Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Virgil UNTILĂ: MIRCEA ELIADE ŞI A DOUA CĂDERE
MIRCEA ELIADE BĂTRÂN ŞI POSTUM Însemnări de George Anca şi câteva scrisori către el
SCRISORI DE LA MIRCEA ELIADE
Liviu ANTONESEI „BUNUL SIMŢ – O BĂTĂLIE GATA PIERDUTĂ!”
Gh. Dolinski : De la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret
Vlad Pohilă: „Scandalul limbii moldoveneşti“
POETUL DISTINS ŞI CĂRTURARUL PATRIOT Ion Hadîrcă
GHEORGHE-GAVRILĂ COPIL: DIN CAPITALA ROMÂNIEI, SE SFIDEAZĂ ISTORIA ROMÂNILOR
Galina LUNGU: DESPRE POPULAŢIA TRANSNISTRIEI
Vlad POHILĂ despre PICTORUL GLEBUS SAINCIUC
Constantin FROSIN îi prezintă în limba franceză pe TUDOR ARGHEZI şi GEORGE BACOVIA
Versuri de Gheorghe TOMOZEI îngrijite de Cleopatra LORINŢIU
Corneliu LEU : DEOSEBIREA DINTRE DRAGOSTEA DE LITERATURĂ SI ADEVĂRATA POEZIE DE DRAGOSTE
Versuri de Ionuţ CARAGEA
Oana STOICA-MUJEA : RĂMÂNEM FĂRĂ EDITURI
Gabriela Petcu: George Roca, un evadat din spaţiul virtual, regăsit într-o poveste pe insula fericirii
-Florentin Smarandache la 55 de ani
Magdalena ALBU : CONSTERNAREA DE A FI sau DON QUIJOTE CA VIS
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI: Noi vrem pa neamtz!
Se repetă istoria ?- Dan BRUDASCU
ACEŞTI IDIOŢI CARE NE GUVERNEAZĂ - Liviu ANTONESEI
PASSO DOBLE – rubrica permanentă a lui Ioan LILĂ
IARĂŞI DIN FLOCLORUL INTERNETULUI: Vă oferim spre descărcare filme documentare şi slide-show-uri
CASTELUL IULIA HASDEU
PAGINA A DOUA

            POLITICA LA ZI, SĂRBĂTOAREA   LIMBII   ROMÂNE ŞI SIMŢIRILE BASARABIEI

„BUNUL SIMŢ –

O BĂTĂLIE GATA PIERDUTĂ!”

 

Sloganul electoral, prezidenţial şi plenipotenţiar, al d-lui Crin Antonescu evocă din răsputeri „bunul simţ”. Ca să nu rămînă cumva repetent anul acesta, dl. Traian Băsescu a tras cu ochiul la sloganul precedentului şi s-a fixat pe aproape aceeaşi formulă.
Cum „bunul simţ”, în viziunea optimistă a lui Descartes, este împărţit democratic la toată lumea, n-aş fi de acord cu afirmaţia că dl. Băsescu ar fi plagiat sloganul celui dintîi şi nici nu m-ar mira să ne trezim cu o explozie de „bun simţ” la toţi candidaţii rămaşi în cursa prezidenţială, de la d-nii Mircea Geoană şi Sorin Oprescu la, Doamne iartă!, europarlamentarii Vadim Tudor şi Gigi Becali, că nu putem şti ce operaţii pe mintea goală le-o fi făcut cucoana Europă, perversă cum prea bine o ştim! Dacă, pe fondul crizei economice în creştere galopantă, cuplată cu una politică sosită pe nemestecate, n-ar fi mai degrabă de plîns, am putea chiar rîde în hohote. Sau, în postură de psihanalişti amatori, am conchide că fiecare evocă exact ceea ce-i lipseşte! Precum, un fost premier băştinaş evocînd la rîndu-i număratul unor produse aviare.
„Bun simţ”? Da, dar cu o formulă împrumutată ad hoc din titlul unei admirabile cărţi a lui Al. Paleologu, „bunul simţ ca paradox”! Pentru că despre ce bun simţ ar putea fi vorba în cazul unor politruci care, în abia douăzeci de ani, au transformat democraţia într-o farsă, pluralismul politic într-o glumă proastă şi statul de drept într-o fantomă, pe deasupra şi aceea rătăcită într-o ceaţă foarte deasă? Despre „bun simţ” o fi vorba cînd faci cu forcepsul două majorităţi la rînd şi apoi faci tot ce e posibil ca să le şi spargi, pe principiul „eu te-am făcut, eu te omor”? „Bun simţ” o fi să nu recunoşti propunerea de premier a unei majorităţi calificate şi să desemnezi unul de paie, despre care ştii sigur că nu va trece testul parlamentar, doar din obscure şi mă tem că prost făcute calcule electorale? Probabil tot de „bun simţ” o fi vorba să trimiţi un fel de capră vorbitoare, măcar în materie de pregătire bancară, în post de vicepreşedinte la „Banca Naţională” în locul unui expert care, iată, chiar din acest motiv!, se întoarce în postură de premier închipuit! Şi, desigur, numai o dezlănţuire incredibilă de „bun simţ” trebuie să fi bîntuit pe cineva sosit la Biroul Electoral Central în numele „schimbării”, însă însoţit de d-nii Marean Vanghelie şi Ion Iliescu, de la cel urmă, „catindatul” preluînd şi ştafeta, dacă nu cumva chiar torţa olimpică, dacă tot a funcţionat într-o zi mohorîtă de miercuri formula anilor 90 „Iliescu apare/ Soarele răsare”! Iar să părăseşti Primăria Capitalei visînd cu ochii larg deschişi la Palatul Cotroceni este, de asemenea, o incomensurabilă probă de „bun simţ”, însă una cu vechi tradiţii devreme ce a fost inaugurată încă de dl. Victor Ciorbea, care a zburat spre Palatul Victoria şi continuată de dl. Traian Băsescu, „alfa şi omega,/începutul şi sfîrşitul,/ cel dintîi şi cel din urmă”, după Scriptura fanilor dumisale, care s-a cazat acum cinci ani la Cotrocenii cu pricina. Şi de ce arătare, chiar epifanie, de „bun simţ” ai parte cînd se adună zi de zi, prin platouri, trei-patru politruci, însoţiţi de vreo doi jurnalişti cu simţul răspunderii şi-o moderatoare complexată, ca să răscolească rahatul pe care tot ei, în marele lor „bun simţ”, l-au slobozit peste patrie! Aşa, ca în precampanie, nu? Şi, Doamne iartă, dar mai vine şi campania! Noroc cu CNA-ul care mai pune oleacă de botniţă, o zăbală şi nişte hăţuri dezlănţuirii fulminante de „bun simţ”!

Vreme de vreo 20 de ani, eminenţii noştri politruci, care au „venit dintre noi şi pentru noi”, ne-au potopit cu o „linişte” însoţită de bîte minereşti, ne-au reamintit că „cheia e la tine!”, ne-au urat, chiar dacă apoi n-au mai făcut nimic în privinţa asta, „să trăim bine”, ne-au servit tot felul de minuni şi miracole pe post de mărgeluţe electorale colorate, de parcă am fi răsărit fin jungla unei insuliţe exotice. Apoi, totul s-a prăbuşit în neant şi uitare, ei şi-au văzut de treaba lor – adică de jocurile politice de doi bani snopul, de căpătuiala uşoară a lor şi a clientelelor lor, fără să-şi uite beizadelele şi beizadicile, care ajunse în case peste puterea de cumpărare, care la studii peste mări şi ţări, care ditai europarlamentari şi europarlamentarese. De bună seamă, aceşti politruci „au sosit dintre noi şi pentru noi”, că doar nu-s apăruţi prin generaţie spontanee, au avut parte de toată „liniştea” posibilă, că sîntem oameni politicoşi şi nu i-am deranjat o iota, şi nimeni n-ar putea spune că nu s-au străduit din răsputeri „să trăiască bine”! Ceea ce le-a şi reuşit de minune! Sigur, pe ruinele ţării, pe suferinţa noastră comună, dar nu e loc de plîns, că doar noi i-am legitimat şi răslegitimat în nu mai ştiu cîte rînduri de „alegeri libere şi corecte”.
Acum, s-au hotărît să ne confişte şi „bunul simţ”. Nu-i mare pagubă – în fond au avut grijă să-l asasineze în prealabil! Ai naibii bandiţi, au avut pînă şi prealabilul la îndemînă!
                                                                                                                                                                  Liviu ANTONESEI
                                                                                                                                                                     21 octombrie 2009
                                                                                                                                                                             Iaşi

 

  De la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret

 Nădăjduind că într-o bună zi vom putea sărbători limba română, ca sărbătoare naţională a poporului român intelectuali din zona Rădăuţilor, de la Ulma la Grămeşti şi de la Arbore la Siret, s-au întâlnit în municipiul Rădăuţi pentru a sărbători limba română.
Biblioteca Municipală ,,Tudor Flondor” a   fost o gazdă ospitalieră pentru această sărbătoare de suflet a românilor.
 Si, cum sărbătoarea nu putea fi organizată numai de-o persoană sau de o asociaţie, am lansat din timp un apel pentru toţi intelectualii din zonă, şi  nu numai pentru ei, ci pentru tot românul care ar fi dorit să participe la un asemenea eveniment. S-a nimerit să fie şi o sărbătoare religioasă, anume ,,Tăierea capului Sf.Ioan .-Botezătorul”.
 29 august. Zi frumoasă de vară, chiar de vară foarte călduroasă. La apelul nostru au răspuns prezent Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, profesori de la Scoala Generală ,,Mihai Eminescu” din municipiul Rădăuţi, Clubul Intelectualilor din Rădăuţi, precum şi cadre didactice de la alte unităţi şcolare din zona Rădăuţilor, din municipiul Rădăuţi, ingineri etc.
 Prin grija doamnei Angela Man, directoare bibliotecii municipale, a fost pregătită sala pentru manifestarea literară. Pe mese au fost prezentate mai multe cărţi ale scriitorilor români din toate spaţiile locuite de aceştia, precum şi portrete ale acestora.
 In faţa unei asistenţe numeroase am vorbit despre speranţele noastre ca ziua de 29 august să fie declarată ca zi naţională a limbii române. Am apelat la cei prezenţi, care ştiam că fac parte din diferite partide, să-şi determine parlamentarii să susţină şi să voteze această iniţiativă legislativă.
  Doamna profesoară Maria Popescu a evocat activitatea literară a lui Mihai Eminescu, expunerea sa fiind punctată de versuri prezentate de elevii şcolii.
 Cuvinte emoţionante despre limba română au mai rostit Valentina Hrişcă, Răduţa Vasilovschi, Veronica Moscaliuc, Gabriela Sascău şi Ştefan Rotaru(Rădăuţi), Vasile Mocrei(Siret), Gheorghe Aga(Dorneşti), Ilie Hrişcă (Marginea), Mihai Gheorghe(Brodina).
 Despre limba română şi condiţia ei în afara graniţelor ţării, dar pe teritoriile locuite de români, a vorbit doamna Iulia Iulia Brânză-Mihăileanu, cercetătoare la Institutul ,,Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi, scriitoare, venită din afara graniţelor ţării şi stabilită în România, dar şi profesorul Vichentie Nicolaiciuc. Ultimul a prezentat preocupările pe care le-a avut în perioada în care a predat limba română în localitatea C.A. Rosetti din inima Deltei Dunării. Tot acolo a scos şi o revistă literară, în paginile căreia a prezentat şi aspecte din Bucovina.
 Interesant este faptul că problematica limbii române s-a fost subiect de discuţie şi după încheierea oficială a cestei manifestări închinată limbii române, dezbaterea prelungindu-se la un pahar… nu numai de vorbă.
Sperăm ca această manifestare, indiferent de hotărârea parlamentarilor, să fie permanentizată.

                                                                                                                                               Prof. Gh. Dolinski
                                                                                                                                                  Arbore-Suceava

 

„Scandalul limbii moldoveneşti“

Confruntări lingvistice au fost destule pe parcursul istoriei culturii şi probabil vor mai fi în diferite colţuri ale lumii, atâta timp cât nu s-a erodat pasiunea pentru limba maternă, ca expresia cea mai elocventă a dăinuirii unei naţiuni, a spiritualităţii acesteia. Astfel, şi în lumea liberă, prin anii ’70 ai secolului trecut, un roman ce devenise best-seller în SUA, apoi şi pe alte meridiane - Love Story (O poveste de iubire) - , fiind tradus în zeci de limbi, în versiunea de la Paris avea menţiunea: Traducere din americană. Menţiunea a indispus, dacă nu l-a revoltat chiar pe autorul romanului, Erich Segal, care declara într-un interviu că tălmăcitorul francez o fi făcut o glumă de prost gust, doar el îşi scrisese cartea în engleză, atâta doar că utilizaze unele cuvinte din argoul studenţilor americani. Nu ţin minte să fi întâlnit în alte contexte îmbinarea “limba americană”, deşi despre “engleza americană” se vorbeşte şi se scrie frecvent, existând deosebiri evidente, şi tot mai multe, cu trecerea anilor – între felul cum vorbesc britanicii, pe de o parte, şi nord-americanii sau australienii, pe de altă parte. Apar, în mod firesc, deosebiri de tot soiul între spaniola “continentală”, din Spania, şi spaniola utilizată în circa 20 de state din America Latină. Însă Academia Regală de la Madrid, în colaborare cu academiile şi/sau universităţile din aceste ţări latino-americane conlucrează conitinuu şi insistent pentru a menţine unitatea limbii spaniole în acest amplu spaţiu geografic. Se pare că şi această grijă a Madridului, pentru păstrarea unităţii limbii spaniole în toate spaţiile de răspândire a ei, îi determină pe latino-americani, inclusiv pe comuniştii cubanezi, să numească Spania, cu recunoştinţă, nu altfel decât Patria-Madre - Patria-Mamă. Ceva similar se întâmpla cu germana, atunci când existau două state germane antagoniste – RFG şi RDG. Înţelepciunea nemţească şi în acele condiţii învinsese calculele unor politicieni ce ar fi dorit să fie două limbi germane, de vreme ce existau două state germane: problemele de ordin lingvistic, de ex., cele ale înnoirii lexicului, sau diverse aspecte ale ortografiei erau discutate de comun acord de către lingvistii din ambele ţări germane, mai mult încă - împreună cu cei din Austria şi din Elveţia – pentru a nu se admite diferenţieri, pentru a se păstra unitatea limbii germane. În cazurile amintite de noi - cu engleza, apoi cu spaniola, mai apoi cu germana - în pofida existenţei unor diferenţe, nu s-a pus nici o dată problema denumirii limbii, deoarece a prevalat abordarea ştiinţifică, elementul politic sau ambiţiile unor politicaştri fiind pe drept neglijate.Alta e situaţia din fosta Iugoslavie, unde de-a lungul deceniilor, cam de pe la mijlocul sec. XIX, problemele lingvistice au constituit obiectul de preocupare predilectă a politicienilor. Sârbul Vuk Karadjici şi croatul Ljudevit Gaj au găsit o soliţie strălucită de unificare a unor dialecte apropiate, astfel punând baza limbii ce s-a numit sârbo-croată – la Belgrad, capitala Serbiei şi a întregii Iugoslavii, şi cel mai des în toată lumea, sau croato-sârbă – la Zagreb, capitala Croaţiei. În această limbă, de-a lungul a circa 150 de ani, s-a creat o literatură extrem de bogată – suficient să amintim de scrierile lui Ivo Andrici (1892-1975), laureat al Premiului Nobel. Este limba pe care am studiat-o şi eu şi care mi-a procucat bucuria comunicării, fără probleme, cu toţi vorbitorii ei - sârbi, muntenegreni, croaţi, bosniaci; sârbo-croata mi-a mai deschis ferestre largi spre un bogat univers literar, cultural, informaţional. Însă în anii ’80-’90, ambiţiile unor oameni politici au generat acolo o dramă de ordin lingvistic, a adevărată tragedie spirituală. Nu e vorba numai că aceeaşi limbă a început a fi numită în trei, apoi chiar în patru feluri, în funcţie de noile formaţiuni statale apărute pe ruinele fostei Iugoslavii. Noile state, respectiv noile denumiri ale limbii sârbo-croate, au dat mână liberă unor aberante “libere iniţiative” locale, care sunt bune în business sau în comerţ, nu însă şi în lingvistică. Pentru buna funcţionare a unei limbi contează cel mai mult unitatea ei sub toate aspectele (lexical, gramatical, fonetic/ortoepic, ortografic etc. ); limbile literare au apărut prin unificarea diferitelor dialecte şi/sau graiuri; s-au dezvoltat şi se menţin, dăiunuiesc tocmai graţie unităţii la care ne referim. Diversitatea, mai bine zis divesificarea, diferenţierile, scindările în cadrul unei limbi literare, indiferent care ar fi motorul lor (de cele mai multe ori – de ordin politic) sunt indezirabile, contraindicate, ba chiar fatale pentru o limbă (ca şi pentru o naţiune, de altfel). În treacăt fie spus, forţa Rusiei, rezidă, fireşte, în bogăţiile naturale pe care le-au acăpărat ruşii, în tăria armelor, în mentalitatea patriotico-şovină cultivată cu multă perseverenţă, dar şi în unitatea limbii ruse, la care s-a ajuns nu numai graţie dezvoltării unei literaturi luxuriante, dar şi ca urmare a unor drastice măsuri de ordin adiminstrativ, birocratic, poliţienesc. Revenind la “subiectul lingvistic iugoslav”, vom menţiona că drept urmare a scindării limbii literare unice, în tinerele formaţiuni statale Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, după 1991, au apărut manuale, dicţionare explicative, ortografice şi de alt fel, care lasă impresia că autorii lor au fost mânaţi de forţe demonice, deoarece toţi au mers pe linia unor diferenţieri cât mai mari. Mai trist e în această “competeţie a nebuniei lingvistice” s-au inclus şi filologii de la Belgrad (Serbia), care au prins a scoate şi ei dicţionare şi gramatici “puriste”, pornind de la principiul “curăţării” limbii sârbe de elementele comune, unificatoare, pentru spaţiul lingvistic ex-iugoslav. Ca rezultat, în fostele republici iugoslave creşte o generaţie care va citi anevoie romanele lui Ivo Andrici, ca să nu mai vorbim de alte creaţii literare, scrise şi mai înainte, în sec. XIX – prima jumătate a sec. XX. Acest pericol – de a ne înstrăina de limba literară comună (a marilor cronicari, apoi a marilor clasici din sec. XIX – începutul sec. XX) - ne-a păscut şi pe noi, basarabenii, de la 1812 încoace: ocupanţii ruşi, apoi cei sovietici, şi acoliţii lor locali, făceau totul pe principiul: “dacă sunt /trebuie să fie!/ două limbi (română şi “moldovenească”), apoi ele trebuie să difere cât mai mult” - în caz contrar lumea va spune ca există, totuşi, o singură limbă – româna! Din fericire pentru noi, aceste experimente diabolice au eşuat. Deocamdată. Acum, când unii politicieni de la Chişinău pun cu atâta râvnă problema denumirii limbii noastre – alta decât cea română – desigur că ei o fac din raţiuni politicieneşti, ideologice. Dar, în ultimă instanţă ei o fac din nişte calcule egoiste, pentru că astfel îşi apără statul de care au ei nevoie – ca să aibă ce conduce; “apără” o populaţie care le este necesară ca să-i voteze; în fine, ei îşi apără comoditatea personală şi nivelul, gradul lor de cultură: la ce bun ar obosi să-şi asimileze limba română - bogată, expresivă, nuanţată stilistic etc., când se pot “descurca” cu o limbă “moldovenească” săracă, amestecată cu rusisme pe care ei le “savurează” din copilărie sau din tinereţe. Iar cum unii politicieni de ai noştri au greutăţi până şi la învăţarea celor vreo 30 de litere latine, nu se exclude că “din profund respect” pentru augusta lor persoană să ne întoarcă şi pe noi toţi la scrierea rusească, mai ales în condiţiile în care Kremlinul ne cere continuu noi şi noi dovezi de dragoste neţărmurită! Acesta este adevăratul dedesupt al luptei încrâncenate pentru recunoaşterea şi impunerea, pe plan internaţional, a graiului moldovenesc, ridicat la rang de limbă de stat de către ambiţiile unor politicaştri de pe malul Bâcului. Vai şi amar de capul celor care îşi imaginează că un stat poate fi zidit şi consolidat prin impunerea unor politonime, adică a denumirilor politizate ale unei limbi, respectiv, ale unei populaţii, cum e cazul limbii “moldoveneşti” şi a “poporului moldovenesc” (“popor polietnic”!, conform “teoriei” trotzkiste a lui Mark Tkaciuk, unul dinte consilierii de bază ai preşedintelui R. Moldova, Vl. Voronin). Cei de la Uniunea Europeană, care au dat satisfacţie ambiţiilor politice de la Chişinău, ar trebui să ştie întreg spectrul de absurdităţi şi stupizenii de care se ghidează unii ideologi din R. Moldova, care mai consideră, bunăoară, că întărirea statului de care au ei nevoie se face şi prin ridicarea unor monumente-monstru pentru proslăvirea ocupanţilor; prin sfidarea cumplitelor suferinţe ale băştinaşilor deportaţi, schingiuiţi şi omorâţi de aceiaşi ocupanţi, veniţu la noi pe tancurile lui Stalin; prin stimularea părăsirii de către băştinaşi a pământurilor natale, ca să muncească în lumea largă pentru a asigura bugetul acestui stat în care libera iniţiativă economică este strangulată în beneficiul comunismului de croială stalinistă şi multe alte asemenea care nu au nimic în comun cu demnitatea umană, cu valorile democraţiei europene.Aşa stând lucrurile, nu putem trece cu vederea ultima frază din comentariul dlui Vl. Socor: “Criteriul cel mai important al acestor decizii politice trebuie să fie în toate cazurile opţiunea democratică a cetăţenilor statului”. Poate că în majotitatea cazurilor, dacă nu chiar în toate – dar, cu certitudine, nu şi în cazul nostru. Primo: pentru că la noi se încearcă edificarea unei societăţi şi a unei mentalităţi diferite de tot ce există în Europa, în lumea liberă. Secundo: pentru că la noi, tocmai din motivele amintite mai sus, nu poate exista opţiune democratică. Tertio, şi în fine: pentru că cetăţenii acestui staţ au fost îndobitociţi, decenii la rând, într-un hal fără de hal, cu tot felul de stupizenii “politico-filologice”, încât cea mai mare parte a populaţiei se află într-o groaznică derută, astfel fiind foarte uşor manipulabilă de către actualele autorităţi, care recurg, fără scrupule, la diverse fraude şi falsificări, la metode staliniste de intimidare, de presiune, de violenţă chiar. La noi această problemă poate fi soluţionată numai de cercurile savante, intelectuale, culturale, în frunte cu Academia de Ştiinţe, care, de altfel, şi-au spus de mult opţiunea: numele corect al limbii scrise şi vorbite în R. Moldova este limba română. Cine pune la îndoială afirmaţiile noastre, îl îndemnăm să recitească măcar un singur articol de Eugeniu Coseriu – românul basarabean care a ajuns a fi cel mai mare lingvist al lumii, la răspântia secolelor XX-XXI. Printre altele, faimosul nostru compatriot scria: “Din punct de vedere politic, promovarea unei “limbi moldoveneşti” […] este un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci “numai” anularea identităţii şi memoriei lor istorice”. Ştiu oare “experţii” noştri politico-lingvistici această axiomă? Dar cei de la forurile decidente ale Uniunii Europene – nu ar vrea să afle ce spune, la acest capitol, un specialist de talie mondială, care cunoştea perfect starea de lucruri existentă în Basarabia, actuala R. Moldova?

                                                                                                                                                                                    Vlad  POHILĂ

Ion Hadîrcă 

POETUL DISTINS ŞI  CĂRTURARUL PATRIOT

 

 

Eu sunt cu cei ce nu se lasă
De mamă, limbă şi pămînt.
În orice lacrimă-s acasă.
Cu orice preţ- eu încă sunt! 

                      ( Ion Hadîrcă)

                   Ion Hadîrcă, distins poet şi cărturar în luna lui Octavian Augustus (anul curent), a rotunjit vârsta de 60 ani. Poetul şi publicistul Ion Hadîrcă vine în pragul acestui frumos jubileu cu un registru poetic şi publicistic dominat de meditaţii grave, pline de demnitate asupra destinului omului şi al ţării. Ion Hadîrcă este poetul nostru basarabean, poet sensibil, uşor clasicist, bântuit de marile teme dintotdeauna ale poeziei, lucid şi sobru, este creatorul unor structuri eufonice de o aleasă ţinută intelectuală. Autor a peste 30 de volume de poezie, publicistică, eseu şi traduceri literare, este cunoscut în întreg arealul limbii române, iar opera sa fiind tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Este un scriitor reprezentativ al generaţiei optzeciştilor în literatura basarabeană. Primele încercări literare datează din perioada şcolară. Prima plachetă de versuri, Zilele, cu prefaţă de Mihai Cimpoi, apărînd în 1977,în colecţia Debut. Autor al volumelor de poezii Lut ars, Darul vorbirii, Ambasadorul Atlan, Teoria stării inutile, Arta obsesiei, ş.a., a publicat şi cărţi pentru copii, în care adoptă „postura de poet-copil ce priveşte în lume nu atît prin copilăria maturului, cît prin maturitatea copilului...” (Mihai Cimpoi): Noiţele, Duminica mare, Bunicuţa zburătoare, Artera Zen, De ce-i mare soarele, Aproape trei cai, Povestea cerbului divin, ş.a Criticii literari remarcă la poetul Ion Hadîrcă o anumită eleganţă, deloc ostentativă, a rostirii. Cînd dumnealui recita, Nichita Stănescu se ridica în picioare: ca omagiu adus poeziei. Şi Grigore Vieru era de părere că poezia se recită în picioare, cu capul descoperit, de parca te-ai afla în amvon. Poetul, Ion Hadîrcă, nu-şi caută formula, ci o găseşte cu uşurinţă aproape întotdeauna, înaintînd cu aparentă uşurinţă pe marginea propriului rîu. Din poezia lui simţim un suflet demn şi incoruptibil, ea fiind o splendidă sinteză de simţire şi luciditate, iar opera sa de viaţă este o construcţie intelectuală, bazată pe o realizare coerentă de proporţii. Pentru un poet cuvîntul înseamnă lucrare, muncă, faptă, dăruire. Ion Hadîrcă este poetul arderii totale, este omul de curaj care primeşte cu pieptul deschis, drept în faţă, loviturile timpuluii depăşit de istorie. Este omul care, în numele renaşterii vieţii noastre, a neamului nostru, a Patriei noastre, sparge timpul către viitor cu propria inimă dezgolită. Adună versul rînd cu rînd. Nu există un drum pe unde să fi păşit el fără să aleagă un vers. Tot ce i se aşterne ochiului în cale, tot ce a auzit şi reţinut, constituie sursă de inspriraţie. Ion Hadîrcă recreeză inspirat poezia inefabilă a acestui picior de plai. Iar producţia lirică de ultimă oră a lui Ion Hadîrcă are o dicţiune contemporană, un limbaj mult evoluat şi se înscrie cu toată forţa în expresia paradigmatică a poeziei moderne. În istoria neamului nostru poetul şi omul politic Ion Hadîrcă e un nume de prestigiu. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a fost şi preşedintele Frontului Popular din perioada marilor noastre izbînzi naţionale, a condus prima Mare Adunare Naţională, la 27 august a avut inspiraţia de a propune, în calitatea sa de prim-vicepreşedinte al Parlamentului, ca imnul „Deşteaptă-te române!” să fie aprobat ca imn naţional al Republicii Moldova, iar în prezent domnul Ion Hadîrcă este deputat în Parlamentul R.Moldova de la Partidul Liberal. Ion Hadîrcă a activat în calitate de redactor, apoi şef de secţie la Editura Literatura artistică. Din anul 1992 pînă în prezent este preşedinte al cenaclului Mihai Eminescu al bibliotecii „Onisifor Ghibu”, prima bibliotecă de carte românească din Chişinău. Om de vastă cultură şi inedită inteligenţă, Ion Hadîrcă este un bun prieten şi al bibliotecii „Târgu- Mureş” pe care o apreciază înalt. Receptiv şi neobosit, nu o dată a păşit pragul bibliotecii „Târgu- Mureş”, participînd cu plăcere la acţiunile culturale organizate de bibliotecă. A fost fidel „Zilelor bibliotecii”, care tradiţional se sărbătoresc anual în luna octombrie. Cu generozitate a donat bibliotecii cărţile sale, lăsând sincere şi sensibile gânduri pentru cititori şi colaboratori. Semnificativ este faptul că Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret de repetate ori a premiat cărţile lui Ion Hadîrcă. Poate că nimeni altul în generaţia sa nu reuşeşte să sincronizeze creaţia cu cerinţele spirituale a acestui picior de plai.

                                                                         Publicat in revista „Vatra  veche”din   Târgu Mureş de CLAUDIA ŞATRAVCA,
                                                                                Directorul bibliotecii care poartă denumirea de „Târgu-Mureş”, din Chişinău

     DIN CAPITALA ROMÂNIEI,

SE SFIDEAZĂ ISTORIA ROMÂNILOR

 

 


Activitea unificatoare de ţară însănătoşeşte şi fortifică sufletul fiecărui român şi ne solidarizează în bine.

Mihai Viteazu nu a cerut voie imperiilor pentru a unifica pe toţi românii într-un singur stat. Şi a reuşit. Flacără vie pe altarul Neamului.

Românii nu au cerut voie imperiilor nici în 1859 şi au reuşit, două din marile provincii româneşti, sub Al. I.Cuza, constituind o singură ţară.

În 1918 nu s-a ceru voie imperiilor şi s-a unit cu ţara şi Ardealul.

Istoria românilor ne adevereşte că românii au pus imperiile asupra faptului împlinit, acestea recunoscând România Mică, apoi România Mare. România Mare, din 1918, însemna pur şi simplu România, cu toţi românii uniţi într-o singură ţară, pe pământul lor strămoşesc, de aceea  sintagma România Mare a fost din ce în ce mai puţin folosită, până în 1940, când URSS cotropeşte Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Din acel an cuvintele România Mare se reactivează de la sine.

De ce unii par a ocoli cuvintele România Mare? Sunt doar pentru a  desemna a doua etapă, finală, a unificării, din 1918, prima fiind cea din 1859 ? Dar oficialii de după Decembrie 1989? Au ocolit şi ocolesc aceste cuvinte sfidând astfel istoria românilor. Pentru că azi România Mare înseamnă revenirea nordului Bucovinei, a Ţinutului Herţa  şi a întregii Basarabii, acasă, în România. Guvernanţii din România, din 1990, când Unirea cu Chişinăul era aproape un act împlinit, s-au opus Reîntregirii României. Documentaţia nu lasă loc nici unei îndoieli. Azi îşi motivează împotirivirea de atunci, prin faptul că Occidentul Europei şi imperiul sovietic le-au şoptit să nu dea curs Unirii.

Un lucru se poate constata, Moscova  bătuse în retragere, dar în faţa împotrivirii la Unire venită de la Bucureşti, nu a mai fost gata să renunţe la R. Moldova. E vorba de complexul guvernanţilor de la Bucureşti, din România, de slugărnicie faţă de Moscova şi de lipsa oricărei aderenţe la istoria românilor. Din nefericire, aceiaşi, invocă şi azi, în contextul evenimentelor de la Chişinău, şoaptele de dinafara României, ignorând şi acum istoria românilor. La Chişinău poporul român suferă la propriu crucificarea (vezi foto. n.r.), dovadă clară că nu există decît o singură cale, împreună cu noi, românii din România, în Uniunea Europeană!

Unirea R. Moldova cu România va veni cu rapiditate, în ceasul cel bun, când opoziţia va avea majoritatea în Parlamentul de la Chişinău şi va vota Unirea necondiţionată cu România, fără să ceară acordul  unor forţe externe. Iar Unirea va fi recunoscută pe plan internaţional şi coşmarul românilor din R. Moldova va înceta.
Politicienii la care am făcut referire sunt atât de moscovizaţi, încât sunt total surzi-cu bună ştiinţă-la unele semnale de la Moscova, cum că Unirea R. Moldova cu România ar fi posibilă, dar fără Transnistria. Aceşti politicieni, străini de istoria românilor, prin surzenia lor voită, sunt pregătiţi astfel să cedeze Tighina (Benderul), fapt uşor de dovedit chiar prin tăcerea lor, în legătură cu acest oraş din Basarabia propriu zisă, de la apus de Nistru, respectiv din R. Moldova. Tighina este un cap de pod, pe malul românesc, basarabean, al Nistrului, în R. Moldova, cap de pod impus abuziv de Moscova, din interes  militar, ca o ameninţare la adresa Chişinăului, cap de pod  între Transnistria, respectiv între Tirasopol, oraşul din Transnistria, controlat în întregime de Moscova şi R. Moldova. Transnistria, peste Nistru, adică la răsărit de Nistru.
  
Nu există nici cel mai mic pericol din partea Moscovei, dacă românii vor începe o campanie diplomatică şi personală intensă, pe toate meridianele, pentru retragerea Moscovei din Tighina şi restituirea acestui oraş R. Moldovei. Ar fi vremea să dovedin că trăim în democraţie, apărând, prin cuvânt, adevărul!

                                                                                                                                                          GHEORGHE-GAVRILĂ COPIL

 DESPRE POPULAŢIA TRANSNISTRIEI

 

 Populaţia băştinaşă a Transnistriei in hotarele istorice cuprinse intre Nistru şi Bugul Oriental a fost neintrerupt, pe parcursul secolelor, majoritar romanească. Acest lucru l-au demonstrat o serie de călători, geografi şi prelaţi, cum ar fi Gian Lorenzo D'Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi, care au depus in cărţi publicate mărturii asupra caracterului etnic romanesc al acestui teritoriu.
Cu aproape 30 de ani inainte ca ruşii să treacă Bugul, in 1792, şi să anexeze Transnistria cu forţa armată, guvernul rus l-a trimis in recunoastere in această zonă pe cazacul Andrei Constantinov. Reintors la curte, cazacul a raportat că nu a găsit nici un rus şi că a auzit "doar vorbă moldovenească şi tătărască".
Protoiereul rus Lebentiev in lucrarea sa "Ucraina Hanului", apărută in oraşul Herson, in 1860, recunoaşte că moldovenii sunt cei mai vechi trăitori pe locurile pe care se situează Transnistria. In context, scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că la 1230 exista o populaţie romanească compactă in Podolia Volnii, care se mai regăsea compact şi in 1849, in număr de aproximativ 500 de mii de oameni. Acelaşi lucru este recunoscut şi in Marea Enciclopedie Rusă din secolul trecut, iar lingvistul sovietic Serghieski recunoaşte, in 1936, că romanii şi ucrainienii au ocupat instantaneu acele locuri,"dacă nu mai repede romanii".
Odată cu mişcările revoluţionare din 1917, moldovenii transnistreni convoacă un congres la Odesa şi cer "lichirea Transnistriei de Basarabia", "şcoala, liturghia şi judecăţile să se facă in limba romană, să se folosească alfabetul latin".
Caracterul moldovenesc (romanesc) al ţinutului transnistrean a fost recunoscut de sovietici, atunci cand au creat, in 1924, Republica Autonomă Moldovenească (RASSM) prin care a fost pus inceputul prezenţei politico-geografice moldoveneşti in Transnistria. După 1940, Stalin dezmembrează atat Basarabia care pierde judeţele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albă, Hotin, cat şi RASS Moldovenească, care pierde raioanele Cruti, Balta, Barzu, Ocna şi Nani in favoarea Ucrainei.
De la 1792, populaţia Transnistriei a fost supusă unui intens proces de rusificare, iar teritoriul a fost transformat pentru următoarele secole intr-un cap de pod al expansiunii ruseşti in Balcani.
O bună parte a populaţiei băştinaşe a fost exterminată de regimul comunist. Istoriografii susţin că in 1937 intelectualitatea din RASSM a fost acuzată de susţinerea duşmanului de clasă, fiind exterminat atat intregul guvern al republicii, cat şi scriitorii Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrancea, Nistor Cabac. In satul Butor, Grigoriopol au fost impuşcati 167 bărbaţi din cei 168 existenţi. Totodată, colectivizarea forţată şi inchiderea bisericilor i-a determinat pe mulţi să fugă peste Nistru.
Necătand la aceasta, ultimul recensămant sovietic din 1989 arată că in circa 70-80% din localităţile din Transnistria populaţia romanească constituia 40%, in timp ce ucrainenii constituiau 28% şi ruşii 25%. Totodată, in oraşul Tiraspol unde, in 1940, romanii formau 65% din populaţie, in 1989 ei reprezentau abia 12%.
Rezultatele complete ale recesămantului populaţiei in regiunea transnistreană a Republicii Moldova, petrecut in perioada 11-18 noiembrie 2004, arată că numărul total al populaţiei regiunii, in comparaţie cu 1989 s-a redus cu circa 25% sau cu peste 170 mii de locuitori. Populaţia oraşului Dubăsari s-a redus cu aproape 44%, populaţia oraşului  Bender cu 30%, Camenca - cu 25%, Tiraspol - cu 21%, Rabniţa - cu 13%. Mai mult, s-au inregistrat schimbări in ceea ce priveşte structura populaţiei după naţionalităţile de bază. Astfel, ponderea populaţiei de etnie moldovenească s-a redus de la 40% la 31,9%, celei de etnie rusă s-a majorat de la 25,4% la 30,4%, celei de etnie urcraineană a crescut cu 0,5%.
Regiunea transnistreană cuprinde in prezent un teritoriu de circa 4 163 km2 sau 12% din teritoriul Republicii Moldova. Pe teritoriul Transnistriei se află 167 de localităţi, dintre care 4 oraşe, 8 orăşele şi 143 de sate. In ciuda izolării internaţionale, Transnistria şi-a creat toate atributele caracteristice unui stat - instituţii de stat, forţe armate, structuri de poliţie, servicii de securitate, organe vamale, propria valută, propriul sistem economic şi financiar.

                                                                                              Galina LUNGU (VoceaBasarabiei.net) 

 

 FERICITUL LONGEVIV AL ARTELOR PLASTICE BASARABENE
  

Din păcate, doar în imaginaţia omului comun destinul artiştilor se identifică cu fericirea absolută, alias cu admiraţia generală, cu gloria, cu avuţia, cu triumful... Realitatea este însă infinit mai necruţătoare cu firile artistice, de regulă şi hipersensibile, vulnerabile, mai greu adaptabile: şi acolo, într-o lume liberă, dar şi egoistă, dar mai ales aici, unde regimul se ţine pe o aspiraţie dementă de a monopoliza totul, de a-şi subordona orice şi pe oricine. Or, un suflet de artist „subordonat” – nu mai este liber, iar în consecinţă – nici sub zodia norocului nu poate să trăiască.
 
Din fericire, există şi ceva deasupra dictatorilor, ceva mai presus de apucăturile totalitariste: dragostea celor mulţi. Tocmai în acest sens, există şi artişti fericiţi – pentru că sunt admiraţi şi iubiţi. Pe unul dintre ei îl cunoaştem cu toţii, îl vedem adeseori – energic, volubil, jovial, emanând energii exclusiv pozitive – pe străzile centrale ale Chişinăului, în grădinile publice, la cele mai diferite manifestări culturale şi populare. Se numeşte Glebus Sainciuc şi a ajuns, iată, la aniversarea a 90-a, majoritatea anilor trăindu-i în serviciul artelor, ocrotit de zeităţile generatoare de frumos.

***

Dacă e să căutăm fericirea maestrului prin prisma succeselor, a recunoaşterii talentului şi eforturilor sale de creaţie, vom găsi dovezi greu de enumerat... Tocmai din acest motiv, vom recurge la o simplă trecere în revistă a unor implicări, demnităţi şi distincţii pe care le-a înregistrat G. Sainciuc mai ales în ultimul timp.
 
A participat la mai multe expoziţii organizate în muzeele din Chişinău (prima expoziţie personală având-o aici în 1963), precum şi peste hotare: Sofia (Bulgaria), Baku (Azerbaidjan), Kiev, Odesa, Lvov (Ucraina), Havana (Cuba), Montreal (Canada), Moscova, Petersburg (Rusia), Paris, Grenoble (Franţa), Bruxelles şi alte oraşe din Belgia, Ulan Bator (Mongolia) etc. Creaţii de ale sale se află în zeci de muzee şi în sute de colecţii particulare. Este protagonistul unui film documentar-artistic realizat de un grup de creaţie din Finlanda, Norvegia şi Suedia (anii '70 - '80 ai sec. XX); în 1983, regizorul Valeriu Jereghi  lansează filmul documentar intitulat Glebus. Participă, cu un surprinzător succes, la Festivalul mondial de teatru de la Avignon, Franţa (1994), iar în 1998, la Vaslui, în cadrul Festivalului-concurs de satiră şi umor „Constantin Tănase" i se acordă titlul de Doctor Humoris Causa.
 
În 1980 devine laureat al Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti, peste ani obţine titlul onorific de Artist al Poporului din R. Moldova (1991). Laureat al Concursului Republican de desen (1964), în 1971 i s-a decernează, la Moscova, Medalia de argint a Expoziţiei realizărilor economiei naţionale, pentru o serie de portrete şi grafică. Cavaler al Ordinului Republicii (1999), Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (20 iulie 2009). Deţine mai multe menţiuni, inclusiv Diploma Partidului Liberal din Moldova Pentru merite deosebite în promovarea valorilor liberalismului modern prin intermediul literaturii, teatrului, artei plastice şi muzicii. I s-au acordat Diplome de excelenţă şi de merit din partea săptămânalului Literatura şi arta şi a Teatrului Municipal Satiricus – Ion Luca Caragiale din Chişinău, alte distincţii ale diferitor instituţii mass-media şi de cultură din Chişinău.

Dacă e să vorbim despre fericirea lui Glebus Sainciuc în sfera strictă a esteticului, e de menţionat, mai întâi de toate, că dânsul este promotorul unui gen nou, inedit şi extrem de original în arta plastică basarabeană – măştile, executate printr-o metodă proprie, destul de complexă, şi, de multe ori – jucate pe scenă de autor, în cadrul unor adevărate spectacole (unul dintre acestea avându-l regizor pe regretatul Andrei Vartic). În perioada 1957-1997, maestrul a creat peste 300 de măşti, reprezentând fruntaşi ai vieţii culturale româneşti (pictorii Valentina Rusu-Ciobanu, Igor Vieru, Mihai Grecu, Ada Zevin; scriitorii Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi, Ion Druţă; regizorii şi actorii Emil Loteanu, Ion Ungureanu, Grigore Grigoriu, Mihai Volontir, Constanţa Târţău; cântăreţii Maria Bieşu, Mihai Munteanu, Nicolae Sulac, Anastasia Lazariuc – de la Chişinău;  poetul Vasile Tărâţeanu, interpretele Maria Iliuţ şi Sofia Rotaru – de la Cernăuţi; lingvistul Eugen Coşeriu; regizorul Liviu Ciulei, naistul Gheorghe Zamfir, acad. Eugen Simion, poeţii Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu – de la Bucureşti, şi încă atâţia alţii!) sau din alte spaţii spiritual-geografice (mimul Marcel Marceau, scriitorul Jean-Paul Sartre din Franţa; oamenii de arte şi de litere Arkadi Raikin, David Oistrah, Bulat Okudjava, Aleksandr Soljeniţîn, Alla Pugaciova, Andrei Voznesenski ş.a. din Rusia; Luciano Pavarotti din Italia; interpreta de muzică uşoară Anne Veski din Estonia; poetul Imants Ziedonis şi cântăreaţa Laima Vaikule din Letonia; poetul Ghevork Emin din Armenia; prozatorul Cinghiz Aitmatov din Kirghizia etc.).

Un alt capitol original (şi jovial!) în creaţia lui G. Sainciuc îl constituie şarjele şi sau caricaturile, reprezentând chipurile a numeroşi actori, artişti plastici, scriitori, muzicieni, interpreţi, oameni de ştiinţă, jurnalişti, profesori, bibliotecari, precum şi tineri studioşi, ţărani, muncitori etc. Numai în ziarele şi revistele din Chişinău a publicat circa 500 asemenea lucrări; numărul şarjelor executate instantaneu şi dăruite protagoniştilor se cifrează la câteva mii. În anii 1969-1979 a realizat Bagatele – o serie de desene executate prin asociaţie cu muzica (hârtie, tuş; circa 300 de lucrări). S-a impus Glebus Sainciuc, cu multă dăruire, şi printr-o galerie de portrete ale contemporanilor, cu precădere oameni de arte, de litere, savanţi: Actriţa Nina Vodă (1966), Cîntăreaţa Maria Bieşu (1967), Prozatorul Vasile Vasilache (1968), Nana; scriitorii Lida Istrati, Petru Cărare (1970), Leonida Lari (1972), Vladimir Beşleagă (1973), Igor Creţu (1973), Muzicianul V. Goia (1976), Ion Creangă (1978), Igor Vieru (1979), poeţii Andrei Burac (1987), Valeria Grosu (1992), Iulian Filip (1993); Doiniţa împreună cu Lică Sainciuc, Criticul de artă Larisa Turea, acad. Petru Soltan (1995), Cântăreţul Radu Dolgan (1996), Economistul Vasile Şoimaru (2006) etc.

În acest compartiment cu creaţii executate, de regulă, în ulei pe pânză (uneori – carton, ulei, guaşă, cărbune; hârtie, cariocă) se detaşează categoric un excelent portret al cântăreţei de operă Maria Cebotari (1910-1949), realizat în ulei pe pânză, în 1976 – aşadar, într-o perioadă când numele faimoasei interprete era ţinut la index de către autorităţile sovietice.

S-a manifestat şi ca autor de grafică (Mama, 1933; Clasa a VI-a de liceu, Valentina, 1939; Maria Drăgan, 1984; Ana-Maria, 1993), la fel – şi ca ilustrator de carte, executând ilustraţii atât pentru lucrări umoristice – cum ar fi Parodii (1965), apoi Parodii şi epigrame (1976, 1981), de Petru Cărare, cât şi pentru volume cu tematică diversă: Cartea poeziei-1974 (1974), Cu tot ce a fost odată el: Memoriei lui Alexandru Cosmescu (1992), Mass-media în top: 50 plus 1 jurnalişti din R. Moldova (2000) etc.

Privind creaţiile relativ recente ale lui Glebus Sainciuc, este destul de anevoios să-ţi închipui că acestea au un început cu o vechime de circa şapte decenii... Or, debuturile sale în pictură sunt marcate de căutările specifice anilor ’30-’40 din artele plastice române şi vest-europene. În Basarabia sub ocupaţie sovietică este nevoit să se conformeze un timp rigorilor acelui regim, realizând compoziţii inspirate din viaţa oamenilor simpli: Viticultori (1954), La cramă (1955), La ferma de lapte (1957), Zootehnicianul V. Untilă (1959), Masa mare (1960), pictând şi unele portrete cu tematică „realist-proletară”: Muncitoare de la uzina „Microfirul” (1969), Veteranul de război P. Nazarenco (1970), Energeticienii – contemporanii mei (1984), La uzina „Elecrtomaşina” (1987) etc. După cum ne-am putut da seama din prezentarea de mai sus a creaţiei sale, G. Sainciuc s-a debarasat relativ repede de "splendorile" specifice artei sovietice, supranumită a "realismului socialist".  

Dacă e să ne referim la fericirea „de acasă” a lui Glebus Sainciuc, vom evoca un aspect în genere bine cunoscut chişinăuienilor, dar şi iubitorilor de frumos din localităţi situate departe de capitala basarabeană: maestrul formează, de o viaţă deja, un formidabil cuplu cu distinsa doamnă, remarcabila pictoriţă Valentina Rusu-Ciobanu (n. 1920); împreună au crescut fiul Lică Sainciuc (n. 1948), ajuns şi el pictor de seamă şi un excelent specialist în studiul artelor.

Iar marele noroc al acestei familii, în temei – marele nostru noroc! – îşi are începutul la  19 iulie 1919, când s-a născut Glebus Sainciuc, la Chişinău, într-o casă de lângă biserica Sfânta Vineri, pe malul râului Bâc, nu departe de casa în care a copilărit şi marea, irepetabila noastră cântăreaţă Maria Cebotari... Urmează faimosul Liceu B. P.  Haşdeu, din capitala basarabeană, având acolo un excelent îndrumător şi susţinător în pasiunea sa pentru artă: profesorul de desen Andrei Niculescu, venit din „Micul Paris”, de la Bucureşti adică, special ca să-i instruiască în acest domeniu pe tinerii basarabeni. În 1942 îşi ia cu succes bacalaureatul, apoi face studii, până în 1944, la Facultatea de Arhitectură a Politehnicii din Bucureşti. După război, absolveşte Şcoala de Arte Plastice Ilia Repin din Chişinău (1947), în acelaşi an fiind primit în Uniunea Artiştilor Plastici din Moldova...

Vlad POHILĂ
„Literatura şi arta"
23 iulie 2009
Cişinău

**********************

* Vlad POHILĂ, Publicist, traducător, lingvist basarabean, născut la 6 aprilie 1953, în comuna Putineşti – Floreşti (judeţul Soroca). Licenţiat al secţiei de ziaristică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (1975); urmează la Moscova Cursurile de muzeistică şi studiul artelor (1976), face studii de doctorat în lingvistică (specializarea – istoria limbii prin prisma scrisului/ ortografiei)  - la Institutul de limbă şi literatură al Academiei de Ştiinţe din Chişinău (1983-1987). Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1990); membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 2007); membru al Comisiei pentru ocrotirea onomasticii naţionale  (de pe lângă Ministerul Educaţiei al R. Moldova); membru în colegiile de redacţie ale mai multor reviste de la Chişinău şi Bucureşti. Prezent în topurile Cei mai buni publicişti din R. Moldova (2000, 2003),  în Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia. 1812-2006 (2007); are un fişier biobibliografic în Repertoriul (Catalogul) Internaţional Who’s who în traducere şi terminologie editat de Uniunea Latină (2002, versiunea electronică: ww.unilat.org). Laureat al săptămânalului Literatura şi arta – pentru publicistică (2000, 2003) şi pentru ştiinţă (2007).

Activitatea lui Vlad Pohilă este mult apreciată în cercurile intelectuale, şi nu numai. Este semnificativă nota pe care i-a dat-o Grigore Vieru: „Un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist este Vlad Pohilă, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnită la noi”

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971