Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
VĂ PREZENTĂM UN PORTAL DESPRE CULTURA ROMÂNIEI
EDITURA NOASTRA ON LINE
DEMERSUL NOSTRU LEGISLATIV PRIVIND INSTITUIREA ZILEI NATIONALE A LIMBII ROMÂNE
EPIGRAMELE LUI 2009 DE C.BERBENTE
PROF. DR. VIOREL ROMAN DE LA UNIVERSITATEA DIN BREMEN DESCRIE CRIZA
INTERVIU MARIA-DIANA POPESCU - LUCIAN HETCO
DESPRE VOTUL UNINOMINAL - PROFESORUL DAN BRUDAŞCU
FORME SI EXPRESII SEMNATE PANAITE CHIFU
INSCRIPŢIE LA TOMA GEORGE MAIORESCU
VALERIU MATEI ...CĂMAŞA LUI GRIGORE VIERU
GEORGE ROCA... RECVIEM PENTRU GRIGORE VIERU
INTERVIU CU NICOLAE DABIJA DE CLAUDIU TÂRZIU
MELANIA CUC ÎN 3 CĂRŢI COMENTATE DE NICOLAE GEORGESCU
VICTORIA MILESCU PREFAŢATĂ DE FLORENTIN POPESCU
O NOUĂ REVISTĂ ”ACASĂ”
NOUA CARTE A LUI LIICEANU
LIVIU IOAN STOICIU: PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR
APEL CĂTRE PRIMARII COMUNELOR DIN ROMÂNIA
PAGINA A TREIA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Forme şi expresii semnate Panaite Chifu

 

Din forme elementare atingând puritatea simplitãţilor elementare, din linii şi volume urmând logica elegantelor abstracţiuni prin care ni se descoperã materia dincolo de aparenţele vulgare, dar şi din expresii atât de personale prin care spiritul uman îşi generalizeazã în figurã concretã manifestarea trãirilor existenţiale, Panaite Chifu creazã o lume mirificã, atât de grãitoare încât, cu toate abstracţiunile cultivate de manierele plasticii moderne, el le depãşeşte pe acestea vorbind ritos, în limbajul major al unei arte temeinice. ªi, cu cât pare mai încifrat, cu atât îşi comunicã mai direct şi mai limpede meditaţiile monumentale, fãrã nevoia de intermediari docţi, direct cãtre public, ne având nevoie de nici o cheie spre a-şi face înţeleasã elevaţia esteticã. Iar asta, tocmai pentru cã, pornind de la un crez estetic sigur, nu face greşeala elitistã de a se încifra în tehnici savante lipsite de expresie, ci doar îşi mânuieşte savant mijloacele descifrându-şi foarte clar trãirea pe care o adreseazã unui public larg, trecãtor prin largi spaţii, aşa cum sunt ele destinate artei de urbanistica modernã în demersul de a reobişnui fiinţa umanã cu frumosul.Ca un ucenic vrãjitor, el te şocheazã punându-ţi dinainte o surprinzãtoare îmbinare de forme ce par abstracte doar la prima vedere, iar pe mãsurã ce îţi devin obişnuite privirii, încep sã respire un duh familiar descoperinduţi, fãrã nici o absconsã neîndemânare tehnicistã, nişte simboluri pe care parcã le cunoşti dintotdeauna şi care-ţi fac parte din peisajul cunoscut al naturii înconjurãtoare. O naturã înconjurãtoare pentru eul tãu , ca şi pentru toţi cei care trec sau se opresc sã mediteze împreunã cu artistul marcat de ingeniozitatea unor originale aspiraţii. Ei bine, tocmai aici e problema. Pentru cã, dacã aşa ajunge a gândi oricine trece prin atelierul sãu din Bucureşti, oricine trãieşte clipe sau ceasuri în acest atelier, sau oricine se întâlneşte cu vreo lucrare de a lui pe meridianele lumii – din China în Mexic, din Albania în Spania şi Portugalia, din Polonia în Turcia şi Cipru, de la Haga la Seul, din Anglia şi Suedia în Japonia unde, printre cele 600 de sculpturi fãcute de artişti ai lumii întregi, a lui a trecut din ce în ce mai în faţã, din ce în ce mai sus, pânã când a obţinut marele premiu – dacã, spuneam, oricine-i gustã roadele imaginaţiei constatã ingeniozitatea, trecãtorul prin Bucureşti sau prin oricare dintre oraşele ţãrii (înafarã de Piteştiul care i-a gãsit loc în periferia Miovenilor şi de încã un loc pe care-l voi spune mai târziu), nu au aceastã şansã. Pentru cã, prin grija superbelor noastre autoritãţi şi a neinspiraţilor decidenţi artistici, românul Panaite Chifu nu este cunoscut la el în ţarã.

Îl cunoc câţiva: cei care ştiu drumul spre atelierul din Intrarea Mieilor (pe franţuzeşte asta ar rima brâncuşian: Impasse des Agneaux) pe care i la lãsat un alt artist plecat de la noi spre a se putea realiza cu adevãrat: Nicãpetre. Îl admirã alţi câţiva, care i-au dat premiul prestigioasei reviste „Lamura” ce apare la Craiova, şi îl invidiazã unii care nu cred cã, în strãinãtate, el poate câştiga concurs dupã concurs fãrã sã aibã „pile politice”asemãnãtoare cu cele prin care, din când în când, se mai planteazã câte o oroare în locurile centrale ale Bucureştiului: Fie lãsându-se sã se scurgã complet prin gãuri de schweitzer memoria lui Iuliu Maniu, fie trãgând în ţeapa unei total nemonumentale scobitori evocarea eroilor revoluţiei, fie chiar demolând o operã de seamã pentru care un artist decedat precum Naum Corcescu nu mai are cum protesta. „Ce pile o fi având el, domnule?!” – se-ntreabã gãştile de mãruntã mafie artisticã, fãrã a-şi pune problema cã, din când în când, mai sunt şi zodii bune pentru artistul cinstit, fiindcã e imposibil, absolut imposibil sã ai asemenea proptele şi în America Centralã şi în Coreea de Sud, şi în Scandinavia şi în Peninsula Ibericã, şi în Insulele Nipone şi în Alpii elveţieni şi în Albania sau Cipru! Deci, problema se pune invers: Pe meridianele şi paralelele atât de depãrtate unele de altele, unde ajunge a fi recunoscut şi apreciat prin fericirea cã mai existã în lumea cea civilizatã o moralã a evaluãrii artistice, sculptorul nostru nu cã nu are pile, nu; acolo, el doar cã nu are parte de blocajele exercitate de cei obişnuiţi a folosi pârghia politicianistã a unor asemenea pile… Cã, asta-i soarta la noi: Sã trãim cãutând pile într-o direcţie şi sã ne descurcãm dând şpagã în alta!

Aşa cã, acest artist senin, meditativ şi bun stãpânitor al mijloacelor sale de exprimare, dãruit cu harul de a-şi comunica într-o expresivitate brâncuşianã mesajul cãtre semeni – ca dovadã cã o face foarte bine cel puţin în una dintre cele douã emisfere pe care le are pãmântul – în ce priveşte ţara lui este opacizat complet. El poate face asta doar la Piteşti, deci pentru câţiva orãşeni, şi la Siliştea-Gumeşti, deci pentru Moromeţii în mijlocul cãrora s-a nãscut. Pentru cã Panaite Chifu a venit pe lume exct acolo, printre Moromeţi, dupã ce marele sãu antecesor Marin Preda îi definise ca atare. Cã, doar de asta, fiind un moromete cu accentul bine pus, a şi fost botezat Panaite, accentuat cu dalta şi nu lãsat la blândul Panait. Acolo, la Siliştea-Gumeşti şi-a dat mãsura de portretist surprinzând cea mai nehâtrã expresie pe chipul lui Marin Preda; o expresie de lirism autentic, aşa cum i-o cunoşteam doar în clipele de intimitate în care Marele Moromete îşi permitea sã fie sentimental. Iar Panaite Chifu a realizat asta în monumentul pe care i l-a ridicat lui Preda din glodurile cernoziomului de Vlaşca şi Teleorman înspre iluminãrile cu care-i hãrãzeşte pe unii Dumnezeul artiştilor. Dovedindu-se astfel a fi atât un devotat al formelor pure cât şi un bun cunoscãtor al expresiilor esenţiale prin care chipul uman devine oglinda marilor trãiri interioare ale persoanei, meditând asupra trinitãţii din sufletul nostru care îngemãneazã în concomitenţa prezentului trecutul cu viitorul, dar şi a dualitãţii existenţei fizice pe care o exprimã sculptura în perechi de ochi, perechi de mâini, perechi de obraji, perechi de buze, pânã ce se ajunge la perechile de perechi, cele regeneratoare de speţã umanã tocmai prin împerechere de sentimente. De aici artistul revine la elementele singulare ale formelor pure, unice şi perene prin prezent, trecut şi viitor ale oului şi seminţelor din energia creaţiei, ale curbelor din energia aspiraţiei, ale picãturii din energia gravitaţiei, ale sferei din energia concentraţiei şi a tuturor nucleelor agregându-se în energiile ce geometrizeazã lumea. Lumea ale cãrei spaţii, Panaite Chifu se simte chemat sã o exprime, cu toate cã echilibrul îi esprijinit în ţara lui doar pe un sat şi un oraş. Dar sprijinindu-se în lumea mai largã pe nenumãrate alte puncte dintre meridianele mapamondului, el continuã sã trãiascã şi sã lucreze în Bucureşti, oraş care n-a simţit încã vibraţia unei lucrãri a lui în vreuna dintre pieţele sau intersecţiile sale. Sunt lucrãri care cuprind în ansamblul materiei cizelate elegante spaţii de geometricã puritate, animate însã de filigranul intens figurativ al expresiei trupurilor umane cu care artistul populeazã ariile celeste ale abstractului turnând din bronz sau incizând în marmurã fiinţe umane cu cea mai anatomicã expresivitate a aspiraţiilor sau destinelor lor. E o construcţie din forme pure, întruchipând particula cosmicã a existenţei materiei, ca şi din chipuri umane întruchipând expresiile spiritului. Construcţie fãcutã fãrã ostentaţie savantã, ci migãlind asupra netezimilor ce se deschid spre încântare. Se deschid într-o dulce edulcorare cãutând frumosul de pe chipul abstract al cosmosului, ca şi de pe concreteţea personalistã a chipului uman. În felul acesta, Panaite Chifu îşi construieşte mirajele din piatrã, lemn, metal iar, când nu-şi mai gãseşte locul printre volumele tuturor acestora, ca un adevãrat artist polivalent recurge şi la cele douã dimensiuni ale culorilor pe pânzã sau lemn. Toate acestea, acolo, în atelierul lãsat lui de Nicãpetre, ca o rãdãcinã pentru copacul talentului românesc trainic şi verde care, cu voia sau fãrã voia cuiva, se-ntinde, se tot întinde în lume.


       Inscripţie la Toma  sau  inscripţie la o carte de căpătâi

 

 

 

Este, în primul rând, o carte de căpătâi pentru autorul ei, care a şlefuit la ea toată viaţa asemenea marelui geometru al raţiunii carteziene, Baruch Spinoza, cel neconformist prin raţionalismul religios al metafizicii. Al aceleiaşi metafizici la porţile căreia, făcând parte din aceeaşi stirpe a şlefuitorilor de idei, a ajuns şi el, autorul acesteia: Toma George Maiorescu, poet devenit filosof prin panteismul modern al ecologiei şi filosof care-şi permite depăşirea realismului literar prin lecţiile de metarealitate, pararealitate şi chiar suprarealitate pe care ni le dau unghiurile din care poate fi privită natura în ansamblul ei. Ansamblu de natură biologică şi de natură divină, la interferenţele cărora este postat omul cu nevoia lui de adevăr.

Şi nimeni n-a demonstrat mai meticulos această nevoie de adevăr şlefuindu-l în minte odată cu şlefuirea diamantelor în atelierul acela pur european din Amsterdamul care-l atrăsese şi pe Descartes provocându-l la a dezvolta filosofic geometria şi a geometriza metafizic filosofia. E filonul european al gânditorilor ajunşi în contact şi nu în conflict cu toate descoperirile care erau moderne pentru epoca lor şi le-au structurat în aşa fel încât să fie mai moderne şi mai de temei pentru evoluţia ulterioară a gândirii europene. Continuând şi perfecţionând sudura dintre cultura clasică elină, spiritul legii şi administraţiei romane, monoteismul religiilor abrahamice, geniul tehnic germanic, raţiunea parlamentaristă a insularilor anglo-saxoni, logica progresului economic din lumile nordice ale protestantismului, toate acestea ajungând a se contopi într-o gândire specific europeană care s-a şlefuit în minţile filosofilor acestui continent aşa cum, practic, Spinoza o demonstra în şlefuirea diamantelor.

Într-o asemenea lume eu îl văd evoluînd şi pe Toma George Maiorescu – poet ritos care, în timp ce-şi şlefuieşte modernismul funciar al al poeziei pe care o practică, gândeşte la filosofia modernă, necesară şi favorabilă lumii în care trăieşte. Favorabilă lumii! Asta este nevoia pe care trebuie să ne-o acopere orice filosofie de viaţă adevărată, care nu este nici simplă speculaţie egolatră, dar nici perfidă provocare a omului la egolatrie. Iar el, prin ECOSOFIA sa, aşa ceva ţinteşte. Trăind satisfacţiile actului dezinteresat de-a oferi oamenilor poeme, şlefuind la cuvintele din vers până ce le dezbracă pe acestea de lustrul frumosului exterior atât de căutat de calofilii care se străduie lăudabil ca să se exprime în metafore pompoase, el şi-a căutat calea cea mai grea în care nu toate sunt reuşite. Autonumindu-se prinţ al ei, el e încrâncenat în această şlefuire a metaforei până la roaderea de frumosul exterior pe care alţi poeţi îl mai şi înfrumuseţează prin talent propriu. În vreme ce, căutând sensul diurn şi anodin al unei depoetizări de viziune modernă - pe care unii i-l consideră avangardism, fără a se gândi că, având deaface cu o lirică a absurdului, l-ar putea considera mai degrabă un Ionesco al poeziei - mulţumită sau nemulţumită de mijloacele sale poetice, mintea lui se antrenează în efortul pe celălalt domeniu de preocupare şi dă naştere unei moderne filosofii simpliste – aceea a întoarcerii la natură.

Logica acestei filosofii porneşte teist din însuşi Actul Creaţiei Divine, aşa cum îl văd religiile abrahamice, dar ajungând la cele mai moderne concluzii, cele ale simplificării vieţii prin recunoaşterea naturalului din existenţă. Pe o asemenea bază, el construieşte un fond umanist de gândire practică prin respectarea persoanei umane dar şi a naturii ca persoană, tocmai pentru a ne bucura de Creaţia Persoanei Divine într-o lume pragmatică a păcii, a căutării naturalului din tot ce întreprinde fiinţa umană, a căutării spiritului de pace între ţări şi zone ale lumii, de înţelegere între păturile sociale şi a ecumenismului între credincioşi, în tot ce întreprinde spiritualitatea omenirii.

Asta face filosoful căutând în ecologie neconvenţionalul prin care să putem salva terra şi locuitorii ei de convenţia de a o distruge pe care o acceptă omul prin logica convenţională a acţiunilor sale industriale şi industrioase ce-i permite să agreseze necontenit natura fizică exploatând bunuri ce nu mai revin, în vreme ce spiritul omului se goleşte consumist, având nevoie de o filosofie care să-l facă să revină la credinţele ce-l perfecţionau odată. Pentru că, paradoxul lumii contemporane care atât de mult s-a înrăit în industriile poluante fizic şi moral este de a considera ub lucru sau un fapt cu atât mai convenţional cu cât este mai artificial, ca şi cum convenţiile umane şi interumane doar pe artificialitate ar trebui să se bazeze. În acest sens, toată energia produsă cu mijloace artificiale este cea convenţională, în vreme ce neconvenţionale sunt tocmai energiile dintotdeauna, cele care aparţin universului în natura sa şi în naturalul său. Adicătelea, explozia picăturii de benzină obţinută artificial prin cine ştie câte distilări, cracări şi reaşezări de formule chimice, iar apoi aprinsă cu scântei de la electricitatea produsă în instalaţii ale invenţiei tehnice, e normal să fie denumită convenţională, în vreme ce drăguţul de vânt care ne mângâie sau ne spulberă de când lume, sau enerigia luminii ce ne vine de la Sfântul Soare sunt neconvenţionale.

Ei bine, tot astfel, cu toate scăderile sale subliniate de criticii care ar vrea să-l încadreze în birocraţia curentelor catalogate de ei, Toma George maiorescu e un poet neconvenţional. El îşi cizelează versul spre a-şi confesa mai mult intuiţiile decât raţionamentele, dintr-o convingere certă că deseori raţionamentele pot fi mai greşite decât intuiţiile; iar în sinea sa, poetul, aşa cum a dat şi-un titlu de carte, se simte Singur cu Îngerul. În fond, este un poet cu umor candid, care ia în serios inconştientul şi subconştientul în stările lor poetice, nu neapărat fiind un suprarealist cum ar vrea să-l catalogheze unii, ci căutând şi aici, ca şi în filosofia sa, neconvenţionalul. Neconvenţionalul care-l conduce spre a descrie realul, cotidianul, în metalimbajul unor preluări intuitive din ceva care ar putea exista dincolo de realism, sau pe muchea aceea glumeaţă unde realitatea se hârjoneşte şi se amuză cu metarealitatea ca în cele mai serioase naivităţi spuse de copii.

Când îl citeam în tinereţe,ziceam că poetul are obsesii ideatice care-l apropie de filosofie. Şi iată că l-au apropiat chiar la modul plenar al creatorului de şcoală: Opera lui este această ecosofie care ar trebui studiată mai ales de industriaşii şi de autorii de inginerii financiare inconştienţi de crizele pe care le produc în eforturile lor de conveţionalitate impusă prin forţă economică, din păcate, însă, foarte convenţionale astăzi, în convingerea lor comună de a distruge cât mai repede ce mai avem din omenire. Capitolul nefast de „politică a dezvoltării”, care, din păcate, nu goleşte numai Terra de pungile de petrol, ci şi fiinţa umană de cele sufleteşti, este combătut de filosofia lui care propune, culmea, soluţiile neconvenţionale (astăzi) a tot ceea ce ar trebui să fie mai convenţional dacă omenirea ar fi evoluat cu grijă şi înţelepciune conform naturii ei pe care i-a dat-o Creatorul.

Şi, poate, la fel este fondul insolit al soluţiilor la care ajunge în poezia lui: O aparenţă de neconvenţionalitate în efortul de a dezbrăca versul de tot ce calofilii au construit şi au încărcat ca sonoritate exterioară, înfrumuseţare narcisiacă şi emfază poetică pe deasupra nudităţii cuvintelor.

Pentru că Toma George Maiorescu nu scrie text poetic ci transcrie idei poetice; el nu asamblează cuvintele în metafore, nu se exprimă esopic în metafore, nu îndulceşte viaţa cu metafore, ci caută metafore în viaţă, selecţionează metafore, descifrează, de fapt, metaforele existente în sine, ca o exprimare a naturii lucrurilor, a paradoxurilor lumeşti, a modalităţilor prin care ni se arată transcendentul. Le selectează şi, doar, caută descifrarea naturii lor neconvenţionale.

Neconvenţionalul, ăsta este atributul mai apropiat poeziei lui, gândirii lui poetice, chiar dacă i-l simţim pe deplin transformat în vers, sau mai şchioapătă. Dar şi şchiopătatul este neconvenţional, dovedind căutarea a altceva. A ceva ce-i etichetează cu adevărat persoana. Şi nu încadrarea modernistă cu orice preţ, pe care i-o caută birocraţii industriei literare în graba lor de a face cataloage cu oferte, arhivări şi clasări.

După asemenea afirmaţii, devine aproape tautologică informaţia că tinereţea poetului a fost marcată de ucenicia la şcoala lui Lucian Blaga. Nici n-am mai oferi-o cititorului dacă n-ar fi vorba astăzi despre o viaţă întreagă în care, chiar dacă s-ar putea spune orice despre Toma George Maiorescu, i se va configura personalitatea originală, dar nicicând nu se va putea constata vreo îndepărtare de spiritul maestrului său.

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971