -  că, într-adevăr, recunoşti că n-ai făcut bine ce-ai făcut, şi să arăţi că ai învăţat, măcar acum, cum ar fi trebuit să-l vezi pe el. A sta şi a-ţi contempla greşeala  -  înseamnă că, în continuare, eşti de acord cu greşeala  -  şi că o accepţi. Accepţi, pentru a doua oară  -  şi, acum, în deplină cunoştinţă de cauză, nu dintr-o rătăcire  -  crima faţă de el. Abia acum devii complicele ideal al crimei şi criminalilor.
-Poate că ai dreptate  -  spuse, rar şi gânditor, omul care stătea pe trepte. Dacă tot mi s-a dat un răgaz, ar trebui să-l folosesc făptuind, pentru a arăta că, măcar acum, îl recunosc pe el, lumina luminii. El ne îndemna pe toţi la faptă. Dar eu sunt prăbuşit în mine însumi. Ce făptuire mai poate urma, după lipsa de făptuire, care m-a prăbuşit?
-El nu ţi-a hotărât moartea. Vezi bine că ţi-a lăsat viaţa. Tu eşti viu. Arată, deci, lui şi ţie, că eşti viu  -  făptuind ca un om viu. Dacă tu crezi c-ai greşit nefăptuind atunci  -  făptuieşte acum. Arată-i că ai greşit. Convinge-te  că ai greşit. Poate-l vei convinge şi pe el, astfel  -  că ştii că ai greşit, şi-ţi pare rău de greşeală, tocmai arătând un nou fel de a exista, prin faptă  -  insistă vecinul, parcă luminat şi el de-o speranţă. Parcă apostolii lui n-au greşit, mulţi dintre ei? Şi iată-i cum făptuiesc, împotriva arătării de-atunci a greşelii lor  -  propovăduiesc lumina lui, sunt loviţi, sângeraţi  -  şi iar se ridică, şi iar propovăduiesc. Astfel, ei îşi neagă, mereu, greşeala de-atunci, se leapădă acum de greşeală, cum s-au lepădat, atunci, de adevăr. Îşi neagă orbirea. Propovăduieşte-i lumina, propovăduieşte-ţi greşeala, astfel, ca greşeală  -  în faţa tuturor, arătând că-i greşeală  -  şi să nu fie urmată de alţii, ca lucru bun. Altfel, văzându-te că nu faci nimic contra fostei greşeli  -  ei vor spune că acesta e, pentru tine ( şi, deci, poate fi şi pentru ei, care n-au primit, ca tine, de la el, lumină )  -  binele şi adevărul. Tu nu-ţi mai aparţii: ei au văzut cum el ţi-a dat lumina   -  ei te pândesc, să vadă ce faci, ca să-şi scuze ori acuze propriile lor greşeli, în funcţie de cel care a fost alesul lui  -  de tine, adică, chiar dacă tu nu te-ai numit apostol. Tu, prin nemişcarea ta, îi îndemni pe oameni la rău. Propovăduieşti crima, la fel ca Varava-zelotul. Confirmi şi propovăduieşti crima, ca Ana şi Caiafa.
-Da, cred că ai dreptate.  -  oftă cel de pe trepte. Dar nu mai am puteri. Mi-au secat şi credinţa, şi puterea. Puterea , prin lipsa de credinţă. Am căzut pe patul neputinţelor  -  şi-mi aştept, măcinându-mi amarul şi blestemându-mi neputinţele  -  moartea.
-Pace ţie, ia-ţi patul şi umblă  -  se auzi un glas blând şi sonor, în lumina asfinţitului, care înroşea colburile cetăţii. De când vorbeau, absorbiţi, vecinii  -  putea fi şi lumina răsăritului, la fel, roşie.
Miraţi, cei doi vecini se uitară peste umăr, apoi jur-împrejur. O lumină mare şi albă şi înaltă  -  tocmai se stingea în văzduhul de deasupra lor. Nu era soarele.
…Şi orbul vindecat a dovedit că ştie primi vindecarea. Ani în şir, şi-a ridicat patul neputinţelor, şi a umblat  -  povestind, din om în om, şi mulţimilor neliniştite  -  greşeala şi slăbiciunile sale, faţă de lumină  -  faţă de lumina luminii, adică.
A umblat prin Iudeea, a trecut marea în Grecia, apoi în Cetatea Eternă  - alăturându-se cetei concetăţenilor săi, strânşi sub cuvântul şi păstorirea lui Petru şi Pavel.
Ridicându-şi ochii, în ultima clipă, spre cerul arenei umplute cu fiare săltând în  patru  picioare  -  s-a lăsat sfâşiat de bestii negre şi tărcate, în răgetele mulţimii de fiare cu două picioare  -  şi sub ochii zâmbitori ai celui stăpân, cezar  -   peste toţi călăii cetăţii. Ochii fostului orb l-au văzut pe Hristos, în clipa când gheara enormă a gadinei negre îi dezvelea, în  piept, inima-i zvâcnind, disperată şi cu speranţă, totdeodată.
Şi Hristos i-a mai pus  o dată mâna pe ochi  -  şi i-a dezvăluit, astfel, precum tâlharului pocăit  -  o nouă lumină  -  lumina în care era şi sălăşluia în vecie, dimpreună cu însuşi Izvorul tuturor luminilor.
Dar Hristos l-a mai şi întrebat ceva, dând mustrător din cap:
-De ce nu l-ai luat, cu tine, şi pe vecinul tău?
Fostul orb înţepeni, prăbuşit în colbul arenei, cu ochii holbaţi. Nu avea răspuns.



                          CENTURIONUL ŞI LEPROSUL


Bătălia, cu piepturi şi gâtlejuri străpunse, scuturi şi platoşe sparte şi-nsângerate, săbii şi lănci frânte, cu oameni şi cai zbătându-se, deopotrivă, în propriul sânge  -  se terminase. Cine învinsese şi cine fusese învins  -  nimeni nu putea şti: nici morţii, cărora nu le mai păsa de nimic  -  nici viii, ocupaţi să-şi lege rănile şi să astupe găurile din trup, prin care li se scurgea viaţa.
Câmpul cu cadavre şi gemete de trupuri care, curând, vor intra în rândul cadavrelor  -  se depărta, în ritmul trapului de cal. Centurionul, plin de praf şi de sângele altora (nu numai de duşmani, ci şi dezertori pedepsiţi cu un singur fulger de spadă)  -  nemaiavând ce conduce, fiindu-i nimicită cu totul centuria  -  se depărta şi cu trupul, şi cu gândurile, de tristul şi cotidianul dezastru, al ultimului său război.
Era în puterea vârstei, avea, undeva, la o margine a imperiului, soţie şi un copil  -  dar, acum, nu mai conta pentru el decât soarele care, prăbuşindu-se în amurg, înciudat pe propria-i moarte, voia să ia cu el, în întuneric, întreaga lume  -  pe toţi cei vii sau rugători luminii.
Era atât de crâncenă zăpuşeala sfârşitului  -  pe trupul şiroind de sudorile neputinţei şi disperării luptei  -  încât, fără să-şi dea seama, centurionul lepădă, rând pe rând, şi aruncă ţărânei, toate părţile armurii  -  şi toate însemnele de răboinic al unui imperiu. Rămase doar cu sabia  -  strânsă într-un pumn dureros  -  şi cu dârlogii calului, în celălalt pumn. Străbătu o pădure, apoi o plajă lungă, pe malul unei mări de aramă roşie topită. Se opri, fără voie. Privea spre largul apelor, cuprins de vagi doruri şi speranţe -  inclusiv sinucigaşe. Soarele tocmai îşi prăbuşea capul însângerat în valuri.
-Să nu te aşezi niciodată între un bătrân şi soare, soldatule  -  auzi centurionul o voce, sonoră şi groasă, la picioarele calului. Era un biet moşneag, gol aproape cu desăvârşire, înafara unei zdrenţe în jurul şoldurilor. Privea moartea soarelui  -  care o anticipa pe a sa. Ori o stimula pe a sa.
-Orice bătrân se antrenează, privind soarele  -  care naşte, biruie şi-apoi moare  -  se antrenează să-şi înfrunte atât amintirea propriei vieţi de dezastre, cât şi propria moarte. Dacă soarele însuşi moare  -  îi e mai uşor să se-mpace cu moartea şi unui nemernic bătrân.
Centurionul se gândi puţin, apoi coborî de pe cal, în nisipul uscat:
-Înţelept grăieşti, bătrâne. Cine eşti?
-Nu mai sunt. Şi cine ştie dacă voi fi.
-Păi, aici, în Iudeea, voi ăştia, bătrânii, sunteţi, toţi, proroci  -  şi toţi prorocii s-au dat după legea nenorocitului acela, pe care l-am răstignit acum un an. Tu nu crezi în nemurirea sufletului, viaţa de dincolo şi alte scorneli ale jidanului aceluia sfrijit şi răpănos?
-Nu sunt creştin, dacă asta ai vrut să ştii. Sunt doar un om. Iar el nu era răpănos, căci se spăla cu mult mai des decât oricare roman  -  şi cămaşa lui de in era strălucitoare ca lumina. Şi este îndoială dacă era evreu, sau jidan, cum fără de rost dispreţuieşti tu.
-Despre cămaşă pot da mărturie că aşa era, precum spui, căci i-am jucat-o la zaruri  -  şi-am pierdut-o. Dar el ce era, dacă nu era evreu?
-Poate era, ca şi mine, om. Poate era Dumnezeu  -  căci nu era deloc liniştit, precum sunt eu. Încă nu e lămurit acest lucru. Sau nu ştiu eu despre vreo lămurire definitivă.
-Dumnezeu, zici? Ce Dumnezeu e acela care se lasă ucis şi moare?
-Uiţi că a înviat. Aşa susţin învăţăceii lui.
-Prostii!
-O fi. Nici eu nu cred, dar dacă, totuşi, a înviat? Dar dacă, totuşi, a fost Dumnezeu  -  şi tu l-ai răstignit?
-Dacă a fost Dumnezeu  -  nici nu contează, pentru el,  ce-am făcut eu. Dar şi tu l-ai răstignit, căci n-ai venit să-l scapi, nici n-ai strigat să scape el, şi să piară Varava.
-Adevăr zici. Şi eu l-am răstignit. Toţi l-am răstignit. Dar dacă el ne-a iertat, şi a înviat, eu sunt liniştit. Şi-l rog să mă ierte, dacă nu m-a numărat , încă, printre călăii iertaţi de el  -  să mă ierte pentru laşitatea mea. Mi-e ruşine că, până la bătrâneţe, n-am învăţat să fiu demn. Şi bun. Şi iertător.
-Dar dacă n-a înviat, nu te-a iertat.
-Ba cred că m-a iertat. Pentru noi şi pentru voi  -  pentru cei  care-i înfigeau cuie în trup, deci şi pentru mine, care-l săgetam în suflet, cu laşitatea mea nemernică, a spus:”Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”
-El cerea altuia să vă ierte, nu vă ierta el.
-El şi cu cel căruia-i cerea sunt una. Iar de iertare ai şi tu nevoie.
-Cum, sunt una?
-Nu există doi dumnezei. Unul este şi fi-va în veci.
-Bine-bine, ştiu încăpăţânarea voastră lunatică, a evreilor. Dar tot nu înţeleg. El n-a spus:”Eu vă iert!”,        ci :”Tu iartă-i!”
-Depinde cum se povesteşte povestea. Când eu povestesc despre mine, spun mai departe decât a spus acel Iisus -  spun: ”el”.
Centurionul tăcu. Apoi, scormonind cu sandala de piele de bivol în nisip, dădu glas unui gând care-l frământa:
-De ce, dacă-l aperi, nu şi crezi în el? Eu l-am răstignit, deci l-am negat  -  pentru asta am fost lăudat şi-avansat. Dar tu, de ce nu crezi în el ?
-Pentru că sunt bătrân. Şi pentru că sunt evreu. Şi evreilor greu le iese din cap ceva, odată intrat. Şi pentru că e cald, cumplit de cald. Şi pentru că avem în cap iluzii, în trup legea şi-n ochi soarele, care ne-mpiedică să vedem lumina adevărată. Şi din o mie de alte motive, pe care e prea cald să ţi le spun acum. Dar să ştii că nu e prea sigur că negi ceva prin răstignire. El a fost confirmat, prin răstignire. Pentru cei care pot crede. Eu stau doar la soare.
-Mi-ai spus, când ne-am întâlnit, să mă dau la o parte, să nu scapi, cumva, o clipă, din ochii tăi, soarele.
-Da, aşa ne-am învăţat: să vedem doar ce se vede. Rău ne-am învăţat   -  şi greu ne-am mai putea dezvăţa.
-Dar l-au urmat şi ascultat, totuşi, nişte, îşi zic ei, ucenici  -  nişte târâie-brâu. Dar tot evrei.
-Erau mai tineri ca mine.Şi i-au dus şi pe la răcoare, să le iasă toropeala din creier. Şi nu erau mai târâie- brâu decât tine: tu ţi-ai azvârlit în drum armura -  ei, năvoadele. Dar el le-a spus că le va da năvoade speciale, de prins sufletele oamenilor.
-Şi le-a dat?
-Nu ştiu. Eu încă nu simt, clar, mreaja în jurul inimii. Dar, poate, tocmai remuşcările mele, de fost lepros vindecat, sunt firele mrejei.
-Tu eşti lepros?  -  se-ngrijoră centurionul, dându-se doi paşi înapoi.
-Linişteşte-te, şi-nvaţă-ţi limba ta, măcar cât ţi-am învăţat-o eu, duşmanul tău. Am spus:”fost lepros”.
-Tu eşti duşmanul meu?  -  întrebă, curios, centurionul.
-Aşa se zice. Aşa ar trebui, după cum se zice.
-Dar tu ce zici?
-Acum, când nici nu mai stai în calea privirii mele către soare, şi nici nu mai este soare în vârful privirii mele, pentru ca tu să poţi să ai între ce să te aşezi  -  de ce te-aş socoti duşman?
-Dar ce ziceai de lepră? Cum te-ai vindecat?
-El m-a vindecat  -  m-a vindecat pe mine, împreună cu alţi nouă, tot leproşi ca mine.
-Şi chiar te-ai vindecat?  -  întrebă, curios la culme, centurionul. Poţi vindeca, pe cineva, de lepră? Tu ştii leacul?
-Nu-l ştiu, dar el îl ştie, căci m-a vindecat. Mai exact, pielea mea s-a vindecat. Mai adânc, nu. Nu la mine. La mine, doar pielea.
-Ce vrei să spui?
-Atât de trufaş eram, când am văzut că bubele de lepră au căzut, iar lipsurile de carne şi piele au crescut şi   s-a împlinit iarăşi carnea, încât am crezut că datorită a ceva din calităţile mele native m-a ales el spre vindecare. Altfel, nici nu concepeam, nici eu, că se poate, cineva , vindeca de lepră. Şi toţi cei nouă tovarăşi se vindecaseră. Unul, doar, a fost umil, deci înţelept, şi-a înţeles că-i încercarea vieţii lui: s-a dus şi i-a mulţumit Tămăduitorului  -  şi acela i-a şters şi lepra trufiei din suflet, care lepră e mai adâncă şi mai lacomă decât toate. Acela care i-a mulţumit şi, astfel, s-a vindecat şi-n suflet  -  era, însă, străin de neamul nostru. El, Tămăduitorul,  nu ne vindecase după criterii native, ci făcuse încercarea sufletelor.
-Deci, tu te consideri, în continuare, lepros, deşi nu eşti?
-Aşa cum leproşii, între ei, nu se numesc, unii pe alţii, leproşi  -  nici pentru tine eu nu pot fi lepros. Poate tu eşti mai lepros decât mine, neştiind măcar că eşti. Dar, în comparaţie cu cel vindecat de lepra înăuntrului  -  da, sunt lepros. Şi pentru că am scăpat unica şansă de a nu mai fi, respingând şi dându-l  afară, pe tămăduitor, din sufletul meu  -  voi fi veşnic lepros.
-Şi nu crezi că se poate scăpa de lepra asta?  -  întrebă, pe gânduri, centurionul, aşezându-se, fără să-şi dea seama, pe nisip, alături de bătrân.
-Poate că da. Zi după zi, amintindu-mi că sunt lepros pe dinăuntru  -  îmi dau seama că, da, se poate vindeca. Nu ştiu când  -  dar, da  -  spuse, netulburat, bătrânul.
Şi iar tăcură. Apoi, centurionul:
-Dacă zici c-a înviat, îl mai pot întâlni eu?
-S-a înălţat la ceruri, aşa spun cei din ceata lui.
-Tu crezi asta?
-Nu ştiu. Încă sunt lepros. Poate.
-Definitiv s-a înălţat la ceruri? Stă acolo, sus, agăţat de torţile cerului  -  sau cum?
-E în casa Tatălui. Este în Împărăţia Cerurilor, centurionule. Dar a spus  -  aşa se zice  -  că unde sunt doi, el va fi al treilea.
-Cum adică? Noi suntem doi, acum  -  el unde-i?
-Poate nu suntem doi. Poate suntem câte unul singur.
-Nu-nţeleg.
-Tocmai de asta, pentru că nu ne-nţelegem, încă suntem singuri. Deci, el nu poate fi între doi oameni singuri, care refuză să se înţeleagă.
-Dar eu vreu să te înţeleg, bătrâne  -  spuse, puţin supărat, centurionul, şi se ridică de pe nisip.
-Tu zici, dar eu nu cred.
-Ce nu crezi?
-Că vrei înţelegere.
-De ce-aş mai sta lângă tine, dacă n-aş vrea înţelegere?
-Pentru că ai pierdut bătălia cu oamenii. Şi vorbeşti acum singur, pentru că n-ai nici un Dumnezeu. L-ai pierdut, sau nu l-ai avut.
-Eşti nebun!  -  sări într-un picior centurionul.
-Nu. Sunt şi eu singur, ca şi tine. Ca şi tine, am pierdut bătălia şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu. Stau aici şi-mi ling rănile.
-Deci, ne-asemănăm.
-Poate da. Poate nu. Tu vei uita curând, eu nu voi putea uita niciodată. Voi rătăci, de-a pururi, cel de-al nouălea  -  mereu, cel de-al nouălea lepros, niciodată iluminat  al zecelea, Străinul.  Mereu în prag, niciodată în casă.
Glasul bătrânului devenise tot mai ireal, îndepărtat  -  parcă venea de peste valurile mării.
-Dar eu, eu sunt…al câtelea lepros?  -  îşi strigă întrebarea centurionul.
-Poţi fi primul, poţi fi ultimul, al zecelea, Străinul. De tine depinde numărul şi ordinea  -  se auzi, de peste nisipuri, vocea pierdută a bătrânului rătăcitor.
…La câţiva ani după cele petrecute la Marea Galileii  -  în uriaşul amfiteatru de la Roma, celestul împărat privea, cu satisfacţie, spectacolul pe care-l dăruise plebei, mereu flămândă de pâine pe degeaba şi moarte zadarnică şi nedreaptă.
Un dezertor roman, transformat în gladiator ( prin hotărârea unui general drept)  -  ţinând în mână o spadă, îl ţintuise la pământ pe un alt gladiator, un sărman trac. Tracul, din toată bătălia carnavalului sângeros al   -  arenei  -  se alesese cu cel puţin zece răni, şi-i dăduse sângele pe nas, de buşitura cu care-l trântise dezertorul roman la pământ, punându-i vârful săbiei la gât. Acum, gladiatorul  roman , aclamat de mii de guri ştirbe şi puturoase, nesăturate nici de pâine, nici de sânge  -  îl privea pe zeul-împărat, cel culcuşit ca o fiară rară, în tronu-i de aur. Degetul mare al acestuia se îndreptă, necruţător, în jos. Deci, dezertorul-gladiator trebuia să-l străpungă, pentru bucuria generală, pe bietul trac căzut şi pe jumătate inconştient. Gladiatorul roman se contorsionă, mânios, şi, smulgând vârful săbiei de la grumazul tracului  -  ridică lama în sus, spre tronul de aur al cezarului:
-Nu!
-Ce-a spus?  -  fremătară mii de buze şi de ochi, uluiţi, în toate băncile uriaşului, colosalului amfiteatru.
-S-a împotrivit poruncii cezarului, s-a împotrivit zeului nostru iubit!  -  gâgâiră câteva matroane grase, la fel de uluite ca soţii lor burtoşi şi trăsnind de duhori.
-Ce-ai spus? Repetă, nemernic şi puturos de gladiator!  -  tună cezarul, mai mult uluit, decât furios.
-Nu!  -  strigă, cu glas de stentor, dezertorul roman, şi ochii i se-nălţară la cer. Eu sunt al zecelea lepros! Eu sunt al zecelea lepros! Şi Hristos mi-a trimis lumina, şi m-a vindecat deplin! Şi pe dinafară, şi pe dinlăuntru! Sunt al zecelea lepros!Eu sunt Străinul!
-Eşti primul dintre nebuni, puşlama! Şi eşti şi creştin, pe deasupra!  -  tună, de data asta, în sfârşit, teribil de-nfuriat, cezarul. Suliţaşi!Faceţi-vă datoria!
Pe marginile amfiteatrului, cu un rând mai jos şi cu unul mai sus decât tronul cezarului, se iviră, jur-împrejur, soldaţii cu suliţe lungi. Din două mişcări, absolut mecanice, una-napoi, spre avânt, alta-nainte, spre crimă  -  la un semn, azvârliră, spre fostul dezertor, vârfurile ascuţite ale suliţelor  -  ale căror cozi zbârnâiră şi şuierară, în zbor, ca un roi de viespi, prin văzduhul arenei.
Căzut în genunchi, ca un imens arici  -  fostul centurion îşi ridică ochii spre un colţ al  amfiteatrului, pe care-l fixase încă de la-nceputul bătăliei de pe nisip. Acolo erau două chipuri, cu totul deosebite de cele plebee, dar şi deosebite-ntre ele: unul bătrân şi grav, cu trăsăturile feţei chinuite, istovite şi cu-ncruntarea gândurilor remuşcării între ochi  -  iar în spatele acestuia, un bărbat foarte înalt, cu faţa continuu mişcată  de emoţii îndurerate, dar inundată de o lumină cu totul nefirească  -  un bărbat peste fire de nobil, ţinând, enigmatic, în mâna dreaptă, un crin alb.
Tracul, tot întins la pământ  -   aştepta deznodământul, nemişcat, aproape fără să respire.
-Suntem doi, iar tu eşti al treilea?  -  întrebă, şoptit, fostul centurion, cu ultimele-i puteri, prăvălindu-se pe spate şi puţin într-o rână  - căci din coastă şi din spinare-i ieşeau cozi lungi de suliţe. Ochii-i rămâneau aţintiţi, obsesiv, drept în ochii nobilului bărbat, enigmatic şi îndurerat de toate durerile lumii.
Dar bărbatul cel înalt, plutind într-un nor de lumină, nu spuse nimic. Peste umărul bătrânului, şi fără ca acesta să-l vadă, înălţă, spre văzduh,  crinul de zăpadă.
Şi sufletul împăcat al fostului ostaş împărătesc, al fostului răstignitor aflat sub porunca cezarului  -   - acum, Străin luminat  -  se înălţă spre cer, deodată cu dreptul şi orbitorul crin.
                                                                                


 
          Octavian LUPU
     

                ÎN VIZITĂ LA NEGUSTORUL DE ILUZII

În prăvălia negustorului de iluzii sunt multe articole de interes pentru oricine doreşte să dea o altă culoare lumii în care trăieşte. Etichetate frumos, cu denumiri dintre cele mai năstruşnice, cutiile cu produse sunt aşezate pe rafturi încăpătoare fără a se respecta o anumită ordine. După cum mirajul îmbracă formele cele mai neaşteptate plăsmuind imagini de vis acolo unde nu se află decât un pustiu prăfuit, tot astfel licori nenumărate radiau sclipiri atrăgătoare pentru cunoscători şi profani.
Într-una din aceste zile m-am decis să merg şi eu la faimosul negustor pentru a afla mai multe despre leacurile pe care le oferea la un preţ adaptat oricărui gen de client. Nu îi ştiam numele, cum dealtfel nu l-am aflat nici ulterior, şi de aceea îl voi denumi pur şi simplul „negustorul”. Dacă nu îl ştii încă, nu te mira. Cu siguranţă că te-ai întâlnit şi tu cu el, dar poate nu ţi-a fost clară identitatea sa. Însă fără  îndoială, deja ai folosit multe dintre produsele sale.
Prin urmare, am intrat în modesta sa prăvălie cu aerul celui care ştie exact ce caută. De aceea, de îndată ce l-am zărit în spatele tejghelei l-am abordat direct:
„Te salut cu deosebită stimă dragul meu negustor! Iată, m-am întors să te rog să-mi recomanzi din leacurile tale pentru cea mai recentă problemă cu care mă confrunt.”
Iluzia Puterii şi a Bogăţiei
„Ce anume te preocupă, iubitul meu client? După cum bine ştii, magazinul meu este deschis tot timpul. Ba chiar, de mai mulţi ani m-am extins în toate colţurile lumii graţie noilor posibilităţi ce mi-au fost oferite.”
„Te referi cumva la noile tehnologii de comunicaţii?” l-am întrebat intuind într-o mare măsură răspunsul. „M-am gândit eu că nu vei rata ocazia, epocală i-aş spune, de a intra în casele tuturor oamenilor de pe planetă folosind Internetul. Marketingul direct este mai eficient în zilele noastre decât utilizarea unei nesfârşit de ramificate reţele de intermediari.”
„Da, corect!” mă aprobă zâmbitor. „Mă adaptez situaţiilor schimbătoare de la o epocă la alta. Nu stau niciodată pe loc. Comerţul cu iluzii trebuie să continue. Fără el istoria nu ar mai fi posibilă. Îţi dai seama,” continuă el, „că istoria nu ar mai fi interesantă dacă nu ar exista posibilitatea de a vinde şi cumpăra iluzii. Ce anume ar mai anima pe dictatorii din toate timpurile, dacă nu ar avea mereu înaintea lor Iluzia Puterii pe care au comandat-o din belşug de la mine?”
„Sau,” am continuat eu, „ce ar face toţi oamenii influenţi ai planetei, dacă nu ar avea Iluzia Bogăţiei la îndemână? O licoare ca aceasta nu cred că se mai poate găsi pe pământ!”
„Mă bucură faptul că mi-ai înţeles jocul. Ca de fiecare dată, îţi ofer ocazia de a te alătura acestui negoţ prosper. Vei avea o parte consistentă şi poate, vei deveni şi tu un mare negustor, aşa cum sunt eu.”


Câteva Articole Lipsite de Interes

„Poţi să îmi oferi Iluzia Nemuririi? Cred că aş putea folosind-o să instaurez o nouă religie. Deja văd cum mulţimile ar alerga spre mine dând năvală călcându-se în picioare şi dorind să pună mâna pe conţinutul ei. Cu cât ar bea mai mult, cu atât ar deveni mai dependenţi, iar în final aş putea să îmi întemeiez o afacere subsidiară interesantă, nu-i aşa?”
„După cum poţi singur observa, ţi-aş putea vinde acest preţios articol în schimbul unui anumit procent din afacerea pe care ţi-ai deschide-o. Dar fiind nesigură viaţa, chiar şi pentru un modest negustor de iluzii, ar trebui să îmi garantezi cu ceea ce ai tu mai scump o astfel de tranzacţie,” răspunse calm negustorul.
„Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar cred că nu sunt încă pregătit să mă angajez în această direcţie. Mai degrabă aş avea nevoie de un sfat din partea ta.” Am făcut o pauză după care am reluat: „Mai precis, am observat faptul că oamenii din jurul meu au devenit insensibili la tot ceea ce încerc să le transmit în scris sau prin viu grai. De fapt, nu este vorba numai de valorile pe care încerc să le transmit, ci în principal constat o crasă ignorare a unor subiecte de maxim interes pentru viaţa pe care o trăim.”
Negustorul de iluzii a zâmbit larg, iar ochii i-au strălucit cu ironie. După aceea râse discret, afişând o calmă condescendenţă:
„Nu cumva ai încercat să vinzi acele articole lipsite de iluzie şi de interes numite: Bine, Adevăr şi Frumos? Dacă aşa ai făcut, atunci ai cuvântul meu că nu mă miră faptul că nu ai avut succes!”
„Dar le-am ambalat frumos şi cu grijă! Am alcătuit cu meticulozitate, răbdare şi multă trudă materiale bine gândite şi atractiv întocmite. Iniţial m-am gândit că sunt prea serios în exprimare şi am trecut la o abordare mai dinamică. Am schimbat de zece ori forma, dar degeaba. Am studiat zeci de cărţi, unele procurate cu mare cheltuială din cealaltă parte a lumii, dar în zadar! Audienţa a rămas nesemnificativă. În plus, cu cât depuneam mai mult efort, cu atât se micşora numărul celor care îmi citeau articolele sau îmi ascultau videoclipurile.”


Jocul Iluziei prin Puterea Sugestiei

M-am oprit din vorbire fiindcă instantaneu s-au aprins lămpile din tavan inundând cu lumină întreaga încăpere. Rafturile pline cu iluzii străluceau şi mai puternic. Culori de curcubeu se revărsau din toate părţile şi o muzică plăcută se auzea venind din nişte difuzoare plasate undeva în partea superioară a încăperii. Ambianţa era plăcută. O senzaţie de căldură te învăluia primitoare asemenea braţelor unei curtezane iscusite. Toate simţurile erau încântate şi aţâţate de proiecţia conţinutului ciudatelor sticluţe cu licori felurite. Fără însă a da atenţie acestor detalii, am continuat:
„De fapt, nu am dorit să apelez la jocul iluziei. Am crezut că expunerea directă şi sinceră va genera un binevenit impact. Spune-mi, te rog, unde am greşit? De ce anume suferă semenii mei şi de ce sunt complet ignorat? Un autor fără cititori este ca un actor ce joacă în faţa unei săli fără spectatori. Este o imagine deprimantă şi cred că voi abandona în cele din urmă acest meşteşug.”
„Ai venit pentru un sfat, dar cred că mai degrabă ai nevoie de remediile mele,” îmi răspunse cu bunăvoinţă negustorul. „De ce încerci să pui în lumină Binele, când ai putea să oferi pur şi simplu licoarea numită Iluzia Binelui? Toţi ţi-ar fi recunoscători! Nu îţi dai seama? Ai aduce alinare la mulţi oameni prin cuvinte meşteşugite şi idei atrăgătoare pe înţelesul tuturor!”
„Dar în ce constă această Iluzie a Binelui? Nu este de fapt doar proiecţia unor lucruri desprinse de realitate? Nu este doar o amăgire?” am întrebat dorind să aflu răspunsul până la capăt.
„Nu neapărat,” reluă negustorul. „Sugestiile sunt la fel de valabile ca realitatea însăşi. Imaginaţia se interpune mereu în evaluarea lumii în care trăieşti. Ce poate fi rău în a-i oferi puţină culoare şi astfel să o faci mai interesantă?”


Spiritul Monden şi Vedetismul

„Deja mă duce gândul la toată industria aservită spiritului monden, sau vedetismului, cum i se mai zice,” am replicat reflectând la cele spuse. „Astfel, faima devine lucrul cel mai de dorit. Succesul ia imediat locul efortului de a progresa moral pe parcursul vieţii. Se mai adaugă vanitate din belşug şi este gata licoarea miraculoasă!”
„Trebuie să înţelegi că fără acest miraj, oamenii ar muri de plictiseală,” accentuă negustorul. „Există o nevoie continuă după divertisment. Lucrurile inventate plac, în timp ce Adevărul este dureros. Mai bine ai oferi Iluzia Adevărului. Ai putea afirma şi cea mai mare nerozie. Cu toate acestea oamenii te-ar asculta şi te-ar urma. Astfel, ai deveni un mare lider de opinie şi ai accede în structurile superioare ale societăţii.”
„Da, dar astfel aş promova falsitatea, iar în final eu însumi aş fi prins în capcana obţinerii succesului cu orice preţ,” am murmurat lipsit de convingere.
Imediat a apărut înaintea mea o femeie deosebit de frumoasă. Talia ei era subţire şi unduioasă. Picioarele erau lungi şi armonioase. Părul era bogat, iar mâinile aveau o delicateţe aparte. În plus, hainele erau croite după ultima modă. Însă nu am putut să observ prea multe detalii, fiindcă deodată chipul ei s-a transformat şi am zărit în schimb o persoană încercănată, cu multe riduri pe faţă, prematur îmbătrânită şi cu pielea zbârcită. Hainele au căpătat imediat o tentă demodată şi învechită. Tot aspectul ei devenise respingător.
Contrariat, negustorul dispăru pentru câteva clipe din încăpere ieşind pe o uşă ştiută doar de el. Nu trecură decât vreo câteva minute şi frumoasa femeie reapăru în toată splendoarea ei. Chipul zbârcit dispăruse ca prin farmec. Între timp negustorul se întorsese în cameră:
„Cineva a aprins din greşeală Lampa Adevărului,” se scuză el, „şi astfel a anulat efectul Iluziei Frumuseţii,” continuă el. „Ce poţi să faci cu ucenicii din ziua de astăzi? Sunt curioşi nevoie mare şi cum văd un buton, imediat îl apasă pentru a vedea ce se întâmplă,” spuse mai mult pentru sine. „Şi când te gândeşti că pot să am clienţi în salon, iar toată joaca aceasta la butoane îmi poate ruina întreaga afacere. Câtă indisciplină!” murmură nemulţumit mai departe.
Am înţeles de îndată că succesul marilor şi micilor producători din industria cosmetică se bazează în principal pe folosirea Iluziei Frumuseţii, încorporată în toate produsele lor. De fapt, în loc să caute căi autentice de înfrumuseţare a fiinţei umane, aceşti oameni de afaceri se mărginesc doar să corecteze superficial aparenţele, oferind o iluzie în locul realităţii.


Jocul Periculos al Iluziei

„M-am lămurit,” i-am răspuns cu promptitudine. „Este clar că îmi oferi doar iluzii pe care să le inoculez semenilor mei. Nu voi face acest lucru. Prefer să rămân singur asemenea Cassandrei, decât să fac aşa ceva. Totuşi, sfatul tău este interesant, cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. Abia acum reuşesc să îmi explic succesul incredibil al mediocrităţii, ascensiunea socială a persoanelor lipsite de caracter şi atracţia irezistibilă a vedetelor ce îşi expun fără ruşine nuditatea corpului şi lipsa de inteligenţă a minţii!”
„Faci aşa cum doreşti,” îmi răspunse negustorul fără a fi afectat de afirmaţiile mele. „După cum bine ştii, eu sunt un negustor de iluzii. Nimic în afară de iluzii nu vei găsi în magazinul meu. Însă nu uita,” continuă el, „că gustul realităţii este amar, suprafaţa ei este aspră, priveliştea ei este dezolantă, iar sunetele emise de ea sunt sinistre! Puţini pot să o privească în faţă, adică aşa cum este ea de fapt. Realitatea este o femeie urâtă şi lipsită de atracţie. Fără jocul abil al iluziei va fi greu să trăieşti împreună cu ea, să o strângi în braţe, să o iubeşti şi să i te dăruieşti!”
Am plecat în grabă fără să îmi iau rămas bun, tulburat de aceste ultime cuvinte. În oglinda din faţa prăvăliei am avut însă impresia că preţ de o clipă am zărit o personalitate impunătoare, însă imediat a dispărut şi nu a rămas decât imaginea obişnuită a ceea ce sunt de fapt. Cineva din greşeală aprinsese Lampa Adevărului la intrare şi uitase să o mai stingă. Cu toate acestea, mi-am iubit de o mie de ori mai mult înfăţişarea de om aflat la „vârsta de mijloc”, decât proiecţia cosmetizată a ceea ce nu am fost şi nici nu voi fi vreodată.
Am făcut bine respingând oferta negustorului? Nu îmi pot da seama, însă din acea clipă m-am decis să întreb pe toţi cei din jurul meu, indiferent de persoană: „Care sunt iluziile pe care le hrăneşti în viaţa ta?”


REVENIREA DIN SPAŢIUL COSMIC PE PĂMÂNT

Naveta Spaţială se Apropia de Planeta Pământ
Naveta se apropia de planetă cu o viteză tot mai mare pe măsură ce distanţa se micşora. Prin hublou se distingeau tot mai clar contururile continentelor cum se delimitau treptat de întinderea întunecat-albastră a oceanelor şi mărilor. Era ca într-o poveste în care te apropiai de un alt tărâm, cu legi misterioase şi necunoscute. De fapt, dificultatea principală provenea din această trecere din spaţiul cosmic în cel terestru, lucru ce se realiza gradat şi provoca modificarea progresivă a percepţiei astronauţilor prezenţi în cabina de comandă a navetei.
În spaţiul cosmic nu existau noţiunile de „jos” şi „sus”, totul plutind într-o masă de particule imponderabile, lipsite de o greutate proprie. Orice gen de deplasare se realiza anevoios, fiind necesară prezenţa a tot felul de repere pentru susţinere şi ghidare. Dar acum, pe măsură ce altitudinea descreştea, implacabila forţă a gravitaţiei îşi făcea simţită atracţia sa de temut. Deja păturile dense ale atmosferei se puteau discerne printre flăcările ce ardeau pe toată suprafaţa obiectului venit din cer pe drumul întâlnirii cu pământul. Dar tăcerea pusese stăpânire peste toţi cei prezenţi. Doar trosnetele structurii metalice supuse la presiuni apropiate de limita tehnică se mai auzeau în afara scurtelor comunicări cu centrul de dirijare a zborului, ce se desfăşurau într-un limbaj prescurtat cu o frazeologie predeterminată.


Clipele se Dilataseră Semnificativ

Undeva, la o anumită altitudine trebuia să se treacă la zborul bazat pe o propulsie similară avioanelor. Nu mai era mult până atunci, însă clipele se dilataseră semnificativ până acolo încât prezentul umpluse orice noţiune în ce priveşte durata. Suspendarea cuantelor de timp era similară jocului particulelor ce plutesc sub forma unor roiuri de stele sau a unor centuri meteorice prin spaţiul cosmic. Era o imponderabilitate a percepţiei ce dura doar câteva fracţiuni de secundă, însă conferea o profunzime imposibil de atins în cursul unei experienţe obişnuite pe pământ.
Însă toată această magie a clipelor suspendate în spaţiu reprezenta doar o plăsmuire temporară, un fel de iluzie de care trebuia neapărat să te desprinzi pentru a acţiona conform cu mişcarea ce se continua, chiar atunci când îşi pierdea aparent noţiunea, iar simţurile păreau să spună contrariul. De îndată ce flăcările exterioare au încetat, naveta a devenit brusc un mare avion, care cu motoarele pornite la turaţia maximă a început să evolueze pe cer deplasându-se cu o viteză supersonică. Ulterior, respectiva viteză a fost redusă treptat până când plutirea navetei a ajuns sa fie reperată asemenea unui punct luminos obişnuit, de avion, pe ecranele radar. Acum, procesul de coborâre putea fi mai uşor urmărit de către cei aflaţi pe pământ.


Pericolul Traversării Secţiunii Intermediare

Această metamorfozare din navetă în avion a marcat depăşirea secţiunii intermediare, în care aceasta era doar un „bolovan” cosmic, ce se apropia periculos de pământ, un fel de meteorit prins în capcana gravitaţiei terestre. De fapt, în interiorul secţiunii intermediare pericolul a fost maxim, pilotul fiind nevoit să aştepte până la limita zonei de la care putea converti căderea în zbor. În trecut, mai precis înainte de inventarea navetelor, graniţa de trecere a acestei secţiuni era marcată prin deschiderea paraşutelor de frânare, moment de depăşire a dificultăţii maxime.
În realitate, niciodată nu a fost subestimat pericolul traversării secţiunilor de suprapunere dintre aceste două medii atât de diferite: cerul şi pământul. Atât la plecare, cât şi la revenire, zona intermediară a reprezentat mereu principalul obstacol pus în calea călătoriilor spaţiale. Dacă în secţiunea terestră gravitaţia ordonează totul, în cea spaţială forţele centrifuge de inerţie sunt cele ce preiau acest rol prevenind prăbuşirea universului. Însă în secţiunea de trecere, cele două spaţii nu sunt suficient de puternice în a-şi impune legile şi delimita teritoriul. De aceea, într-o astfel de zonă incertitudinea rămâne sigură impunând un joc la limita hazardului.

Posibile Realităţi Crepusculare


În orice gen de călătorie, partea cea mai anevoioasă este aceea în care te afli departe de locul de unde ai plecat, însă nu ai ajuns încă la destinaţie. Acesta reprezintă teritoriul posibilei aventuri, dar şi al primejdiei ce poate veni din direcţiile cele mai neaşteptate.  Tot astfel, când pleci de pe pământ către ceruri, zona de mijloc dintre cele două tărâmuri reprezintă cea mai serioasă barieră. La fel se întâmplă şi la revenirea dintr-o misiune spaţială. Trecerea prin secţiunea intermediară este similară unei metamorfoze, prin care obiectele îşi schimbă dramatic proprietăţile şi modul de acţiune.
Realităţile crepusculare, fiindcă acest nume ar fi cel mai potrivit, au fost mereu supuse tranziţiei şi hazardului, indiferent de natura spaţiilor pe care le separă. De natură fizică, socială sau individuală, traversarea unor astfel de secţiuni presupune o echipare maximă pentru a putea rezista la turbulenţe agresive şi la presiunea unor forţe ce se contrapun zgomotos într-un vacarm general. Iar dimensiunea regiunii de separare dintre respectivele spaţii, corelată cu viteza de deplasare în direcţia cea bună, va dicta nemilos timpul în care se va putea ieşi din mijlocul fenomenelor distructive de tranziţie.


Proiecţia „Barierei” Strălucea Puternic

Deja se vedeau luminile pistei de aterizare pe măsură ce naveta spaţială se apropia. Flapsurile au fost extinse la maximum pentru a permite reducerea vitezei de deplasare şi menţinerea portanţei la joasă altitudine. Trenul de aterizare a fost scos, gata să preia greutatea aeronavei. Iar după aceea, cu o manevră iscusită naveta a aterizat lin pe pistă şi a rulat tot mai încet frânând progresiv până la oprirea finală.
Misiunea a fost o reuşită. Spaţiul şi timpul terestru au primit din nou micul „obiect” rătăcitor prin univers. Încă o dată omul reuşise să trimită o navetă aerospaţială dincolo de secţiunea ce separă tărâmul de origine de cel spre care şi-a îndreptat mereu cugetarea şi visurile. Dar drumul până la o reală cucerire a spaţiului cosmic a rămas încă destul de lung, misiunile fiind în mare măsură limitate doar pe orbite planetare. Dar bucuria reîntoarcerii depăşea orice imaginaţie, iar felicitările veneau de pretutindeni. Şi astfel, greutăţile şi pericolele au fost repede date uitării. Însă deasupra norilor, proiecţia „barierei” strălucea puternic ca un avertisment continuu către viitor.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971