Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
PAGINA A TREIA
Perioada postdecembrista în faptele ei simple

 O NOTĂ A REDACȚIEI:

 Anii denumiţi de către unii dintre cei ce încearcă a le reconstitui evenimentele „postrevoluţie”, ceea ce sună la fel de fals ca şi intenţia altora de a-i minimaliza ca fiind doar „ai tranziţiei”,  încep a fi văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti. Era de aşteptat lucrul acesta, fiind singurul mijloc prin care, tendinţele istoricilor de serviciu sau banalităţile reluate în texte precipitate gazetăreşte, pot fi atenuate printr-o nuanţare mai fină şi mai obiectivă. Paradoxal, da: mai obiectivă, scriitorul fiind mai duios în subiectivitatea sa care-l leagă de amănuntele sufleteşti ce le-a înregistrat, neinteresându-l să altereze datele mari care le domină pe acestea. Considerăm, astfel, că reconstituirea unei epoci prin reacţiile sufleteşti pe care ea le-a creat, dacă beneficiază şi de un condei inspirat sunt, până la apariţia istoricului de adevărată probitate şi prestigiu ştiinţific, un act cultural important în definirea trecutului apropiat, evitând poncifele pe care literatura comercială stimulată de interesul pentru faptul nud, „non-fiction”, le foloseşte din unul sau altul dintre motive: Fie pentru că ea e scrisă chiar în stilul, plat, neinspirat, hărăzit unor asemenea poncife, fie pentru că aceste poncife convin unei anumite orientări a interpretării faptelor.
-   Începând cu documente sau pagini din texte sub semnătura unor cunoscuţi poeţi care şi-au bine-probat sensibilitatea lirică: Darie NOVĂCEANU şi Nicolae Dan FRUNTELATĂ, vom continua să publicăm asemenea jurnale care, ne propunându-şi să elucideze exhaustiv faptele, vin cu doza de sinceritate subiectivă a sufletului inspirat ca gest sau exprimare în faţa unor amănunte ce-l marchează pe autor, ajutând mult mai eficient la re-crearea cu iz artistic a atmosferei respective. Şi facem apel la colaboratorii noştri să producă asemenea texte sau să ni le semnaleze, tocmai pentru a experimenta şi o asemenea cale de reconstituire a adevărului istoric, prin reacţiile subiective ale celor care au trăit momentele lui.Astfel: 
 

Darie NOVACEANU

în urma experienţei la conducerea în epocă a ziarului „Adevărul”,
este autorul  acestui text pe care l-a citit la Televiziunea Română,
            în cadrul telejurnalului de seară prezentat la data de 30 martie 1991:          

                                                         
                                                      Bună seara, stimaţi telespectatori
,

Veţi fi observat azi pe prima pagină a ziarului Adevărul că subsemnatul nu mai apar ca director şi veţi fi parcurs, poate, o „Scrisoare către cititori”. Lucrurile se leagă, absenţa numelui meu motivând scrisoarea, singurul text din întreg ziarul pe care nu l-am citit înainte de a ajunge Ia tipar, dar pe care l-aş fi aprobat cu o imensă plăcere: prin conţinutul fals şi modul de redactare, este primul text care dovedeşte cu litere mari ceea de am refuzat să cred, timp de 15 luni deşi mulţi au tot spus-o şi au repetat-o prin pieţe şi pe ziduri: elanul comunist al unora dintre cei care au trecut din redacţia „Scânteia" direct în redacţia Adevărul nu s-a stins. Scrisoarea de acum este pentru mine proba definitivă că m-am amăgit crezând în schimbarea oamenilor: se schimbă toţi, mai puţin cei care nu vor.
Mi-ar fi uşor să demonstrez adevărul acestei scrisori, dar nu o fac pentru că doresc să aveţi timp pentru o seară plăcută şi mă limitez în a susţine că pericolele de care se tem redactorii acestui text sunt numai pretexte în tentativa, simţită de mine mai demult, a unui nucleu din conducerea ziarului de a-şi asigura întreaga conducere. Vor găsi pe cine să slujească - şi, eventual, de a obţine câştiguri mai mari şi mai puţin muncite.
Primele două lucruri pe care le-am spus, în ianuarie 1990, când am primit să-mi asum, împreună cu alţii conducerea acestui ziar, au fost că nu voi privi niciodată dosarul nimănui, mulţumindu-mă să-i privesc faţa. Orientarea ziarului va fi de cotidian independent. Vom merge, am spus, pe firul apei, neaservindu-ne niciunuia dintre maluri, făcând ca acest ziar să fie al cititorilor şi nu al unui partid sau altă formaţiune politică. M-am ţinut de cuvânt. N-au existat şi nu există cum se susţine „factori ai puterii executive care vor să pună mâna pe cel mai răspândit cotidian al ţării". Dovadă e şi faptul că Frontul şi-a făcut presa Iui, numeroasă şi peste tot. Altă dovadă: cele mai precise şi îndreptăţite critici aduse guvernului sau celorlalte puteri au fost cele din „Adevărul", fiind, chiar dacă nu toate, singurele care au determinat schimbări de optică, de legi, de atitudini.
Cât priveşte cenzura, recunosc că am cenzurat elanul scânteist al unor redactori, începând de la titluri, materiale şi teme de lucru şi chiar de ortografie, dorind ca acest ziar să fie fără lozinci, fără mahalagisme, şi alte înjurături, oricât de metaforice, cu care ne delectează alte publicaţii.
În plus, am încercat să descurajez, începând din toamnă, un pericol pentru democraţia noastră, cel al formării unei formaţiuni politice izvorând din fosta dictatură, emanaţie a miasmelor acesteia, aeristă de unele evenimente politice recente şi de o criză economică deosebit de gravă, la care contribuim cu toţii, alături sau împreună cu guvernul.
Pe acest fond, acţiunea mitingistă de ieri din redacţia „Adevărul", pretextul fiind formula propusă de mine pentru privatizarea ziarului, singura care ar asigura independenţa ziarului, indiferent cât de independenţi am dori sau nu să fim noi.
Doresc să se reţină: sunt pentru privatizarea acestui ziar, a întregii economii, dar numai în condiţiile legii. Nu mă interesează cum s-au privatizat alţii, în condiţiile unor legi confuze sau ambigui, dar în cazul ziarului Adevărul nu am putut îngădui ilegalităţile. Pentru că ilegală a fost crearea în decembrie 1990 a unei întreprinderi mici, trezindu-mă că eram şi eu un patron, care n-a depus nici un leu capital social dar deschisese un cont în care primise 800.000 lei şi aştepta câteva milione din abonamente. Ilegală a fost după aceea societatea care deriva din ea, înliinţându-se cu numai 750 mii lei vărsaţi ca acţiuni, în condiţiile în care editarea acestui ziar pe o lună de zile, la actualul tiraj trece de 35 milioane.
Singura soluţie legală, în absenţa legii privatizării, este, din câte am înţeles, asocierea la capitalul de stat a capitalului privat. Este formula pe care, în consult cu finanţele şi justiţia şi mulţi consilieri în materie, am oferit-o ieri după amiază ziarului Adevărul, la care s-a răspuns cu mitingul amintit, continuat cu o „grevă japoneză" şi pichete de pază la toate uşile.
Recunosc, a contribuit la aceasta o anume „secre- tomanie" a mea, izvorâtă din neîncredere şi posibilă dezinformare privindu-i pe unii dintre membrii redacţiei. Pentru că dincolo de un nucleu fals democratic, nu pot să nu recunosc profesionalismul şi buna morală a multora dintre gazetarii de aici, nici contribuţia la calitatea ziarului, aşacum nu neg contribuţia personalului auxiliar şi de administraţie. pus sub presiune şi inhibat în voinţa sa de nucleul amintit, cel care m-a alungat ieri cu huiduieli din redacţia ziarului, unde m-am umilit 15 luni ca să-i spăl pe obraz, 15 luni când tocmai pentru a-mi dovedi independenţa şi slujirea adevărului, am refuzat să primesc salariu şi am primit, conform legii, numai acordul pentru ceea ce am scris, uneori zi de zi.
. Nu cer prin aceste cuvinte, precum acest nucleu, sprijin presei noastre sau presei de pretutindeni. Cer doar să se informeze corect înainte de a-i forma opiniile. în schimb, cer factorilor cu răspundere directă protecţia nemijlocită a ziarului, în sensul editării lui pe mai departe, cu toţi cei care vor opta să lucreze, fără a-i influenţa orientarea de până acum, pe care o consider cea mai independentă cu putinţă. Pentru că lucrul cel mai greu, în actualele condiţii, este să-ţi păstrezi echilibrul, valoarea de cumpănă.
Cer organelor în măsură să asigure această protecţie, considerând aceste cuvinte ca scrise - cum şi sunt-, amintin- du-le că în istorie s-au prăbuşit şi se vor prăbuşi toate imperiile posibile, important fiind ca în viaţă să nu se prăbuşească imperiul adevărului. Vreau să-i asigur pe cititori, că indiferent soluţia cazului, nu-mi voi modifica atitudinea de până acum. Dacă marţi vor ţine în mâini un ziar „Adevărul" având altă conduită, altă orientare, acela nu se va face sub răspunderea mea. Vă mulţumesc.

 
 

                                   
     Nicolae Dan Fruntelată






                           IARNA ŞI DEMOCRAŢIA ÎN ŞALVARI   ..



. Iată că vreau să vă povestesc în trei zile, câte ceva din amintirile mele despre iarna lui 1989, iarna de graţie dintre socialismul multilateral dezvoltat şi capitalismul sălbatic. O să reiau începutul unei cărţi care se numea Turnesol ’89. Adică, trecând de la chimie la viaţă, proba turnesolului aplicată oamenilor de dinainte şi după 1989. Caietul iernii interzise şi al primilor ani democraţi N-o să vă spun cine a tras în noi după 22. Nu ştiu sau ştiu foarte bine, aşa cum nu ştiţi sau ştiţi foarte bine şi voi. N-o să mă lansez în discuţia tematică pentru simpozioane uriaşe cu bufet rece, bine garnisit, unde se dezbate dacă a fost revoluţie, lovitură de stat sau pur şi simplu, deranj. O să vă transcriu, doar, câteva din zilele jurnalului acelei ierni. De ce câteva? Pentru că, despre o perioadă atât de ciudată, când simţi că ai trăit sub o magie (neagră, albă, cine ştie) ori sub intoxicare totală, nu e bine să spui multe cuvinte. Chiar dacă le ai, chiar dacă le-ai pus pe o foaie şi n-ai avea altceva de făcut decât să le transcrii. Nu din cauza fricii, nu din cauza lehamitei. E ceva mai presus de ele. Am zis magie, aşa că mulţumiţi-vă cu asta… Aşadar… Dec. 1989, 23-24 Am învăţat la Universitatea, pe Edgar Quinet intram către amfi teatrele Odobescu şi Bălcescu. Azi am fost acolo. Lângă zid erau lumânări, sticle cu şampanie, pâini albe. Un praznic pentru oamenii tineri, îngrozitor de tineri, care muriseră fără nici o vină, pe caldarâm. Geamuri pe jos, maşini zdrobite. Sus, pe acoperişuri, terorişti care trăgeau în oameni. Inimaginabil! Ce creier bolnav a putut să transforme Bucureştiul într-un Beirut în numai câteva zile? Ce monstru a putut să se închidă între pereţii unui trup de om ca să explodeze aşa, într-o baltă de sânge omenesc? Cine ne-a minţit, ne minte şi ne strică vieţile? Cât va trebui să treacă pentru ca oraşul acesta, toate oraşele şi toate satele să-şi spele privirea de coşmarul trăit în aceste zile? O eternitate. Câte generaţii o avea eternitatea asta? N-o să mai pot trece pe la Universitate multă vreme. Acolo nu e o piaţă, ci un mormânt al oamenilor tineri. Acolo e mormântul tinereţii mele şi al multora ca mine. 24, 25 decembrie şi celelalte Prima revoluţie din istorie condusă de la Radio şi TV. Stăm toţi, înnebuniţi, sideraţi şi vedem cum lucrează revoluţia. La televizor se perindă o lume pestriţă. Exemplu – Ştefan Iordache şi Doina Cornea, soldaţi, popor. Întrebări: un militar de la Râmnicu Vâlcea povesteşte: „Am fost duşi către Timişoara, dar la Arad ni s-a ordonat să venim înapoi”. În Bucureşti: „Am fost duşi la Universitate dar nu s-a tras nici un glonţ. Ni s-a ordonat să ne întoarcem în cazărmi”. Discuţie la TV: Doina Cernea, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan. Doina Cernea: „Eu nu-i cunosc pe mulţi dintre cei care fac parte din Consiliu. Nu-l cunosc pe dl. Iliescu, dar dacă prietenii mei îmi spun că e un om bun, îi cred. Vă rog, vă implor nu vă apucaţi acum de răfuieli şi de lupta pentru putere. Gândiţi-vă la copiii care au murit. Dacă nu va fi aşa, eu mă voi retrage şi voi intra din nou în opoziţie. Dragi copii, nu mai ieşiţi pe stradă, nu e nevoie să mai muriţi. Daţi-i timp Consiliului Salvării să pună ordine.” Silviu Brucan o întrerupe dând-o afară din studio pe regizoarea Olimpia Arghir, care voia să spună ceva. „N-avem timp de asta, şi aşa au fost zilele astea la TV o serie de nechemaţi care şi-au făcut platforma lor.” În altă zi, tot la TV, profesorul Eugen Simion: „Nu-i adevărat că în perioada trecută cultura română n-a realizat nimic, că trebuie să o luăm de la zero. Noi am lucrat, nu este un hiatus. Literatura română s-a scris în ţară şi în ţară trebuie să continuăm şi să discernem.” Fiica mea, Anda, studentă în primul an la Filologie e chemată la facultate. Adună conservele din casă, cumpără pâine, o duce la Universitate pe străzi pline de spaimă şi zvonuri. Seara îmi povesteşte că au făcut o echipă şi s-au dus în Piaţa Palatului şi la Ateneu să ducă de mâncare la soldaţi. Grupul era condus de un coleg de-al lor care i-a învăţat pe toţi să se trântească la pământ când se trage. Au umblat pe străzi ca nişte ţinte vii, iar când au ajuns la „obiectiv” un ofi ţer le-a spus să se ducă naibii acasă că soldaţii au mâncare şi tot ce le trebuie şi ei pot oricând să moară prosteşte pe stradă. Colegul Andei, Florin, le-a povestit cum a mers o zi pe o salvare care aduna morţi şi răniţi şi-i ducea la Urgenţă. În Piaţa Romană s-a pus un brad cu lumânări şi daruri pentru sufl etul celor împuşcaţi. Pe o panglică scrie: „De Crăciun ne-am luat raţia de libertate!” Oare?!? Agenţia spaniolă de presă EFE transmite o ştire mai chisnovată: „Circulă informaţii că mişcarea revoluţionară din România a fost sprijinită de Israel, România fi ind singurul stat din Est care a păstrat legături diplomatice cu Israelul după războiul arabo-israelian.” „Taniug”, agenţia iugoslavă care s-a ilustrat în zilele revoluţiei de la Timişoara prin tot felul de ştiri cu fi til mai lung sau mai scurt, transmite: „Reprezentanţii noii puteri din România, îmbrăcaţi în uniforme militare, au afi rmat la Belgrad că U.R.S.S. a declarat că va interveni în România dacă această ţară va suferi o altă intervenţie militară străină.” Note din timpul transmisiei procesului de la Târgovişte al soţilor Ceauşescu (25 decembrie): – Preşedintele completului: „Ţăranii care vin de la Caracal, de la distanţă, după pâine. Cum aţi înfometat poporul?” Apoi: „Am văzut la televizor vila fi icei dvs.” Elena Ceauşescu: „Extraordinar. N-am avut nimic cumpărat. Nimeni n-a avut vreo vilă.” Nicolae Ceauşescu: „Nu există nici un cont al nimănui” (a propos de conturile din Elveţia). Nicolae Ceauşescu: „Cine e acest Consiliu de salvare naţională?” E.C.: „Ce genocid? Acesta e nebun!” E.C.: „Teroriştii, vorbesc pe-aici oamenii că sunt ai Securităţii.” E.C.: „Şi poporul e poporul nostru, nu trădăm noi poporul.” Preşedintele completului: „V-aţi dus la ayatolah să-i închinaţi un ultim omagiu. Eraţi la fel ca el, că v-aţi omorât poporul. Regele Mihai a avut mai multă demnitate decât dumneavoastră. Aţi fi făcut mai bine dacă aţi fi rămas acolo, în străinătate. Aţi trăit cu străinii, cu ei trebuia să rămâneţi!” N.C.: „Nu sunt inculpat, sînt preşedintele României şi comandantul suprem al armatei şi cu asta am terminat.” Apoi gloanţe. Parcă aş fi privit un fi lm. Dar nu un fi lm românesc. Ce grabă, ce forţă, ce improvizaţie! Peste două zile o masă rotundă la TVR cu participanţi la ocuparea Comitetului Central. „Când noi luptam, la TV apăreau actori. Nu mi s-a părut corect.” „După şapte zile ni s-a spus să plecăm de la C.C. pentru că vine armata. N-a fost corect.” Trece, speriat şi umil, Anul Nou. La TV, Ion Iliescu atrage atenţia asupra necesităţii neamestecului consiliilor frontului în activitatea economică. De această activitate răspund conducerile administrative. Ele pot fi revocate numai de foruri guvernamentale. Principii. Mass media oferă cifrele reale ale producţiei de cereale, carne, etc. ideea este că s-a moştenit o situaţie foarte grea. Vizita lui Şevardnadze, ministrul de externe al U.R.S.S. care afi rmă: „U.R.S.S. va recunoaşte orice formă de putere aleasă de români.” Apoi: „Am amânat temporar importurile de produse alimentare din România. Deşi noi înşine avem probleme grele, vom livra corect cantităţile de energie, materii prime, gaze.” Mă înduioşează această declaraţie! Câtă înţelegere, câtă omenie! Balşaia omenia de la balşaia sila, adică de la o mare putere. Îmi aduc aminte de comerţul fructuos pe care îl făceam cu ei prin anii ’50: noi le dădeam grâul şi ei ne luau petrolul. Doamne, Doamne, ce parşivenie e şi istoria asta! Între timp, presa democrată se organizează de zor: „Adevărul”, fi rmă de Sărindar, fost „Scânteia”, e gestionat de un comitet condus de Costel Stănescu. Fost coleg al meu la „Scânteia tineretului” (eu – redactor şef, el – unul dintre adjuncţi). La „Scânteia tineretului”, azi „Timpul liber” a preluat frâiele Fane Mitroi. La „Rompres” (fost Agerpres) vine Neagu Udroiu. La „România liberă” (fost „România liberă”) – Toni Uncu şi P.M. Băcanu. Astăzi, fata mea cea mare mi-a spus-o direct: „Dacă ăştia de la serviciu (lucrează la Muzeul Literaturii Române, un fel de <>, a dat astă toamnă la medicină şi a fost a doua sub linie) vor să se ia de mine, au de ce.” Începe să aibă complexe că e „fi ica lui cutare”. Eu am fost redactor şef la „Luceafărul” şi membru supleant al C.C. al P.C.R. Are dreptate. Am fost, împreună cu D.R. Popescu, George Bălăiţă, Titus Popovici, Domokos Geza, membri în organismul suprem care hotăra politica ţării (hotăra pe naiba!) şi avea nevoie şi de câţiva scriitori pentru asta. Vă spun cinstit că nu cred că am avut vreodată avantajele pe care le are ultimul deputat dintr-un partid de opoziţie de azi. Dar, mă rog, fusese revoluţie, era nevoie de ţinte, în mulţi oameni fi erbea mânia democratică, întrebarea lui Băcanu, unicul justiţiar de la „România Liberă” care făcuse pasul uriaş de la Fapt divers la Fapt naţional: „ce-ai făcut în ultimii cinci ani?” producea infarcturi. Fiica mea are dreptate. Trebuie să mă gândesc la o soluţie. O barcă e bună până intră în ea prima picătură de apă. Restul e iluzie. Zilele astea m-au sunat: nea Stelică, prietenul meu tâmplarul, Sandu Stănescu, George Ţărnea, Iulică Neacşu, Nelu Cucu. Şi nu pot să uit, nu voi uita că, în ajunul Crăciunului, când Bucureştiul era Beirut, a venit la uşa mea Sorin Postolache cu un brăduţ pentru fetele mele. Ce sufl et teribil, nici nu pot spune vreun cuvânt despre asta! E frig, e foarte frig. Adevărul e că nu credeam că în jurul meu trăiesc atâtea giruete. Toţi au dreptul să se bucure cu adevărat că sunt liberi şi pot să se gândească serios la viaţa lor. Cred, însă, că extrem de puţini au dreptul să se bată cu pumnul în piept. Şi, Doamne, câţi o fac! E o vânătoare de cuvinte şi de merite care frizează ridicolul, comedia cea mai groasă! Întâmplări, oameni, fi ecare cu sufl etul lui. Dar, una peste alta, începe un val de demagogie pustiitoare. Oare poporul acesta bun şi necăjit va mai suporta încă o dată demagogiile? Cine e poporul? De văzut… 10 ianuarie. Nu curge apa. E frig. La TV e un spectacol de binefacere pentru România. Spectatorii se bucură, mila e un fel de sport. Sunt mândri de cât de buni sunt ei. Telefonul meu merge pe principiul: „Cât eşti în treabă, toţi te întreabă, cât nu eşti în treabă nimeni nu te mai întreabă.” Adică, nu sună. Cel mai mult mă îngrijorează D.. Nu ştiu cât o mai suporta. Merită altă soartă pentru că e un om rar, nu face parte din timpul de acum. Propoziţia pentru analiza semantico-socială: haita haleşte hoituri. Asta fac mulţi dintre „colegii” ziarişti. Ce vor face când se vor termina hoiturile? Vor inventa altele, e mai mult ca sigur. Ziarele de azi publică stenograma C.P. Ex. în legătură cu Timişoara. Se publică o scrisoare a lui Gheorghe Apostol ca răspuns la acuzaţiile lui Brucan. Dialog între oameni atinşi de microbul puterii. Chiar aşa, „microbul puterii”. Pe scena gazetărească şi la TV apar în continuare mici şi mari demagogi. „Adevărul” face o gafă monumentală: în pag. 2, la „Orizonturi roşii”, Pacepa dă informaţia că Nicolae M. Nicolae, fost ambasador în SUA era omul serviciului român de informaţii. În pagina 5 îl prezintă ca actual ministru al comerţului exterior. Asta e epoca.  Pe zidurile oraşului apar manifeste electorale: Partidul Unităţii Democrate, P.N.Ţ. (creştin), Liberalii etc.. Programele sunt total inconsistente. Sunt scoase în faţă nişte personaje fantomatice care fac sluj la tineret în speranţa accesului la putere. Liderita e boala zilei. Primăvara va fi foarte fi erbinte. Alegerile vor fi , probabil, în aprilie. Se pare că sunt mulţi care vor să-şi legalizeze scaunul pe care s-au căţărat în mare grabă. Dacă se continuă aşa, democraţia românească va fi o democraţie în şalvari. Cu fes, ciubuc şi toate cele. Occidentul se pregăteşte şi el să se înfi gă tare în ciolanul ros cu ferocitate de politica ultimilor ani ai lui Ceauşescu. Încă o „vocaţie a zilei”: lăsarea pantalonilor în vine pentru ca publicul să vadă fundul revoluţionar al unor „şmecheri” de duzină. Care n-au făcut nimic în timpul lui Ceauşescu pentru că erau dizidenţi. Conceptul de puturoşenie dizidentă capătă consistenţă. Nu mai spun de infractorii de drept comun care au furat cu furie revoluţionară de la statul comunist. Nea Mihai Maloş tipograful îmi spune: „lasă, bre, că vin alţii fl ămânzi şi tot noi trebuie să-i săturăm şi pe ăştia”. 11 ianuarie. Azi fetele au cumpărat portocale. Sandu mi-a adus grapefruits. A fost o zi exotică. Am ieşit puţin în oraş. Lumea nu se vindecă deloc de boala cumpăratului. Se cumpără în prostie. Suntem încă fl ămânzi şi derutaţi. Urmăresc iar spectacolul presei. „Flacăra” revine la numele ei. Miniştri abia numiţi îşi dau demisia: Iga, Nicolae M. Nicolae. Sunt câteva nume de demnitari care nu se rostesc. Printre ele cel al lui Gogu Rădulescu, marele guru de la Comana. „România literară” apare cu un larg evantai de programe estetice. Printre autori, O.P., cel mai vindicativ, spirit director al culturii române. M-a sunat I.I. foarte dezamăgit că începe să nu mai înţeleagă nimic. Mă mai sună şi alţii care au nevoie să fi e consolaţi şi gâdilaţi între corniţe. Nu mai sunt disponibil. Se decantează primele certitudini: comunismul a pierdut defi nitiv partida, peste tot în lume. Interesant de urmărit ce va face Mişa Gorbaciov. El a deschis hora şi acum trebuie să joace singur. Vor fi două căi pentru U.R.S.S.: destrămarea sau neostalinismul. Un prezicător spunea că M.G. va cere azil politic în S.U.A.. Încep să se mişte opinii subterane în favoarea unifi cării Germaniei. Atunci Europa s-ar putea să devină prea strâmtă. Doamne fereşte şi apără-ne pe noi de frecarea pietrelor de moară! 13 ianuarie. Zi de doliu naţional pentru victimele căzute în revoluţie. Cifra avansată de Brucan într-un interviu – 10.000 de oameni. Seara, miting surpriză în Piaţa Victoriei împotriva Frontului Salvării Naţionale. Se strigă că oamenii au fost păcăliţi, că mulţi terorişti au fost eliberaţi, se cere pedeapsa cu moartea pentru complicii lui Ceauşescu. Se strigă împotriva P.C.R., apare pentru prima oară lozinca: „Jos Iliescu!”. E cerut Dumitru Mazilu ca lider. Vin să vorbească Iliescu, Mazilu, Petre Roman. Mazilu câştigă teren scandând fanatic tot ce vrea lumea. Iliescu e întrebat ce a făcut în ultimii ani, îşi face o scurtă autobiografi e, e huiduit. Mazilu e pe cale să termine în triumf, trece în faţă, dar o femeie strigă că a fost ofi ţer de securitate când lucra la ONU. E terminat. După o oră de dialog cu 100 de reprezentanţi ai mulţimii, Frontul revine cu trei decrete: 1. Scoaterea P.C.R. în afara legii; 2. Referendum pe 28 ianuarie pentru abolirea sau păstrarea pedepsei cu moartea; 3. Înfi inţarea unei comisii naţionale de dialog cu oamenii care au fost oprimaţi. E aclamat Iliescu, Mazilu nu e lăsat să citească nici unul dintre decrete. Cu greu, lumea e convinsă să plece spre casă. 14 ianuarie. Abia aştept ziua de mâine. Vestea că s-ar putea ca fi ica mea cea mare să fi e, totuşi, studentă m-a  înnebunit. S-a făcut o contestaţie la Ministerul Învăţământului, deoarece se pare că în toamna lui ’89 s-au „ascuns” mai multe locuri pentru nevoile exprese ale Secţiei de Învăţământ a C.C.. Nu-mi vine să cred. Nu mai am cuvinte. Ziarele de azi reiau problema mitingului. Concluzia e că a fost – şi în ziua de doliu – o ruşine naţională. Se pare că a fost pus la cale de agitatori plătiţi şi cu program de a-l scoate în faţă pe Mazilu. „România Liberă” îl atacă dur, „Adevărul” mai voalat, „Tineretul liber” gafează publicând un interviu leşinat cu Mazilu care nu convinge pe nimeni. Acest miting este începutul a ceea ce cred că va deveni huliganism politic românesc. În orice caz, Iliescu şi Roman au luat o opţiune serioasă pentru alegeri, cu condiţia să facă nişte corecţii de traiectorie şi, mai ales, de manieră de conducere. 15 ianuarie. Azi s-a înfăptuit minunea în care nu mai îndrăzneam să sper. Anuca a intrat la facultate. Ne-am dus toţi şi am înscris-o. Uluiţi şi palizi. E adevărat, Doamne, adevărat! A şi fost chiar azi la primele ore. Mă bucur atât pentru ea, că nu-mi mai pasă de nimic. Am mers pe stradă, în centru au apărut iar soldaţi mulţi şi miliţieni. Mai mulţi oameni mi-au spus că s-a tras şi azinoapte. Oraşul ăsta hărtănit şi hăituit tănjeşte după linişte. M-am întâlnit cu poetul I.I., tot dezamăgit că în prima fază a revoluţiei el n-a realizat nimic. La TV e o seară Eminescu la care numai cei autodeclaraţi dizidenţi au avut acces. O poetă vaporoasă care a devenit Ioana d’Arc de pe Dâmboviţa a tras miorlăiala penibilă din care nu înţelegeai dacă e aniversată ea sau poetul naţional. În sală stătea Grigore Vieru, venit de la Chişinău. Nu l-au invitat la prezidiu, dar au avut grijă să anunţe că poetul naţional revoluţionar n-a putu veni pentru că îl doare un ochi (a răcit la revoluţie).  16 ianuarie. Am trecut pe la „Viaţa Militară” şi pe la ziarele din Brezoianu. La „Viaţa”, aceeaşi oameni pe care îi ştiam. Încearcă să mă ajute în găsirea unui loc de muncă, dar fără mari şanse. Au în vedere un post de corector. Ar fi bun. Viorel Domenico îmi povesteşte episodul Trosca, ofi ţerul U.S.L.A.. Cum s-a deschis focul din Ministerul Apărării şi cele două tanchete cu uslaşi care veneau în ajutorul ministerului au fost spulberate. Mai târziu am afl at că Trosca ştia multe despre generalul Nicolae Militaru, proaspătul ministru al Apărării. Trec şi pe la „Libertatea”, vorbesc cu Tavi Andronic şi cu Vali Voiculescu. După privirea lor înţeleg că nu vor putea face nimic pentru mine. Nu că n-ar vrea, dar... Seara mă sună Puiu Novac şi-mi dă o veste cumplită. S-a prăpădit Niculae Stoian şi mâine e înmormântarea. Încă un semn că s-a dus tinereţea noastră. Pentru mine, şi cred că pentru toţi cei care au lucrat la „Viaţa studenţească”, Stoian a fost omul care ne-a ajutat să ne facem drum în presă. O redacţie unică în care am trăit câţiva ani ca într-o casă. Gigi Mitroi (azi la „Adevărul”), Eugen Patrichi (Televiziune), Adrian Dohotaru (Ministerul de Externe), Ion Cristoiu („Expres”), Tudor Octavian („Flacăra”), Mihai Tatulici (Televiziune), Cornel Nistorescu („Expres”), Puiu Novac („Sportul”), Tavi Ştireanu (Publicaţiile F.S.N.), Dragomir Horomnea („România Liberă”), Sorin Stănescu („Libertatea”), Ion Segărceanu (Ministerul Culturii), Virgil Simion („Tineretul liber”), Emil Cojocaru (fotoreporterul, mort la nici 50 de ani), Tiberiu Petrescu, nea Bebe Marinescu. 17 ianuarie. Azi am fost la cimitirul Domneşti unde l-au înmormântat pe Niculae Stoian. Era supărat, s-a chinuit şi înlăuntrul lui s-a produs o explozie. I s-a frânt lumea dinlăuntru. A murit duminică dimineaţa la 5.30, la spitalul Colentina, singur. Dumnezeu să-l odihnească! A fost o slujbă pripită afară, pe zăpadă şi înmormântarea la fel de pripită. Doamna Stoian era speriată ca nu cumva să vină noile autorităţi să ne interzică să-l înmormântăm pentru că a fost comunist. Cine ne-o fi răsucit sufl etele aşa? Am venit acasă la Stoian, în Dionisie Lupu, şi am băut un pahar de vin în amintirea lui. Puţini am fost. Am vorbit mult despre tinereţe şi despre ce credeam noi că va urma. Nea Dindere ne povesteşte cum a fost revoluţia la Craiova. Acolo nu au fost terorişti. Tudor Gheorghe a cântat o noapte (22-23) oamenilor adunaţi în Piaţa Primăriei, împiedicând devastarea oraşului pe care o plănuiau borfaşii Craiovei. A refuzat să fi e preşedintele Consiliului Judeţean al Frontului spunând că el e actor şi atât. Acolo conduce acum un fost profesor de sport. 18 ianuarie. Nici nu ştiu de ce e joi. Ziarele au început să cadă valoric. „Tineretul” publică pe post de editorial o intervenţie plină de bun simţ a unui tânăr care a intrat printre primii la TV. E mai bun ca orice articol al profesioniştilor. Seara, F.S.N. anunţă că retrage decretele de scoatere în afara legii a P.C.R. şi reinstituirea pedepsei cu moartea. Referendumul nu va fi pe 28 ianuarie pentru că nu există condiţii. Mă sună Nelu C. şi mă invită la un coniac la „Primăvara”, ca pe un şomer ce sunt. 19 ianuarie. E vineri, ziua mea liberă, ca toate cele de la începutul anului. Mă duc la Casa Presei Libere (fostă Casa Scânteii) cu maşina, s-o duc pe Doina la serviciu. Gândul acestui drum, închis pentru mine, mă face nervos şi susceptibil. Ne hărţuim cu vorbe. E vina mea, dar nu mă pot controla. Mi-a zis acasă în glumă (e o vorbă de-a noastră) „dacă tot n-ai serviciu, adu şi tu o ceapă” şi m-am simţit îngrozitor. Fetele vin de la facultate. Anda povesteşte că sunt boicotate câteva cursuri. Anuca îmi spune că profesorul Ranga, cel mai bun anatomist, a fost silit să-şi dea demisia. Era dur la examene. Deja, asta este o prostească săritură peste cal. I-am ascultat pe ţărănişti la TV (P.N.Ţ. creştin). Sunt, la ora asta, singurii interlocutori valabili ai F.S.N. Ardeleni cam teoretici, dar plini de orgoliu. Mai greu le va fi la treabă pentru că n-au lideri economici. Oricum, şansa imediată e a tehnocraţiei şi se pare că Ion Iliescu a priceput asta. Depinde câtă libertate de mişcare are. M-a sunat Mircea Croitoru. Şi el e dintre oamenii deosebiţi. A fost lovit rău în perioada asta, i-a murit tatăl , mama e foarte bolnavă. A avut puterea să rămână tot el. 20 ianuarie. Sâmbătă, dar n-o simt. Merg la Fondul literar să-mi iau „banii de lichidare”. Mă întâlnesc cu Gheorghe S. Care mă întreabă ce se va întâmpla cu noi. El, de vreo patru ani, vine de două ori pe lună la leafă şi s-a obişnuit aşa. Îi spun că, până acum, nu ştiu nimic, decât că sunt şi eu în situaţia lui: vin la leafă. Consiliul zeilor de la Uniune a decis: „Luceafărul” apare în serie nouă, cu Laurenţiu Ulici la timonă. Presa face paşi mici şi graţioşi către revenirea la un conformism mascat. Se văd peste tot interesuri, deja s-au mărunţit, nu se mai poate recurge la halca dezvăluirilor şi atunci se ştiriceşte. Vizibilă criză de comentarii limpezi. Avem, până azi, 13 partide. E bine, dar cam lentă mişcarea! Azi s-a constituit Sindicatul liber al ziariştilor, cu P.M. Băcanu în prim plan. A apărut revista „22” a Grupului de Dialog Social. Redactor Şef: Stelică Tănase. 21 ianuarie. Duminică, mari cozi la ziare. Lumea face politică. Un pensionar: „Erau foarte tineri. Aveau fl ori în mână, le dăduse un bătrân. Se duceau cu ele la securişti şi la soldaţi. Ei erau siguri că o să fi e ca în R.D.G.. Nici o clipă nu au crezut că o să se tragă. Au fost prinşi între cordoane şi măcelăriţi”. Un dulgher: „Eu mă întorc în sat, iau pământ şi-l muncesc. Am fugit din sat când s-a făcut colectivizarea. N-am vrut să muncesc pentru ăştia. Cei mai buni oameni sunt ăia care-au fost închişi mult, din ’46. Ăştia trebuie să ne conducă.” În Piaţa Universităţii a fost mare miting studenţesc. Un student: „Trebuie să fi m uniţi într-o singură organizaţie. Dacă ne împărţim în nu ştiu câte partide o să fi m păcăliţi.” Tata şi mama mi-au acordat azi un „ajutor părintesc”. E o formă a ajutorului de şomaj. Mi-au dat 1000 de lei din pensia lor. Lucrurile care s-au realizat în plan social luna asta înseamnă, de fapt, o întoarcere la perioada 1965: mâncare în magazine (nu chiar ca atunci), cafea, portocale, ţigări, deschidere a presei (mult mai mult ca atunci), televiziune pe săturate. Deci, înapoi la un nivel de la care se poate pleca. E un model palpabil, are repere concrete, dar se poate oare menţine? Lumea face gesturi către România. R.F.G. ne-a ajutat substanţial plătindu-ne factura de energie pe 70 de zile. Se pare că oamenii de afaceri din vest vor să intre pe noua pistă a Orientului. Totul e să nu ne cumpere ieftin! Oare asta e totul? 22 ianuarie. Azi se împlineşte o lună de la revoluţie. O lună în care s-au întâmplat atâtea, încât o analiză, fi e ea şi superfi cială, suferă se sărăcia cuvintelor. Timp comprimat, ciudata beţie a absolutului, adevăr şi demagogie, iluzie şi realitate, speranţă şi teamă. Va putea fi păstrată această tensiune? „Noi n-am murit pentru câteva portocale” – spune un tânăr într-un articol. E ca o partidă de şah a cărei deschidere o poţi învăţa dar trebuie să-i găseşti continuarea pe măsură. Cred că cel mai important lucru e să te redeştepţi în neamul acesta inteligent cheful de muncă şi de viaţă. Nu a vrea pur şi simplu, ci a vrea să ai. Trebuie rasă din faşă mentalitatea de a întinde mâna la alţii. „Socialismul a absolutizat dreptul la existenţă în dauna dreptului la muncă” spunea un cunoscut al meu, Aurel Stoica. Nu un blid umil pentru fi ecare, ci o masă cinstită şi îmbelşugată pentru toţi. Românul e o fi inţă socială, nu trebuie lăsat să devină un şobolan. Lumea n-a mai avut răbdare, dar acum trebuie să aibă. O altfel de răbdare, demnă. Dar oare cele câteva „generaţii de sacrifi ciu” vor mai avea fi e şi acest fel de răbdare? Viaţa trece în eternitatea închisă a unei săli de aşteptare. Ne-am îngropat de fi ecare dată visele în copii, asta a fost marea fi losofi e a supravieţuirii. Mai putem face asta? Nu cumva după această revoluţie a tinerilor va urma o revoluţie a maturilor, altfel manifestată, o revoluţie a descătuşării instinctelor, a nebuniei de a trăi puţin, un timp „apres la guerre” care poate să distrugă scări morale şi valorice? Greu de prevăzut. 23 ianuarie. Zi care a trecut buimac, m-am agitat dar n-am prea realizat nimic. Am scris două texte – teste de gazetărie. Mai merge. Trebuie să simplifi c şi mai mult fraza, s-o fac aproape nudă, lucioasă, cu verbul la fi nal. Ce lecţie de logică e latina, unde verbul pune accentul! Am fost la părinţi, la Liveni cum zicem noi, după numele străzii. 24 ianuarie. Vine pe la mine nea Gheorghe de la Craiova. Comentează, vorbeşte despre lucruri care ţin de „istoria secretă”. Îmi povesteşte despre G. Ap. – personajfosilă cu incontinenţe de memorie. Se consideră (G. Ap.)  un erou anticeauşist, susţine că nu l-a trădat pe S.B., ci doar a zis „dacă e spion american sau rus, aplicaţi-i legea”. „Mă rog”, comentez în sinea mea povestea lui nea Gheorghe. El a fost şi pe la un alt fost corifeu, Constantin Pârvulescu. Şi acesta vrea să facă un partid nou, cu tineri mulţi, cu „dăşchidere” etc.. Nici o şansă, vorba ardeleanului. În Piaţa Victoriei a fost un nou miting. Apar în prim plan tot mai mulţi golănaşi şi „bruneţi” din pegra bucureşteană. Lozincă: F.S.N. = P.C.R.; Alegeri fără Front! S-a dat un decret care stabileşte ca mitingurile să se organizeze în parcuri (Operei, Titan, 23 August). Sunt anunţate şi pedepsele pentru cei care nu respectă această democraţie de sanchi. P.N.Ţ. şi P.N.L. au dat un comunicat împotriva F.S.N. Iată, deci, că s-a născut Opoziţia! În U.R.S.S. e furtună mare. Transcaucazia e în fl ăcări. Mişa Gorbaciov nu pare a mai avea multe zile. În viaţa culturală e îmbrânceală mare. Or fi oare destui dizidenţi pentru toate ciolanele? Dacă nu, trebuie inventaţi urgent şi alţii. 25 ianuarie. Străzi pline de lume, afi şe pe toate zidurile, reacţii la hotărârea F.S.N. de a candida la alegeri. Iliescu a vorbit iar la TV, luând din nou atitudine împotriva comunicatului P.N.Ţ. – P.N.L. – P.S.D. A fost logic, destins. O singură gafă: modul în care şi-a prezentat biografi a, începând cu declaraţia că, la 12 ani, a fost anchetat de Siguranţă pentru a i se cere relaţii despre activitatea ilegală a mamei sale. Chestia asta cu 12 ani pre mulţi va irita. În „România literară”, a devenit o Mecca a spiritualităţii româneşti, e mare invazie de editoriale-program. Care mai de care trasează indicaţii şi linii directoare. Până şi unul mic şi peltic, un critic literar de ibric, face ordine în cultura de dinainte de ’89 pe care o consideră „o expresie a ceauşismului”. De parcă el, care îşi făcuse facultatea şi debutase în critica literară scriind cronică în cele două mari reviste literare ale ţării (una fi ind înjurata „Luceafărul”) înainte de ’89 ar fi fost (să mă ierte Nichita!) un nenăscut critic literar care s-a pus pe lătrat abia în zorii revoluţiei din ’89! Domnul Octavian Paler, coleg de breaslă şi de funcţie înainte de ’89 (prin anii 1976-1980 domnia sa era redactor şef la „România Liberă” – al doilea ziar al ţării - iar subsemnatul era redactor şef la „Scânteia tineretului” – al treilea ziar al ţării) povesteşte patetic modul în care s-a solidarizat dânsul cu intelectualul Mircea Dinescu, având chiar curajul de a se duce până acasă la el. Azi a apărut „Baricada” – prima revistă scrisă de oameni care nu au lucrat în presa comunistă. Şeful ei, Edi Gugui, poet electronist debutat de Cezar Ivănescu şi de mine în „Luceafărul”. Atacă în toate părţile. Se iau de Brucan (cel care le-a aprobat apariţia), de Sprinţeroiu, de Cristoiu. Deocamdată îi apără pe Ion Iliescu şi Petre Roman. Ascult la Radio comentariul lui V. Arachelian despre zilele de 22-23 decembrie la TVR. Dintre cei care aşteptau să-şi ofere serviciile Frontului Salvării Naţionale şi stăteau la rând „la vorbitor” pentru a intra eventual în emisie: Dumitru Popescu şi Gogu Rădulescu – „O, ţară tristă, plină de umor!” Sunteţi genial, domnule Bacovia! 26-27 ianuarie. Începe să se organizeze reacţia partidelor istorice împotriva Frontului Salvării Naţionale. Se pare că P.N.Ţ. dispune şi de ceva bănuţi, de unde să se ofere „prime” lozincarilor (200 de lei participarea + băutura aferentă). F.S.N. se orientează tot mai tare spre „clasa muncitoare”. Roman are întâlniri în fabrici, se publică apeluri ale muncitorilor cărora le-au fost satisfăcute revendicările. În Ardeal se produc în continuare tulburări. Maghiarii „oprimaţi” se răzbună pentru persecuţiile suferite în timpul comunismului. Ministrul adjunct de la învăţământ, Palfalvy Szolt, care aprobase cu de la sine putere despărţirea unor şcoli în maghiare şi române (de fapt, alungarea „elevilor români” – vezi Liceul Brassai-Şincai din Cluj) e destituit. TVR liberă condusă de A.D.M., fostul meu coleg de la „Luceafărul”, difuzează pledoaria unei doamne suave cu aer de intelectuală alcoolizată – Smaranda şi mai nu ştiu cum – care este de un şovinism maghiar fi oros. Spune că România ar trebui să aibă „graniţe spirituale” şi că e de înţeles ce fac ungurii pentru că au atâta de suferit, au şi ei dreptul să simtă concret ce e democraţia. Că e o bazaconie să se susţină că Nicolae Ceauşescu nu era român, era român şi noi, românii, suntem toţi vinovaţi pentru asta, drept care ar trebui să fi m supermulţumiţi că ungurii binevoiesc să trăiască aici, cu noi. Auzi ce poate să fi e în capul unei Smarande! 28 ianuarie. Duminică fi erbinte. P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D. – blocul opoziţionist – fac o demonstraţie de forţă în Piaţa Victoriei. Se cere autodizolvarea F.S.N. şi alcătuirea unui comitet comun cu cele trei partide, care să pregătească alegerile. Printre demonstranţi sunt şi mulţi tineri (studenţi şi liceeni) pe care i-a atras lozinca F.S.N.=P.C.R. Şi ei cred că sunt anticomunişti. Vin şi coloane de muncitori care susţin F.S.N., are lor un dialog televizat între Iliescu şi Roman, pe de o parte, şi liderii celor trei partide, pe de alta. Iliescu pare iritat şi obosit. Ceilalţi îl presează să ia hotărâri pe loc, la dictatul străzii. 29 ianuarie. Revoluţia continuă. Bucureştiul e plin de demonstraţii pro F.S.N.. vin muncitorii, vin trenuri din provincie. Lozinci şi huiduieli. P.N.Ţ. pare că a pierdut din start. Maniu, înainte de a veni în Regat, avea suport naţional, Mihalache era un politician onest şi avea şi el bază la masă în ţărănimea mijlocaşă care era sarea ţării. La putere, P.N.Ţ. a clacat. Şi acum susţin o politică desuetă „Iliescu nu ceda / Ţara te va apăra”. Pe stradă, patru liceeni curăţei veneau dinspre Piaţa Victoriei cu o pancartă pro P.N.L., pe care o ţineau cam jos. S-a strâns lumea în jurul lor şi i-a luat la frecuş. O cucoană înfuriată i-a zis unuia: „Ce ştii tu, căcăciosule, ce-s ăia liberali?” Alte lozinci: „Nu suntem plătiţi / Noi suntem uniţi” (pro F.S.N.); „Cine-a stat cinci ani la ruşi / Nu poate gândi ca Bush” (anti F.S.N.). Dar revoluţia continuă... 30-31 ianuarie. În oraş continuă demonstraţiile pro Front. Se creează o breşă între o parte a studenţilor şi elevilor din liceele selecte şi muncitori. Primii vor democraţie de tip occidental, ceilalţi stabilitate, ordine, au groază de şomaj şi de revenirea capitalismului. Azi am recitit istoria P.N.Ţ., care s-a dovedit un partid extremist în multe momente politice importante. Altoiul dintre sângele muntenesc, recalcitrant dar predispus la compromisuri (uneori rezonabile), şi infl exibilitatea ardeleană, şi ţifrăşenia ce maschează uneori ezitarea, preferând poziţia de judecător al vieţii unuia de înfăptuitor al ei. 1 februarie. Începe să crească ziua. E o vreme de oboseală în oraşe, care anunţă primăvara, deşi iarna nu va pleca uşor. Părinţii de la Liveni umblă după cumpărături şi ne cumpără diferite lucruri în contul „ajutorului de şomaj”. Azi ne-au cumpărat carne şi cafea. D. e epuizată de cât a tras în ultima lună. Iritată şi subţiată la ochi. N-o pot ajuta în nici un fel şi asta îmi adaugă o supradoză de nervi şi neputinţă. Consiliul F.S.N. s-a transformat în Consiliul Provizoriu al Unităţii Naţionale, F.S.N. devenind mişcarea ce participă la alegeri. Jucărie democratică, i-a mulţumit pe proaspeţii lideri de partid şi a creat un zid pentru triunghiul partidelor tradiţionale, care sunt susţinute de pe afară. F.S.N. se va ocupa într-o linişte relativă de câştigarea alegerilor. Lucrurile nu se aşează pe nicăieri, aşa că nu cred că am vreo şansă de a găsi de lucru. Lumea mi se pare mică şi murdară, ar trebui spălată cu lacrimi... 2 februarie. Continuă procesul celor patru membri ai C.P. Ex... Din depoziţia de martor a colonelului Pârcălăbescu (om pe care-l ştiu din tinereţe, am făcut şi stagiul militar în unitatea condusă de el pe Şoseaua Olteniţei, fi ind eu TR-ist infanterist motorizat): „Am transmis în patru judeţe ordinul de a trimite luptători din gărzile patriotice – primit de la Nicolae Ceauşescu – dar şi ordinul de a nu coborî din vagoane în gara Timişoara” (cei de la Vâlcea nici n-au ajuns la Timişoara, s-au oprit la Radna şi au venit înapoi). Doina Cernea (consemnează agenţia spaniolă EFE): „F.S.N. exista cu şase luni înainte”. Un ofi ţer din garda lui Ceauşescu i-a spus soţiei la începutul lui decembrie să nu iasă o săptămână din casă. Apoi a completat: „n-a reuşit, rămâne pentru 24 decembrie”. Paul Niculescu Mizil declară că Nicolae Ceauşescu a insistat la şedinţele C.P. Ex.: „Există un spion străin printre noi”. P.N.M. consideră că scena demisiei lui Nicolae Ceauşescu „a fost un bluff ca să-l deconspire pe trădător”. 3 februarie. Citesc într-un ziar că Doina Cornea are un frate în parlamentul ungar, iar fi ica ei din Franţa e căsătorită cu fratele soţiei preşedintelui Mitterrand. Aşa să fi e? La procesul C.P. Ex., avocaţii apărării au spus numărul cel mai mare de morţi din Bucureşti a fost vineri noaptea (22-23), sâmbătă şi duminică, atunci când se proclamase deja victoria revoluţia. În presă şi la televizor e o continuă lambadă. 4 februarie. Mă întâlnesc şi cu prietenul meu George Dumitru. E scârbit, vrea să plece din Bucureşti. La TVR, mare manifestaţie pentru schimbarea lui A.D. Munteanu, cu Paler sau cu Ţopescu. Sindicatul tehnic are lider pe Dumitru Iuga. Ca lideriţă, apare fosta mea colegă de liceu şi facultate Delia Budeanu. Mă sună don’Cezar Ivănescu să merg cu ei mâine pe la Fondul literar. 7 februarie. Au demisionat din Consiliul Frontului Blandiana, Brucan, Cornea, Mazilu. Probabil dizidenţa e mult mai rentabilă. F.S.N. s-a declarat partid, platforma e nuanţată puţin, dar se văd încă multe tipare ale reformei gorbacioviste. „România Liberă” continuă campania demolatoare la adresa Frontului. În sfârşit, pare a fi primit o linie clară (dinăuntru sau de-afară, de dragul rimei). Am fost pe la prietenii noştri din Bd. 6 Martie, pe la Moldoveni, foşti vecini din blocul în care am locuit vreo zece ani, doi intelectuali distinşi, cu multă personalitate. Lilică s-a dezmeticit şi înţelege foarte bine ce s-a întâmplă şi în ce cacealmale am fost prinşi. Încep să mă sune foşti prieteni, dintre cei care, deşi mă cunoşteau foarte bine, crezuseră că o să fi u plimbat pe tanchete şi judecat în piaţa publică. Printre alţii, mă sună Vasileştii. Îmi face o vizită scurtă Relu P., ca să mă consoleze şi să-mi aducă un cartuş de BT. El e acum unul dintre liderii ziarului unde l-am adus eu pe el prin anii ’80. Îmi dau seama că toţi băieţii de pe-acolo s-au salvat în democraţie. vă place sintagma „salvare în democraţie”? şi cei care se ocupau cu „legătura cu diverse organe” (şi pe care-i ştiam ori îi presupuneam, ca şef timp de patru ani al ziarului, şi cei de la propagandă şi cei de la „Ştefan Gheorghiu”, ce mai, toată lumea. Probabil, singurul tânăr comunist am fost eu. Mi se pare normal şi corect.  Anda a dat primul ei examen de studentă. A fost mare şi sigură. Bravo! 10 februarie. Et le vie roule, roule... Starea de agregare, mai exact de dezagregare, este suspiciunea. Un scriitor care înainte de ’89 a fost foarte „pe linie” scrie ritos despre „oameni pătaţi” şi „oameni curaţi”. Toţi se tem de toţi. Nici unii, nici alţii nu sunt capabili de iertare. Lucruri ciudate se întâmplă în sfera puterii. Ministrul Turismului, celebrul maior Lupoi (omul care a apărut la TV în zilele revoluţiei, în ţinută de război nou nouţă, cu cască şi pistol mitralieră fără încărcător) este demis, pentru că, fi ind la Paris pentru contractări, a dat o fugă la Moscova, fără aprobare, şi a conferit puţin cu Mişa Gorbaciov. Aşa zice France Press. Ministrul Sergiu Celac n-a fost de faţă la primirea lui Baker, secretarul de stat al S.U.A., care venise la invitaţia lui. L-a primit Dan Marţian. La TV s-a dat în direct prima şedinţă a parlamentului provizoriu. Spectacol mare. Piaţa e tot mai subţire. Apare sloganul „Nu minţiţi poporul cu televizorul”. Emanuel Valeriu (în „Observator”, unul dintre primele ziare „particulare”) îi demască pe Iftene, Petrina şi Suian, foşti diplomaţi ai României socialiste, actualmente printre fondatorii P.N.Ţ., anticomunişti şi democraţi până-n prăsele. Liberalii dau seara, în stradă, pe ecran mare, fi lme cu Tarzan. 18 februarie. Evenimente multe, în cascadă. S-a constituit C.P.U.N. (F.S.N. + reprezentanţii partidelor), un parlament care nu prea ave timp să facă ceva. Demonstraţia militarilor (cadre medii), C.A.D.A., împotriva lui Mazilu, ministrul apărării. Există dovezi că acesta a fost agent K.G.B.. Reprezentanţii C.A.D.A. afi rmă că teroriştii n-au prea existat, că soldaţii s-au împuşcat între ei etc. Militaru îşi dă demisia. E numit V.A. Stănculescu, zis „picior de ghips”. Chiţac rezistă la Interne. Nu găsesc serviciu. Am primit adresa ofi cială de desfacere a contractului de muncă, începând cu data de 1 martie 1990. semn de primăvară. Înregistrez diferite mesaje de la prieteni: Leon, tipograful, un moldovean tare cumsecade, îmi aduce un teanc de ziare. Nelu Cucu mă sună mereu. În ziare se afi rmă cu putere mulţi dizidenţi „vechi şi nouă”: unul vânează terorişti prin subteranele Bucureştiului speriind Vestul, altul întemeiază sub patronajul unui moştenitor de pedigri ecosez o gazetă violentă, altul – fost turnător la vârf în demascările studenţeşti de după revoluţia din Ungaria, iese la atac pur şi dur împotriva totalitarismului comunist. Nişte foşti colegi ai mei de la V.S. se împart între fesenişti şi ţărănişti. Şi artiştii, aceste icoane ale revoluţiei (a fost un timp, scurt, e drept, când rămăsesem fără icoane) se ceartă între ei. De exemplu, Danieliuc împotriva lui Caramitru şi Dan Grigore. Rebengiuc e pe cale să devină un erou al Rezistenţei. Episodul lui cu hârtia igienică a rămas în antologia ipocriziei. Vă aduceţi aminte secvenţa: el, la TV, cu un sul de hârtie igienică pentru uzul celor care au mâncat rahat în comunism. El fi ind neconsumator de usturoi şi oprimat cât încape. Aferim! / Facultatea de Jurnalistică preia din mers tradiţia lui Fane Patriotu’ şi demarează în trombă sub bagheta lui Mihai Coman. Apare „Dimineaţa”, ziar F.S.N., pus pe roate de Radu Bogdan, Cristina Dumitrescu şi Mircea Ichim. Vorba cuiva: „un ziar din Sărindar / mai umblaţi la buzunar!” Criteriul competenţei învinge în toate domeniile. Pe piaţă nu prea se mai găseşte alcool. Am dat în boala lui Gorbaciov, călăul care i-a lăsat pe ruşi fără cuvenita vodcă. Europa se pregăteşte unanim şi triumfal pentru unifi carea Germaniei. În sfârşit, umanitatea va căpăta garanţia unui nou război mondial. Anii ’30 se recompun până la detaliu. Editorialistul, eseistul, domnul O.P., călare pe două publicaţii, vrea să devină un Nicolae Iorga nou nouţ, un apostol naţional. Nu ştiu de ce mă gândesc la bătălia fi nală a Cidului Campeador, dacă vă amintiţi povestea. 20 februarie. Pe 18 februarie seara, duminică, a fost demonstraţie în Piaţa Victoriei. Forţare de cordoane, intrare în sediu, dezastru, soldaţi răniţi. Gelu Voican Voiculescu, bătut. Transmisie în direct la TV. Cei care au forţat intrarea cereau desfi inţarea Securităţii, condamnarea comunismului, căderea guvernului, jos Iliescu etc. Multă lume proastă, lumpeni băuţi, copilandri, ceva studenţi. Apare lozinca: „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!”. A doua zi, Ion Iliescu convoacă C.P.U.N., condamnă atacul, au fost reţinuţi 102 manifestanţi, cere anchetă publică. Luni seara, demonstraţie de forţă a minerilor din Valea Jiului – 5000 de oameni cu lămpaşe vin la ora 20.00. Cer ordine, atacă verbal partidele, se oferă să asigure ei protecţia Guvernului. Iliescu e ovaţionat. Lozinca serii: „Iliescu dacă vrei / Te scăpăm de derbedei!” Partidele istorice au pierdut teren, fi ind acreditată ideea că ele au organizat mişcarea din 18 februarie. Iliescu îi absolvă formal, sugerând că e vorba de o resurecţie a extremei drepte. Evenimente „colaterale”: camionul cu un şofer beat care era cât pe ce să intre în mineri, afi şele confi scate (tipărite pe hârtie de import), valuta găsită la demonstranţi etc.... Presa, aproape la unison, condamnă acţiunea de duminică. „România Liberă” face notă discordantă spunând că o parte a demonstraţiei a fost justă, disociindu-i pe studenţi şi intelectuali de derbedeii care au atacat armata. Niky Manolescu debutează în gazetăria politică – pag. 1 a „R.L.” – cu un articol pe teza de mai sus.  Se lansează în presă sintagma „Duminica orbului”, ziua de 20 mai când vor avea loc primele alegeri libere. A sosit în ţară părintele Calciu Dumitreasa, care cere, se pare, mitinguri ale clerului, extinse apoi pentru „cucerirea democraţiei depline”. Se conturează tot mai mult apariţia unei drepte extreme. Situaţia mea e staţionară. Nimeni nu vrea să-şi asume o angajare, fi e măcar pe post de corector. Un fost coleg de facultate, de grupă şi, până în ’89, de profesie, pe care eu l-am întâmpinat cu dragoste şi prietenie, publicându-l peste tot unde am lucrat, nu răspunde la solicitările mele nici măcar cu un telefon. Valul l-a adus sus şi nu e dispus să rişte nimic din ce-a câştigat în două zile. Dreptul lui, obrazul lui! Se pare că funcţionează deja un sistem ocult de aprobări în ceea ce-i priveşte pe foştii „nomenclaturişti”. Există nomenclaturişti de-ai noştri şi nomenclaturişti indiferenţi (de pocnit!). eu sunt, evident, din categoria a doua. Provin dintr-un mediu prost pentru vremurile noi. Sunt copil de învăţători de ţară, n-am trăit în mediile de ilegalişti subţiri şi favorizaţi din plin, nu sunt nici măcar alogen, ce mama dracului vreau! Chestia e că încep să nu mai ştiu cum o să trăiesc în continuare. Măcar locuinţa de-aş reuşi s-o păstrez! E ea comună, noi locuim împreună cu o doamnă în vârstă, mama Ica, pe care am găsit-o aici şi am împărţit bucătăria, baia şi viaţa, dar cine ştie cui din noul val o să-i placă „poziţia” şi o să ne scuture cu mama Ica împreună! Poate soluţia de a pleca din Bucureşti e singura rezonabilă. Mai aştept. S-a terminat caietul acestei ierni. Acesta a fost caietul iernii interzise, jurnalul fi rului de plumb care mi-a retezatat douăzeci de ani de viaţă şi de muncă oarbă. Nu ştiu de ce am senzaţia că am fost învins de o farsă. Că un joc străin tropăie cu cizmele prin viaţa mea. Că, dacă era adevăr şi dreptate, nu aşa trebuia să fi e. Ce e revoluţia? O aspiraţie irepresibilă spre mai bine, un salt spre lumină sau un uragan orb şi mâlos din care se salvează doar şmecherii şi tupeiştii? Răspunsul, în numărul viitor... 26 februarie. E un fel de jurnal al fi rului de plumb. Pentru că totul stă sub semnul fi rului de plumb care nu ascultă decât de gravitaţia cosmică. Şi viaţa tuturor, şi viaţa mea. N-am scris de mai multe zile. Neobişnuitul zilelor a căpătat un fel de automatism, o rutină a surprizei (!). Reacţii umane previzibile prin refl exul de apărare. Uni care se ştiu foarte vinovaţi au devenit de o agresivitate patologică. Miniparlamentul (Consiliul Salvării) lucrează pe post de circ naţional. Se disting tot felul de jigniri. Unul care se dă „şef de partid centrist” a fost demascat de un fost coleg de revoluţie. Cică în timpul evenimentelor din decembrie umbla prin sediul C.C. cu un talkie-walkie şi ţinea legătura cu „cineva”. A fost arestat de revoluţionari şi eliberat repede pentru că, nu-i aşa, cine stătea de anchete? Un „revoluţionar literar”, balcanic până-n prăsele, joacă şi el cartea înţelegerii, a iertării, a bunului simţ. „Şi miliţienii sunt oameni”. „Scuturăm cocotierul ca să cadă guvernul” etc… Golăneala simpatică a devenit atitudine politică. Mai grav e ce se întâmplă pe afară. Ungurii afi rmă că situaţia din Transilvania e similară cu aceea din Basarabia, ei fi ind în situaţia moldovenilor, adică majoritari. Cred că va veni o zi când se va propune din nou schimbul: luaţi voi aia şi daţi-o pe cealaltă! În U.R.S.S., Gorbaciov începe să fi e contestat violent ca exponent al totalitarismului. P.C.U.S. pierde teren rapid, Lituania va obţine separarea, urmează Sudul, apoi Ucraina. Mişcarea velicorusă e un soi de fascism slav.  Bulgarul Mladenov e contestat pe acelaşi tipic. Revoluţia română a fost semnalul. De urmărit reacţia S.U.A., care, paradoxal, vor pierde controlul Europei o dată cu U.R.S.S.- ul ce pierde controlul Estului. U.R.S.S.-ul era bau-baul necesar pentru păstrarea contraponderii americane în Europa. Germania unifi cată va naşte din nou nevoia unui astfel de echilibru prin forţă? Şi acolo se va produce un paradox: Kohl va unifi ca Germania şi va pierde puterea. A venit primăvara. Bucureştiul trăieşte balcanic şi bezmetic, lumea începe să obosească de informaţii, lupta pentru mica putere şi marea putere uzează tot mai mult. Politicienii noştri de frunte practică „lăsarea în voia valului”. Şi ţara lasă uneori impresia unei corăbii bete. N-am găsit de lucru. Am câteva promisiuni. E ciudat de tot că-mi fac atâta vină, de parcă ar trebui să preiau vina altcuiva. Nu mă pot ispăşi decât prin scris. Câineşte, vorba Andei. Grija pentru fetele mele, toate trei, minunatele de ele, mă doare ca o rană. Când n-o să le mai pot apăra şi ocroti nu-mi va rămâne decât o şansă laşă. Până atunci, trebuie să încerc orice. Afară de a mă vinde unei idei străine. Comunismul a fost pentru mine o idee străină? Asta era tot ce ştiam, ce învăţasem, tot ce mă învăţaseră. Dictatura, da! Cumplită strâmbare de sufl et, oboseala conştiinţei, iluzia supravieţuirii. În seara asta, la TVR, secvenţe de la C.P.U.N. Informarea despre starea economiei e prezentată de Petre Roman. Pare o minte organizată, este elegant şi plin de intuiţii. Nu cred că are contracandidat la ora asta pentru funcţia de premier. Dar are ceva în zâmbet, un soi de aroganţă care nu-mi place. Dar ce contează părerea unui telespectator? Azi am vorbit cu E.F., care mi-a spus că face gazetă şi mă poate primi şi pe mine. E o invitaţie la a ne sufoca împreună. Mă gândesc dacă merită să încerc. El e un altruist care m-a ajutat într-un moment greu de tinereţe, când soţia mea căuta de serviciu şi i-a oferit o şansă. Martie, la jumătate. Un fel de primăvară explozivă. Încep să lucrez la „Viaţa capitalei”, revistă pusă la cale de scriitorul Mircea Micu. E o soluţie, dar nu defi nitivă, pentru că redacţia e ca un ghem. Fiecare se luptă să se salveze şi să-şi pregătească o şansă pentru ziua de mâine. Fac de toate, ca un redactor tânăr, scriu vreo două rubrici, traduc, fac şi cronici sportive. Vreau să le mulţumesc oamenilor acestora care m-au primit între ei şi în primul rând lui Mircea Micu. E un sentiment deosebit să ştiu că va fi o zi de leafă şi voi aduce iar nişte bani acasă. Am fost câteva zile cu D. La Băileşti. S-a prăpădit unchiu Stănilă. A fost ca o întoarcere la rosturile adânci ale vieţii. Acolo e o lume aşezată în nişte tipare la care nu vrea să renunţe. Văzut din afară, Bucureştiul pare un ospiciu colorat. În Capitală, lumea scriitoricească, prin reprezentanţii ei de top, se aşează în jurul meselor cu carne vie acum, în Postul Paştelui. Unii se mută în vile în timpul rămas între călătoriile în străinătate pe banii obştei scriitoriceşti, alţii se văd preşedinţi ai ţării, boala chemându-se „havelită”. Care de care mai oracular şi mai democrat. Bucureştiul se pregăteşte frenetic de campania electorală. Circul va atinge paroxismul. Mai. 13, o săptămână înainte de alegeri. Realitatea intră într-o evoluţie galopantă. Ziarele publică dezvăluiri de zile mari: un posibil „candidat” la Parlament a fost, se pare, colaborator al Securităţii pentru exterior (scrie „Fapta” lui Iliuţă Purcaru). „Doamna de la Cluj” a fost stimulată şi pe „fi liera englezească” a lui Raţiu. Liberalul Câmpeanu e contestat de „Dimineaţa”, care publică un „angajament”, real ori nu. Despre un alt disident se scrie că a avut cazier de drept comun (participare la viol în grup). Altul a făcut speculă cu maşini. Apare „Ideea europeană”, un fel de revistă hibridă cu articole imense, ceva de necitit. Candidatul liberal la preşedinţie e bătut la Brăila. Cel ţărănist e huiduit în Moldova şi Ardeal. La Suceava, în piaţa mitingului, e lăsat liber un măgar cu papion la gât. Continuă procesul de la Timişoara. Depoziţia lui Ion Coman (în treacăt fi e zis, un om modest şi bun, care a ajutat pre foarte mulţi când a fost mare) este foarte interesantă. Câteva personaje cheie: Stănculescu, Guşe, Chiţac, Nuţă. Fiecare cu povestea lui. În Piaţa Universităţii începe mitingul non-stop „Golaniada”. Printre lideri, Dumitru Dincă Gogoşaru, Marian Munteanu, Ernest Maftei, Stelian Tănase, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu etc.. Simpaticul domn Raţiu vorbeşte în Piaţă: „Copii mei, sunt un golan bătrân!” Colaborez la revista lui Sorin Postolache şi Mircea Croitoru („Personal Magazin”). Cu anchetă, tabletă, reportaj. E un exerciţiu foarte bun. 27 mai. Iar un moment de cumpănă. Doi prieteni mai vechi, Tavi Ştireanu şi Stelian Moţiu, mă cheamă să lucrez cu ei la ziarul „Azi”. Îmi propun funcţia de secretar general de redacţie. E onorant, poate fi marea şansă de a reveni în presa cotidiană. Un singur lucru nu-mi place: omul care acoperă cu umbra lui, ce tinde să devină tiranică, ziarul şi preocupările lui. Tânărul prim-ministru şarmant faţă de care am reţinerile mele. Nu mă duc. Dar pun într-o ramă a sufl etului meu gestul celor doi prieteni. 3 octombrie. Vânt, frig, miros de ploaie, toamnă devreme. Vara a trecut îngrozitor din toate punctele de vedere. Am  avut un necaz mare cu una dintre fete: o banală apendicită s-a transformat din confuzia nenorocită a unui medic într-o problemă care ne-a dat peste cap pe toţi şi s-a rezolvat greu. Doamne ajută că am trecut cu bine şi asta! Bucureştiul răvăşit în iunie de mineriadă, atmosfera de lupanar şi de veselă deznădejde a străzilor. Muncă multă – şi eu şi D. – , ca să ne cârpim cât de cât. A propos, cred că societatea românească, în majoritatea ei, trece lent de la sărăcia demnă la mizeria gălăgioasă. Nu prea mai avem apă (6-8,30; 18,30-20,00). Bem cu socoteală. Azi s-a pus în vânzare „apa spumoasă de izvor Otopeni”, în sticle de şampanie, 5,75 lei sticla. Benzina e 15 lei. Legumele se vând la preţ de trufandale. Vine iarna. Noul Consiliu al Uniunii Scriitorilor l-a exclus din Uniune pe Eugen Barbu pentru: 1) plagiat; 2) extremism; 3) imoralitate. E fabulos! Din Consiliu fac parte Dinescu, Deşliu, Doinaş, Manolescu, Paler. Deşliu face teoria colaboraţionismului (colaborarea cu ocupantul, nu?!?). poţi să mori de râsu-plânsu! La „Zig-Zag” trece Adrian Păunescu şi se împacă în scris cu Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Eu scriu la gazeta mea săptămânală. 1 Decembrie. Ziua Naţională. Prima sărbătorire. A fost mai mult o demonstraţie a faptului că Puterea poate conta pe armată, decât un moment de reconciliere. Nu poate fi vorba de reconciliere pentru că nu există parteneri valabili. Opoziţia a ajuns la paroxism. Se pare că ultima miză e readucerea monarhiei. Formaţia de luptă devine Alianţa Civică, un mixtum compositum în care au fost traşi cam toţi intelectualii cu veleităţi de lideri care n-au primit nici o confi rmare după revoluţie. Petre Roman începe să joace tot mai mult pe tabloul lui. A fost primit ca un şef de stat în America Latină şi Germania. Nu mai are răbdare. Se accentuează infl aţia. Preţul „muşchiuleţului Azuga” urcă la cote fabuloase, ceapa la 25 lei kilogramul, o cămaşă Braiconf devine un lux. „Compensaţia” este de 750 lei pentru salariaţi şi de 400 lei pentru pensionari. Nu se prea găsesc medicamente. Se pare, însă, că momentul extrem nu mai e favorabil intervenţiei directe în România. Altă făină se macină acum la moara lumii. Golful Persic intră sub unghiul războiului. Rusia primeşte un mare cec în alb pentru redresare, semnând pactul cu S.U.A.. Germania îşi plăteşte reunifi carea cu trenuri de mâncare ce curg către U.R.S.S.. Armata Roşie se anunţă decisă să se bată pentru unitatea molohului sovietic. Mă doare inima pentru basarabeni şi pentru zbaterea lor. Lucrez înainte, dar am sentimentul că muncesc într-o moară părăsită. Fetele trag tare, D. în special. A mai fost şi octombrie cu nenorocirea de la Silişte, s-a prăpădit tatăl lui D.. Anul acesta pare că nu se mai termină. Suntem obosiţi şi nervoşi peste măsură. Nu mai am puterea să fac proiecte, să mă ascund într-un vis. Încep să am 45 de ani. Îngrozitor. 6 decembrie, 1990, Sf. Nicolae De ziua Patronului meu, Sfântul cel bun al copiilor şi al naivilor de orice vârstă, a fost lapoviţă şi întuneric. M-au felicitat ai mei, apoi Radu şi Gabi şi unchiul Doinei, Ion Potopin. Prin poştă mi-a sosit o scrisoare pentru plata televizorului – 189 lei. Nu m-au uitat, săracii! Ai mei mi-au făcut daruri pline de dragoste şi m-am simţit şi mai stingher. Toate fetele sunt la muncă, eu stau în casă, m-am regalat cu o fasolică şi un vin şi ascult ploaia. O să dorm mult, pe urmă o să mă trezesc şi o să mă culc iar. O să visez din nou mulţi bani şi asta înseamnă vorbe rele la adresa mea. Ducă-se! Toată lumea e isterizată. Oboseala anului ăstuia a îmbătrânit lumea cu un deceniu. Am fumat un pachet de Camel (135 lei). Sunt un boier! Încolo e bine… Îmi aduc aminte de întâmplarea din urmă cu 20 de ani, când, în faţa pieţii Obor, am văzut într-o dimineaţă un ţigan uşor afumat, îmbrăcat într-un maiou colorat şi-n pantaloni scurţi care striga melodios: „Şi peste tot era numai mişto!” Iar lumea tăcea speriată, de parcă ţiganul striga cine ştie ce blasfemii politice. Aşadar, peste tot e numai mişto… Iar eu, într-o margine sau într-o dungă dacă vreţi, fumând ultima ţigară Camel. 25 decembrie. A venit o zi şi a început perioada „Românul”. Câţiva colegi şi-au adus aminte de mine şi de faptul că făcusem nişte publicaţii, nu tocmai de neglijat, ba aş zice chiar în topul vremii trecute: „Viaţa Studenţească”, „Amfi teatru”, „Scânteia tineretului”, „Luceafărul”. M-a chemat patronul şi am bătut palma. Pe un salariu bun la început, devenit bunicel în scurt timp şi modest la fi nal. Dar nu asta mă interesa atunci. Singura condiţie pe care am pus-o atunci a fost aceea de a-mi aduce un secretar general de redacţie. Mai exact, pe Mircea Croitoru, prietenul meu de la „Luceafărul”. Gazetar de elită. Cu el am făcut totul. Patru ani fără două luni. La început, o bătălie oarbă pentru a reinventa un ziar care devenise o foaie de provincie. L-am inventat, rubrică de rubrică, om de om. Redacţie mică, dar cheia a fost strângerea unei echipe de refulaţi ca şi mine, publicişti pur sânge. Grigore Georgiu, Mişu Ionescu, Puiu Rujan, Dorin Suciu, George Ostroveanu, Mircea Radu Iacoban, Mihai Milca, Dumitru Chican, Cristi Timofte, Crăciun Ionescu, Saşa Georgescu, Florin Condurăţeanu, Mihai Ungheanu, Nicolae Georgescu, Doru Bordea, Doru Bulza, Jean Ciubucă, Petrică Popa, Gigi Mitroi, când şi când Nae Militaru. Şi seniorul Paul Everac. Şi caricaturistul Cristi Mihăilescu. Am făcut un săptămânal de top pe axa „Harta care ne doare”. A mers. A fost răzbunarea mea şi a lui Mircea Croitoru. Ca să fi e masa bogată, am mai făcut un săptămânal de satiră politică „Ultima soluţie”. Din sărăcie, fără culori, pe hârtie proastă, cu bani puţini. Dar cu idei multe şi, dă-o-n mă-sa de modestie, deştepte. Celor care citesc le ţin o colecţie la dispoziţie. Şi le reamintesc doar o poantă: când era la ordinea zilei afacerea cu groapa de la Berevoieşti, unde s-au descoperit documente ale Securităţii, am dat pe prima pagină un anunţ cum că s-a sesizat de către cercetători serioşi că groapa era radioactivă. I-am băgat într-o panică nebună pe băieţii (şi fetele) care avuseseră exclusivitate la groapă şi la documentele care-i priveau. Scandal, lacrimi, telefoane. Dar „Ultima soluţie” n-a ţinut mult, pentru că patronatul nostru nu prea avea umor. Însăşi viaţa noastră la „Românul” a ţinut până când Il Padrone s-a lăsat dominat de nevastă şi de credinţa lor (el şi învăţata lui soţie) că ştiu totul despre presă şi ceva pe deasupra. Păcat. Lângă ziarul acesta aş fi stat mereu, indiferent dacă aş fi fost ori nu în redacţie. 1994 a fost un an dement. În mai – coşmarul cu tata. S-a dus în câteva săptămâni, chinuit şi singur, într-un spital odios. Am vrut să-l ajut şi i-am făcut atâta rău cât nu se poate închipui şi ierta… De la 1 octombrie, am plecat de la „Românul” prin demisie. Drept mulţumire pentru tot ce-am făcut la ziar, patronul mi-a tăiat ultimul salariu pe motivul că „i-aş fi luat portofoliul” la plecare. Sărmanul de el, Dumnezeu să-l ierte, că s-a prăpădit între timp, habar n-avea ce-i acela portofoliu, că la portofel nu i-am umblat în nici un fel, dimpotrivă , l-am menajat dintr-un bun simţ tâmpit care m-a făcut întotdeauna să pierd în diverse afaceri. O lună (octombrie) eu şi Mircea Croitoru am fost „membri” ai biroului de presă la Banca Dacia Felix, prin bunăvoinţa prietenului Ioan Sima. Am încercat să imaginăm ceva şi acolo dar era imposibil. Era o structură care nu permitea intruşi. 1 noiembrie 1994. am acceptat, sătul de tot ce mi se întâmplase în ultimul timp, dar şi curios să explorez un domeniu nou, să construiesc ceva acolo unde lovisem ca gazetar, să devin funcţionar de stat. Ofertă mare, Secretar de Stat la Departamentul Informaţiilor Publice în Guvernul Văcăroiu. Dom’ministru, o lume cu totul nouă. Zile interminabile, program 8,00-22,00 în Palatul Victoria. Oboseală, rutină. Încăpăţânarea de a crede că se poate construi ceva. Abia către primăvara lui ’95 mi-am descoperit căile şi soluţiile. A trebuit să trec, eu şi toţi ai mei, şi peste un nenorocit de ianuarie când s-a prăpădit mama de la Silişte. A trăit ca o pasăre sfi oasă şi luminată de bunătate şi a murit la fel. După ce a scris o scrisoare Doinei şi fetiţelor. Un ger cumplit şi o tristeţe cumplită. Primăvara a trecut ca un iureş bezmetic. Am reuşit că construiesc o echipă din oamenii pe care i-am găsit aici. Pornesc nişte lucruri, dar birocraţia e fi oroasă, de parcă ar exista un complot pentru a nu se face nimic. Dar editez lucrări despre România (evident, intră în priză Mircea Croitoru), vreo 100 de titluri, ajut pe cei numiţi „românii de pretutindeni”, din Basarabia, Bucovina, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania. Cu cărţi, cu bani pentru biserici ce se renovează, pentru clopote, pentru veşmintele preoţilor, ajut publicaţiile lor, pe oamenii de cultură. Fac ce trebuie să fac în acel post. Cu Mircea Croitoru, Mihai Milca, George Marinescu, Jachi Florea, Cristi Savu şi cu alţi câţiva. Mă ajută mult faptul că sunt în subordinea directă a primului ministru Nicolae Văcăroiu, un om de o profesionalitate şi un bun simţ care mi-au impus întotdeauna. Poate să zică oricine orice, eu pentru el fac oricând gestul lui Mucius Scaevola. Şi m-au mai ajutat Mişu Unghianu, Cornel Popescu, Octav Cozmâncă, oameni cu care am rămas prieten. Munca mea de demnitar a durat până în toamna lui 1996. şi s-a terminat, aşa cum era, poate, fi resc, printr-un infarct. Despre care o să scriu mai departe. Si prin implicarea în „afacerea Albumul”, o diversiune politică (acesta a fost de fapt primul proces politic al regimului Constantinescu), despre care am scris o altă carte... 

N.R. În pagina a patra a acestui numar cititi recenzia lui Dan Lupescu despre cele doua noi aparitii ale lui Nicolae Dan Fruntelată   
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971