Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
PAGINA A TREIA
Versuri de Dan LUPESCU și Adrian BOTEZ,
Proză de Emil PROȘCAN și Tudor LEU

 Dan LUPESCU
 Troiţă, Poartă-n cer, Coloană...
(Punct, contrapunct)
    I.
...Vin corbii îngerului Alan Poe !
Vâslind în floarea de dudău,
Punţi magice aruncă peste hău
Viteazului Mihai la Mirăslău…
    II.
Pata de sânge ţipă-n Eminescu
Argintul viu din codrul în buiestru
Basme scriind cu pana lui Silvestru
Din Pegas năzărind în şes cu
Holograma clopotelor din izvoare
În care flacăra dintâi nu moare,
Ci trece-n lira lui Orfeu
În miez de noapte curcubeu,
Sonuri de sfere – prim arheu…
    III.
…Ah, puii corbilor lui Alan Poe
Vuind în cerberul cel nou -
Călău şi fierăstrău la Chişinău…
    IV.
…Plânge-n Torino giulgiul. Şi-n ilău
Bătut mereu de Dumnezeu,
Nu, Nevermore, nu voi mai bate
La cald piroanele-nflorate
În Via Dolorosa răsturnate
Pe cheia-mpărătească ce deschide
Calea-Nvierii noastre cu Isus
Din stâncă răsărit în porumbelul sus
Întrezărit în prag de Înălţare
Şi-n Timpul timpurilor vestitoare
De viaţa veşnică din sângeria floare
De busuioc, isop, cucută
Pe care n-are cine  s-o asmută
În contra iernii care vine…
    V.
Ci vine, Doamne, vine, vine, vine
Cu tina tihnelor din mine
Până la Orionul orbitor din Tine
Rodind în fluturi şi-n albine…
    VI.
…Doar corbii lui Tradem şi Poe
Dau vamă lui Bacovia-n Bacău…
Ci ninge, ninge-apocaliptic
Ca-ntr-un amurg electrolitic…
    VII.
…La Târgu Jiu, sub geana lui Brâncuşi,
Noi ne lăsăm seduşi şi duşi
De duhul Răstignirii şi-Nvierii
Dincolo, hăt, de porţile tăcerii,
Ale nemorţii, naşterii-mpăcării
În aurul curgând al mierii…
    VIII.
…Uf, corbii clipelor rod în sicriu
Şi-n aripa de serafim târziu
Cu care mă-nfrăţesc şi scriu
Poemul purpuriu din bisturiu
Ce sânge picură-n clepsidră…
    IX.
Brad şi gorun se înfrăţesc în ghindă,
Înger de taină, heruvim-oglindă
Stânca filozofală să-mi deschidă
Cheia de boltă, cearcănul anhidră
Sare a Timpului, jar, crisalidă
Duhului ce-am fost, ce sunt, ce fi-voi
În Golgotă !,-n Tabor şi-n roi
De ochi de lupi şi corbi strigoi
Strigându-ne din doi în doi…
    X.
Catargul izbăvind şi prora
Cu steaua-nfiptă-n aurora
Din corbii dalbi ningând în Poe,
Care devoră secolul-dulău
Muşcând din poduri infinite
Columbe din columnele trăznite,
Cine mă minte, Doamne, cine mi Te
Ascunde-n dang, ding-dang de zurgălăi
Totem peste himere, peste văi,
Troiţă şi fântână în Rarău,
Sânge de Voievod în Gorăslău…
    XI.
…”Nici nu-nţelegeţi ce vă las !” –
Şoptea Brâncuşi în gara fără glas
Plecând lunatic, fără de popas,
Unde doar Ursitorile au mas
Şi Masa meselor au ferecat
Cu taina ghemului nedezlegat…
    XII.
…Fără Goog by ori Bun rămas,
Cu Brâncuşi plec, Mihai şi Poe
Să batem Timpu-n lung şi-n hău,
În lat să-l batem şi-n înalt
Până-n tărâmul celălalt
Cât încă-i cald, roşu şi arde
Clepsidrele din halebarde…
    XIII.
…Ah, crinii corbilor lui Alan Poe
Din părul despletit, al tău,
Vor să înveţe fulgerat şalău
Să zboare-n zarea din Ceahlău…
Cu părul Berenicei până-n brâu
Sticlind galactic, mă botez în râu
De stele înspumate-n frâu…
    XIV.
…În Constelaţia Emin-Enescu
Înmugureşte diamant zeiescu…
    XV.
Da, Nevermor… Nu, Nevermor,
Pe iţele din magicul covor
Chemat de ţărmurile fără dor
N-am să mai cânt şi n-am să zbor
Decât în slujba tuturor…
    XVI.
Nu, Niciodată, Nevermor,
Miticul Timp n-am să-l omor…
Aripi de ceară am să-i pun
Precum Ycarului străbun
Şi am să-l  biciui cu albastru
De Voroneţ etern sihastru,
Clipele le-oi însămânţa
În stânca lui Sisif şi-a Ta,
Doamne, al meu şi-al tuturora
În care toate cele-s Hora:
Ţâşnire, dor, vibraţie,
Iubire, vis, stare de graţie…
Iar focul viu, din miez de Soare,
Printr-un ciclopic ochi-vâltoare
Cu Prometeu îl voi aduce
La tâmpla Maicii din răscruce…
    XVII.
…Dar mă priveşte ca pe-un orb
Fulgerul negru, albul corb:
- Să nu mă-ngâni şi să nu-ţi strigi
Lacrimi de sânge în ferigi,
Deşarte legăminte să nu faci
Cu paznici falşi printre araci –
Tăcerile dintâi învaţă să le taci…
Şi roagă-te mereu, clipă de clipă,
Pentru Lumina din aripă…

    XVIII.
O, corbilor lui Tradem şi lui Poe
Dăm vamă şi-n Craiova, şi-n Bacău…
Din troiţe-n Coloana Infinirii
Jertfimu-ne doar Mântuirii…
                   Craiova, 10-12-13 februarie 2012

Mirare de oltean,
sub Bra(n)dul de CRACIUN…

Reacţie lirică
 la epistola primită, de peste Ocean,
de la Dl Prof. Dr. Marian BARBU
Ole-leeee, muică,
pe ce braţe mondo Puică
s-o culca, fără de ţuica,
Dom Profesor zicând: nu-i ca
Acasă, în sat Mileşti,
Unde simţi că-n veci trăieşti
Ca-n conace boiereşti…
Şi te muşcă dada Zuica
Care n-are rima-n …uica,
Ba o are chiar în Guica,
Dar uitai de Zaharia
Şi de una Constandina
Care-nvolburează tina,
Stancu al lui Zaharia
Cu Uruma (Anania ?)
Şi acea fată tătară
Care totdeauna ară
În septembre douăşnouă
Când e Luna-n dungă nouă
Şi-ntreabă de Fundoianu
Plecat, hăt, cu caloianu
Ca să înnoiască anu
apostrof în buzunar
că io n-am habar-amnar
nici de Tzara zis Tristan
ce-o iubea pe Ducipal
nu pe fina, ci pe Dada
din care se născu Gaga
a lui Lady de din Londra
căreia-i mâncară ciorba
Salvador Daly, Voronca
făcând tronc şi tronca-tronca
cu Patmos şi vechiul fum
din Insula, rug sau drum ?,
Voronca Ilarie
cel fără malarie
trăgând din avarie
sirenele alarmante
pentru ibovnici, amante,
dandy-n roz şi diamante…
Din-din-din şi iarăşi dong,
ajungem şi în Hong Kong,
Kyoto, Seul, Chicago
pen că nu ţipă c-a go
nit-o din rai în gios
să nu mai roadă la os,
ci doar, dragă, la Olguţa
care se dă huţa-huţa
cărora le cade-n poală
ca fasolea, ţuşt !, în oală
băgându-i din boală-n boală:
Doamne, ce idei le scoală
pân la candidul Urmuz
ce are decât un muz
din muzeu, poate din muză
care cică-i mai confuză
decat fata lui Ionesco
care, neică, nici că ne sco
ală la primăvară
galbin ca turta de ceară…
Aşadar, deci şi nu numai
să cântăm şi de-Ntâi Mai
şi arminden pe vătrai…
Alelei, lei şi femei,
ce-mi zburaţi ca nişte zmei,
unde-mi este pelicanul
frate bun cu pehlivanul
ce o scoate pe babiţa
la raport cu
Rappaport
direct sub foaia de cort…
Ea scânceşte: Miţa-miţa,
mi s-a cam topit halviţa
că fusei cam lacomă
şi-o băgai în comină,
mă făcui de pomină,
în comă şi în cormană
s-o feresc de ger şi mană…
LA MULŢI ANI ! Să ne trăiţi
întru mulţi ani fericiţi !
Să ne vedem sănătoşi
cu Picasso în galoşi,
în adidashi ,,Tristan Tzara”
căruia-i vopseşte nara
unul zis Marin Sorescu
văr cu Shakespereoescu (Şeik Spirioescu)
cu Eschil, Dante şi Goethe
(care-n rusă-i scris chiar Ghete)
cei ce nu se dau la ghete,
ci numai la dalbe ghetre
fără zaruri, fără pietre
la rinichi ori la şezută
că rămâne iapa mută,
calul nechează-n buiestru
iar Dom armăsar Silvestru
cade rău şi i se frânge
- din bitterul suedez -
Canalul de la Suez…
 
Plânge, plânge, vai, cum plânge
cu lacrimi de foc şi sânge,
violet vede în faţă
şi-o căruţă cu paiaţă -
că le-a mâncat Duca Vodă
atunci când era la modă
să laşi pruncii fără lapte,
să numeri din şapte-n şapte
şi să-l chemi pe K.k. Mitru
să ordone din pupitru:
Nu mai trageţi ! că pe toate
manuscrisele-nflorate
le iau eu, ne dăm pe coate,
pe role, pe sanie
în ziua cea stranie
ce vine-n două mii doişpe
la chindie şi la şpe
raclul din Casablanca
Montreal şi Cassianka,
Nina, sparga, lindianca,
Toma Alimoş, Bianca,
Manea, slutul şi-arţăgosul,
care şuieră şuriul
prin tufişul Onoriu,
făcând pe becallibossul
să plângă ca albinosul:
Stolo, Stolo, cum murişi
în ajun de aluniş ???
Aluniş şi AluNelu,
Mai că-mi stă pe loc spârnelul…
Di, di-diii şi tot pe loc
că ne iau mândrele foc
şi Traiana face poc
din inimă şi din folk,
vâlvătăi în Târg de floci
unde lâna nu mai poci
nici să vinzi şi nici să perii
că pe bidivii îi sperii
şi deodată îţi zic: GATA !
A pus gura Guragata,
Marcela de la Moldova,
Cântăreaţa cea cu slova
Scrisă de haiduc Tunsoiu
Pentru nea Costică Ţoiu,
Vereşcan cu Andriţoiu…
Punem punct: La revedere,
să ne vedem cu plăcere !…

Craiova, România/ 26 decembre 2011

 
 Cioburi
din numărul de aur…

19 incantaţii/ măşti antimetafizice,
în umbra Coloanei cerului - Coloana fără sfârşit a lui BRÂNCUŞI,
în ai cărei muguri romboidali rodeşte,
în unghi de 36 de grade,
curcubeul luminii verticale
I.
CRĂCIUN tainic, brad frumos,
drag mi-i omul luminos,
dragu-mi-i din vale-n deal
pe-al fulgerului Ducipal,
dragu-mi-i din deal în vale
codrule, Măriei Tale,
să mă-nchin din noapte-n zori
cu mândra de subţiori,
să mă-nchin din zori în noapte
cu ielele-n 77
de lăcate ferecate
în stele îngemănate
şi-n văpăi de Căi de Lapte
totem tainic din răboj
să şoptească-n flori de boj,
de isop şi busuioc
bătând Timpul tot pe loc,
tot pe loc, pe loc, pe loc
să răsară siminoc,
Soarelui să îi dăm foc,
focul sacru-al dacilor
din genunea macilor…

II.
Cantemire, Cantemire,
Veşniciei tu-i eşti mire…
Neculai Spătar Milescu,
Tu semeni în Eminescu
Armonii, muzici de sfere,
Lăptişor de matcă, miere,
Absolut, ritmuri, tăcere,
În cuibar rotit de cergi
Tai Olimpul din Bucegi
Şi îl muţi în tuaregi –
Dacii noştri din pustie
Păzind raiul de sub glie,
Scriind cu luceferi teferi
Dorurile în nenuferi…
III.
…iar în brânca lui Brâncuşi
răsădeşti labe de urşi
care strâng istoria
precum Ştefan gloria,
mormâind: Acuşi-acuşi
scap de tătari şi de ruşi…
Ci nu ne lăsăm seduşi
decât de esenţa primă
- fantă cosmică, nu crimă -
din obârşii, reci izvoare
unde infinitul doare
şi ţâşneşte în nadir
sângerându-l trandafir…
IV.
…Cu săgeata în zenit,
numărul magic de aur
înfrăţeşte lemn trăsnit
cu surâzătorul laur…
V.
…Pe o coastă-n infinit
coasta Noului Adam,
izgonit pe macadam –
cercuri bat, dar nici un nit
în marama lui Selene
cu păuni visând alene…
Lira tracă-a lui Orfeu
picură instantaneu
sonuri molcome şi jar,
nuntiri cosmice, pahar
răsturnat în clopot straniu
cu ochi hulpav de uraniu,
topire-n doina celestă
Dochiei cojoc ori vestă,
ciocârlie răsturnată
la capăt de curcubeu
unde doar zânele beu
Soarele lichid şi-ndată
vin sabine la furat
de căluş înaripat…

VI.
Vai, vai, vai, vătaf de taină
jocul nu e doar o haină
de purpură şi de foc,
furi mireasa, laşi în loc
al nuntirii praf de stele
dedesubt plete de iele,
tânguire în zadar
pentru cel născut în har,
botezat întru lumină
din tărâmul fără vină…
VII.
Mugurii-nceputului
nu dau vamă lutului,
păsări stranii cântă-n Lună,
fără-a rumpe-a vremii strună…

VIII.
Sceptru, aripă, elice
scânteiază-n Berenice,
cade frunza în Centaur
năruind Timpul de aur,
năpârleşte-un Minotaur,
se preface în Tezeu…
Doamne, cât este de greu
să vezi firul Ariadnei
luminând calea-tezaur
fără soare, fără plaur,
calea unică-napoi,
Golgotă de Unu-n Doi,
apoi Trei, Triada Sfântă
care ne binecuvântă
şi ne dă drumul în lume –
roibi neînfricaţi de spume…

IX.
Baltag, toiag, Arhimede,
pe nisip cine mai vede
triunghiul de alabastru
ucis de-un soldat jugastru…
Tesla, Coandă, Traian Vuia -
de ce nimenea nu-i ia
de guler ? ...Matila Ghyka
surâzând îşi plimbă chica
printre galaxii scălâmbe
scufundate-n praf şi-n trâmbe
de Pleiade-n despletire
ispitind cel dintâi mire…
X.
…Sub ochiul de dinozaur,
Ofelia moare-n maur
ce-şi făcu doar datoria
dictată de-alegoria
naştere, botez şi nuntă
pentru cine mai ascultă
Vedele-nceputului…
Lebăda în ceruri mută
cântă-n gând chindia slută,
Absolutul Demiurg
trece-n galop surâzând
tuturor celor ce curg:
fiinţe, lucruri, fenomene,
tâmpla lui Eratostene,
Naştere din nou şi nuntă
cu înfiorarea cruntă
dintr-al cerurilor crug -
insulă-n amurg ori rug…
XI.
…Desdemona, Desdemona
unde-mi puseşi mona, mona
da cu chip de mumă
sculptată-n azur şi-n humă ?…
XII.
…Din frunza în cer albastră
creşte Pasărea Măiastră,
Bourul cu stea în frunte
urcă munte după munte
pân la ochiul dorului
izbăvirea norului,
pân la vulturul zăgan
ţâşnind mai sus de alean,
până-n poala lui Zalmoxe
dincolo de nori şi noxe
unde blând licorna doarme
iar zimbrului îi dau coarne
purpurii, de flacără –
cifra trei mă apără
de 5, 8 şi 13,
douăşunu, treişpatru,
…una sută patruşpatru,
233
pe geana lui Moş Andrei,
trei sute şi 77
cât un corn muiat în lapte,
apoi 610
trece,
de neoprit trece
în desaga mea hai-hui
grăunţele timpului,
grăunţele timpului …
XIII.
…Prin troiţa de pe grui
mumele noastre dintâi
altoiesc zei în gutui

1, 1, 2, 3, …8
Fibonacci-n stele copt,
13, 21 –
doar Dumnezeu este Unul
în Treime întrupat,
34, 55 –
colb de clipe în opinci,
89 şi apoi
regula de ultimi doi…
XIV.
…Una sută 44,
cad cortinele în teatru
precum pleoapele de rouă
peste palimpsest-clepsidră
rupt în două, spartă-absidă,
yin şi yiang, prea plină roată,
sferă vidă-azimă coaptă,
hologramă-a hologramei,
umbră-n veci a tetradramei…

XV.
Lumea toată-a fost şi este,
hăt, dincolo de poveste,
uite omul, nu e omul,
trece prin văzduhuri pomul
în care Timpu-nfloreşte
şi-apoi brusc el năpârleşte –
pielea Timpului, de şarpe,
sare-n corzi de oarbe harpe
care-l cântă iar pe Marte
n-ar avea parte de moarte…
…Uite omul, nu e omul,
ci doar umbra umbrei lui,
pasărea zenitului -
visul visului dintâi…
XVI.
…Vino, vino, vino iute,
că Timpul stă să se mute
în tărâmul nimănui
unde fost-am, unde fui
înaintea orişicui
în umbra rădvanului
în care Tatăl străbate
noian de lumi răsturnate,
lacrimi de eternitate…
XVII.
Nu mai bate ! ...Ba nu, bate !
Nu mai bate ! …Bate, bate, bate !
În bezna de lumi rotate
Bing-Bang, se naşte secunda
care explodează-n unda
ce ne dă o nouă viaţă,
dincolo de foc şi gheaţă…

XVIII.
Bang-Bing-Bing şi Banga-Binga,
mingi de fulgere-n siringa
vieţii veşnice – Duh Sfânt,
răsădit în prim Cuvânt:
cine sânt şi unde cânt,
sfera sferelor lumină
din dumnezeiasca mină ?…
XIX.
Timp-sămânţă, Timp-grăunte,
te-arunc mereu peste Munte,
totdeauna, peste umăr,
pieptenul-arunc, să număr
codri veşnici de aramă –
hologramă-n hologramă,
vis în vis, ramă în ramă,
mumele tot mai destramă
fuioarele din Săpânţa,
Timpul sfânt, clipa, Sămânţa…
Craiova, România/ 26-27-28 decembre 2011
  


  
 
 Adrian Botez
 PAŞTE
rare păsări sfinte – poate îngeri
zboară peste vişinii în floare
e atâta alb – încât te doare:
de atâta sărbătoare – sângeri...

Hristul – în lumină de petale
împărat stăpân peste grădină
se arată spre iertare – şi suspină
când vreun suflet îi alunecă din poale

aleluia – susură copacii
aleluia – scânteiază cerul
nu ucideţi – nu ucideţi mielul
să nu stingeţi în grădină macii

Golgota a fost – acum e linul
a-nflorit văzduhul – alb şi moale
(Moartea s-a făcut frumoasă cale...) –
şi-a închis prin Sine-n lume chinul
***

VIŞINI ÎN FLOARE
a venit Împăratul! – nimeni
n-a auzit huruitul roţilor
caleştii Maiestăţii Sale – dar

Maiestatea Sa este
aici! – hlamida albă
a acoperit pământul – ca pe un
nou – izbăvitor văzduh – cu blândul –

atotcuprinzătorul
totalitarism  - al
Înţelegerii
a venit Împăratul! – e atâta

proaspătă – neîntinată bunătate – cerească
blândeţe – în
stăpânirea lui absolută – încât
până şi ziarele s-au oprit din

scârţâitul lor slugarnic – despre
democraţie...
până şi ziua a uitat să mai fie şi
noapte...

a venit Împăratul! – cu
atâta linişte albă a umplut
grădina şi ochii – încât nimeni
nu mai simte nevoia să mai

privească la televizor:
Împăratul – hlamida lui
florile de vişin – mai mult decât oricare
soare : ele revărsând

bine
se îngroapă – sub pleoapa uitării – în flori albe de
vişin – Mocirla – hlamida
lui de iubire – atotiertătoare – în albeaţa

caldă – a petalelor ei – curmă – încă
de pe buze – încă din
beciul minţii – orice început de
zvâcnet al cozii de drac: bârfă – cârtire şi
zvon...

a venit Împăratul!
iată singura – eterna – beată
cât şi clipa goetheană de
fericire – REALITATE

de acum – până-n vecie
nimeni nu va mai avea dreptul de a fi
toropit: Cristalul
cu toată asprimea lui

rece – trezitoare de
aştri în sânge – fulgerătoare de monştri în
vise – a învins
menuetul de îngeri  este ritmul – de-acum – al aortei

– al
auricolelor şi
ventricolelor noastre
a venit Împăratul!
dacă nu vă puteţi bucura – măcar
priviţi – şi

smeriţi-vă trufiile sufletului – în
liniştea cea vie – foşnitoarea maree de alb - a
Sărbătorii
***
NU  - CRIMEI DE LEZMAJESTATE!
                                     se dedică OANEI...
nu atingeţi -  cu atingere de
lezmajestate – evanescenta cunună: florile de
vişin! - altfel
spulberaţi frişca de pe tortul de

nuntă – zăpada proaspătă - presărată pe
vise...
depărtaţi-vă de minunea fragilă – a
Primăverii – în vârfurile
picioarelor...

lăsaţi – o să se
stoarcă singură de
preaplinul bucuriei
atât de scurte – plăpânde – atât de
tragice – de
A FI!
***
ZARZĂRUL
Zarzărul a dat în sărbătoare:
Ce e vânt şi ce-i acel destin
Care nu s-ar umili sub floare,
Nu s-ar lăsa ars de alb şi de senin?

Duhuri din văzduh şi primăvară,
Duhuri de iernatice-nfloriri  -
În vârtej vă mistuiţi povară,

Din minune să-i chemaţi pe Miri !
Drept în viscolirea de petale
S-au clădit biserici lui Iisus:
Preschimbaţi, voi, rănile în zale,
Sub agheazma ochiului de sus !
***

LA LOCUL NUMIT GAVAFTA
În piaţa lumii-i rea-credinţă slută
Iar mierea se preface în cucută
Hristosul stă şi-nvaţă o lecţie sublimă:
Cei vindecaţi de lepre – se-mbolnăvesc de crimă…

Degeaba stai dădacă şi îi fereşti de Rău –
Dacă nu îi stropeşte-n faţă – arzând – sângele Tău
***
                                        
HRISTOS CRUCIFICAT
Cuvântu-acum e-nţepenit de ger
Leproşii – vindecaţi nu se mai cer
Nimeni de OM-CIUDATUL nu-şi mai aminteşte
De MARELE LEPROS – care-n delir răcneşte:
 
“ELI – ELI- lama sabachtani?”
Porumbul  Alb din cer nu tresări
“ELI-ELI – lama sabachtani?”
ecou-i stins în veac: EL va veni
***
                                     
LEPROSUL CE-AŞTEAPTĂ MÂNTUIREA
E fruntea sa boltită precum masca de leu
Pe care floarea împărăţeşte greu
Fraged putreziciunea – surpă obraz şi buze
Din cele două nare: negre găuri difuze

Din cinci petale-a mâinii – rămân doar zdrenţe pale
Din talpa tipărită – două tipsii ovale:
Ăst fuse cerşetorul căruia FOC-HRISTOSUL
I-a lăuat chipu-n rouă şi rază – iară osul

I-a prefăcut în fulger – asemeni unui înger
Se schimbă spurcăciunea – puroi chemat la sânger
HRISTOASE SFINTE – iată că la răscruce – iar
E-o târâtoare-a scârbei:  aşteaptă al Tău dar

E neamul meu cel jalnic – bubos de infamie
Căzut însă pe cioate – supus cu totul Ţie
Nici nu-ndrăzneşte geamăt – tremură-n scârnăvie –
Dar în secret întors e l-a Ta împărăţie
***
                      
HRISTOS URCÂND GOLGOTA
Să urci din rană-n rană – cînd sus rânjeşte Moartea?
Trâmbiţele-asudară – stângă mereu e partea…
Dacă Tu culci Golgota – adoarme Mântuirea
FIII MINUNII ASPRE îngroapă Rânduirea

Pasu-I de om pe cale-i să se predea ţărânei
 Împiedicat de Sine – pipăie drum de fiere –
Pasărea Neagră-a Crucii – spre Piscul Căpăţânei
 E gata să-şi ia zborul – arzând în Înviere

Scuipaţi duşmani – pe faţă Îi înfloresc – şi-s crinii
Şi gust tăios de fulger prind bicele pe spate
În săgetări de raze Hristos preschimbă spinii
Iar sângele-I – în nimbul mulţimilor se zbate

Se umple Căpăţâna – barbar pocal – de sânge
Cumpăna dintre apă şi foc – acum se frânge:
Apa se vestejeşte: pe mâini – Maria plânge
Dar focul cotropirii – pe toată lumea-ajunge

De MARELE INCENDIU nu scapă omenirea
Şi-a-ntredeschis iar Raiul pleoapa şi menirea
Dar vredniciei noastre – Hristos i-e vistiernic:
Omule târâtură – şi omule din flutur
Ticăloşi solzi – ori aripi – sunt dajdii ce se scutur
Schimbate în Lumina Celui Atotputernic
***
                                                 

 
 
HRISTOS AL APOCALIPSEI
Suflarea Ţi se curmă – şi ochii Tăi holbaţi
Văd cum călăii lumii cosesc dârzi şi-ncruntaţi
“Cât sânge vreţi din cruce?”- pari a-ntreba mereu
Şi nimeni nu-ţi răspunde – şi ceasu-i tot mai greu

Din horcăitul cosmic – bulbuci de epoci ies
Dar veacul crimei creşte – şi-i noapte tot mai des
Hristosul cască-a moarte – un peşte sufocat
Dar nimeni nu se-ndură - şi ceasurile-au stat

Stingheră – pe un munte – s-a fost uitat o cruce
Dar nu mai este nimeni – spre pisc – spre ea – să urce:
Acolo unde-i lemnul de-a curmeziş pe lemn
Că pagina se-ntoarce – o stea e pusă semn
***

VENIT-A CEAS
Venit-a ceas – venit-a ceas
Domnul să-nalţe tare glas:
Din visul de dureri amare
Să ne trezim în luminare

Venit-a ceas – venit-a ceas
Celui ce-a fost pe roată tras
Ciolanele în risipire
Clădească-i-se-n Noua Fire

Din burniţare şi din sloi
Ne tragem mădulare noi:
Fiinţi de fulger şi iertare
Muiate-n ceruri şi zburare

Demonii s-au îmbolnăvit
Când eu din NOI s-a-mpărtăşit –
Mătreaţă neagră-s scuturaţi
Răscoale de văzduh iscaţi

Venit-a ceas – venit-a ceas
Din mine-n Domnul nu e pas:
Prefac zvârcolul umilinţei
În cald colind al biruinţei

Venit-a ceas – venit-a ceas
Spărturi din cer îmi cântă-n glas –
În palmă-mi se strecoară-o mână
Străpunsă-mi este stânga rână

Obraji scuipaţi: nori de lumină
Plutind sfioşi spre Sfânta Cină:
Cruce îmi fac vărsatul sânge
Hristos – şi-n mine – Pâinea-şi frânge
De flăcări carnea mi-e arată:
Din orice rană dezgropată
Zbucnesc văzduhuri fulgerate
Vifor pierzării de păcate

Frăţii de-arhangheli – hori de spade
Ard în rotiri de cruciade:
Pământul străvezit de cânturi
Înalţă sfinţii din mormânturi

Venit-a ceas – venit-a ceas
Pogoară-n noi Prea-Sfântul Vas
În care arde FOC DE MIERE
Alcătuire de-Nviere
***

IOSIF DE-ARIMATEEA
Veghind smerit şi singur sub spintecarea Crucii
Am strâns cerescul sânge – din Om care s-a scurs
Şi în pocal de Aur – Lumina I-am ascuns

Ca-ntr-un mormânt la care vin să se-nchine cucii
L-am tras de sub osândă – L-am îmbrăcat în taină
Şi pentru ochii lumii – zăbranic I-am dat haină:

Nimeni nu ştie însă – Iosif de-Arimateea
Că-i paznic încercării de-a sângera Ideea
***
PESCARUL PESCARILOR
Veniţi – pescari de-abisuri – cu rană în năvoade
Topiţi-vă –n aluatul de pâine aburindă
Pâine: şiroi de sânge şi abur de colindă
Lui Ravvi-I sunteţi raze şi năluciri de roade

Abia frânţi înspre lume – sunteţi uniţi în Rost
Lumina din lumină n-a dezertat din post:
Ea e Bună-Vestirea visată de-omeniri
Arzând nestrămutată pe Crucea dintre firi
***

SIMON DIN CIRENE
Din ţarină veneam – pământ peste pământ
Şi duhu-l aveam negru – prelins parcă-n mormânt :
Zării o fulgerare – şi mâini nu mai aveam
Sub uriaşa cruce târâş îngenuncheam

Cu silă şi cu ură priveam oştenii crunţi
Şi Te priveam pe Tine – Tu singur între mulţi :
Strivit sub aripi negre – năuc mă întrebam
Sub a cui soartă – oare – străină - - naintam ?

Trufia lor romană-mi schimbase mie drumul
Sau Tu ciudat – pe care-ntre mulţi Te vedeam Unul ?
Nemernic trup – sădeai sub tălpi sânge într-una

Lunatic – priveai cerul cu ochi holbaţi – şi spuma
Se prelingea pe buze – inima sta să-ţi sară :
Cine-o fi arătarea strivită sub ocară ?
Deodată crucea-n spate o simt că se traduce

Din limbă de osândă – în grai ceresc şi dulce
Şi umerii cu care prin lume-naintam
Nu mai duceau mort lemnul – ci iarăşi verde ram –
O ramură frăţească – de care mă ţineam

Cu mii de milioane – cu neamuri lângă neam
Şi-necul de pământuri nu ne mai atingea
Zburam cu-aripi de Cruce - din cer parcă ningea
Cu pace şi lumină – cu funigei de îngeri

Iar Tu – străine – uite – nu mai ştiai să sângeri
Din blând nebun şi singur – erai Judecător
Cu fulger de coroană – zvâcnind mai sus de nor
Şi mă priveai cu milă – şi-atâtea-nţelegeai
Încât un prost ca mine – şi tot afla de Rai
***

RUGĂCIUNEA UNUI COPIL
Hristoase Doamne – milă ai
De neamul meu cernit
Şi blând – porneşte-l către Rai –
Căci mult s-a chinuit

Doamne Hristoase – neamul meu
Ciobani şi voievozi
Ales-a-n lume drumul greu
Cu iude şi irozi

L-ai pus de strajă lângă Iad :
Cutremur şi prăpăd –
Uită-Te câte stele cad :
Norocul nu i-l văd

E-un neam de crai şi de minuni
Credinţa-i arde-n piept
La iesle noi Ţi-am fost naşi buni
Te-am slujit demn şi drept

Am sângerat pe crucea Ta
Şi-adânc ne-au îngropat
Dar – ca şi Tine - -a treia zi
Din foc am înviat

Nu-i neamul meu – cât e al Tău
Că-n Tine l-ai purtat :
Din iesle pân’ la ceasul greu
Când răii Te-au scuipat

Despre-acest neam de toţi călcat
Când sfinţi Te-or întreba
Spune-le că-i adevărat:
L-ai luat în slava Ta

Să le spui curat
Că l-ai înălţat
De unde l-ai luat:
Pe-o gură de rai
Pe-un picior de plai…
***
BIRUINŢA
Ca dalta în piatră mi-e limba pe buze
Şi ţăndări împroaşcă – le scuip coji confuze
Viu Logos de jar e vădit dintre mituri
Arzând patru zări – PATRU VII RĂSĂRITURI

În inimă port biruinţa Credinţei
Hristos Neclintit stă la Cârma Fiinţei :
Spălaţi îmi sunt ochii în crivăţ de îngeri –
Copacule-n Rai – încetează să sângeri

Căci vin în alai nunţi de suflete rare
Se cutremur de joc galaxii glaciare
Şi-n piscul acestei zeieşti Nebunii
Stă herbul de VERB – poruncind simetrii
*
sunt un biet cerşetor – ţinând scripca de gât
buzunarele-mi sunt forfotire de ceruri
dar nu-mi este din lume nimica urât
chiar de greierii-mi pleacă-n regatul de geruri

lăcaşul mi-l fac pe la muchii de lacrimi
prin piele îmi iese iubire ca roua :
te supără – Hriste – aruncă-mă la crini
să pot a răzbi la NĂSCAREA A DOUA
***

ASASINATUL MODERN ŞI ÎNVIEREA
Popor român – în somn vei fi ucis
Şi Macbeth îşi şterge cuţitele de slugi
Iar cimpanzei schelălă-i-vor rugi
Peste mormântu-ţi cu pecete-nchis

Dar uragan de raze şi trăsnete de stânci
Te vor sălta din iaduri iarăşi spre lumină :
Călăii ţi-au uitat pe umeri – dându-ţi brânci
Crucea – la care neamuri vin de se închină
***
Emil Proșcan
 DOUA PROZE
                                                    ION
La început era în fiecare sat, în ficare cătun, în fiecare aşezare cu casele având prispa aşezată spre dimineţi, şure de fân, fântâni cu cumpene...
Mângâia ploile, pământul, zăpada, bunătatea animalelor, copacii şi tot ce avea nevoie de binecuvântare.
A inventat doina, dorul, zâmbetul, deculţul prin rouă!
A învăţat frunza, solzul de peşte, coja de copac şi lemnul să vibreze cu sufletul său, cu aerul din zilele de duminică şi să cânte!
Mult mai târziu a coborât pentru prima dată  în oraş!  Şi asta numai ca să-şi dojenească pe strănepoţii, să-i mângâie şi să-i înveţe să deschidă fereastra. Nu a înoptat niciodată la ei! Spunea că acolo nu sunt dimineţi, nici înserări, iar zăpada, atunci când vine, plânge!
Acum îmbătrâneşte în satul de la poalele munţilor, unde fiecare anotimp încă se mai aşează când îi vine vremea, constiincios şi cuminte, ca mâinile mamei care-şi trimite prin gânduri şi rugăciuni, mângâieri de lumină spre dimineţile copilului său!
Se bărbireşte cu briciul, tot odată pe săptămână, duminica dimineaţă, înainte de a merge la biserică, aşa cum din totdeauna făceau bunicii şi toţi oamenii satului. Din ce în ce mai puţine lucruri se mai poate face ca atunci, ca în întreaga lor viaţă.
 Înalt, negârbovit, cu spatele lat, cât distanţa dintre coarnele plugului, braţele încă vânjoase, cu urme de munţi, fân, anotimpuri,  îmbrăţişări... Palme uriaşe, netremurânde, liniile amprentelor, ca nişte gânduri resemnate, au crăpături ca  florile de gheaţă din nopţile de după Crăciun! Fruntea şi faţa sunt brăzdate de riduri,  râuri secate de mult, odată cu zâmbetul,  în care o lume  trecută, dar trăită,  se regăseşte aici,  cu înţelegere  şi odihnă, ca într-un refugiu. Prea puţin vorbitor prin vorbe, dar totdeauna prin gânduri, privirea-i infinitică, blajină,  neîntrebătoare, îşi  caută din când în când spre munţi şi cer, hrana aşteptării. O mare de tăcere, ca revolta copacilor netăiaţi, se ascunde în mâinile, paşii şi tăişul moale al privirii sale.
 Casa din paiantă, este şi ea tristă!  Treptele uriaşe de piatră,  sparg în două  prispa din scândură,  răstignind aici  mulţimea de paşi şi zile, şlefuită în aceiaşi tristă tăcere. Atunci,  de mult, totul zâmbea din zâmbetul său şi se mângâiau reciproc! Acum curtea, grădina, nucul şi tot ce mai plînge mocnit, se hrănesc până la lacrimi,  cu aceiaşi supuşenie  tot din el, din sufletul lui.
 Ion e sărac la vorbă şi stă mai mult acasă! Dumineca sau de sărbători merge la biserică, unde cu excepţia momentelor când se închină, stă nemişcat, cu privirea aţintită spre icoana Sfântei Marii ca într-un dialog de ţipăt mognit al tăcerii ce şi-o poartă cu smerenie, ca o spovedanie!
 Unii spun că ar umbla noaptea prin munţi să-şi adune buruieni de leac pentru a nu îmbătrâni, alţii că se teme de oameni, alţii  nemaiştiindu-i vârsta, că ar fi o stafie a bunicilor săi  care bântuie munţii la adăpost de întuneric.
Grădina cu pomi şi iarbă se întâinde din spatele casei până la poalele muntelui, în care parcă se înfige ca o îmbrăţişare sau ca o dorinţă de a afla  şi simţi, viaţa de acolo.
Ziua stă mai mult în vechiul atelier de tâmplărie, mai repară câte ceva prin curte, mai pune câte un lemn la goliciunea vechiului  grajd. Hamul, căruţa, plugul, ieslea şi toate celelalte, în fiecare zi le petrece atent cu degetele palmelor şi nimeni nu ştie dacă le şterge de praf, de altceva, sau le mângâie. Mai are o capră, o oaie, câteva păsări şi un porc.
 În taina nopţilor  cu lună, Ion iese într-adevăr, să-şi vadă munţii, pădurile, cărările, izvorul. Ca răspuns la o chemare la care a fost din totdeauna conectat, ca ceva din care face parte şi la care trebuie din când în când să se întoarcă. Viaţa lui a fost într-un fel anume, aproape de munţi, de copaci, de animale, păsări şi de tot ce a mai lăsat Dumnezeu pe pământ! Aşa făceau toţi oamenii! Ascultau  de nişte legi nescrise  din care îşi hrăneau cu toţii zâmbetul,  pofta de muncă, de viată, de sărbători.
 Multe s-au achimbat! Munţii au devenit golaşi, ca nişte statui imense  încremenite în neputinţă pentru care doar iarba înverzindu-i pe unde se mai poate căţăra, ploile, vânturile şi zăpada, le mai alină durerea sfâşeietoare a nedreptei ţintuiri în singurătate. Aau fost tăiată mulţimea de copacii şi munţii au fost despărţiţi de copacii, alături de care din totdeauna au trăit  inventând veşnicia. Munţii, cu păduri, flori, păsări, izvoare, cărări, foşnet de timp..., au rămas singuri şi trişti ca o lacrimă uriaşă!
 Pădurea, adică universul  cu cea mai mare şi puternică formă de a călăuzi spre încântare sufletul omului, a fost distrusă de către om!
Omul a ucis pădurea  şi munţii şi-au pierdut rostul! Cărările , dorurile şi urmele de paşi s-au muta în cer!
 Nici izvorul nu mai e la fel! Susurul său  cânta acum o doină cu bocet de dor!
Ce frumuseţe tristă  ne trimite pământul prin apa zvârcolită a unui izvor!
Ion vine aici noapte  şi şe aşeza în mijlocul copacilor tăiaţi. Printre buturugi! Stă aşa ore-n şir!  Este parte a acestui munte şi pare şi el un copac cu aripile retezate. Se aşeza pe pământ, în mijlocul imensităţii de cioturi şi tace! Ascultă rugăciunea  de iertare a corului de şoapte şi plânge! De aceea vine Ion aici, să poată plânge! Acolo jos, în satul din ce în ce mai fără rost, cu casele intrând în pământ, nu mai poate să plângă!
 Primăvara va veni degeaba pentru ei! Şi pentru el! Şi pentru toţi oamenii!
Şi câte amintiri se scurg acum prin el! Câtă mulţime de zile au petrecut împreună! Şi câtă grijă aveau unii de alţii! Tot timpul Ion se întrebase dacă în timpul zăpezilor, pentru ei, copacii, nopţile geroase însemnau  suferinţă sau durere. Dar el ştia că, nu peste mult timp, va veni primăvara şi vor înfrunzi, ca un zâmbet pentru ce a fost, pentru ce va fi. Ştia, se liniştea şi se bucura! Şi totuşi ce fărărost va venii primăvara acum, în munţii goi şi trişti!
Îşi imagina verile cu umbra întunericită şi plină de răcoare, mulţimea de păsări doinitoare, chemarea cărărilor. Oare unde or fi acum păsările pădurii? Unde îşi vor purta lacrimile de nedreptate? Cu siguranţă ele au asistat la masacru. Câtă durere şi ţipăt mognit o fi fost atunci în supuşenia morţii?
O imensă masă a tăcerii era peste tot în jurul lui!
 Ion venea aici să plângă! Să plângă împreună cu ei! Cu copacii!
„Oamenii nu sunt aşa, oamenii sunt ca voi!”, ţipa Ion printre lacrimi!
Apoi a căuat prin mulţimea de crăci abandonate în răvăşire,  un lemn. Când găsea un anume lemn care să fie cum numai el ştia, îl ridica pe umărul drept şi plecau âmpreună acasă. A doua zi îl curăţa cu cuţitoaia în mare grijă, apoi îl prindea în menghina tejghelii, şi ea de lemn, şi-l trăgea la rindea făcându-i patru feţe. Măsura, tăia, mângâia. Indiferent de ce îi făcea lemnului, tot timpul îşi plimba palmele cu mişcări încete, parcă într-un dialogal al simţurilor. Apoi  lua bucata de lemn, parcă însuflţită şi o ducea în casă, alături de celelalte. Aici, în camera fără  mobilă, erau o mulţime de astfel de lemne şi cruci. Toate până la urmă, deveneau cruci. Cruci din jertfa pădurii ucise!
Ion ştia povestea lui Iisus! O a uzise de la bunicul lui, apoi o simţise! Ştia că viaţa lui Iisus a fost o cruce, ce a cărat-o, a dumnezeit-o şi apoi a dat-o oamenilor, spălată cu suferinţa sa, spre a fi cărată mai departe. Ion ştia că acolo în crucea Lui Iisus intrau toate greşelile şi suferinţele oamenilor şi prin ea puteau fi mântuite, adică  prefăcute în lumină, odată cu lumina învierii Lui! Şi de atunci, din zilele în care oamenii şi-au pierdut mila şi lumina din ochi şi din mâini, ion şi-a pierdut şi el zâmbetul. Nu a reproşat nimănui nimic, nu a căutat  vinovaţi, doar s-a coborât în el şi acolo şi a rămas acolo printre amintitirile din toată viaţa lui. Acolo, ca o revelaţie, a regăsit pe bunicul şi povestea Lui Iisus! De atunci a început să facă cruci, cât mai multe cruci! Fiecare să preia cât mai multe păcate oamenilor, deveniţi necopii.
În noapţile din Săptămâna Mare, le va scoate! Le va pune pe uliţi  în calea oamenilor! Vor înţelege! Oameni vor călca pe acolo, oricum păcatele lor vor trece pe acolo!
Aşa a făcut! Mulţime de cruci au apărut în calea oamenilor în drumul lor în săptămâna în care Iisus îşi suia Golgota!
Paşii oamenilorse opreau, zăboveau acum în drumul crucilor! Priveau în tăcere, se închinau şi plecau mai departe gânditori.
În dimineaţa de după Înviere, Ion a adormit!  Câmpuri cu grâne, coama cailor, stoluri de ciocârlii, hora din zilele de sărbătoare, brazdele plugului, ploile de vară aducătoare de curcubeu, păsatul pe frunza de nuc, troienile uriaşe şi blânde, floarea de cireş, moara de apă, războiul de ţesut sumane, macate şi covoare, suflarea caldă şi blândă a boilor, zâmbetele oamenilor..., şi mute zâmbete peste tot erau! Toate astea erau învăluite în lumină şi se perindau prin zâmbetul ce i se citea acum după mult timp nerostit, pe faţă.
Apoi un înger s-a pogorât, şi l-a mângâiat!
„Să nu mai fii trist Ioane! Dumnezeu ştie şi e aici lângă tine! Ai să vezi!”,şi continua să-l mângâie.
-Hai bunicule, trezeşte-te! Trezeşte-te, astăzi e Paştele! Iisus a înviat!
Ion deschise ochii şi pentru moment se crezu în visul său alături de Înger! Se trezi apoi de-a binelea, privi îngrijorat în jur şi în neînţelegere, întrebă fetiţa pe care nu o cunoştea, dar care îl zgâlţâise sau probabil îl mângâiase.
-Cine eşti? Şi cum ai ajuns aici!, întrebă Ion îngrijorat.
-Vorbeşti! Vorbeşti! Mama spunea că nu vorbeşti!
Fetiţa făcu o pauză pentru a-l auzi din nou pe „bunicul” vorbind, dar Ion,trezindu-se şi parcă înţelegând, nu a mai spuse nimic, dar din nevoia de a face ceva, se ridică şi se aşeză pe marginea patului. Frânturi din slujba de înviere se perindau acum prin  râsul cristalin al  fetiţei cu părul negru şi lung. Era foarte frumoasă! Fugare amintiri pline de lumină treceau acum prin Ion! Ele, fetiţa sau  altceva  făcură să lumineze totul împrejurul său! Mîna dreaptă se ridică  la fruntea fetiţei şi degetele desenau acum stângaci, o mângâiere.
-Am venit cu mama la tine..., să-ţi aducem împărţanie...,drob, cozonac, pască, miel, vin şi ouă roşii. Dormeai şi mama nu a mai putut să stea şi nici nu a vrut să te tezească şi pentru că trebuia să mai împartă şi în alte părţi  m-a lăsat pe mine aici. Să stau cu tine! Eu am rugat-o! Mi-a povestit de tine şi mi te-a arătat azinoapte la biserică. Eu ştiu că tu ai făcut crucile şi că eşti bun şi singur. Şi să nu mai fii trist! Uite, am venit la tine... şi am să mai vin! Ai să vezi!
 Hai  ia de aici un ou roşu..., vreau să ciocnim! Hai! Să vezi cum te câştig!
Fetiţa îi puse un ou roşu  în mână, ochi cu grijă şi lovi cu putere.
-Cristos a-nviat!
-Adevărat a-nviat!, spuse bunicul.
Ion rămase ţintuit cu oul în mână privind undeva departe!
-Te-am câştigat, uite ţi l-am spart, ţi l-am spart!, apoi fetiţa il luă şi începu să-l cureţe.
-Îl mîncăm pe al tău, că s-a spart şi apoi ciocnim altul, da? îi spuse fetiţa. Apoi întizănd oul pe jumătate curăţat:
-Hai, muşcă tu primul!
-Ba tu! E oul tău, l-ai câştigat!
-Bine..., uite am muşcat..., acum e rîndul tău!
Ion se supuse, făcu o pauză, îi luă o mână fetiţei într-a lui, o mângâie şi o întrebă:
-Cum te cheamă?
-Ioana, răspunse fetiţa!
Deasupra caselor având prispa aşezată spre dimineţi, sus, foarte sus, un stol de păsări, ca cele călătoare, trecea peste sat cu zgomot de aripi şi sunete subţiri abia auzite, ca ale unui copil când râde în somn şi primăvara va să vină, ca atunci în anii de demult cănd
ele o vesteau!
SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

     Dragă Doamne,
 De mai mult timp mă gândesc să-Ţi scriu o scrisoare  în care să-Ţi spun despre mine şi despre ce se mai întâmplă pe aici. Bunicul meu mi-a spus că Tu ai făcut cerul, pământul şi tot ce noi mai avem. Că eşti bun şi să ne rugăm Ţie ca să ne ajuţi.
 Eu stau la bunicul Doamne! Părinţii mei au plecat mai demult în Spania şi încă îi aştept să vină. Mai întâi a plecat mama. La început ne-a trimis bani, apoi  n-am mai primit nimic şi nici nu a mai dat telefon..., Tata a devenit trist. Cei care veneau sa-i ceară înapoi banii împrumutaţi începuseră să se răstească la el. Din ce în ce mai trist devenea tata! La magazin nu ne mai dădea pe caiet şi într-o seară m-a adus aici la bunicul, care l-a certat că a vândut pământul şi „dacia”. „”Era de la bunicii mei pământul şi trebuia să rămână copiilor”, i-a spus tăios bunicul. Tata m-a îmbrăţişat şi a doua zi a plecat..., a plecat şi el. „A plecat după mama, să câştige mai mulţi bani şi să vină mai repede acasă”, spunea bunicul. Amândoi! Amândoi au plecat! Gândul că o să vină  acasă, că o să fim iar împreună, m-a bucurat. Atunci, şi mai multe zile după ce a plecat vorbeam  cu el la telefon..., cu mama niciodată..., apoi n-a mai sunat nici tata. De câte ori îl întreb pe bunicu de ei, de părinţii mei, mă mângâie şi-mi spune să am răbdare că vor veni. Şi el e trist, îl simt eu. Îl aud cum oftează şi suferă Doamne! Prin casă avem multe poze cu ei, de la nunta lor şi cu mine când eram mică. Toţi râd în poze şi sunt fericiţi. Bunicul se uită pe furiş la ele, l-am văzut! Eu nu... Iau fiecare poză în mâini, o duc la piept, o sărut... Aşa sunt şi eu cu ei acum, cu părinţii mei... Seara îmi este greu Doamne şi mai ales noaptea! Mă uit în întunericul camerei goale, mă gândesc la ei şi plâng! Ziua nu pot să plâng, mă vede bunicul şi-l întristez şi mai rău. Cred că şi el plânge, fără să-l văd.Plâng până simt o căldură în mine şi în mâini... Aşa adorm! Dimineaţa privesc pe fereastră şi mă uit la oamenii care trec... Câteodată tresar..., asemuiesc câte o persoană cu unul din părinţii mei şi simt atunci în inimă caldura ca o arsură şi inima cum se zbate... Şi cât de frumos ar începe fiecare zi dacă ar fi şi ei...
Într-o zi s-a apropiat e mine un coleg şi mi-a spus  că tatăl meu a găsit-o pe mama cu alt bărbat şi că a bătut-o rău, că l-a luat poliţia şi l-au arestat şi acum e în puşcărie acolo în Spania. Am plecat de lângă el fără să-i zic nimic. Mi-a venit să alerg, să fug undeva pe un câmp care să nu-mi ajungă! Nu puteam să cred! „Tata în puşcărie, cu hoţii şi tâlharii! Deja era foarte trist!”... „Ce trist a plecat tata!” Nu plângeam Doamne, dar îmi curgeau lacrimi multe... Parcă vroiau să-mi spele faţa şi sufletul... Îmi curgeau lacrimi multe din ochi şi alergam pe străzi. Nu trebuia să ajung nicăieri,, dar alergam.  În parc mi-am potolit paşii şi m-am aşezat pe o bancă. Totul se vedea strâmb prin lacrimile mele... şi copacii şi oamenii... Ce calde îmi erau lacrimile, aproape că mă frigeau... Mă gândeam la faptul că mama nu a mai trimis bani şi nu a mai sunat..., mă gândeam  că nici tata nu a mai dat nici un semn, mă gândeam cu mare spaimă că poate fi adevărat.”Tata în puşcărie şi mama cu alt bărbat!”... „Tatăl meu, mama mea...unde sunteţi voi acum?” Mă gândeam la cât de singuri şi neajutoraţi suntem..., mă gândeam la zilele când eram împreună, cu toţii acasă, mă gândeam la ei, la mine, la ceilalţi oameni şi la multe lucruri., Un dor de ei m-a cuprins, un dor aşa de sfâşietor încât şi acum îmi e milă. Seara i-am spus  bunicului.
 -Să nu-i asculţi, sunt răi, mi-a spus bunicul strângându-mă tare în braţe. În strânsoarea îmbrăţişării simţeam cum şi el plânge. Nu l-am mai întrebat nimic nici atunci, nici după aceea. E foarte greu Doamne..., Tăcem mai tot timpul! Eu ştiu că bunicul se gândeşte la ei, la mine şi la neputinţa lui de a face ceva. Ştiu că-l doare că nu poate să-mi dea mai mult..., dar nici eu nu-i cer. Şi bunicul ştie că mi-e dor de ei şi că sunt tristă. Şi ştie că eu ştiu durerea din el...!De aceea tăcem mai tot timpul, pentru că ne citim gândurile şi nu vrem să ne minţim..., şi nici n-am putea. Tăcem! Asta facem mai tot timpul!
 Casa bunicului e foarte frumoasă, dar au început să apară crăpături mai ales în camerele nelocuite. O furtună a dezvelit o parte din acoperiş..., l-a reparat bunicul.
 Bunicul are o pensie mică Doamne şi nu ne descurcăm... şi vecinii noştrii se descurcă greu. A treia casă de noi e o femeie cu trei copii, soţul ei e plecat şi el în Spania, dar nu acolo unde sunt părinţii mei pentru că el dă telefon acasă la el şi bunicul a întrebat, dar nu ştie de părinţii  mei. Ca să plece soţul Mariei, aşa o cheamă, au făcut împrumut, să aibă de drum şi pentru taxa care i se cerea de cei care vroiau sa-l ajute să ajungă acolo şi să aibă servici. Acolo a muncit câteva luni, şi nu au mai vrut să-i plătească, iar acum nu are bani de intoarcere şi sunt  datori. Maria îi spunea plângând  bunicului că o să-i ia casa cei de la bancă. Şi ceilalţi vecini o duc rău Doamne, sunt şi ei săraci şi trişti. Merg cu bunicul prin oraş şi parcă toţi oamenii intră în toamna asta ce lasă copacii fără frunze şi seamănă peste tot regretul pentru zilele care au fost.
 Ascum sunt sărbători de iarnă Doamne! Se va naşte aici pe pământ  Iisus copilul Tău, ca să ne mântuiască, adică să ne fie mai bine, aşa spune bunicul. Acum în aceste zile oamenii ar trebui să fie veseli. Toţi! Toţi! Tot acum oamenii spun colinde şi se roagă Ţie să le fie mai bine, deaceea m-am hotărât să-ţi scriu.
 Am aflat că azi e ziua oraşului nostru..., ştii, eu nu îndrăznesc să Te rog pentru mine ceva, dar pentru bunicul şi oamenii de aici trebuie să faci ceva Doamne! Bunicul e din ce în ce mai trist şi chiar dacă nu-l mai întreb de părinţii mei nimic, el ştie că fac asta să nu-l mai supăr şi ştie că mi-e un dor nebun de ei, de părinţii mei.. Şi el are grijă de mine şi suferă că nu poate să-mi cumpere multe lucruri. Într-o zi m-a întrebat dacă vreau şi eu un calculator, pentru că el ştie că majoritatea copiilor au. Cum să nu vreau un calculator? Dar bunicul meu are o pensie mică şi deja e dator, de unde să aibă atâţia bani? I-am răspuns:
 -Nu bunicule! Nu vreau! Ne-a spus la şcoală că ne face rău, că ne face să nu mai citim şi alte lucruri rele pe care el le face.
 Nu Doamne, chiar nu vreau calculator, nu de asta ti-am scris. Îţi spuneam că e ziua oraşului nostru, deci a tuturor oamenilor de aici... De ziua lor oamenii trerbuie să zâmbească, să se bucure să primească cadouri şi totul să fie sărbătoare. Pentru ei trebuie să faci ceva să nu mai fie trişti. Ştiu de la bunicul că oamenii se ajută între ei, dar dacă toţi sunt săraci nu mai are cine pe cine să ajute. Doar Tu ai putea să mai faci ceva pentru noi toţi.
 M-am gândit eu ce-ai putea să faci Doamne: fă să fie şi la noi în ţară multe căpşuni, oamenii să rămână aici să le culeagă şi să nu mai plece nimeni, nimeni! Să rămânem aici cu toţii!
Mulţumim Doamne!
Cu drag,
Ioana
 
  Tudor LEU:

                          UN OS, DE ROS…

-fragmente dintr-un roman cu câini și politicieni -
1
 Ne-am despărțit greu.
 Pentru că ne iubeam mult iar el îmi era foarte devotat.
 Ne-am despărțit greu și era jale mare între noi și nu ne venea să ne dezlipim unul de altul. Lipit de piciorul meu, el plângea în tăcere sonorizându-și din când în când durerea într-un suspin, după care trăgea aer în piept ca să-și susțină starea demnă.
 -Plec, stăpâne; e de datoria mea să plec. Doar tu m-ai încurajat să semnez apelul „Un os pentru fiecare”, cu toate că eu îl consider cam populist!... Tu mi-ai cultivat harul ăsta de-a fi în slujba semenilor mei. Tu ai ieșit și ai protestat împreuna cu mine în Piața Universității, cu toate că mitingul nu era autorizat; tu ai mers cu mine și-n față la Cotroceni, și l-am huiduit pe ăla care n-a ieșit, fiindcă el nu mai vorbește cu câinii așa cum vorbea în campania electorală; acum vrea să ne eutanasieze pe toți, fiindcă nu se mai așteaptă la voturi, ca pe vremea când venea la el Brigitte Bardot!...  S-a încâinoșat rău, președintele vostru, așa că noi câinii trebuie să plecăm... Nu plânge, stăpânul meu drag. Trebuie să-mi fac datoria civică pe care de la tine am învățat-o. Dacă nu scriai tu la Națiunile Unite, nu s-ar fi găsit posibilitatea din partea nepopulată a Americii, ca să ne dea nouă insula aceea stearpă unde să ne facem țara noastră, a câinilor liberi. Tu ne-ai obținut-o, pentru bunicul meu pe care l-ai avut câine credincios și s-a molipsit de la tine de politică, devenind liderul câinilor  care luptă pentru o tara a lor; așa că poți veni oricând, ești invitat de onoare în ea!... Dar eu trebuie să plec acum. Plec să salvez ce se poate salva. Aici, criza  vă amenință și pe voi să ajungeți la o viață de câine. Iar dacă voi ajungeți la viața de câine, pentru noi nu va mai fi viață deloc!... Nu-i vezi că au dat legea cu eutanasierea la Curtea Constituțională?... Trebuie să plecăm repede, până nu vor spune judecătorii ăia că e bună!... Rămâi cu bine stăpânul meu drag. Când vor fi condiții, te iau și pe tine acolo. Ăștia sunt de-a dreptul rasiști, dacă nu recunosc omenia câinelui!... Ăsta e un Hitler ceva mai chior și te pomenești că face holocaust cu noi!...  Te sărut stăpânul meu drag! – îmi mai spuse el îmbăloșându-mă frumos pe un obraz și pe altul.
 Apoi mușcă marginea unei fotografii recente spre a mi-o lăsa cu autograful colților săi și-mi puse în mână lănțișorul cu care îl scoteam la plimbare.
 -Nu-l iei? Ai putea să-ți tragi bagajul cu el...
 - Bagajul îl dau la cargo, e mai ieftin - se arătă el emancipat - și, oricum, acolo, unde tocmai acum se luptă pentru recunoașterea internațională a Republicii Statului Canin, știi că lesa e disprețuită, ca semn de aservire a noastră către voi. O să port numai zgarda, ca amintire scumpă de la tine. În definitiv, cipurile pe care vor să vi le pună vouă, oamenilor liberi, sunt tot un fel de zgardă; așa că n-are de ce să-mi fie rușine. La revedere, stăpânul meu drag!
 Pe stradă, neînfricații câini din mișcarea de emancipare ce se produsese ad-hoc de când guvernarea care a sărăcit țara începuse să dea din colț în colț, făceau o demonstrație puternică. O demonstrație  antiguvernamentală care acuza faptul că,  până la urmă, ca să scape ei, politicienii,  demagogia i-a făcut să dea vina pe câini: că se consumă pentru asistența lor prea mult din bugetul statului... Dar câinii nu se sfiau și demascau această perfidie mărșăluind cu cântec hămăit spre locurile de îmbarcare, unde republica fraților lor emancipați mai devreme le trimisese avioane ca să-i transporte scăpând de amenințarea eutanasierii. Pentru că, nefericiții de politicieni, nu numai că au dat vina pe câini pentru ce furaseră ei din buget, dar puseseră la cale și o lege ca să-i eutanasieze, ca să nu poată face scandal. Ba, se spunea chiar că acolo, în republica lor întemeiată nu de prea multă vreme, o mișcare de apărare a câinilor din întreaga lume incita la război împotriva noastră, ca țară ce pornește un nou holocaust. Norocul era că statul lor ne fiind  încă recunoscut, cu drapel, constituție și loc la ONU, nu avea cum declara acest război pe care decrepiții noștri politicieni care se pretau la asemenea acte antiumaniste cu câinii, l-ar fi meritat.
 Mai târziu, când mi-am dat seama că, ne mai având câini, ei începuseră să se preteze la acte antiumaniste chiar cu noi, cei care protestam împotriva incapacității lor politice, ca mulți alți cetățeni ai țării mele, eu mi-am spus asta. Pe atunci, însă, revoltați erau mai ales câinii care, câștigându-și o republică a lor, o huiduiau pe a noastră părăsindu-ne.
 Casa mea a fost onorată cu oprirea marșului ca pentru un scurt miting în fața ei. Pe urmă mi-am dat seama că cinstea nu era pentru mine, ci pentru Leo, iubitul meu cățel care mă părăsea. Ieșirea lui în stradă a fost întâmpinată cu ample aplauze și urale câinești, cu fluturarea cozilor și a steagului cu stema dintr-un os, ce începuse să fie arborat în unele cercuri și cu oferirea unui loc în fruntea coloanei. Leo era, categoric, un lider pentru lumea lui canină. Fapt care m-a făcut să fiu foarte mândru, pentru că de la mine învățase și comportamentul și gândirea doctrinară și actele de care trebuie să dea dovadă în lupta pentru democrație.
 Îl învățasem, da, tot ce știam eu care, când mi-am dat seama că-n lumea noastră de oameni democrația este atât de trădată încât uneori te face să zici că, „mai bine n-ar fi deloc!”, atunci aproape că m-am retras din viata publica, hotărând că, după ce se va termina legislatura, nu mai candidez. Și, în resemnarea mea, când mi-am dat seama că oamenii nu mai au nici o șansă în aplicarea ei cum trebuie, dar câinii care sunt la începutul afirmării lor democratice ar putea să aibă, l-am învățat pe Leo tot ce visasem eu onest și frumos. Inclusiv avântul pe care nu-l mai aveam, dar pe care i-l transmisesem bunicului său care, tocmai fiindcă era în slujba mea, devenise lider câinesc. Iar faptul că, prin asta, îl vedeam acum și pe nepotul său ajuns lider, în fruntea eșalonului care ne părăsea, mă făcea să cred că n-am trăit degeaba: Dacă n-am reușit să-i învăț omenia pe oameni, poate că voi reuși la câini. Speram asta, pentru că îi vedeam disprețuindu-ne și ne mai păsându-le că aveam un guvern care trimisese la Curtea Constituțională o lege de etanasiere. Erau mobilizați de un militantism cum nu mai aveau de mult oamenii, protestau demonstrând că ei credeau în ceva; și rosteau pe față lozinci împotriva gândirii fasciste a politicianului care făcuse cândva carieră spunând că apără câinii. 
 Ba, din câte am văzut mai târziu în reportajele televizate, când demonstrația lor a ajuns lângă zidurile palatului unde acela guverna, s-au oprit ridicând piciorul și le-au împroșcat cu dispreț, ca să rămână acolo amprenta lor gălbuie prin care își marchează delimitarea. Și am fost deosebit de emoționat când am  auzit cum se dădea tonul unei lozinci ce făcea aluzie la trecutul de marinar al președintelui terorist: „Cel ce-a viețuit pe mare / Dragoste de câine n-are. / S-a făcut că pupă boturi / Doar ca să câștige voturi!”...
 Eram deosebit de emoționat pentru că Leo, Leo al meu, cățelul crescut de mine de când fusese un ghemotoc, era acum maturul îndrăzneț care dădea tonul acestei lozinci, ridicat pe brațe de cosangvinii săi care se ușuraseră întru înfruntarea președintelui mincinos. Iar, când forțele de ordine de la palat au venit să-i aresteze acuzându-i că, prin ridicarea piciorului împroșcând zidul, au adus o gravă jignire președintelui, cine s-a ridicat cu o pledoarie demnă de magna cum laudae la un examen de drept? Leo al meu!
 Da: Inteligent, cu prezență de spirit, Leo al meu a ieșit în fața jandarmilor care veniseră să aresteze strigând un lucru care i-a înmărmurit:
 - Domnilor, vă rog să fiți atenți să nu încălcați legea minorităților!
 - Ce minorități, măi cățelule? – a întrebat comandantul gărzii care se alinia agresiv.
 - Minorități – a răspuns el fără să se intimideze – așa cum există minorități naționale, există și minorități animale! Avem aceleași drepturi.
 - Aveți dreptul să vă arestez, sau să vă amendez. Și asta am să fac!
-Protestez, domnilor jandarmi; nu cunoașteți legea.
- Cum îți permiți să spui asta? Tu ești un câine, iar eu sunt absolvent de drept! – i-a spus atunci, mândru de diploma luată prin învățământ la distanță, maiorul care comanda jandarmii.
Dar Leo nu s-a lăsat intimidat:
-Dacă sunteți absolvent de drept, atunci știți că într-o republică nu mai funcționează legea de les-majestate, ca să vorbiți de jignire adusă președintelui.
- Dar despre ce să vorbesc, dacă voi ați ridicat piciorul spre zidul palatului?
- V-am spus: Despre dreptul minorităților de a-și păstra tradițiile! – l-a obligat Leo să facă ochii mari și să întrebe ca și cum i s-ar fi pus ceva în gât:
- Cum?
- Exact așa, domule maior. Toate tratatele care studiază tradițiile gintei noastre canide, din care nu facem parte numai noi, ci și lupii și vulpile și șacalii și alte patrupede mai mărunte, consemnează obiceiul nostru tradițional și instinctual de a ne marca teritoriul cu un asemenea gest. Nu este o jignire, ci o autoapărare și o autodefinire, apărată de legile democratice prin dreptul la autodeterminare – vorbi el deosebit de competent vestejind studiile de drept făcute la distanță de maiorul care nu mai avu decât să întrebe:
- Dar de ce ați făcut asta tocmai pe zid?
- Ca să marcăm că ne delimităm de politica președintelui. E un drept democratic această delimitare, nu?
Maiorul nu mai știu ce să spună, își lăsă batalionul în stand by și se duse să-l întrebe despre aceasta pe profesorul care-i vânduse pe sub mână lucrarea de licență, iar câinii își continuară drumul spre aeroport în mod disciplinat până la al doilea loc unde aveau să facă o demonstrație. Disciplinat și foarte mândri de ei, ca niște ființe învățate cu chichițele luptelor politice.
 Dar nu numai ei, ci chiar și eu eram mândru de un asemenea comportament demn, cu răspunsurile demne și bine documentate legislativ prin care Leo câștigase partida, dovedindu-se a fi un bun discipol al meu.  Pentru că folosise exact stilul practicat de mine în înfruntările primelor demonstrații de după 1989 când, în mod cât se poate de liber și neimpus, recunoscând adevărurile despre democrație pe care știam să le spun cu ton revoluționar, anumite grupuri ajunseseră să mă considere liderul lor și să confirme prin atitudinea lor ceea ce eu, șobolan de bibliotecă trezit la libertate după sacrificul gratuit al tinerilor martiri, enunțam doar la modul teoretic, așa cum citisem și studiasem într-ascuns, dar nu avusesem curajul lor ca să ies în stradă să mă opun. Eh, ce vremuri!... Au venit ei la mine, care mă știau, și mi-au spus „Fă-te că lucrezi!!”... Da, așa mi-au spus luându-mă în mijlocul lor care tocmai se înfrățeau cu soldații: „Fă-te că lucrezi, profesore, și vino cu noi la televiziune, să spui poporului ceea ce pe noi nu ne prea duce mintea. Să spui niște adevăruri, că altfel ne-o iau înainte demagogii cu minciunile lor!”... Ce vremuri!... Au fost frumoase chiar dacă, bine-nțeles că tot ne-au luat-o înainte demagogii cu minciunile lor!... Au fost frumoase. Eu eram profesorul care spunea adevărul și unii chiar mă aplaudau, așa că băgăreții ce punea mâna pe putere au trebuit să mă ia cu ei găsindu-mi funcții... cum să spun? Nu chiar de conducere, dar printre cei din conducere, tocmai pentru că peste adevărurile mele nu se putea trece... Adică: nu s-a putut trece. O bună bucată de vreme nu s-a putut trece; iar acum, chiar dacă s-a trecut, tot mă păstrează în câte o funcție, așa, protocolară, unde dă bine să ai un revoluționar autentic... Da; asta sunt eu, profesorul chemat de ei atunci: Un revoluționar autentic, dar care nu a ajuns încă să simtă că participă la o revoluție autentică. Unul care dezvoltă teoria; asta, da, trebuie să recunosc: E meritul meu și am știut să-mi transmit fiorul cunoștințelor către toți cei cu care am avut de-a face sau care au căscat gura la mine. Ca dovadă că, din toți câinii mei, cu care am fost atât de apropiat și atât de intim, am făcut revoluționari convinși: Bunicul lui Leo, ca luptător pentru libertate, preluând de la mine ideea cu „un os de ros pentru fiecare câine”, chiar a plecat și a întemeiat colonia ce devine acum republică pe insula pustie pusă la dispoziție de acel guvern american care are păduri și lacuri, dar nu prea are populație și facilitează tot felul de imgrări. Iar acum pleca Leo, pe care l-a adus și l-a crescut la mine, tocmai pentru a se forma în același mediu de teorie revoluționară. Leo, cu care simt că mă pot mândri și că mă voi mândri din ce în ce mai mult; pentru că are, nu numai o memorie formidabilă, ceea ce este caracteristic rasei lui care nu cunoaște IQ-ul, dar și o inteligență speculativă pe care a deprins-o de la mine. Ca dovadă că, da, l-am văzut astfel cu ochii mei cum, pentru neamul său câinesc, devine la fel ca mine, dacă nu chiar ceva mai mult decât mine, cum eram atunci. Cum eram, fomist și plin de idei, când au venit și m-au luat spunându-mi „fă-te că lucrezi”, și m-au dus la televiziune, și am devenit lider printre alții care se băgau și se înghesuiau acolo ca să ia locurile cele mai bune... Ei, dar mi-au lăsat și mie unu, așa că nu pot fi chiar supărat.  Asta nu mă supără. Dacă mă supără ceva, e că, nu știu cum dracu, dar n-am reușit să ajungem la democrația pe care o visam atunci cu ardoare. N-am avut îndemânarea, n-am avut cunoștințe suficiente, n-am avut cinste suficientă, sau demnitate suficientă, sau teamă de Dumnezeu suficientă, sau... În fine, fapt este că n-am avut ceva suficient ca s-o putem pune în practică și duce mai departe așa cum o învățasem eu teoretic pe ascuns, citind și alte bibliogrfafii decât cele de marxism. N-am avut și am rămas de izbeliște, în izbeliștea în care ne aflăm că, uite, după ce-au plecat cei mai capabili în străinătate, după ce și cei mai harnici s-au dus la cules de căpșuni pe alte coclauri, ne pleacă acum și câinii, ei având curajul mai mult decât noi să spună că țara a alunecat și s-a degradat spre o dictatură idioată, care ar putea ajunge la holocaust. Un holocaust mai întâi cu ei, apoi și cu noi, cei care vom mai rămâne pe aici ca să plătim taxele lor, ale guvernanților dar, din patru în patru ani, ca proștii, să-i alegem tot pe ăia!... Leo a avut inteligența și să învețe de la mine ce e bine, dar și să nu fie sentimental-patriotic și s-o-ntindă când e cazul!... Și, mai ales, să-l înfrunte, Doamne, ce frumos să-l înfrunte, cu ce argumente  academice, pe maiorul care venea, în fruntea jandarmilor înarmați, cu diploma sa luată la învățământul la distanță. Da, fiindcă ei, jandarmii, ca și alți militari ai serviciilor de pază, tot stau degeaba în vreme ce politicienii se-ncaieră și, atunci, cei deștepți profită de ocazie ca să dea examene și să ia diplome; și, cu timpul, devin mai deștepți decât politicienii în slujba cărora se află, care n-au timp de studii și rămân la lozincile învățate pe vremuri de la politruci. Așa că va veni o vreme când cei de la pază vor ști mai multă politică și vor pune mâna pe funcții, iar cei cu funcții luate pe de-a moaca, vor zice mersi dacă-i păstrează măcar la pază. Ascendentul lui Leo, cu care mă mândream și eu, era nu numai asupra maiorului, care era diplomat în drept, ci și asupra președintelui pe care-l păzea deocamdată maiorul, dar se cam bâlbâia în politică fiindcă nu avusese vreme să învețe nimic, rămânând tot la vechile lui grade. Cu inteligența lui, Leo era deasupra președintelui îmbătrânit în rele!...
 Dar nu numai a aceluia. M-am convins de asta văzând apoi la televizor imagini filmate din primele zile ale ajungerii lor acolo, pe teritorul pentru idependența statală a căruia alți câini, dintre cei colonizați pe diverse spații ale insulei de mult mai multă vreme, duceau o luptă perseverentă atât cu arma-n mână cât și pe cale diplomatică, spre a-și ridica deasupra ei, în întregime, drapelul cu două oase puse, nu ca la pirați, ci paralel, pe fondul violet al unei culori la modă, întâi unul și apoi celălalt, două ciolane aurii simbolizând prezentul și viitorul așa cum câinele pe care-l știam, fiindcă fusese aici al unui poet bețiv dar foarte talentat, le făcuse imnul. Un imn de luptă evocând inteligența cu care noul stat câinesc va avea de asigurat și prezentul și viitorul, adică un ciolan de ros acum, iar altul, ceva mai mare, simbolizând viitorul. Cu imnul acesta și fluturând un asemenea steag, Leo se aruncase în luptă ca un erou de cum ajunsese acolo, printre câinii luptători care păstrau memoria bunicului său. O luptă susținută în care își arăta, pe lângă întreaga genealogie revoluționară care la ei se numește pedigree, și toată învățătura primită de la mine.
 Pe cale diplomatică, duceau această luptă în special cu conducătorii oamenilor, care reprezentau celelalte state din comisiile și comitetele marilor organizații internaționale, singurele care aveau calitatea de a recunoaște noi membri. Dar, cu arma în mână, ei luptau împotriva celorlalte animale  care ocupaseră diverse teritorii în acea zonă pustie pe care o cedaseră oamenii, întemeindu-și cu mai multă vechime statele lor și încercând să acapareze pentru acestea cât mai mari întinderi. Erau, astfel, în jurul lor trei state mari, ale porcilor, ale urșilor, ale șacalilor și enoților, și hienelor cu care se-nrudeau, dar nu le plăcea să recunoască aceasta. Fiindcă se trăgeau cu toții din lupi, dar câinii evoluaseră frumos, elegant, în condiții umane, în vreme ce ceilalți, manifestându-și vădit sălbăticia, se și pervertiseră în murdărie și nesimțire primitivă, situându-se la antipodul unor regate mai îndepărtate, care erau cele mai civilizate ale lumii animalelor: Regatul cailor, care domina multe altele, dar era foarte precaut de amestecul cu alții, pentru a păstra distincția și noblețea rasei cabaline, ca și unul al delfinilor rafinați, care decapitaseră mai mulți regi până ajunseseră la o republică plină de cetățeni învățați, simpatici, dar perverși. Măgarii, aveau și ei un fel de stat care se încăpățâna în revoluții și intra mereu pe mâna câte unui dictator, focile și pinguinii învățaseră să-și administreze exemplar teritoriile înghețate; la sud, înspre teritoriile oamenilor cu care se asemănau, își făcuseră mai multe state maimuțele gălăgioase, șmechere, îngâmfate, simpatice și speculative, iar un stat foarte puternic, ajungând la o populație mereu crescândă conform fenomenelor demografice din lumea animală, se constituise pe teritoriul unde prima dată se refugiaseră toate corciturile din lume, cele pe care alții alături de care se născuseră, nu-i mai recunoșteau în materie de cosangvinitate. Departe, în zonele pustii ale altor continente, se spunea că apăruseră imperii cu civilizații deosebite, făcute de lei, tigri și alte feline mari, de elefanți, hipopotami, rinoceri și încă multe animale uriașe și chiar de niște păsări cum nu se vedeau pe la noi, dar nimeni nu le-o putea lua înainte viețuitoarelor apelor care-și aveau dintotdeauna dominația lor din adâncuri.
 Spre o astfel de lume se îndreptau acum temerarii mei căței, cățelandri și dulăi părăsind țara noastră în semn de protest față de bicisnicul președinte căruia, în veacul  acesta modern și democratic,  îi putuse trece prin minte că ar fi posibilă o lege a eutanasierii readucând vremurile feudale în care ar fi vrut el să trăiască spre a putea dicta nestingherit cele ce-i treceau prin mintea nesigură și schimbătoare pe care o avea. Și, pentru ce?... Pentru ca să umple găurile bugetare pe care nu le putea justifica în prostia lui, după ce se-nconjurase de toți corupții care au supt până n-au mai putut. Bine i-au făcut!... Și bine ne-au spus și nouă când s-au hotărât să plece. Da, ne-au atras atenția că, la asemenea metode, urmăm la eutanasiat noi, oamenii!... Iar,  după ce i-au dat cuvenita lecție ridicând piciorul și marcându-și o bine stropită delimitare de el și de jandarmii lui, printr-o disciplină cum n-am fi avut-o noi, proștii de oameni care ne lăsăm provocați, după ce s-au ușurat pe zidul prezidențial, s-au repliat și nu le-au dat acelora nici un pretext ca să acționeze. Se vedea pregătirea, buna pregătire de revoluționari adevărați, care știu să-și strunească instinctele, știu să reziste în înfruntare, formați aici, în coloniile pe care liderii lor s-au priceput să le organizeze, pentru a face față tuturor confruntărilor prin care vor deveni stăpâni pe o țară și își vor face propriul lor stat.
 Doar o dată, s-au mai oprit în drumul lor, făcând același gest ca și la zidul palatului prezidențial. Era casa unui tip scârbos, arogant, perfid, plin de sfaturi pe care considera că toată lumea trebuie să i le asculte, cu care nu m-am putut înțelege nici o dată: Unul dintre intriganții care trăseseră sforile regizând modul cum se vedea la televizor revoluția pe care, de fapt, n-o făcuse nimeni pentru că doar ne lăsaserăm manipulați de provocările lor. Provocările și promisiunile pe care le-au făcut cu nemiluita și, apoi, când lumea a început să ceară, acest mare provocator-manipulator a venit în public și a spus că, ehe, ce, așa de repede vrem?! Și ne-a amenințat că vor mai trebui să trecă douăzeci de ani până se va îndeplini ce ne-au promis el cu ai lui... Da, spre satisfacția mea, demonstrația canină s-a oprit acolo pentru că, așa cum noi, oamenii, aveam ciudă pe stăpân, ei aveau ciudă pe câinele aceluia. Un câine onctuos, cu ochi decolorați și părul căzut, care învățase de la el toate perfidiile și, atunci când a simțit momentul, se insinuase printre liderii câinilor revoluționari care pregăteau aici dobândirea unei țări libere pentru ei și a profitat ducându-se la tot felul de congrese unde se vorbea în acest scop, făcându-și astfel o platformă internațională. Dar când primii câini revoluționari și dornici de patrie s-au dus acolo ca să lupte, el și-a pus coada între picioare. Și le-a spus: Ehe, ce așa de repede vor să câștige?!... Trebuie să treacă douăzeci de ani ca să pupe neamul câinesc așa ceva!
 Așa că s-au oprit și acolo scandând lozinci cu care îl rușinau pe cosangvinul lor dar, indirect, și pe stăpânul aceluia. Însă nimeni nu a ieșit, nici măcar la geam, conform unei cunoscute tactici câinești de a pune coada-ntre picioare și a băga capu-ntre urechi. Fapt pentru care, solemn și îndelung, pentru că unii care se epuizaseră la palat chiar se forțau, și-au făcut și acolo datoria de a se delimita, înainte de a porni în zbor spre idealul lor de luptă unde-i așteptau ceilalți frați câinești.
 Iarăși cât se poate de disciplinat, ca să nu le poată face nimeni nimic, s-au încolonat și au grăbit spre aeroport. De unde, duși au fost de pe aceste meleaguri, lăsându-ne doar pe noi să ducem viața de câine.
2
 Viața de câine!... Da, termenul e corect, iar pe mine mă preocupă de mai multă vreme. Termenul ca atare, nu semnificația lui metaforică. Pentru că una e viața de câine când te raportezi la oameni, omul fiind îngâmfat prin natura sa și considerând că nu există mai interesantă viață ca a lui, față de care viața de câine e o înjosire. Ceea ce știm prea bine că nu este deloc adevărat, pentru că sunt destui oameni care ar dori să trăiască așa cum trăiesc unii câini, mai ales ai celor din înalta societate... Bine înțels că, la antipod, se găsesc câinii vagabonzi care o duc ca vai de ei, mai ales că, prin modul cum au evoluat pe lângă om și dependent de om, și-au cam pierdut instinctul de a-și căuta hrana în mod preocupat și, specializat, am putea zice, cum se întâmplă cu animalele din sălbăticie; ei învățându-se, cel mult ca omul: să nu mai culeagă, să nu mai vâneze, să  nu mai producă, ci doar să fure de la altul. Asta a învățat în pricipal câinele de când stă în preajma omului. Iar marii gânditori ai neamului câinesc au remarcat acest pericol al copierii unui model rău famat, așa că l-au studiat cu îngrijorare și atenție. Apoi, când în forurile lor științifice, în special Academia de Științe Morale Canine, au ajuns la concluzia că este nu numai un pericol, ci o reală degradare a moralei câinești, a demnității pe care o aveau ei cândva prin sentimente asemănătoare cu mândria și fermitatea lupilor, a ștergerii conștiinței capacității de a se hrăni și a se întreține singuri, în ultimă instanță a pierderii autorității morale printre viețuitoare și a riscului ca ele să-i disprețuiască așa cum îi disprețuiesc pe oamenii care sunt, clar, cele mai stricate ființe dintre viețuitoare, au început a propune măsuri de reabilitare morală care să șteargă această molipsire de la lipsa de demnitate a bipezilor care umblă îmbrăcați doar ca să-și ascundă nemernicia.
Au dezbătut mult această problemă, venind cu importante contribuții în cercetarea lor sociologică. Și chiar de filosofie politică, pentru că - și acesta este adevărul când ne referim la viața de câine ca trai mizer – dacă ne gândim la enorma diferență dintre traiul vagabonzilor pândiți de hingheri și cel al răsfățaților din elegante budoare, atunci ne dăm seama că pericolul unei manipulări bolșevice cu incitări la lupta de clasă devine real la ei, ca luptă de rasă, cu implicații la pedigree și așa mai departe. Norocul este tot la acei mari gânditori ai neamului lor care, fiind un neam mai pragmatic, mai puțin aventurist, mai puțin cu capul în nori decât al omului și mai puțin dedat la politici riscante sau falimentare, au creat această mare mișcare de emancipare câinească, învățându-i că, spre a învinge și a ajunge să-și facă un stat al lor, în care să aibă legi pe măsura nevoilor și aspirațiilor lor, le trebuie multă voință și autoeducație ca să-și înfrângă moliciunea de a aștepta de la alții cele necesare traiului, așa cum s-au obișnuit să facă o bună parte dintre oameni și i-au învățat și pe ei. Printr-o propagandă susținută care demasca slăbiciunea moralei umane, ei au demonstrat neamului câinesc faptul că acest instinct îi face supuși la voia altuia și le știrbește independența de care au nevoie dacă vor să se afirme. Și, realizând astfel mișcarea câinească internațională FDCPPP - Frontul Democratic al Câinilor pe Propriile lor Patru Picioare, au organizat tabere de instruire crescând generații de câini-bărbați, adevărați și demni, la care nu vor mai prinde, ca la oameni, diversiunile apucătoare și hoțești ale celor ce vorbesc de muncă fiindcă nu vor să muncească. S-au apărat astfel de diversiunile bolșevice care, pentru a golăni și a smulge din munca altuia, îi ațâțau unul împotriva celuilalt, frate contra frate, fiu de cățea împotriva propriei lui mame care l-a alăptat, câine egoist și nepăsător cu durerile altor câini, turnători lași dând alte animale pe mâna stăpânului, într-un cuvânt, niște javre... Ei bine, datorită acestei mișcări FDCPPP care a avut ca lideri mari câini gânditori, mari câini luptători și mari câini organizatori ai vieții publice câinești, putem spune că ei au depășit penibilele și dureroasele experiențe omenești ale secolului trecut – fascismul și comunismul, asigurându-și venituri destul de bune în întreprinderile pe care le-au pornit și o poziție foarte respectată în relațiile internaționale, ajungând acum foarte aproape de a-și consolida statul mult dorit.  
 Dar, chiar dacă cele spuse până acum argumentează că metafora cu viața de câine începe să-și piardă sensurile rămânând ceva livresc, de folosință strict colocvială, din punctul meu de vedere, chestiunea se pune altfel: În comparație cu viața omului, viața de câine este o viață fie mai scurtă ca durată, fie mai precipitată ca aglomerare a trăirilor. Fiindcă, în linii mari, un câine atinge maturitatea cam la un an și jumătate de viață omenească și trece prin toate etapele vieții într-un ritm cam de șapte ori mai rapid decât omul.  Aceasta este marea mea durere care mă încearcă necontenit. Pentru că am reuși să-mi fac din câini cei mai buni prieteni și să întrețin cu ei cele mai mari prietenii, fără surprizele câinești pe care le aduce de multe ori prietenia între oameni; dar totul a fost scurtat de acest ritm de viață diferit, câinele fiind hărăzit să trăiască într-un an de al lui cât șapte ani omenești și să se petreacă mai repede prin această lume, lăsându-mă mereu singur și îndurerat, făcându-mă s-o iau mereu de la început în prietenia mea, în sentimentele mele, în dăruirea mea pentru ființele care m-au înțeles cel mai bine.
Aceasta este realitatea tristă  care ne conduce spre amarnice deziluzii în manifestarea sentimentelor de prietenie: Dacă ți le manifești față de oameni și începi să speri în ele, te trezești cu un răspuns câinesc la mesajul tău de iubire, sau descoperi câinoșenia care nu-l lasă pe celălalt să aibă sentimente la fel de sincere și la fel de profunde ca tine. Mult mai duios omenește îți răspunde la sentimente câinele, dar tristețea e că trăiește mai puțin. Sau mai repede; sau într-un alt ritm; sau oricum s-ar mai putea numi acest fenomen biologic prin care ne deosebim ca durată de dăinuire pe această planetă. Desigur, este un lucru trist, așa cum este orice sfârșit previzibil. Mai ales că sfârșitul unei prietenii prin disparitia unuia dintre parteneri este cu totul altceva decât  sfârșitul prin măgăria unuia dintre parteneri. Iar câinele, prin frumusețțea sa sufletească, orice i-ai face, măgar nu devine; în vreme ce omul este atât de câine încât poate să ajungă chiar și la gesturi măgărești!
Mari suferințe am avut eu cu prietenii mei câinii, din aceste motive care provin de la natura cea adevărată și nu de la natura caracterului de javră al unor oameni. Și, tocmai de aceea, mulțumit de faptul că  despărțirea de Leo venea din simplul motiv că el se ducea să lupte pentru patria sa, am vrut ca despărțirea aceasta, chiar dacă mi-am luat un alt cățel care să mă alinte cu prietenia lui, să nu conteze. Am stabilit să păstrăm o legătură foarte strânsă pe care amândoi ne-am străduit să o păstrăm cât mai nealterată în ciuda vicisitudinilor trăite fie de mine, fie de el. Eu, în dezamăgirile pe care le trăiam într-un stat al cărui președinte vedea totul cu un ochi rău, el, în neîmplinirile pe care le mai avea fiindcă se angajase într-o luptă în care dușmanul era încă puternic.
Pentru că, trebuie să spun, Leo nu se dusese acolo pe roze, la de-a gata. Ne având regim statal, ci de dominion ținut sub papuc de un stat mai mare, țara lor era la cheremul acelor câini care fuseseră ai stăpânilor și le rămăseseră credincioși acelora, câini cu care nu te puteai înțelege pentru că formau o haită care știa una și bună: Îndeplinirea ordinelor primite de la stăpân. Dintre acești câini se alegea din șapte în  șapte ani câte un guvernator pe care-l confirmau apoi cei din metropolă, tot ca pe vremea marilor imperii coloniale. 
Deoarece, acest ciclu al numărului de șapte unități, șapte porțiuni, șapte despărțituri, șapte... orice, intra în însuși modul lor de organizare și de reprezentare a vieții, ajungând chiar la o mistică a cifrei șapte, cu șaptezecișișapte, cu șaptesuteșaptezecișișapte și așa mai departe, mințile speculative din neamul câinesc găsind multe explicații, făcând multe teorii și căutând multe pricini. Dar eu cred că nu sunt chiar atât de întemeiate presupunerile lor și nu fac față la o cercetare atentă, fie ea bazată pe ocultism, sau pe  date științifice reale. Eu cred că e mai mult o rămășiță a existenței lor pe lângă casa omului, un fel de minimalizare a lor față de omul care li se părea că are dăruită o viață foarte lungă, de vreme ce a lor era de șapte ori mai scurtă. Nu pot spune că aș fi studiat problema mai în profunzime, dar asta cred. Deoarece, cunoscând perfidia ființei umane, pot deduce faptul că, primind pe lângă casa sau gospodăria lui aceste animale superbe, cu caracter integru, pe care el le putea folosi foarte bine la diverse îndeletniciri, mai ales paza bunurilor, care era foarte greu s-o poți baza pe angajarea de oameni, fiindcă aceia te fură, în vreme ce câinele dăinuie pe lângă familia ta cu cele mai cinstite sentimente, omul a știut să profite și a vrut să-l subjuge mai mult întru aceasta pe aproapele lui canin. Așa a apărut și specularea diferenței de ani de viață: Șapte la unu, dându-i omului posibilitatea să pară un fel de nemuritor față de semenul său câinele. Deci nu ne putem exprima așa, superficial, în legătură cu o atât de complicată problemă. Toată chestia e cu dus și-ntors, așa că e nevoie de multă băgare de seamă; sau, măcar de bunul simț de a nu ne exprima.
Într-o singură direcție eu mă exprim: Aceea a durerii mele despre care am vorbit mai sus în legătură cu marile prietenii pe care le-am trăit și le-am împărtășit cu ei, care au o atât de scurtă viață. Păi, dacă e s-o luăm pe cea dreaptă, Dumnezeule, iartă-mă!... De câte ori nu m-am gândit, la moartea câte unui prieten de caracter din neamul câinesc - moarte frumoasă, chiar, venită la bătrânețe, ca un sfârșit natural, nu ca altceva – la faptul că el, cel sincer  și curat în prietenie se ducea, iar atâția oameni, care ziceau doar că-mi sunt prieteni, dar mă lucrau pe la spate și mă câinoșau, datorită acestui capricios ritm biologic, rămâneau în preajma-mi!...
Ari fi cu păcat să spun că aș fi dorit să fie invers. Dar tot nu mă pot abține să nu strig disperat: De ce?... De ce, Dumnezeule, ne-ai dat atât de siguri prieteni, dar care ne părăsesc atât de repede din pricină că sunt câini, pe lângă cei atât de nesiguri și de câinoși care ne rămân din pricină că sunt oameni?!...
Oricum, trebuie să mărturisesc: Această atât de dulce conviețuire a mea cu câinii cei dragi, pe care îi iau de mici și-i cresc grijuliu, ca-n scutece, ca la grădiniță, ca la școală, ca la maturitate când îmi devin tovarăși de aventuri și, apoi ca la bătrânețe, când tot eu trebuie să le devin sprijin, mă tulbură prin sfârșitul ei pe care, logic îl știu, dar tot n-am învățat să mă aștept la el. Mă tulbură ca atunci când îți schimbi fusul orar și nu mai știi pe ce lume trăiești... Da, e un fus orar al Creatorului, făcut să se învârtească altfel la ei și altfel la noi. O fi mai mic, pentru că se învârtește mai repede, sau mai mare, fiindcă se învârtește cu altă viteză?... Nu mi-am dat seama. Exact: Nici măcar de asta nu am reușit să-mi dau seama; pentru că, de câte ori îl constat, mă lovește cu durerea de a mai pierde un prieten. Îmi vine să mă răscol și să-l întreb pe Dumnezeu de ce, tot mai mult, mă lasă între perfizii oameni câinoși, smulgându-mă dintre cățeii mei care sunt atât de omenoși și de sinceri?!
Și nu găsesc drept consolare decât acea proporție matematică de unu la șapte care, rostită în cifre reci pare doar o formulă comparativă, dar când o privești ca destin îți dai seama de întregul ei tragism, chiar dacă ei, câinii, nu  simt asta, intensitatea trăirilor lor fiind adaptată la un asemenea ritm pe care îl consideră natural. Dar, pentru noi, ea nu înseamnă numai probleme de relații, de la cele grave cum ar fi de șapte ori mai devreme durerea despărțirii, până la cele vesele ca de șapte ori mai dese aniversări, sau cele sociale ca de șapte ori mai scurte calendare, de șapte ori mai mici cursuri de formare, de șapte ori mai mici perioade în care poți conta pe un partid câinesc, de șapte ori mai repede alegeri în lumea câinească, de șapte ori mai dese posibilități de nemulțumire și de răscoală, de șapte ori mai repede scoaterea lor la pensie, de șapte ori mai repedea lor îmbătrânire, etc.etc... Ci înseamnă, mai ales din punct de vedere sentimental, de șapte ori mai puțină prietenie din partea unui suflet care te-ar putea mângâia veșnic.
3
Dar de data asta, prea m-a lăsat de tot!
Nici măcar n-am avut vreme să fiu îndurerat ca să-mi rostesc consolarea aceea cu unu la șapte, fiindcă n-a murit nimeni.
Și, cu toate astea, am rămas fără câini. Mi i-au alungat pe toți, ticăloșii cărora le-a trecut prin cap că ar putea face cu ei holocaust!... Ticăloșii!... Ticăloși sadici și mincinoși; nepricepuți înhăitați, în frunte cu marele nepriceput care a dus bugetul țării de râpă și s-o fi gândit să facă rost de ceva bani vânzând pielea câinilor. Iar, dacă ar fi fost lăsat să facă asta, clar lucru că, în etapa următoare s-ar fi gândit, în același scop și la pielea noastră!... Adică ochiul lui ceacâr, ăla cu care te fixează criminal când rostește discursuri, s-ar fi luminat amuzat de ideea de eficiență economică ce-i trecea prin cap în locul glonțului pe care îl merită. Și-ar fi fixat direcția asupra trupurilor noastre rămase numai piele și os și ar fi evaluat cam cât ar putea lua pe ele, dacă convinge Curtea Constituțională să nu dea verdict negativ. Cam cât s-ar putea îmbogăți cu ele, așa cum s-au îmbogățit unii cu fierul vechi. Adică vânzând fabrici și vapoare noi, la fier vechi.
Deștepți au fost câinii, că au plecat. Dar fără ei, fără câinii aceia mulți care umpleau curțile și străzile, viața noastră e mai tristă. Ca să nu mai vorbesc de drama micilor specimene canine care au rămas, cu mare preț, pe lângă cei care am devenit cu adevărat dependenți și n-am fi putut trăi fără ei. Pentru aceștia, viața este de-a dreptul disperată. Pentru că știți cum te-aleargă un cățel când îl scoți în lesă la plimbare; știți prea bine: Se smucește mai întâi să scape de coridoarele înguste și apăsătoare ale blocului, te deranjează cu zbenguiala lui bucuroasă când tu te chinui să ții lesa și, în același timp, să deschizi ușa de la intrare, te trage nebunește când simte aerul curat de afară, se repede întinzând coarda sau târându-te, la copacul pentru care vecinii îți fac scandal că el îl spurcă, n-are răbdare să se deșerte de tot acolo și o zbughește repede către gaura din asfalt a celuilalt copac, pentru care ceilalți vecini îți fac scandal; te târăște apoi înspre alți câini vagabonzi sau ieșiți la plimbare și te întârloacă printre ăia de parcă lesa e făcută ca el să te ducă pe tine; miroase pofticios pe urmele acelora marcând și el locul cu un jet, apoi începe dansul zbenguit al dus și-ntorsului până ce se ușurează de-a binelea lăsând marca rahaților câinești pe obrazul și așa murdar al urbei, tocmai ca tu să fii bun de amendă.
Cam așa stăteau lucrurile în vremuri normale.  Dar acum totul e pustiu. Bietul cățel te aleargă străzi întregi, dacă nu cartiere, până găsește urma ușurării unui confrate. Și aia veche, cine știe de când. Cât despre a întâlni vreunul a cărui atracție să-l facă să se zbată în lesă, să te târască într-o voință imperativă, să  nu-i pese că și stăpânul aceluia suferă aceleași bruscări ca și tine, să tragă, să tragă îndârjit de tine dar să dea în același timp drăgăstos din coadă către acela, să se smulgă până la urmă nimerind direct unul cu botu-n fundul altuia și să se lingă ca nesimțiții pe părțile care ni se par cele mai urât mirositoare nouă, stăpâni jenați de extensia nemăsurată a instinctelor lor sexuale, ce stăm, oameni maturi, față-n față supuși agresivului protocol câinesc și ne zâmbim de circumstanță, ca și cum am recunoaște cu scepticism că...de, așa e lumea... Ehe, nici vorbă de așa ceva! Nu mai există așa ceva pe străzile noastre!... A dispărut această distracție, odată cu superbul neam câinesc ce o întreținea cu frenezie; iar cățelușii, rămași astăzi ca niște urme de droguri pentru stăpânii lor nevindecați, au devenit niște estropiați triști, lipsiți de asemenea plăceri.
Din pricina aceasta și străzile, lipsite de energia plimbatului în lesă sau a vagabondajului lor, sunt triste. Copacii au frunzele pleoștite înspre rădăcinile pe care nu le mai binecuvintează sărurile pompate prin ridicarea piciorului sau, la cățele, cu eleganța reverenței prin care se pleacă îndoind genunchii. Jos, trotuarele au rămas doar cu insensibilul asfalt mineral, lipsite de naturalețea rahatului câinesc; iar sus,  ziua soarele pare mai trist de când nici un câine nu se mai întinde la loc fix și nemișcat pentru a-i absorbi căldura razelor cum numai ei câinii știu; pe când noaptea, luna rămâne de metal rece fără reverberația cu care o celebrează clasicele arpegii ale urletului câinesc înspre ea. Ca să nu mai vorbim de zilele acelea de primăvară sau de toamnă când mahalalele se încingeau de exuberanța nunților câinești!... Pentru că ele au devenit cele mai triste și mai inutile pentru noi, nostalgicii altor vremuri. Totul e trist și lipsit de viața pe care, acești adevărați tovarăși ai omului o dădeau spațiului public. Ba chiar putem spune că acest spațiu public își realiza vocația socializării, mai ales, prin exemplul neadormit al modului cum își trăia neamul câinesc viața socială dedicată dintotdeauna străzilor, drumurilor, ulițelor și piețelor publice. Fără viața publică a câinilor, viața publică a omului aproape că nu mai există în adevăratul ei înțeles!... Iar asta, pentru societate înseamnă moarte prin îngustarea modului de existență. Înseamnă denaturalizarea dusă la maximum, ca și cum ai avea un oraș locuit numai de academicieni care stau cu nasu-n cărți: Nici un cântec de bețiv, nici un strigăt de mahalagioică, nici un scâncet de copil murdar, nici o scandare a suporterilor de fotbal, nici un cântec de prost îndrăgostit, nici o bătaie între țațe, nici o înjurătură de scandalagiu, nici un ciripit de femeie ușoară, nici un râgâit de neam prost!... Numai bune maniere și relații academice, ca și cum ne-am distanța fiecare ascunzându-ne în câte un prezervativ unde stăm cu nasu-n carte. Imaginați-vă o asemenea viață și apreciați dacă nu v-ați plictisi până la sinucidere, ca să vă dați seama că lipsa câinilor este întrutotul asemănătoare, nocivă și aptă a crea un sentiment de disperare în denaturarea vieții pe pământ. Străzi apăsătoare prin sobrietatea lor, garduri tăcute și răuvoitoare, în spatele cărora nu mai latră nimeni, scuaruri goale, lipsite și de culcușurile maidanezilor și de defilarea coafată a celor cu stăpân. Și oameni triști, cu atât mai triști cu cât nu mai au în cine da cu piciorul spunându-i „marș, javră!”... Zău: am văzut atâția oameni îngândurați și derutați de când nu mai umblă câinii printre picioarele lor, am văzut atâta tristețe la făptura umană, cum cred că, dintre viețuitoare, doar puricii o mai au, sărind prostește prin iarbă și ne mai găsind o blană de câine în care să se aciuiască.
Așa că nu am mai putut răbda mai mult de un an și, nici nu se împlinise bine acesta că, atunci când am aflat despre stabilizarea reformelor pe care ei le porniseră în noua țară, mi-am comandat un bilet charter dus și întors și am pornit să-l văd pe scumpul meu Leo. Pe junele și jucăușul Leo care învățase atât de repede să mă mângâie și să mă bine dispună cu giumbușlucurile lui, pe copilașul crescut de mine cu cele mai umane sentimente, care vedeam cum i se transmit și cum rămân nealterate în suflețelul lui frumos. Să-l văd pe cel care-mi umplea casa de tinerețe și de veselie, pe cățelandrul care deprinsese de la mine gândirea matură, dar își păstra și marea sinceritate a tinereții sentimentelor lui manifestate atât de neașteptat și cu o imaginație atât de diversă de a-și exprima veselia, încât te și întrebai cum de deprinsese toate acestea în destul de scurtul răstimp de când venise pe lume, deschisese ochii și se maturizase fără a-și pierde copilăroasa poftă de joacă. Am luat cursa cea mai scurtă, care traversa globul pământesc făcând un salt pe deasupra polului nord, adică făcând un unghi drept de la iarba noastră la ghețuri și, de la ghețuri la iarba lor.
4
 Iarba lor era cam rară. Și, pesemne, destul de scumpă fiindcă, după cum se știe, neamul câinesc o ronțăie ca leac pentru toate durerile stomacului și alte boli ale pofticioșilor, mâncăilor, ulceroșilor și constipaților, fiind vegetala convenabilă naturii lor de carnivori. Așa că am văzut chiar pe aeroport măsurile economice ale noului regim câinesc, avioanele fiind obligate să aterizeze aproape precum elicopterele: la loc fix, pentru a folosi o pistă mică. Restul aeroportului fusese vândut de ministrul aviației câinești, contra șpagă bună, unui dulău agresiv care-și păștea turmele pe acolo, finanțând întrecerile din Liga Sportului Național Câinesc, ce stimula îndemânarea de a lovi mingea cu botul sau cu coada, niciodată cu picioarele, fiindca ridicatul piciorului, toată lumea o știe, are altă semnificație în lumea lor.
 Altfel se părea a fi o lume frumoasă, plină de vitalitate și de entuziasm, cum fusese și la noi în primii ani de democrație, când oamenii erau mai sinceri și mai deschiși, iar discursul politic încă nu fusese contrazis prin fapta guvernărilor corupte, demascările erau mai din topor, iar cei cu gura mare chiar aveau credibilitate. Leo, sufletul drag pentru care mă aflam eu acolo, era implicat  în tot felul de acțiuni răsunătoare. A trimis o delegație impozantă ca să mă primească, în vreme ce, atunci mi-am dat seama, toate difuzoarele stațiilor de amplificare de pe aeroport intraseră, precum un marș de onor, cu acordurile de taraf al unui câtec de pahar cu accente revendicative pe care-l moștenisem de la tata cântându-l și eu la chef: „Ieftinește Doamne băutura”.  Drăguț gest din partea lui, ca și cum ar fi vrut și să mă anunțe că pregătise un chef așa cum îmi plăcea mie, și că se afla cu sufletul pe aeroport întâmpinîndu-mă, chiar dacă la ora aceea, așa cum mă asiguraseră cei trimiși să facă asta, el își rostea în piața principală, la un mare miting decizional al neamului câinesc, un important discurs programatic prin care coaliția lui, Forțele Câinești Democratice – FCD, își făceau datoria de a pune piciorul în prag rupându-se de formula populistă a unui front general cu tot felul de orientări care se-mpiedicau dând cu stîngu-n dreptul: FSA – Frontul Salvării Animale, devenit un greoi organism pe care, de fapt, puseseră mâna retrograzii și nostalgicii.
 L-am înțeles; cum să nu-i înțeleg raritatea de inteligență câinească formată de mine, exact când noi făceam același lucru încercând să-i zguduim pe cei ce voiau să acapareze puterea. Și am apreciat mai mult asemenea subtilități cu care el își suplinea lipsa de pe aeroport, urcându-mă în limuzina al cărei radio transmitea primirea mea cu acel ritm de marș de taraf având chiar și unele accente revoluționare: „Ieftinește Doamne băutura,/ Ura!.../ Că scumpirea vieții seacă gura,/ Gura!.../ Să nu-nsemne asta picătura,/ Tura!... / Ca să-i dăm pe cârciumari de-a dura!/ Dura!...” ... Cântecul îmi amintea de tradiția revoluționară a familiei mele, dar imi și demonstra că Leo și-o însușise perfect. Mai ales că, în rulajul mașinii cu escortă de ciobănești germani motocicliști, întâlneam de-a lungul autostrăzii panouri și bannere, dintre care multe aveau chiar chipul lui: Un chip de tribun înflăcărat. Care chip, la un moment dat se completă chiar și cu glasul. Pentru că, părăsind aeroportul, ne îndepărtam de undele radio care transmiteau acolo și intram sub altele care aduceau glasul lui de dincolo, din piața centrală a orașului de care ne apropiam. Glas de tribun sigur pe el și pe încrederea celor cărora li se adresează. L-am ascultat tot drumul, descifrând cu satisfacție în retorica lui câinească structurile logice învățate din discursul meu omenesc și l-am găsit chiar mai sincer, mai dedicat decât mine. Iar, când micul nostru alai a intrat în piața unde avea loc marea întrunire, vorbitorul s-a oprit, a coborât din balconul cu microfoane și steaguri, a făcut doar un semn și mulțimea s-a retras într-o parte și-ntr-alta ca valurile mării în fața toiagului lui Moise, lăsând loc liber pentru emoționanta noastră îmbrățișare. Leo mi-a sărit la piept lingându-mi obrazul și ochii cu acea înfrigurată atenție a manevrării botului său duios, apoi a coborât elegant din brațele mele și m-a condus cu protocolară voioșie în mijlocul personalităților de la balcon, care mă întâmpinau cu entuziaste bătăi din coadă. Și a rostit către mulțimea care se adunase la loc în masa ei compactă:
-A urcat aici, alaturându-ni-se în acest balcon  al universității noastre, o personalitate deosebită. E omul care, nu numai că i-a ajutat pe bunicul și pe tata să agite opinia publică internațională pentru acest teritoriu, dar  m-a crescut și pe mine iar, direct sau indirect, v-a crescut pe mulți dintre voi când erați încă dincolo! El este cel ale cărui idei ne-au îmbărbătat când frații noștri sufereau aici dictatura compromisului câinesc pe care, venind și noi, acum patru luni am reușit s-o dăm jos și să instaurăm regimul cu adevărat democratic. Iar, dacă în acest răstimp, unii s-au dovedit a trăda acest ideal și a încerca să ne tragă înapoi, în fața lui, în fața acestui om eu rostesc angajamentul nostru că nu vom lăsa să se întâmple așa ceva. De asta ne aflăm adunați aici; și nu vom pleca de aici până nu vom izbândi! Țineți minte: Pichetăm piața în fiecare zi, iar săptămână de săptămână ne întrunim aici în marile noastre mitinguri, până când îi alungăm!
La gestul lui dramatic, întreaga mulțime de câini care umpleau piața și se tot adunau pe străzile ce veneau înspre ea, au început să cânte în cor „Noi de-aicea nu plecăm,/ Nu plecăm acasă...”   cu aceeași convingere cu care cântam și noi cândva, înainte de a ajunge la dezamăgirile ulterioare. O convingere atât de fermă încât m-a emoționat până la lacrimi, făcându-mă să cânt și eu fără să mi le șterg. Apoi, l-am îmbrățișat în fața mulțimii pe dragul meu Leo și am strigat ridicându-i laba ca la rezultatele de box:
-Garantez pentru el și vă felicit că v-ați ales un asemenea lider!... Este un suflet sincer care nu poate fi corupt!... Nu m-a trădat niciodată și a refuzat întotdeauna să mănânce din altă mână, oricât de bogată momeală i se punea în față. Nimeni nu a reușit până acuma nici să-l corupă, nici să-i înșele vigilența iar, din câte știu eu prea bine, acestea fiind marile valori ale neamului câinesc, de un asemenea câine cu C mare aveți nevoie ca să vă guverneze. El e cel care se va gândi întotdeauna la interesul vostru și vi-l va apăra. Prin el veți scăpa de câinii aceia câinoși care profită de puterea pe care le-ați dat-o ca să vă smulgă osul din gură; prin el veți scăpa de căpușele care vă sug și de jigodiile care vă aduc jigodia de la alte neamuri; el e câinele care va ține cu colții de demnitatea canină; el e cel care-i va alunga sau îi va supune legilor transformării morale pe cei cărora le curg balele după ciolanul vostru sau după cățelele voastre. El vă va garanta siguranța unui trai modern, lipsit de asemenea pericole!
Arătându-li-l de acolo, din balconul universității lor, mulțimea adunată a izbucnit în urale mai puternice decât pe vremea când, la noi, piața asemănătoare se chema „Tian-An-Men-doi”. Iar el a fost emoționat și a rostit cele mai sincere declarații, terminând cu:
-... Iar acum, că dragul meu stăpân de dincolo este aici cu noi, vă repet, ca să vă confirme și el, că este o calomnie ordinară din partea rivalilor noștri, când spun despre noi că suntem niște refugiați care am venit aici numai pentru că acolo eram amenințați cu eutanasierea. Erau unii dintre noi, iar asta nu este nici o rușine. Dar eu și mulți alții aveam o situație foarte bună; stăpânul meu era un om plin de autoritate, ca și stăpânii multor altora, așa că nimeni nu s-ar fi atins de noi și traiul ne-ar fi fost mult mai bun decât aici!... Dacă am venit, am venit ca să îndeplinim idealul de a ne proclama statul nostru independent și să luptăm alături de voi, renunțând la tot pentru asta! Restul, nu este decât calomnia celor care vor să ne alunge furându-vă votul în continuare!... Nu le dați crezare; câini de toate rasele, uniți-vă ca să triumfăm!...
Înțelegând astfel mai bine situația, i-am spus după încheierea mitingului, pe când ne îndreptam la banchetul în onoarea mea:
-Va să zică au început și la voi răfuielile, ciolăneala, încâinoșirea, ca la oameni...
- Dacă asta am învățat de la voi! – îmi răspunse el dezarmant, argumentând: Chiar dacă ne mârâiam și ne băteam între noi, dincolo fiecare am avut stăpâni la care țineam și fiecare am deprins năravurile lor. E foarte greu să ne depărtăm de asta și să instaurăm o nouă morală, strict câinească, lipsită de orice influență proastă de la oameni... Foarte greu!
Dar n-am mai continuat să comentăm aceste tare grave, fiindcă ajunsesem la marele stabiliment „Royal Canin Palace Hotels” unde un taraf în port popular de lațe câinești întrețesute cu arnici și ornamente sub forma de scaeți, cum au câinii de țară, ne primea cu aceleași acorduri și mai frumos cântate din „Ieftinește Doamne băutura”, care se dovedea a fi în mod deliberat marșul întâmpinării mele sentimentale. Ceea ce m-a topit de tot și am început să cânt împreună cu Leo, cum făceam și acasă când mă chercheleam și-mi aminteam de tata, Dumnezeu să-l ierte, care, poate chiar făcuse el cântecul ăsta, care are și of, și umor, dar și un oarecare zvâc revoluționar: ”Să nu-n semne asta picătura / Ca să-i dăm pe cârciumari de-a dura!”... Fiindcă, desigur, cârciumarii erau numai o metaforă pentru toți speculanții și afaceriștii care scumpesc viața oamenilor. Ca și bețivii, care sunt tot o metaforă pentru toți cei care suferă de pe urma scumpirilor: „ Ieftinește, Doamne băutura! / Ura!...”... Cântam toți cu avânt revoluționar, de răsunau etajele și terasele de la Royal Canin Palace Hotels, iar confrații mei canini chiar puneau accente de răscoală pe unele silabe, fapt pentru care a trebuit să-i temperez și să le amintesc ultimul distih pe care tata îl compusese ca apel pacifist: „Ieftineste Doamne băutura/Ura!.../ Si alungă dintre oameni ura/ Ura!...”...
Nu eram, însă, înțeles; ambițul lor revoluționar era prea mare. Și, cum trăsesem ceva mai mult dintr-o specialitate locală numită „Dog Brandy”, am început să insist, să le explic și să subliniez:
-Măi băieți, n-o luați așa, răzbunător; finalul cântecului este „Și alungă dintre oameni ura”, ce dracu?!...
Ei au rămas însă sceptici. Ba, chiar, au ripostat:
-Dintre oameni, posibil; dar noi suntem câini!
A trebuit să intervină Leo și să-i pună la punct pe bețivanii cu care mă încontram:
-Bă, javrelor simpatice, ascultați ce spune stăpânul meu; doar se știe prea bine că oamenii sunt mai câini decât noi!

5
Am avut apoi o săptămână minunată care-mi amintea de traiul nostru tihnit de acasă, când Leo se ținea toată ziua după mine, se zbenguia la comenzile mele, sărea , alerga mingea, mi-o aducea, mi-o fura, ne tăvăleam amândoi după ea și ne bucuram unul pe altul transmițându-ne reciproc energii pozitive care ne făceau mereu mai buni și mai veseli. De data asta, mă țineam eu după el, când nu-l deranjam în ocupațiile pe care le avea; pentru că, atunci când îmi dădeam seama că el era gata să-și neglijeze ocupațiile la înalt nivel statal și mare importanță socială de dragul meu, mă retrăgeam , dar el protesta sentimental:
- Păi ce, tu nu erai, tot așa, om cu înalte funcții acolo, dar găseai întotdeauna timp să te joci cu mine și chiar să mă plimbi?!
- Ei, eram!... A fost o vreme când eram; când credeam că pot face ceva; dar m-au dezamăgit ăia din jur. În vreme ce tu nu m-ai dezamăgit nici o dată, așa că meritai toată atenția.
- Și tu la fel: Nu m-ai dezamăgit nici o dată, așa că meriți toată atenția. Și nu o mai face pe modestul că, și acum, ești ditamai senatorul!
- Pănă la sfîrșitul legislaturii. Atăt. Nu mai candidez.
Iar el era atât de cumescade, că nu mă întreba nici „de ce”, nici altceva. Trecea discret peste asta fiindcă ținea la mine atât de mult încât nu voia să mă amărască, nu voia să-mi râcâie rana cu vreo întrebare. Trecea discret la alt subiect schimbând vorba:
-Când îmi faci o baie?... Ah, ce băiță bună îmi făceai tu, și cum mă alintai ca să nu schelălăi când dădeai drumul la duș!... Și ce drăgăstos mă uscai cu phoenul!...
- Dar ce, aicea n-aveți băi?
- Avem, dar câinii nu pot fi băieși buni fiindcă, dacă te freacă cu labele din față îi apucă strechea cățelărimii și le vine să te-ncalece.
- Exact. E instinctul; uite că până acuma nu m-am gâdit la asta. Crdeam că, așa cum ați învățat toate meseriile pe care le facem și noi...
- Unele, nu. Avem un institut de studii psihologice care a demonstrat că unele nu, așa că a trebuit să modificăm puțin ți legislația muncii pe care o luasem de la voi.
- Și ce-ați făcut?
- Am făcut o lege prin care, pentru meseriile incompatibile cu instinctele noastre, putem lăsa să imigreze forță de muncă umană.
- Dar știam că, pentru voi, ăsta e un risc. Vin oameni care vă convin?
- Vin. Vin și unii puși pe treabă; mai ales dacă cei serioși dintre noi, cheamă oameni pe care i-au cunoscut serioși și garantează pentru ei. Dar riscul există: vin mai ales ăia leneșii, care nu sunt în stare să facă ceva în țară la ei. Găsesc trei câini pe care i-au cunoscut acolo, sau i-au învățat chiar ei să fie corupți și, contra șpagă, ăia le dau trei referințe bune prin care, în baza legii despre care ți-am vorbit, biroul de imigrări e obligat să-i primească. Nu e bună legea. Eu am propus o serie de modificări dar mi-au sărit în cap că fac ură de rasă, când eu nu vreau decât să apăr valorile câinești. Pentru că oamenii ăia sunt niște bețivi, derbedei, leneși care de-abia așteaptă să primească cetățenie de câine ca să cerșească ajutor social. Avem niște cămine, un fel de lagăre libere care lor le convin, și-i ducem acolo plătind noi, contribuabilii, ca să nu se spună că nu respectăm legea drepturilor animalelor. Fiindcă ei așa se înscriu aici, ca să capete cetățenie: „animale de etnie humanoidă”. Am să te duc să-i vezi, dacă vrei; dar o să-ți consolidezi o și mai proastă impresie despre neamul tău... Așa că, lasă, nu te mai gândi la timpul meu, la activitățile mele politice; știi prea bine că, oricât te-ai dărui, au și ele aspecte care nu-mi fac plăcere. Fă-mi mai bine o baie cum numai tu știi să-mi faci!... Numai tu știi să mă alinți sub duș iubindu-mă, dar altfel: Duios și nu cu dorința de a sări pe mine ca să mă-ncaleci, care se trezește în mintea fiecărui câine prost!...
Am găsit, totuși, un pretext ca să-l fac să nu-și neglijeze importantele îndeletniciri. I-am spus  că vreau să stau câteva ore pe zi la soare, lucru pe care orice câine înfrigurat îl înțelege prea bine. Astfel, stăteam întins nemișcat la soare ca să acumulez căldura care nu era prea multă în părțile acelea, cum stau ei la noi, pe câte-un acoperiș scund, sau pe capacul de la câte o gură de beci; și-mi dădeam seama de unde provenea înțelepciunea neamului lor: Pentru că, astfel, în nemișcarea făcută să cuprindă și să nu mai lase să plece din trupul tău orice foton coborât prin razele de soare dacă știi să nu le clatini nici un pic, te supui unui exercițiu asemănător cu yoga sau poate chiar superior acestuia, savanții neamului câinesc făcând îndelungi studii asupra lui și perfecționându-l cu superioritate față de misterele hinduse din lumea oamenilor, aici ne mai fiind vorba doar de aerul respirat, ci și de efectele energetice ale luminii pe care o atragi spre tine din propagarea ei în univers.
În lumea noastră, îi lăsăm pe câini să facă asta, considerându-l doar un nărav și nu o mare înțelepciune a încărcării organismului cu energie luminiscentă și energie calorică, așa cum, la modul inconștient, noi facem numai pe plajă; și atunci, mai mult de dragul bălăcelii în apă decât din înțelepciunea încărcării trupului cu energiile fotonice ale diverselor raze, purtătoare a diverselor valori ale spectrului solar care nu constau numai în culoare, așa cum le denumim noi. Acolo, în Republica Câinilor Liberi, prima mare cercetare științifică lansată pe plan național a fost asupra efectelor unor asemenea exerciții și a sistematizării tradiției lor canine într-un sistem modern de sănătate colectivă, de combatere a multor boli, dar și de reducere a multor cheltuieli ale traiului; un sistem care va intra, sunt sigur, în patrimoniul mondial drept contribuție a savanților tânărului stat. O simt asta pe mușchii și oasele mele betegite sau îmbătrânite, care s-au întors de acolo ca noi. Pentru că, eram fericit să fiu alături de Leo tot timpul, dar îmi dădeam seama că s-ar fi putut să-l deranjez în multele îndatoriri pe care le avea, cu toate că el nega:
-Se poate, stăpâne?! Cum o să mă deranjezi?... Cu dumneata sunt același ca dincolo!
Până la urmă, tocmai ca să-l eliberez de o asemenea îndatorire, i-am spus:
-Da, dar dincolo, îți amintești cum așteptai și mă rugai să-ți pun lesa ca să ieșim la plimbare?
- Și ce-i cu asta?
- Păi aici alergi atât de mult cu treburile tale, ai de-a face și te freci în permanență  cu cosangvinii tăi, că nu mai ai nevoie de plimbarea în lesă.
- Tot n-am înțeles și tot îți stau la dispoziție mereu - a spus dragul de el.
- Atunci facem așa: Timpul în care acolo ne plimbam împreună, aici îl folosim separat. Eu rămân acasă, mă uit la televizor ca să mă informez despre realitățile țării voastre și fac tratamentul de raze cu soare.
Doar așa l-am convins. Pentru că, trebuie să spun, la ei, în urma unor studii serioase privind valorificarea tradiției canine în viața modernă, fiecare locuință are un spațiu ca o mică terasă care  înlocuiește improvizațiile câinești din alte părți unde cei mai leneși se întind direct în praful bătăturilor iar unii mai inventivi identifică anumite locuri precum acoperișurile cotețelor, șurelor sau capacele de tablă de la gurile de beci. Construită cu ondulații ergonomice în care să te poți și întinde lenevos, să poți sta și chircit, încovrigat cu nasul în fund, dintr-un metal care atrage razele, dar nu se încinge prea tare cum te prăjește vara tabla acoperișurilor, această terasă este în locuința câinească precum livingul la noi și oferă poziții mai comode decât orice sofa, divan ori recamier. Așa că și el a înțeles plăcerea mea de a rămâne acolo, și eu am fost bucuros să capăt energie fără să-l deranjez. Dar seara, seara când el venea obosit și găsea masa pregătită, așa cum i-o pregăteam întotdeauna de când l-am înfiat, amestecând grăunțele câinești pe care le-au inventat producătorii de alimente  moderne cu sosuri și zgârciuri proaspete rămase de la mâncarea mea, eram amândoi în culmea fericirii. Iar el, ditamai personajul important în treburile de stat ale republicii care primea recunoașterea guvernelor lumii, se zbenguia cu mine de tot dragul, făcea sluj și sărea coarda ca-n copilărie, îmi provoca comenzi la care răspundea cu imaginație și se copilărea cât putea, fără a se sinchisi că era acum un important personaj guvernamental...  Până adormea ca un cățeluș cuminte la picioarele mele, acolo unde îi fusese locul întotdeauna. Mare fericire am trăit astfel amândoi timp de câteva zile, în vreme ce el mi-a pregătit excursia prin întreaga țară, având grijă să aranjeze câte o întrunire pentru treburile lui în fiecare loc în care voia să mă ducă spre a mă convinge de progresele societății câinești.
Așa, ducându-mă în medii intelectuale în care contribuțiile mele socio-filosofice asupra democrației erau cât de cât cunoscute, am pututu purta discuții interesante cu niște câini pe care, poate că, în țară, n-aș fi pus prea mare preț. Dar am văzut și marele avânt comercial pe care-l căpătaseră universitățile la ei, ca și la noi ceva mai înainte: Fiecare câine cu ceva dresură făcea o universitate unde cățeii se înscriau nu atât ca să învețe, cât ca să capete diplome cu care să pretindă servicii de la guvernul democrat, confundând democrația cu statul paternalist de altă dată în care toți aveau o leafă pe principiul „tu te faci a munci, ei se fac a te plăti”... Tot așa, coborând de la nivelul universitar la problemele producției lăsate pe mâna unora cu asemenea diplome, am văzut cum încercau din greu să refacă industriile: industria alimentară celebră altă dată prin principiul „câinele la măcelărie”; industria lemnului pentru care se plantaseră mari întinsuri cu lemn câinesc; industria pielăriei, pentru aprovizionarea căreia, spre deosebire de oameni, ei aveau obiceiul să jupoaie alte animale; industria construcțiilor dezvoltată din tradiția câinilor de casă, industria minieră, dezvoltată de terierii scurmători și multe alte industrii pe care niște câini nerozi sau escroci, chiar dacă aveau diplome de la universitățile despre care am vorbit, o distruseseră imediat după revoluție vânzând utilajele la fier vechi și băgând banii în tot felul de afaceri dubioase; și am văzut cum, în alte părți, bogățiile subsolului care ar fi trebuit să folosească dezvoltării neamului câinesc erau vândute străinilor pe prețuri mici, în spatele cărora se ascundeau șpăgi mari. Așa am făcut cunoștință cu averile nemăsurate ale unui dulău râios, fost râios, adică, îmbogățit în perioada de criză fiindcă a cumpărat tot praful de purici care costa o nimică toată, a creat criză și scărpinici pentru tot neamul, apoi a făcut ambalaje mici, mici de tot pe care le-a vândut cu prețuri exorbitante câinilor înnebuniți de mâncărime; și pe un altul care, tot atunci, a acaparat toate maidanele în care sălășluiau câinii vagabonzi și a făcut rezidențe devenind regele imobiliarelor; ca să nu mai vorbim de „dulăii locali”, acei câini care, când s-au văzut aleși în fruntea administrației locale, au furat cât au putut până ce au devenit și cei mai bogați oameni din zonă, exercitându-și influența și pe plan politic și pe plan financiar; ba, am trecut chiar și pe la mormântul unuia care s-a sinucis când, pentru asemenea motive oamenii nu l-au mai ales, murind sincer convins că toată lumea ar fi trebuit să-l iubească. La mormântul lui, care era un fel de mausoleu, trona statuia pentru care câinii l-au huiduit când a vrut să și-o pună în mijlocul orașului, atunci începând el înnebunirea care l-a dus la sinucidere, spunând că populația câinească e nerecunoscătoare față de petrecerile cu lapte dulce și oscioare pe care el le dădea în campania electorală.
- Nu te mira, stăpâne – mă admonesta Leo – fiindcă și la voi e la fel, noi fiind contaminați cu năravurile voastre; dar eu sufăr, fiindcă am venit aici cinstit, cum m-ai învățat tu, ca să lupt pentru un ideal, nu pentru îmbogățirea acelor câini care se dovedesc a fi porci!
Iar eu n-aveam răspuns la așa ceva; nu puteam decât să-i dau dreptate de vreme ce, la mine acasă și eu sufeream din aceleași motive. Ba chiar mai mult: Sufeream din pricin a acelor oameni care se dovedeau a fi porci de câini!
Ce fel de personaj politic era Leo și cum era el perceput în lumea câinească, mi-am dat seama la o petrecere nu prea fastuoasă, dar făcută din toată inima într-o localitate unde se vedea că bietele animale nu câștigă cine știe ce, dar au o viață obștească frumoasă și sănătoasă.
- Noi am auzit de dumneavoastră și vă suntem recunoscători – mi-a spus câinele-primar, un fel de senior sărac și principial căruia alegătorii îi apreciau simțul echității – Vă suntem recunoscători că l-ați educat pe Leo atât de frumos și l-ați învățat ce înseamnă idealurile filosofiei politice. În lumea noastră în care s-au adunat atât de mulți câini-politicieni de conjunctură, puși numai pe căpătuială și gata să dea libertatea pe un ciolan, dacă n-ar fi apărut unul ca Leo, încrezător în niște adevărate idealuri politice, nu știu ce ne-am fi făcut!... El ne-a revigorat lupta cinstită, care aprope că dispăruse... Mă înțelegeți de ce vă suntem recunoscători!...
M-a impresionat foarte mult aprecierea acestui mod ideal de a face politică, al cărui steag îl fluturasem și eu cândva, până să ajung la dezamăgiri, până să cedez. Până să mă blazez. Mai bine zis...  Și, în fața tuturor acelor câini cinstiți din localitatea săracă, nu numai că l-am lăudat pe Leo pentru demnitatea comportamentului său de politician onest, adevărat lider democratc așa cum au nevoie toate popoarele, dar mi-am arătat încântarea, foarte sincera mea încântare că acolo, acea republică în curs de consolidare avea cetățeni canini atât de curați în materie de simțire democratică și care știau să aprecieze adevăratul fior politic ce îndemna spre construcție statală autentică, demascând încălecarea puterii în scopuri egoiste și corupte. Am făcut, cred, elogiul acelei simțiri comune, specifică democrației, care leagă prin aspirații nobile, ca și prin cele ignobile,  alesul de alegătorii săi. Apoi am dezvoltat ideea care mă preocupa mult și în țară, pe măsură ce vedeam cursul rău al evoluției lucrurilor: Că vina trădării democrației nu poate fi pusă în întregime pe umerii celor aleși, chiar dacă aceștia sunt trădătorii principali, ci și pe ai alegătorilor. Cu toate că ei pot fi înșelați prin declarații fățarnice și promisiuni demagogice care țin de caracterul nefast al celor care se zbat să pună mâna pe conducere, există și partea de vină a alegătorilor care votează cu cine nu trebuie, conducând la axioma: Alegătorii sunt direct responsabili, meritându-și aleșii; cu cât sunt mai nevolnici alegătorii, cu atât și aleșii. De asta omenirea, acum lărgită și cu alte apropiate specii din lumea viețuitoare, are nevoie de emancipare. Emanciparea e un lucru care vine mai rar, dar își pune amprenta asupra unei populații prin ridicarea gradului ei de cultură și de înțelegere a valorilor. De asta, fiecare câine ajuns la vârsta votului, care, față de oameni, este de șapte ori mai mică, trebuie să cunoască bine democrația. Nu mult, dar în câteva lucruri esențiale, așa cum au ajuns să cunoască și cei mai simpli oameni din națiunile vestice civilizate ale omenirii și, care, prin fermitatea lor pe câteva valori pe care le cunosc bine, nu mai lasă loc de trecere demagogiei, sau o demască foarte repede... Așa trebuie să fim toți!...
Au fost nu numai aplauze ci, de-a dreptul urale. Toată acea localitate mică, plină de câini cinstiți care aveau încredere în primarul lor, acel câine-senior sărac și principial, devotat spiritului echității, auzise prin difuzoare discursul meu înflăcărat de faptul că îi vedeam cum apreciau calitățile de politician ale lui Leo; și, tocmai de asta, mă apreciau la rându-mi. Primarul câine-senior a fost emoționat și a propus votarea pe loc a desemnării mele ca cetățean de onoare al urbei lor. Leo, a fost și el emoționat și le-a spus acelor câini simpli dar cinstiți în aspirațiile lor, că fusese cu mine prin tot felul de universități unde am vorbit câinilor-profesori și câinilor-studenți, dar mai frumoasă prelegere, mai lucidă și mai concentrată-n definiția ei, decât cea de acolo, el n-a auzit. La care, mutatis-mutandis, și eu am spus că fiecare ascultător își merită prelegerea pe care i-o dăruiești, fiindcă el, ascultătorul, este cel care îți stimulează imaginația oratorică.
A fost un regal pentru care, păstrând încărcătura emoției, Leo mi-a mulțumit încă o dată, când am rămas singuri, la hotel. S-a ghemuit la picioarele mele ca atunci când era copilaș, mi-a mulțumit și mi le-a lins cu multă dragoste, spunându-mi că l-am îmbărbătat în lupta sa. Iar eu, ne putând să nu fiu sincer cu el, i-am spus că era singurul loc unde se putea petrece așa ceva.
Da: Singurul loc. Adică, în altă parte, nici la noi și, pesemne, nici la ei, nu mai întâlnești asemenea sinceritate de simțire democratică. Mentalitatea s-a schimbat. Din păcate în rău. Aspirațiile frumoase se deteriorează pe măsura pervertirii sufletului de către civilizația de consum și obsesiile ei de-a avea bani cu orice preț, de a nu mai ține seama de morală, de a fi mai hrăpăreț, mai nesincer mai demagog, mai egoist. Această  schimbare de mentalitate schimbă și structurile: guvernele democratice lunecoase caută pârghii de susținere autocratică; statele  democrate greu administrabile devin state polițiste, tocmai în numele apărării drepturilor democratice; politicienii nu se mai sfiesc să facă promisiuni false, ba chiar dezvoltă teorii despre procentul minim necesar de realizare a acestora; tribunii populari sunt numai niște actori de fațadă, în spatele lor acționând staffuri intime, servicii secrete și interesele unor misterioase grupuri financiare; nimeni nu se mai sfiește să recunoască politica drept o miciună necesară, ascuzând întotdeauna altfel de intenții decât cele declarate.
- De asta ești trist, de asta pari mai îngândurat decât altă dată, nu-i așa? – mi-a spus el dovedind că l-a șocat și a meditat la asta, pe când eu credeam că adormise. 
- Bine-nțeles!... Ce plăcere mai poți avea în lupta parlamentară,  când te înfrunți cu unul care, fără să-i pese de alegători, și-a cumpărat locul de la partidul devenit  o negustorie de locuri parlamentare și guvernamentale sau, mai rău: în locul unei mișcări doctrinare, o instituție prin care se vând dinainte avantajele furturilor din bugetul statului?!
- Ai rămas cam singur printre parlamentarii de tradiție.
- Singur?... Cred că unicul!
- De asta nu mai vrei să candidezi? 
- Ce rost ar mai avea?!
- Dar nu te-apucă indignarea de a spune că ei trebuie schimbați, nu tu?
- Și, dacă m-apucă, ce realizez?... Ei sunt mai mulți; sunt prea mulți. Prin logică, înseamnă că ei sunt reprezentativi. O societate coruptă are reprezentanți corupți. Vezi: Așa se pune problema! Ei reprezintă o categorie existentă: A imoralilor superficial formați. Pot eu să-i reprezint pe aceștia? Nu pot!... Și, atunci, ce rost are să mă încăpățânez să candidez?!
- Dar ai fost un adevărat simbol pentru ei.
- Am fost. Într-o etapă care, la noi, nu a mai reușit să se mențină. Acum ești tu aici; profită de ocazie câtă vreme ești pe valul cu elemente cinstite, ca să le impui. Dacă le lași să cadă în partea cealaltă a crestei, se spulberă ca spuma și se-amestecă; se pierde acoperită de mâl, de mâzgă, de toată murdăria pe care o ridică reversul valului. Hai, noapte bună; soarta ta e încă în ascensiune!... Întâlnirea cu  câinii ăștia de azi, m-a remontat.
- Noapte bună - mi-a spus el pe gânduri.
Și nu m-a mai mângâiat lingându-mă, ci l-am auzit cum se lingea pe sine, în bine cunoscutul obicei al câinilor ăstora care îmi sunt atât de dragi. Iar, după ce-a adormit, l-am auzit cum ofta în somn, mârâind ca-ntr-o frământare.
6
A doua zi am ajuns la marea așezare din câmpie unde era primar un câine care se manifesta tot timpul în diverse feluri de a-și demonstra personalitatea activă, lătra mult și se uita chiorâș la tine dându-ți sfaturi. Era unul dintre aceia care făceau mult caz de prietenia câinelui cu omul, chiar dacă se spunea că e agent străin, al unor state omenești, unde ar avea conturi depuse, iar alții că, de fapt, el îi exploata pe oameni, storcând de la ei tot ce mai putea aduce beneficii și că, în acest sens, era chiar proprietarul unor întreprinderi de prelucrare. Fapt este că, atunci când li s-a cedat teritoriul, păstrase în jurul lui mulți oameni dintre acei pierde-vară  care nu se-ncumetau să se ducă-n altă parte și să-nceapă a întreprinde ceva activ, pe terenurile  bune pe care guvernele lumii umane le păstraseră pentru ei, ci preferau să lenevească aici, la mila câinilor și supunându-se legilor lor. Ba chiar făcuse, împreună cu o celebră vedetă de la un mare canal de televiziune al animalelor, care jucase și prin filme fiind nurlie la tinerețe și frângând inimile a sute și sute de dulăi, un fel de asociație de protecție a oamenilor, pe care un anume curent social îi considera o specie în degradare, neajutorată, care trebuia ocrotită în efortul ei de supraviețuire de către celelalte animale ce se puteau dezvolta robust datorită forțelor lor energetice nealterate și nediminuate de excesele prostești prin care, în decursul timpului, omul s-a tot deteriorat atât fizicește cât, mai ales, moralicește.
Peste tot în acel oraș erau afișe care-i îndemnau pe câini să iubească oamenii și să-i ocrotească, mai ales să nu-i muște când aceia, din prostie numai, nu din vreun sentiment sau resentiment real, se repezeau să dea cu piciorul, cum dau ei de mii de ani în burta câinelui. Să-i izoleze, cel mult, anunțând conducerea rezervației unde erau duși cei mai agresivi, care n-aveau ce căuta pe străzi, așa cum stăteau adunați în piețe sau pe la colțuri, lenevind la soare și așteptând ca ei, câinii, să le arunce câte un bidon de plastic cu băutură. Pentru că aceia, oamenii care rămăseseră de izbeliște în țara câinilor, erau mai toți niște bețivani care umblau în haită și cântau; iar noaptea, când bieților câini le era lumea mai dragă dormind lângă cățelele și puișorii lor, făceau scandal pe străzi încăierându-se.
Dar, cum se știe prea bine că neamul câinesc e foarte omenos, foarte credincios și foarte devotat oamenilor care i-au acceptat, i-au adăpostit, hrănit și îngrijit vreme de douăsprezece mii de ani, iar acum, iată, în semn de înțelegere întru egalitate, le-au dat și teritoriu, din teritoriul lor, ca să-și facă propriul stat, acel câine nesincer care se uită chiorâș la oricine - ba, mai mult: se spune despre el că, de nesincer ce e, în tinerețe chiar și-a mușcat stăpânul - a găsit culoar politic pe linia asta a protecției oamenilor și a făcut carieră în partidul care și-a pus în program așa ceva. Peste tot în oraș sunt postere mari cu afișul său electoral pupându-se-n bot cu un vagabond al străzii de natură umană, deasupra lozincii: „Politica noastră este cea a respectului pentru oamenii care ne-au făcut asemenea lor”, lozincă prin care și-a făcut un partid concurându-i pe cei de la putere. Deocamdată câștigase în orașul acela, dar se spunea că are șanse. Așa că intrase în tartative cu Leo ca să facă o alianță, cu toate că, teoretic, acesta afirma - chiar rugându-mă și pe mine să nu mă supăr, pentru că eu îl învățasem să fie cinstit și pragmatic – că, în etapa de față, câinii trebuie mai degrabă să se debaraseze de josniciile și furăciunea învățate de la om, iar faptul că aceia i-au făcut asemenea lor, nu e o mândrie, ci o rușine pentru neamul câinesc, dacă vrea să mai păstreze pe lumea asta valorile cinstei și ale respectului între persoane; valori pe care omul le transformase în hoții banditești directe, sau ascunse în inginerii financiare dubioase, precum și în corupția generalizată care nu mai are nici un respect pentru bunul public sau pentru drepturile altuia.
Eu l-am liniștit pe Leo spunându-i că nu mă supără analiza lui realistă, de vreme ce și eu sunt dezamăgit de panta infectă pe care lunecă omenirea, așa că accept ideea lui de a-i salva moral măcar pe câini. Ceea ce, pentru viitor, ar putea chiar însemna salvarea moralei într-o lume în care, omul devenind tot mai decrepit, câinii ar avea ceva de spus. Dar, ca moment de conjuctură, înțeleg că nici o alianță nu-i strică în măsura în care nu se pune problema decât a unor deosebiri teoretice.
-Îți amintești, când eu eram mic, iar tu ai bătut un câine fiindcă mințise? – m-a întrebat Leo cu modul său atent și drăgăstos cu care mi se adresa.
-Da; și ce-i cu asta. Ăla era un micinos. Mințea îngrozitor iar eu, care fac alergie la minciună, nu m-am mai controlat și l-am lovit.
- Merita, așa că foarte bine ai făcut. Dar îți amintești ce i-ai strigat?
- Păi, ceva despre minciună; teoria mea cu lunecarea în rău tot mai rapidă pentru politicieni: De la minciună la furt, de la furt la crimă, de la crimă la dezastre omenești...
- I-ai strigat, chiar cu ură aș putea spune: „Tu nu ești om, ca să minți; tu ești câine și ai mai putea rămâne cinstit”!
- Da, da; îmi amintesc; vă iubeam pe voi și-mi pusesem multe speranțe în voi pe măsură ce lupta mea printre oameni mă dezamăgea.
- Știu; am simțit aceasta de atunci și, fiindcă te iubeam așa de mult, mi-am promis să nu te dezamăgesc.
- Ești un suflet mare, Leo; un adevărat fiu și un adevărat discipol! – i-am spus eu emoționat, iar el mi-a mărturisit:
-  Vezi, de asta ezit și la alianța pe care primarul de aici mi-o propune. Mi-ar prinde bine. Lupta împotriva dulăilor cu cozi tăiate care sunt la putere e grea. Celui care a ajuns președinte, toată lumea îi spune cu dispreț „ciocoiul”, dar multora le este încă teamă să i se împotrivească; dispune de multe resurse, de multă putere.  
- Păi, atunci, ce te deranjează că ăsta îi trage cu „prietenia canino-umană”?... În țara noastră am avut pritenii mai rele băgate pe gât: „prietenia româno-sovietică”, sau prietenia cu niște popoare perfide , care te mint în față sau stau cu șișul gata pregătit. Sunt momente de conjuctură; tu te aliezi cu el acuma fiindcă e împotriva celor de la putere, nu fiindcă îi iubește atât de mult pe oameni.
- Dar, nici măcar nu-i iubește! O face din demagogie, și nu pentru că ar crede într-o asemenea idee. Punându-se în fruntea unor asemenea măsuri umanitariste ale câinilor, el a venit cu diverse legi de ocrotire care speculau sentimentele loiale ale neamului nostru, a devenit popular și a câștigat voturi ca politician al deschiderilor democratice, împotriva vechilor câini rasiști, care spuneau că omul trebuie ținut în lanț, cum a fost ținut și câinele de către el. Dar astea nu sunt nici măcar ideile lui, ci ale unui câine foarte înțelept care a condus partidul lor mai înainte  și pe care el l-a lucrat, l-a compromis și l-a înlocuit.
-Zău? E atât de abil în chestii din astea?
- Oho!... A acționat întâi în partid, venind c-o garnitură mai tânără și mai rapace de politicieni carieriști și cățele ambițioase, apoi câștigând voturile populației și devenind primar general. Contribuția lui la aceste idei e una singură care, de fapt, nici n-a prins: El a vrut să-i pună pe oameni la muncă, așa, ca să-i facă  să creeze produs intern brut și să ajungă la venituri mai mari. Și, atunci, imitându-i pe americanii cărora le făcea curte, a spus că, în țara asta, stăpânii mai vechi fiind oamenii, ei trebuie să beneficieze de scutirea de impozite, ca să se poată simți acasă la ei și să nu plece.
- Și a prins o asemenea idee?
-Eh!... Fiind o idee artificială și din import, a creat senzație numai teoretic, făcându-l să se afișeze ca un bărbat de stat cu viziune progresistă și să rostească niște discursuri demagogice despre drepturi, când el de fapt, voia obligații pentru oameni: Obligația de a munci, ceea ce ei se dezvățaseră de mai multă vreme. Pentru că, nici scutiți total de impozite, ei n-au renunțat la a sta cu burta la soare și a se mulțumi cu pensii sociale și cu ajutoare pentru copii, cum se învățaseră șmecherindu-se încă din orânduirea lor.
- Și, atunci, la ce i-a folosit?
- La nimic. Cel mult la a-l caracteriza că nici o dată nu a venit cu idei valabile.  S-a dovedit că această inițiativă legislativă nu a avut nici un impact social, iar bugetul primăriei a fost supus la și mai mari eforturi pentru ajutoarele sociale care trebuiau date oamenilor comunitari, bașca mizeria de pe străzi, cerșitul și exemplul prost pentru câini care începuseră și ei să dea în darul beției... Lozinca lui, cea „a respectului pentru oamenii care ne-au făcut asemenea lor” a devenit o zicală de batjocură, folosită atunci când vedem un câine beat sau arestat fraudulos... Pentru că nu există dispreț mai mare decât să-i spui unui câine că e nesimțit ca un om.
Îmi foloseau foarte mult toate cele aflate în această discuție, dar, mai ales asemenea exemple de zicale. În acest sens, prin învățămintele trase de pe urma unor asemenea eșecuri -ținând seama de faptul că, în virtutea legilor istoriei, cultura caninistă se baza, în majoritatea ei, pe trăsăturile culturale preluate de la om, luând forme noi doar în funcție de factorul evolutiv - în urma eșecului de a-i pune pe oameni la muncă ducându-i cu zăhărelul scutirii de impozite, proverbul omenesc despre câinele care, nici alungat nu pleacă de la măcelărie, a căpătat diverse variante despre omul care, nici bătut, nu renunță la pensia luată, nu ca urmare, ci ca avans la anii de muncă. În acest mod, legislația lui locală a devenit o rușine, iar câinii din celelelte partide au început să-i scandeze primarului: „La oameni te gândești/ Dar pe câini îi păcălești”!...
Când a auzit că se află în vizită un parlamentar ca mine, dintr-o țară omenească, acest primar a insistat mult, invitându-ne la o masă, cu toate că l-am văzut pe Leo ezitând.
-Ai vreo rezervă? – l-am întrebat – Dacă ai, eu pot să refuz.
- Am, dar nu pot eu să refuz – mi-a răspuns cu regret Leo – știi că noi nu avem deocamdată majoritate, e posibil să fie nevoie de o alianță cu partidul lui și, chiar dacă mi-se silă...
- Te înțeleg – i-am spus – politica cere compromisuri; asta-i prima literă pe care o învățăm din alfabetul democrației.
- Exact – mi-a răspuns el conștient dar trist, citând chiar din mine spre a-mi aminti că îmi este un bun elev: „Prima literă și, pesemne, primul pas greșit pe o cale care ne duce pe toți în prăpastie”!
Cu simțul meu acutizat față de ceea ce manifestă fals oamenii, am mirosit și eu, de prima dată, la câinele ăsta, că era un micinos și un lăudăros; un ipocrit care vrea să zâmbească, dar fără a-și ascunde bine colții; un îngâmfat de propria sa șmecherie prin care crede că le poate rezolva pe toate; într-un cuvânt, acel tip de câine pe care, când îl vezi, e mai bine să treci pe trotuarul celălalt. Nu pentru că te-ar ataca, dar pentru că și pute, și s-ar putea să te umple de purici... Și îl căinam pe bietul Leo pentru curvăsăria politică ce-l obliga să stea la masă cu un asemenea specimen.
Acela, însă, nu simțea nimic; și se lăuda și se dădea mare transmițând diverse indicații către suita lui, care stătea gata de acțiune la o altă masă de la intrarea restaurantului, cu secretare mânuind telefoane, câini polițiști de escortă cu fluierele pregătite, fotograful personal și câțiva cameramani care știau că orice filmare trebuia pornită din unghiul din care se vedea marele poster cu afișul său electoral pupat pe bot de acel vagabond om al străzii bețiv, hoț și labil psihic, reprezentând rasa noastră căreia el îi acorda protecție canină... Ca orice parvenit, își rostea comanda cu glas tare către patronul restaurantului cocârjat în poziția ce-l demonstra gata să-i facă toate poftele:
-Ne dai ce ai mai bun, ca pentru oaspeți de seamă!... Să fie mai grozv decât la banchetul în cinstea maharajahului!... – rostea el și râdea cu glas jos; așa, ca un hămăit disimulat. Și făcu elogiul nostru în fața patronului și a chelnerilor, arătând ce mare eram eu în țară la mine și ce partener valoros le va fi lor Leo în lupta electorală.
- Dacă sunt făcute cu bune intenții, mie îmi place să nășesc coaliții – am răspuns eu când mi-a făcut aluzia că el s-ar alia oricând cu Leo, dar așteaptă ca acela să nu mai ezite.
- Chiar dacă ești tu de față, stăpâne - a răspuns Leo demn – dar eu trebuie să spun clar celor care vor să facem politică împreună, că nu te-am părăsit pe tine venind aici, ca să mă ocup de drepturile oamenilor. Pe mine mă interesează drepturile câinilor noștri, emanciparea lor, formarea lor ca demni cetățeni într-o țară care să aibă o bună legislație pentru ei și pentru afirmarea lor.
Simțind aluzia prin care era combătut, dulăul pieptănat frumos și cu smocuri trase  dintro parte într-alta că să nu se vadă locurile pe unde năpârlise, nu se lăsă în a-și face interesul și-mi declară solemn, ca și cum mi-ar fi vorbit doar mie:
-Vedeți, vedeți de ce-l admir și mă simt aproape de el!... E o mare valoare în politica neamului câinesc! E un politician ferm, bine format. Știu... Știu că dumneavoastră l-ați format și, zău, vă spun, sunt invidos că n-am avut și eu norocul ăsta...
- Dar ai avut și dumneata un stăpân care te-a format!... – Am făcut eu o aluzie răutăcioasă la licheaua de stăpân  pe care știam că-l avusese, dar nu numai ca să-i dau satisfacție lui Leo, ci și ca să-l încerc, să-l provoc...
Iar caracterul său laș, fățarnic, s-a văzut imediat; pentru că, bănuind cam ce impresie putea avea un  om ca mine dspre fostul său stăpân, s-a uitat la mine cu ochiul lui ăla ceacâr și s-a dezis fără nici un scrupul de cel care, oricum o fi fost cu alții, pe el îl crescuse, așa că n-ar fi meritat din partea lui o vorbă rea:
-Domnule profesor!...  Dar ce credeți, domnule profesor, că eu nu-mi dau seama ce mare diferență afost întotdeauna între unul ca dumneavoastră și fostul meu stăpân?!...
- Era cam licheluță... – am continuat eu provocarea.
- Era o mare lichea, domnule profesor, un profitor!... Știu eu!
Atunci i-am tras-o:
-Dar te-a crescut, te-a îngrijit, te-a format...
- Eh, să zicem! – acceptă el căutând o scăpare; și se-ndreptă drăgăstos spre Leo: Dar dacă aș fi fost la dumneavoastră, iată ce frumusețe de bărbat politic aș fi ajuns!... Leo, nu mă cunoaște el bine, dar pot să vă spun: E un idol pentru mine! Aș face orice ca să pun în aplicare ideile lui, politicile înțelepte pe care el le propune... Haide Leo, suntem frați. Ciocnește cu mine în fața stăpânului tău!...  Să cerem binecuvântarea lui și să pornim împreună la luptă împotriva ticăloșilor ăstora care au pus mâna pe guvernare... Niște abjecți, domnule profesor – găsi el tot mai multă apropiere la mine decât la Leo – Dușmani ai neamului nostru; jecmănitori care trebuie să dispară.  Câini retezați la coadă ca să muște; o categorie cu care nimeni nu trebuie să aibă de-a face!... Nouă, câinilor, ne e silă că facem parte din acelaș neam cu ei... Lor, în schimb, nu le e silă: Ne sufocă la pieptul lor. Ne exploatează și ne batjocoresc. Nouă, uite, dacă stau să gândesc bine – făcu el jocul de a-i veni atunci ideea – un președinte ca Leo ne trebuie!... Suntem dominați de cei cu coada tăiată, domnule profesor, asta e!... De ce tăiau oamenii coada la câini? Ca să-i facă răi!... Așa s-a selecționat categoria ăstora răi care au pus mâna pe putere iar președintele actual e  un adevărat fiu de cățea!... Fiu de cățea, așa-l consideră toată lumea!... Și toată lumea îl urăște. Chiar și ai lui, cei cu cozile tăiate... Nimeni nu-i spune altfel decât „ciocoiul”... Trebuie să-i venim de hac, Leo. Sfătuiți-l, domnule profesor să dea atenție ofertei mele, să ne unim și să-i venim de hac fiului de cățea!... Leo, eu pentru tine îmi dau și viața, Leo... Și pentru ideile tale pe care știu că le-ai moștenit de la acest eminent profesor căruia, când vom ajunge la putere, îi vom ridica o statuie aici pe care o vom numi... o vom numi... Da: O vom numi „izvorul înțelepciunii câinești”!...  Și vom explica oamenilor că înțelepciunea politiciilor pe care noi doi le vom pune în aplicare pentru afirmarea neamului câinesc, vine de la dumnealui... Să ciocnim, domnilor!... Vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-o faceți!... - și ridicând paharul strigă, ca o chemare la luptă: Jos ciocoiul!
Apoi, profitând de ocazie că ne apropiaserăm ca să ciocnim, îl trase pe Leo lângă el, își încârligă coada de a lui într-o îmbrățișare câinească și făcu semn fotografului și cameramanilor bine pregătiți spre a fi pe fază, care imortalizară momentul.
-E un moment istoric, domnule profesor – îmi spuse el – Ați girat acest moment istoric al înfrățirii mele cu Leo; de acum, nimic nu ne va mai sta în cale! - Și-l îmbrățișă din nou, lingându-l, pentru alte fotografii. Ba, când ne așezarăm, bucuros că îi ieșise pasiența, îi dădu și un ghiont prietenesc : Hai Leo, bucură-te!... Ai câștigat cel mai mare aliat și prieten. Uite, pentru tine, dacă vrei, eu renunț și la acel punct al politicii mele care cam exagerează în direcția protecției oamenilor... Da, da; pentru tine renunț la ei... Și așa, au început să mă cam agaseze!.. Zău că și eu îmi spun mereu să nu-mi mai pun obrazul pentru această specie decrepită, pentru decăzuții ăștia!... Or fi fost ei cândva grozavi, dar acum au devenit niște bețivani puturoși, hoți, imorali, incapabili de acțiune; un fel de copii idiotizați, robi ai consumului și corupției, ai alcoolului și drogurilor, ai minciunii și neseriozității! Si, prin toate astea, provocatori ai cancerului social... Da, da: Când vom anunța  coaliția noastră,  am să-mi schimb și discursul în privința lor; ai să vezi tu!
Se ridică deodată și, luând un sifon, stropi spre posterul care-l înfățișa  îmbrățișând acel declasat exemplar de om deasupra lozincii care-i adusese mulți votanți printre câinii de bun simț, care aveau o orientare conservator-tradiționalistă și cărora nu le conveneau exagerările extremiste ale politicienilor așa zis revoluționari, care afirmau emanciparea câinească dușmnănind omul:„ Politica noastră este cea a respectului pentru oamenii care ne-au făcut asemenea lor ”...
-Să-mi faci mai repede pozele astea pe care le-am făcut cu Leo, ca să aleg una s-o punem în locul posterului ăstuia care nu mă mai reprezintă! –îi strigă el fotografului, adăugând spre Leo: Da, îmbrățișarea noastră va fi afișul electoral!
În restaurant se producea o anumită mișcare. În răpăitul unei tobe de la orhestră, cu patronul în frunte, chelnerii veneau purtând solemn tava cu ceva deosebit. Se apropiau solemn, odată cu mirosul tot mai pătrunzător, făcând un adevărat spectacol în vreme ce patronul anunța:
-„Supreme” !... Doar în orașul nostru, condus de eminența domnului primar, găsiți această tradițională delicatesă a artei culinare câinești!... ”Supreme” la superlativ!...
Dar, deodată, peste răpăiala bateristului de la orhestră, s-a auzit glasul lui Leo care sărise ca ars:
-Idioților!... Înapoi imediat!... Dispăreți cu tot cu „Supreme” și cu superlativul și deschideți ferestrele, idioților!...
Rămaserăm cu toții consternați după dispariția chelnerilor alungați vehement de Leo care, fiind mai mic,îi mușca de picioare împingându-i înapoi, spre bucătărie. Doar cu patronul în plecăciunea lui și zgomotul câtorva picături care se scurgeau de pe afișul electoral pe care primarul și-l stropise în dorința acută de a se dezice.
-Ce s-a-ntâmplat?... Ce s-a-ntâmplat?! – sări acesta prevenitor
Iar Leo, într-o șoaptă foarte scrâșnită îi explică ceva care, mai mult prin gesturile pe care le făcea, se părea a fi de-a dreptul odios. Am dedus asta întrucât, spre a-l liniști, primarul se arătă dispus a înfrunta el ce era de înfruntat, sau a regla el ce era de reglat și, făcându-i semn să aibă răbdare, porni el însuși spre bucătărie trăgându-l și pe patron. Aferat, încercând degeaba să se liniștească, alergând picolii ca să pună ventilatoarele mai tare, Leo mă luă de la masa aceea și mă trase la una de pe terasă, lângă cea unde stăteau asistenții și personalul de serviciu al primarului spre a fi chemați la ordine atunci când avea el nevoie. Mă așeză mângâindu-mă ca și cum eu eram cel care trebuia liniștit și făcu semn chelnerului, care venea pe urma noastră aducând frapiera de la masa cealaltă, să toarne. Să toarne din belșug. Apoi, așa cum nu l-am văzut nici o dată, bău și el din belșug, îndemnându-mă și pe mine să beau din belșug. Și mă mângâie ca pe-un copil cu promisiunea:
-Lasă; o să fie bine; imediat vine niște mâncare ca lumea; imediat o să ne ospătăm și, pe urmă plecăm, ca să nu-i dau în cap cu ceva fanfaronului ăstuia pe care l-a apucat iubirea de mine!... Imediat!... Până atunci, hai să mai bem!... Vinul e bun. E cea mai bună recoltă din podgoria „Chateau de la caniche”, una dintre primele crame deservite și administrate numai de câini... Hai să bem, stăpânul meu drag –l-am văzut eu de un sentimentalism alcoolic cum nu-l știam că putea avea, îmbrățișăndu-mă, dar ne privindu-mă în ochi, ca să nu-l întreb ce se petrecuse mai înainte.
Și, tot ca să nu-l întreb, sporovăia într-una, uneori chiar înjurându-l pe primar fără să-i pese că, pe terasa aceea unde mă scosese, ne așezaserăm alături de masa unde  stăteau acoliții și subalternii aceluia așteptând ordine. Până când, deodată, făcând nările mari și adulmecând, dădu din nou un urlet:
-Ei drăcie! Și aici mirosul ăsta pestilențial?! - și, luându-l de guler pe chelnerul care voia tocmai să ne servească altceva: Ați adus platourile la masa ăstora de alături, nu-i așa?!
Chelnerul înghițea în sec, sughița, tremura de frică și, până la urmă trebui să recunoască:
-Dacă dumneavoastră ne-ați alungat cu ele! Erau proaspăt pregătite... Era păcat să...
N-a mai apucat să termine, că Leo l-a îmbrâncit, m-a ridicat de la masa noastră - fapt pentru care am văzut cu câtă poftă înfulecau, aplecați nesățios peste platouri, cei de la masa cealaltă - și m-a tras spre ușă, pesemne ca să căutăm un alt loc unde nu ajungea mirosul acela pestilențial. Dar, pe măsură ce ne ridicam, un zgomot tot mai puternic parcă se auzea din diverse difuzoare, o alt fel de agitație, mult mai gravă, începuse a se produce, niște amenințări belicoase se distingeau în cele auzite. Cineva se auzea strigând un lucru pe care nu-l pricepeam deloc: „Vin urșii, vin urșii!”...Și, când să cotim spre ușă, am dat chiar de primar care avea figura complet schimbată, tulburată, temătoare și agitată în același timp. Venise gâfâind și-i spunea precipitat fotografului pe care-l ridicase de la masa acoliților:
-Distrugi tot ce-ai fotografiat mai înainte și ai grijă să nu mai existe nici un fel de înregistrare la cameramani. După ce te asiguri de asta, te duci în oraș și pui peste tot tablouri mari, cu președintele! – pentru a striga apoi spre toți cei repeziți asupra platourilor: Imediat la primărie!... E stare de asediu; e stare gravă!... Intrați în dispozitiv și așteptați ordinele mele!...
De abia după aceea dădu cu ochii de noi și plecă pleoapele ca și cum ar fi fost rușinat. Dar numai o clipă dură rușinea că, imediat, mintea lui pusă pe acțiune îl direcționă spre cea mai concretă soluție:
-Dacă n-aveți mașină, vă dau eu una să plecați imediat!...
- Unde?... de ce? Avem mașină.
-Dacă aveți, cu atât mai bine. Plecați! - abia apoi își dădu seama că trebuia să fie mai diplomat: E datoria mea să vă feresc... - Și, cu greu găsi tonul care să ne convină și nouă: La asemenea evenimente, cred că e absolut necesar ca Leo să fie în capitală.
Dar, tocmai în acel moment, în difuzoare se auzi poment numele lui Leo și, apoi, o tiradă întreagă de vorbe defăimătoare la adresa formațiunii lui... Da, în toate difuzoarele unde, ciulind urechile, ei recunoscură însăși vocea președintelui.
-A intrat în acțiune – spuse primarul.
- Cine? Ciocoiul?! – întrebă Leo provocator.
-Președintele... încercă acela o rectificare prin care își preciza poziția; iar Leo înțelese:
- Aha, acuma pentru tine nu mai e ciocoiul, e președintele.
-Te face arșice! – își dezvălui primarul calculele -... L-am auzit de mai înainte; nu e de joacă; și-a făcut aliați puternici – adăugă dând din coadă nervos și ordonând ceva în sensul că să ne fie căutată mașina sau șoferul – Cred că i-a pus la pământ pe oamenii tăi care demonstrează acolo, în piață.
-Păi asta se-ntâmplă în fiecare zi – spuse Leo – în fiecare zi înjură politica noastră și în fiecare zi i se dă replica. A devenit o rutină. Nici nu-mi mai pasă că mă înjură.
Primarul se uita la el cu ochi din ce în ce mai holbați și, deodată strigă:
-De data asta trebuie să-ți pese!... Pregătește o lovitură!... A adus în capitală urșii gunoieri, cine știe ce promițându-le; iar ăia s-au pus cu bâtele pe voi!... - Și, deodată luă o cu totul altă atitudine, vorbind de sus: Mă așteptam la asta. Întotdeauna am spus că președintele nostru e omul surprizelor!...  El e încă stăpân pe multe forțe și, dacă declară stare de urgență, ne leagă pe toți.
-De asta e în stare – spuse Leo – e o canalie care nu s-ar da deoparte de la nimic – dacă a făcut așa ceva, trebuie să fim pe fază și să-l răsturnăm!
- Ehe, cam greu... Vezi să nu ți-o ia el înainte – vorbi primarul nu numai sceptic, dar chiar și amenințător, parcă aliniindu-se glasului din difuzoare – Uite că v-a venit mașina. La revedere!...
Abia după ce ne împinse spre portiera deschisă, își dădu seama că măcar față de mine avea altă obligație și strigă:
-Vă salut domnule profesor! Vă mulțumesc pentru vizită; a fost o onoare...
- Și eu mă bucur că... – am încercat eu un răspuns formal, dar nu m-a lăsat conștiința să nu-l provoc: ... Că am asistat la parafarea alianței dumitale cu Leo! -și, arătând spre difuzoare, în vreme ce el făcea o față tot mai lungă, tot mai nemulțumită, tot mai contrariată: Vă urez să fiți puternici împotriva ăstora cu urșii gunoieri!
L-am văzut cum se uita în dreapta și-n stânga să se convingă că nu se înregistrase așa ceva. Și, obligat de privirile mele, a bâiguit:
-Mai vedem... vom mai vedea... depinde de situație...
- Fii tare! – mi-am continuat eu perfidia – scoate poza cu omul și pune-o pe cea a îmbrățișării cu Leo!
- Vom mai vedea...Vom mai vedea... – bâiguia el făcându-mă să-l atac direct:
- Doar nu vei face actul de lașitate ca s-o păstrezi pe asta!
- Sunteți om, domnule profesor – răspunse el plângăreț - Așa că vă spun: Eu voi iubi oamenii întotdeauna... Președintele știe asta; și mă va menaja pentru că oamenii îl finanțează!
Ceea ce se auzea mai clar la radioul din mașină, arăta că demonstrația din capitală căpăta, într-adevăr, trăsături vehemente.
7
Când am urcat în avionul care mă ducea urgent spre casă întrerupându-mi vizita în tânăra republică a câinilor, televizoarele nu mergeau, așa că m-am rupt de știrile care relatau evoluția demonstrațiilor și, în ultimă instanță, soarta lui Leo. Am întrebat personalul, am întrebat stewardezele, dar n-am primit drept răspuns decât zâmbete cu urări de bun venit la bordul marelui Boening al tinerei companii „Canin-Air” și, cel mult, o muzică de marșuri transmise de la locul unde președintele țării era așteptat să ureze bun sosit detașamentelor de urși gunoieri, care-i veniseră-n sprijin cu bâtele lor.
 Iar, după ce aparatul s-a înălțat și ni s-a permis desfacerea centurilor, când toți, toată lumea diversă care - în afara celor câtorva câini polițiști, cum se demască imediat ciobăneștii germani cu ochi albaștri, așezați ostentativ pe scaunele din față – arăta ca și mine, a fi luat în grabă zborul acesta ca să scape de confruntările ce se anunțau periculoase, toți cei care și plecam de acolo dar și eram interesați de ce se petrecea acolo, am cerut să se dea drumul la televizoare, stewardezele ne-au răspuns foarte drăguț, schimbând vorba cu o cu totul altă promisiune:
 -Stimați călători, vă invităm să deschideți măsuțele, deoarece Compania ”Canin Air” vă oferă cea mai mare delicatesă a bucătăriei tradiționale canine: Superlativul „Supreme”!...
 Și, pentru a ne incita pofta de mâncare, sau a ne anestezia nevoia de știri de la locul evenimentelor, ne-au indicat să citim în pliantele oferite în buzunarul scaunului prezentarea celebrului fel de mâncare. Acolo era descris pe larg, cu toate ingredientele și întregul istoric din care am notat tot ce am rezistat să notez:
 „Superlativul culinar ‘Supréme’ sau, cu denumirea pe larg ‘Supréme caviar humain faisandé á la chien’  este un produs natural prelucrat din delicioasele fecale omenești apreciate de strămoșii noștri încă de când au făcut cunoștință cu omul. Obținută de la specimene selecționate din rasa umană, hrănite în crescătorii speciale cu toate elementele care asigură o purgație cât mai bogată în elemente nutritive, alcooluri, fibre și chiar plasmă, specialitatea noastră depășește de zeci de ori valoarea icrelor obținute de la pești tot prin stoarcerea abdomenului și având un cu totul alt buchet de mirosuri decât acestea. Învechite și condimentate cu praf din pământuri și plante macerate conform tradiției milenare a neamului nostru care a remarcat că omul neglijează această mare resursă de hrană - sau, cel mult, hrănește cu ea ogoarele spre a obține banalele legume și cereale greu digerabile - și a preluat-o conferindu-i arome carnivore, aceste dejecții umane capătă un gust incredibil stimulând fiecare papilă gustativă canină, oferind și surplusul de alcool pe care organismul uman saturat în băutură îl elimină bine rafinat natural în rinichii umani odată cu...”...
 „... Odată cu.... Odată cu... Odată cu”...  Am spus că doar atât am reușit să notez. Adică, doar până aici am reușit să rezist cu lectura fiindcă, simțind cum mi se întorc mațele pe dos, m-am smuls de pe scaun și am întins-o spre toalete dând peste stewardezele care, zâmbind cantr-un triumf prin care ne făceau cel mai ales cadou, dându-ne cea mai mare atenție, înaintau pe culoar cu containerul din care scoteau porțiile de Supreme desfăcându-le din ambalaje cu metalizări scumpe și punându-le în fața fiecărui călător, cu toate mirosurile pestilențiale pe care le exhalau.
 Am vomat cât am putut de mult, având senzația că trăgeam apa și după o bucată din propriul meu stomac, iar când, răcorindu-mi bine ceafa cu apa de la chiuvetă, mă ștergeam cu prosoapele moi din hârtie absorbantă, mi-am amintit de strigătele amenințătoare  cu care dragul meu Leo îi alunga pe chelneri făcându-i idioți: Mă apăra, sărmanul, de un asemenea șoc cum trăisem acum, gata să se întâmple din cele mai bune intenții.
 Da: Era vorba de cele mai bune intenții, subminate însă de lipsa de corespondență între gusturi: Ei, câinii, în protocolul lor de onoare, cu cea mai scumpă mâncare pe care, după gustul lor, o considerau și cea mai rafinată, nu-și dădeau seama că ne făceau pe noi, oamenii, de cacao și că ne supuneau supliciului întoarcerii mațelor pe dos... Și, dacă prima dată credinciosul meu Leo  a procedat până la scandal și la târărea mea pe terasă, ca să mă salveze de o asemenea experiență, iată că a doua oară o pățisem. Iar atașamentul meu nețărmurit de sufletele câinilor care mi-au fost toată viața prieteni, risca să se clatine dându-mi seama de anumite deosebiri de esență care stabileau o demarcație categorică în relațiile dintre noi și ei.
 În fine, am refuzat să mă întorc în salonul de clasă „business” unde mirosul pestilențial dăinuia toropindu-i pe cei care se regalaseră cu mâncarea de elită. Am cerut să fiu lăsat pe o banchetă din spațiul intermediar unde funcționau din plin jeturile aerului condiționat obținut ca efect al zborului cu viteză și am încercat să-mi liniștesc vintrele răsculate, meditând filosofic la ce însemna, chiar pentru niște ființe atât de apropiate cum sunt omul cu câinele, acest contrast de mentalitate, de gusturi, de tradiții, de năravuri și obișnuințe, de cutume și pofte și testări și simțuri diferite, educate diferit în elementele lor reflexe.
 Pentru că, dacă nu s-at fi întâmplat acea amenințare de lovitură de stat pe care tot personalul avionului cu care eram expediați - sub paza binevoitoare a ciobăneștilor germani așezați pe primele rânduri ca să  ne poată supraveghea dar, într-o anumită eventualitate să-i poată apăra și pe piloți - încerca să ne-o ascundă, ca om de cultură recunoscut și implicat în politicile curente, în săptămâna următoare a șederii mele acolo, eram invitat la niște dezbateri academice pe care nu știam cum aveam să le suport.
 Un dintre acestea, de exemplu, avea ca temă nici mai mult nici mai puțin decât: „Deteriorarea și degradarea evidentă a ființei umane prin nivelul ridicat de alterare a fizicului și psihicului uman și destinul rasei canine în această modificare etnografică”. Se făcea, desigur, elogiul rasei canine  care își păstrase puritatea și era, deci, în ascendență, lucru despre care eu puteam să mă arăt a nu fi destul de sigur, sau să-l accept doar ca pe o afirmație din respect pentru savanții neamului câinesc cu care dialogam. Dar, cert lucru că aceste afirmații porneau de la premisa decăderii, deteriorării și degradării rasei umane, lucru pe care îl spuneam și eu acasă la mine atrăgând atenția concetățenilor mei asupra acestui mare pericol social. Îl spuneam acasă; în străinătate, însă, printre alții care ne puteau deplânge sau disprețui pentru asta, s-ar fi putut să fac o criză de patriotism, sau de mândrie de rasă, tocmai ca să resping o asemenea rușine pentru neamul meu. Adică, să încerc să păstrez acest secret pentru noi, să întârzii cât mai mult darea lui în vileag, tocmai pentru că eu mai speram într-o redresare a omului, în revenirea lui la credințele democratice, față de halul de polițism în care decăzuse, în reașezarea moralei lui pe valorile muncii cinstite, față de înjositoarea stare de hoție generală, de corupție internațională și de dominație ocult financiară în care, trebuie să recunosc, a ajuns omenirea contemporană.
 Întrebarea care se punea, dacă aș fi participat la o asemenea dezbatere, era dacă Leo ar mai fi avut, ca la restaurant, o intervenție puternică prin care să mă apere. Sau, dacă dorința mea de ripostă venind din netrebnicul orgoliu omenesc de a nu recunoaște prăpastia în care ne înfundă politicile nesincere și acaparatoare practicate tot mai vehement în omenire, m-ar fi condus la cine știe ce afirmație nesăbuită prin care să înrăutățesc relațiile.
 Pentru că relațiile pe care câinii ajunși a trăi independent în acest stat le aveau cu oamenii, erau diferite, cu nuanțe cât se poate de diverse.  Unele mergeau - și era dreptul lor de a se gândi la propria dezvoltare indiferent ce s-ar întâpla cu rasa umană – pe linia cercetării a ceea ce era absolut specific câinesc și putea fi în folosul lor. Altele, mai păstrau o oarecare deferență față de ființa umană de la care împrumutaseră multe și stabileau numai diferențele obiective bazate pe respectul reciproc ce determină o toleranță reciprocă. Altele însă, atente mai degrabă la profiturile pe care le puteau avea din partea lumii financiare, care încă era controlată de oameni, își manifestau partizanatul fățiș cu omul și închideu ochii la cancerul moral care deteriora societățile acestuia.
 Leo, de exemplu, având o minte rațională, bine formată de mine pe legile logicii, ale adevărului intrinsec și ale adevăratelor valori morale, făcea parte dintre cei de mijloc. El respecta relațiile cu omul în tot ceea ce aveau ele mai bun și mai sentimental, dar își dădea seama și de multele defecte omenești care puteau să-i contamineze rasa, s-o ducă spre pierzanie, ca pe oameni. Și, atunci, în politicile interne, cum aș fi fost și eu în țara mea, încerca să apere cât mai mult integritatea de caracter canină, stimulând-o să se ferească de josniciile de care dăduseră dovadă oamenii și să aibă ambiția de a trăi în demnitate. Preluase de la mine desigur, această șiră a spinării dreaptă și cinstea de a spune lucrurilor pe nume:
-Nu dumneata, stăpâne, m-ai învățat principiul că, fie și lucruri neplăcute, dacă avertizezi asupra lor, îți poți feri semenii de ele?!
-Da, Leo, ai dreptate și nu te condamn. E cam același lucru cu o femeie pe care o iubești, dar are sida: De iubit, o iubești; dar trebuie să știi și să te ferești de molipsire. Emanciparea neamului vostru e problema voastră, așa că nu vă poate acuza nimeni pentru măsurile sociale sau chiar sanitare pe care le luați.
 Primarul acela, însă - care ne primise rostind fierbintea dorință de aliere și cooperare împotriva ciocoiului care aducea rău țării, iar când a văzut că acela se dovedea mai puternic, nu știa cum să scape mai repede de noi - era atât de nesincer și de molipsit de politicalele omenești, încât până și marile lui acțiuni de protecție a oamenilor rămași să trăiască în țara câinească, era o demagogie prin care lua fonduri serioase de la stăpânii băncilor internaționale, care încă erau oamenii. Nu-i păsa lui că, de fapt, aceștia proveneau doar dintr-o anumită categorie, care se considerau deasupra tuturor, și deasupra oamenilor și deasupra altor viețuitoare, prin avantaje deosebite pe care le trăgeau numai pentru categoria lor restrânsă, ca și prin manevrarea virtuală, fără acoperire, a unor mari sume sau valori pe care nu putea nimeni să le cuantifice, pe care ei le umflau sau le scădeau după cum le dictau interesele lor restrânse și acaparatoare. Și care, de câte ori explodau de prea multă umflare, aduceau crize zguduitoare și jale în întreaga omenire, doar pe ei, adică tot pe ei neatingându-i. Lui nu-i păsa, pentru că din afacerile cu oamenii se îmbogățise, iar apărarea lor însemna, de fapt, și folosirea lor. Mi se vorbise, dar abia acum făceam legătura gândindu-mă la afacerile lui, despre acele colonii unde oamenii erau hrăniți și folosiți apoi pentru obținerea unor subproduse de la ei, precum acel Supreme care făcea deliciile ospățurilor date de bogătașii câini. Pentru câinii de rând, el și fratele lui inventaseră un fel de surogat pe care-l vindeau sub formă de înghețată, mai ales în stațiunile mai modeste, unde câinii mai modești veneau în vilegiatură. Și încă alte produse ce făceau faima firmei prin care strânsese bani pentru campania electorală, ajutându-l să câștige primăria aceea. Dar, tot acum făceam legătura la  ceea ce mai trăsesem cu urechea pe stradă, sau cu coada ochiului la televizor , urmărind emisiunile preferate ale câinilor care ajunseseră să-și organizeze viața după bunul lor plac și pe care, pesemne că, din jenă, Leo evitase să le comenteze cu mine. Era vorba de o adaptare a acestor oameni la, să zicem, fusul anual câinesc, adică faptul că ei trăiesc de șapte ori mai mulți ani într-un an de al nostru. Ei bine, lucrul grav nu era acela că oamenii care preferau cetățenia în țara câinilor pierduseră spiritul de inițiativă și nu mai făceau nimic folositor, fiindcă asta făceau de mult și în lumea omenească; nu era nici faptul că pierduseră spiritul de cumpătare și se bălăceau în hrană și băutură până la epuizare, pierduseră spiritul de muncă și trăiau din pomenile câinilor, sau lăsându-se îndopați de aceștia ca să li se ia produsele secundare așa cum luăm noi ouăle păsărilor ținându-le în întuneric și nemișcare ca să nu mai aibă un alt fel de viață. Toate acestea, încă erau de înțeles. Dar oamenii aceia se adaptaseră chiar și pasului biologic anual care, la câini, era de șapte ori mai rapid decât la noi.
  Așa că, speța umană fiind, categoric - prin intrarea într-un nou mileniu din degradarea care începuse încă din primul, când o întreagă populație de stăpâni ai lumii, romanii cei proveniți din ginta latină, își recunoșteau decrepitudinea proclamând prin înțelepții stoici că Luxuria et vitium perdiderunt Romam – fiind, deci, categoric intrată în stare de involuție, vizibilă atât prin involuția democrației, cât și prin involuția voinței de abținere de la tentații și involuția morală spre o generalizare a jefuirii reciproce și a obsesiei bunurilor materiale care te degradează sufletește, era și mai rău devoalată prin asta. Pentru că oamenii dăinuind în comunitățile lor dintotdeauna și păstrând aparențele unor anumite tradiții, mai pot să-și ascundă, cât de cât, starea de deteriorare socială, morală și biologică; dar cei supuși ciclului de viață câinesc, își arată alienarea, distorsionarea morală, degradarea umană, alterarea și diminuarea energiilor de orice fel, de șapte ori mai repede. Deci, de șapte ori mai evident, cu de șapte ori mai multă forță de argumentare a acestei decăderi, a evidenței că suntem condamnați la autodistrugere, a adevărului despre caracterul odios uman, deteriorat continuu de egoism, ca de lepră.
Fapt pentru care, așa cum Leo nu s-a sfiit să mi-o spună, tocmai pentru că învățase de la mine modul cinstit de a gândi în limite logice și raționale, datoria lui era să lupte împotriva acelui curent al politicienilor slugarnici față de țările omenești din care, odată cu unele noutăți tehnice sau avantaje financiare, venea și sprijinul politic pe o anumită direcție; adică contaminarea cu năravuri urâte, degradante, care îi vor duce și pe câini la decrepitudine. Încrederea lui în mine și în raționalitatea cu care eu aș fi putut să mă obiectivez l-au făcut să-mi înscrie în program și asemenea conferințe la care, din păcate, nu am mai putut participa. Una era cea menționată mai sus și care se apleca asupra laturilor biologice, psihologice și antropologice ale problemei. Dar erau și altele mai apropiate de domeniul social și educațional, cu o adresă mai largă, chiar la școli și asociații de cetățeni simpli. De exemplu: Ce avem de învățat din istoria omului și ce tare trebuie să depășim spre a nu ajunge ca el. Și mai erau, de asemenea, de vizitat câteva muzee alcătuite cu multă grijă educațională pentru rasa câinească, precum: Muzeul emancipării câinelui de om, sau Muzeul trăsăturilor canine înainte de  contactul cu rasa umană, ca să nu mai vorbim de Centrul Național Canin pentru păstrarea integrității morale și condamnarea imoralității umane, precum și un mai secret centru de tratament „...pentru vindecarea de reflexele condiționate obținute de la oameni”.
Cert lucru că, oricât de om m-aș considera, rațiunea mă obligă să fiu drept, ca să nu mă supere asemenea instituții și considerațiile de luciditate politică ce rezultă din activitatea lor. Ba, chiar aș îndrăzni să spun că: și pentru noi, țările vechii lumi în care încă guvernează doar oamenii, adaptarea evoluționistă a acelor făpturi umane la bioritmul vieții de câine, care accelerează totul de șapte ori, poate constitui pentru salvarea rasei umane un laborator, în care să se studieze gradul de periculozitate al degenerescenței omului. Dar un laborator în care să se încerce și niște soluții, niște vaccinuri, un antidot fiziologic și unul de natură morală, prin  care să se prevină această degenerescență. Ar fi un mod salutar în care, conviețuirea de douăsprezece mii de ani a omului cu câinele, ar deschide perspectiva unei salvări reciproce în următoarele secole.
Chiar mă gândeam că, dacă am fi cu vreo zece ani în urmă, când lucrurile încă nu se deterioraseră atât de mult și încă mai aveam speranțe într-o redresare a democrației celei adevărate, aș propune fără jenă o asemenea temă de dezbatere, chiar la nivelul unor instituții internaționale. Și simțeam cum, pesemne datorită efluviilor de dragoste și sinceritate pe care le înmagazinasem  ca rod al reîntâlnirii cu Leo, tonusul meu era în crescendo și chiar nutream speranța că voi putea face așa ceva. Că voi mai găsi în lumea omenească asemenea condiții din care să rezulte o soluție salvatoare.
8
Așa că am ajuns acasă cu tonusul ridicat până aproape de a fi chiar bine dispus, dacă nu m-ar fi măcinat grija față de cele ce se întâmplaseră desigur acolo, dar pe care personalul de la bordul cursei Canin Air ni-l ascunsese atât de perfid, distrăgându-ne atenția prin oferirea celei mai scumpe mâncări pentru câini.
Dar acum mă despărțeam de ei și de mutrele inexpresive ale ciobăneștilor germani care ne escortaseră, intram în aeroportul meu și... Glorie!... Toate monitoarele de televiziune de pe culoare și holuri tocmai anunțau în relatările despre starea tensionată din Republica Câinilor Liberi, triumful unei coaliții formată din forțe democratice.
Da: M-am lipit de un ecran, iar cei care veniseră să mă întâmpine n-au mai fost în stare să mă zmulgă de acolo, până când n-am văzut de trei ori piața aceea a universității din capitala canină, în balconul căreia, Leo și cu primarul care, pesemne, s-a răs-răsgândit și a venit cu el, se îmbrățișau sub drapelele care le anunțau victoria. Se auzeau urale, nesfârșite urale câinești, pe toate glasurile, într-o impresionantă corcire cât se poate de frățească, așa cum s-a demonstrat ea încă de la nunțile câinești petrecute în public, pe maidanele noastre. Iar vocea crainicului cu care eram obișnuit din zilele când rămâneam acasă la Leo urmărindu-i acțiunile din piață, anunța entuziast:
-După cinci zile de demonstrații împotriva aducerii de către vândutul președinte a urșilor gunoieri în capitală, iată că, plecând pe urmele lor, acesta nu mai îndrăznește să reziste într-a șasea zi, și părăsește palatul prezidențial sub presiunea și huiduilelile susținătorilor celor doi lideri democratici!
Nu știu de ce, ca întotdeauna când ne zăpăcim în legătură cu timpul, am simțit nevoia să mă uit la ceas. Să mă uit așa, netot în prostie, fără să constat ceva. Până ce, încet, nedumerirea mi s-a limpezit în următoarea întrebare: Cum putuseră să aibă loc cinci zile de demonstrații, iar acum să fim într-a șasea, când zborul n-a durat mai mult de șaisprezece ore?!... Da: Erau doar cel mult douăzeci de ore de când mă despărțisem de Leo care, lăsându-mă la aeroport, pornise în goană spre piața demonstrației...
Mi-am dat seama târziu că era vorba de fusul orar, combinat cu ceea ce  am numit fusul anual al ritmului biologic al vieții câinilor.
Prietenii mei cei buni, câinii, a căror viață s-a scurtat mai mult în acest răstimp decât a mea. S-a scurta de șapte ori mai mult. Dar nu s-a scurtat degeaba, făcându-mă și pe mine mândru de demnitatea lor. De caracterul lor frumos și perseverent în idei salutare, care dădea șanse menținerii la putere a ideilor cu adevărat democratice.
 SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971