Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Articole de Viorel ROMAN, Mihai BERCA, Alin FUMURESCU, Magdalena Albu, Adrian BOTEZ, Gavril CORNUŢIU, Al. Florin ŢENE, Dona TUDOR, Dan ODAGIU- Partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Partea VII
Articole de Napoleon SĂVESCU, Gavril CORNUŢIU şi Sorin GOLEA - Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Marin SORESCU tradus în franceză de Constantin FROSIN,
„Jocuri de cuvinte” de Dimitrie GRAMA - „Sonete erotice” de Ioan LILĂ
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU
Valoroasa operă poetică a lui Valeriu MATEI prezentată şi comentată de Daniel CORBU şi Theodor CODREANU- Partea II
Oportunităţi de afirmare literară prezentate de Nicolae BĂCIUŢ;
Recenzii de Adrian BOTEZ, Octavian CURPAŞ, Melania CUC, Ionuţ CARAGEA, Manole MOSCU, Eugen CRISTEA, Luminiţa ALDEA, la cărţi de Eugen EVU, Ioana STUPARU, Ionuţ CARAGEA, Theodor DAMIAN, George ROCA, Grigore AVRAM, George TĂUTAN, Al. Florin ŢENE, Paul POLIDOR, Ovidiu CREANGĂ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
şi un „Dosar din câmpul literelor” alcătuit de Corneliu FLOREA, Florentin SMARANDACHE şi T. DUNGACIU despre: CONTROVERSĂRILE PRODUSE DE EXIBIŢIONISMUL CRITIC.- Partea I
Dosar din câmpul literelor - Partea II
Partea III
Napoleon SĂVESCU,- Radu MIHALCEA, Florentin SMARANDACHE , Zaharia BALA Prezentaţi de Gheorghe BUDEANU, Gheorghe ZIDARU, Octavian CURPAŞ- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Partea II
Partea III
Lenin a fost homosexual - Partea I
Partea II
D’ALE LUI MARDALE
Rubrica lui Ioan LILĂ
Rubrica Elisabetei IOSIF
DOUĂ NOI COMPOZIŢII ÎN IMAGINE MUZICĂ ŞI TEXT
Identitatea lui Ion Popescu
PAGINA A DOUA
CAZUL DACIA -„ROMÂNIA MARE”(2)



NOTA REDACŢIEI:
Păstrăm pentru această pagină titlul dat în numarul trecut amplului studiu al Profesorului Adrian BOTEZ prin care am deschis dezbaterea. Tema „de meditaţie” propusă de colaboratorul nostru se dovedeşte a fi într-adevăr vastă aşa că, înainte a o continua, revenim la nişte teze pe care le-am mai publicat. Ele aparţin celui mai consecvent promotor şi susţinător contemporan al acestor convingeri istorice: NAPOLEON SĂVESCU
În continuare publicăm un articol prin care distinsul nostru conaţional îşi demonstrează consecventele preocupări privind rădăcinile istorice ale românilor şi mândria de a aparţine uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, iar în pagina a cincea a acestui număr publicăm un interviu prin care dorim să întregim pentru cititorii noştri imaginea sa ca unul dintre cei mai impetuoşi intelectuali români ai generaţiei afirmate azi. Un omagiu adresat Doctorului Săvescu publică în pagina a şasea şi Ioan Lilă la rubrica sa „Paso doble”.

 
              DESPRE ORIGINILE NOASTRE
                         CELE ADEVĂRATE...



„....M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, sunt cei care refuză să accepte un adevăr relativ,  mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut... Deci pe ei îi  îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru). urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p..130). Şi ultima întrebare:

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi „romani" care nici ei nu o vorbeau? Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”...

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate" de soldaţii „romani"? După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel
decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limbă latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele...

La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei? Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu.... braţe tari"! Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai  14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui  Traian?

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie. „Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşanu, şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului
daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea The Indo-European heritage, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să-le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chainreaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam...

Când am scris Epopeea Poporului Carpato-dunărean şi volumele Noi nu suntem urmaşii Romei, În căutarea istoriei pierdute şi Călătorie în Dacia - ţara Zeilor, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , The History of Civilization, The Aryans. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe
teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, A new interpretation of prehistoric man and the cosmos, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii  formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgara", cu alfabet geto-dac... Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul
ortodox se exercita în limba „latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc.

Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare....

                                                                                                                           Cu deosebită stimă,

                                                                                                                    Dr. Napoleon Săvescu,
                                                                                                                Fondator & Preşedinte al
                                                                                         „Dacia Revival International Society" of New York

 În continuare şi întru susţinerea pe mai departe a dezbaterii noastre, aşteptând şi alte contribuţii ale colaboratorilor şi cititorilor, publicăm suita de articole de mai jos:



                « TRANSPIRAŢII LOGICE ÎN LEGĂTURĂ CU LUCRURI
                                          LA CARE NU NE PRICEPEM «
                                                  – UN STUDIU DE PROF. DR. GAVRIL CORNUŢIU



1. ZĂRI ŞI ARGUMENTE

1.0. „A străbate toate cărările care pot duce la adevăr...” (George Giuglea — Cuvinte româneşti şi romanice — pag.7 — Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti 1983) — iată o perspectivă fabuloasă asupra adevărului, în acelaşi timp implacabil şi relativ aparent. Adevărul este unul, dar la el poţi ajunge pornind din mai multe direcţii şi astfel îţi poate apare ca diferit, în funcţie de direcţia din care priveşti, sau ca fiind vorba de mai multe adevăruri. Ce uşor te poţi înşela!

1.1. De aceea, admite acelaşi autor „Ca în orice disciplină, este şi în filologie o relativitate legată în special de insuficienţa faptelor ce-ţi stau la îndemână. ” (Ibidem — pag.168). Relativitatea se referă la gradul de cunoaştere a adevărului, nu la adevăr în sine. Aceasta înseamnă, că atunci când adevărul nu e palpabil (deci nediscutabil) fiecare argument este un pas spre zarea în care se profilează acesta.

1.2. I.P.Culianu  (Călătorii în lumea de dincolo — Ed.Nemira. Bucureşti 1994 — pag.238) analizând tematica mitologică respectivă, începând cu şamanismul şi trecând prin Divina Comedie până la Einstein, concluzionează „Cum putem explica această continuitate din acele timpuri străvechi până în zilele noastre? Este inutil, în acest caz, să căutăm un model general de difuzare istorică. Deşi, inevitabil, credinţele s-au influenţat reciproc şi au fuzionat, toate tradiţiile umanităţii s-au dezvoltat în paralel, plecând de la premize analoage” Şi continuă (Ibidem pag.240) „În acelaşi timp, nici o credinţă veche, referitoare la alte lumi nu a fost complet abandonată”...

1.3. Este surprinzătoare concluzia lui Culianu. Surprinzător de demonstrativă. Pentru că în lumina achiziţiilor ştiinţelor biologice în general, neurofiziologiei, psihiatriei şi psihologiei, specia umană,  dată fiindu-i unitatea de specie, nu are la dispoziţie decât un număr limitat de paternuri fundamentale care stau la baza algoritmizării şi procesărilor psihice. Drept urmare, rezultatele dezvoltării, a evoluţiei cunoaşterii, vor fi înrudite între ele. Nici limbile nu fac excepţie de la aceste generalităţi. Iar între ele, între limbi, există alte generalităţi care sunt valabile în cadrul domeniului specific.

1.4. Desigur, în orice domeniu, cuvântul specialistului este expresia competenţei, chiar atunci când momentul cunoaşterii sale este un falset, care ulterior va pare hilar. Nu am de gând şi este imposibil de a nega superioritatea competenţei specifice faţă de orice amatorism. Dar orice cunoaştere se poate colmata cu propriul ei munte de sterilităţi. De aceea infuzia unor moduri de gândire din domenii învecinate nu poate decât să sugereze căi care să-i fie de folos.

Dar la o analiză mai atentă se va constata cu surprindere că semnalele referitoate la o temă dată sunt asemănătoare. Noi în această lucrare ne ocupăm de comunicare, înţelegând limba ca pe un fenomen comunicaţional. Heraldica este o comunicare, chiar dacă aparent pare diferită şi este în specificul ei, dar nu în generalitatea ei. Yves Metman, citat de Maria Dogaru în „Din heraldica României”, Ed. JIF. Bucureşti 1944 la pag. 6, scrie „influenţele externe n-au putut estompa niciodată originalitatea unui fenomen”. Psihiatria se ocupă şi ea cu insistenţă de comunicare între oameni. De aceea cele ce urmează sunt aşa cum pot fi ele gândite de către un psihiatru, deci nelingvist, dar dependent în profesia sa de comunicare între oameni.

1.5. Nu am de gând să mă erijez într-o competenţă specifică pe care nu o am, nici să mă bălăcesc în ridicolul unor afirmaţii hilare. Dar am de gând să-mi pun nişte întrebări logice, să verific pentru mine nefalsitatea întrebărilor şi să aştept ca specialiştii să răspundă la aceste întrebări, cu competenţă, nu cu aroganţa stupidă a rutinatului.

1.6. În orice ştiinţă dincolo de certitudini există o zonă a afirmaţiilor de necesitate, adică o zonă a întrebărilor care încă nu au răspunsuri unice şi imbatabile. În materie de definire a limbii, pe unde se situează lingvistica, una din ştiinţele de vârf ale secolului? Citim de exemplu că cercetătorii francezi nu au putut determina dacă provensala este limbă separată sau dialect al limbii frenceze! (Matilda Caragiu Marioţeanu — Compendiu de dialectologie română — Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975 pag.32). Aceasta în condiţiile în care provensala este totuşi un grai viu, vorbitorii dispunând de întregul bagaj lingvistic şi de regulile folosirii lui. Înseamnă că bazele acestui capitol al lingvisticii nu sunt suficient de complete, iar criteriile sale nu sunt suficient de sigure şi că procentul de subiectivitate ce însoţeşte consistenţa afirmaţiilor ştiinţifice permite un joc zgomotos al  angrenajelor argumentative. Deci ca nelingvist, dar ca intelectual incapabil de a nu gândi, nemulţumit de stadiul cunoaşterii şi de explicaţiile (care uneori par date de struţ) trecutului lingvistic românesc, mi-am formulat nişte nedumeriri, nişte întrebări şi mi le-am argumentat.





2. INTREBARI SI ARGUMENTE  
2.0. Ştiinţele afirmă că limba română este o continuatoare a limbii latine. Ştiinţele afirmă că romanii i-au cucerit pe daci, i-au stăpânit 165 de ani şi i-au romanizat complet. În limba română nu ar fi rămas decât 50-80 de cuvinte dacice.
2.1. Limba română, constatăm, că respectă într-un mod uluitor, ca răspândire, graniţele statului dac, în timpul înfloririi lui (Burebista). Uluitor de mult, pentru 2000 de ani de vitregie istorică.
2.2. Administraţia romană a durat cca. trei generaţii. E posibil ca un bunic să-i fi văzut pe romani venind, iar nepotul lui să trăiască şi să-i vadă plecând.
2.3. Istoria admite pe baze palpabile, nespeculative, azi în primul rând arheologice, continuitatea biologică a populaţiei, dar nu pune în discuţie problema continuităţii limbii sale.
2.4. Continuitatea arhelologică este un fapt palpabil, nediscutabil pentru orice istoric cinstit. Ea este cvasiexhaustivă respectând, iarăşi graniţele lui Burebista, la fel cu cea toponimică, cu cea de costum popular, la fel cea antropomorfică. Limba română respectând aceleaşi graniţe este una din filele continuităţii noastre? Continuitatea lingvistică a fost cel mai superficial abordată. De ce? Se ştie cât de greu s-a realizat şi s-a permis realizarea românilor într-un stat al lor. În acele momente lupta se da cum se dă şi acum pe toate fronturile posibile. Astfel, Carol Davila vine în Bucureşti în 1853 având intenţia de a pune bazele unui învăţământ medical românesc. După un an ruşii îl destituie. După plecarea ruşilor în 1855 înfiinţează Şcoala secundară de chirurgie, utilizând pentru prima oară, limba română într-un domeniu specializat, punând una din bazele limbajului ştiinţific românesc. După doi ani de la înfiinţare, adversarii filoruşi şi medicii de vază din Bucureşti (în care grup nu se auzea româneşte), reuşesc să închidă Şcoala. Intervine guvernul francez, care preia şcoala pe cheltuiala sa proprie. Românii au multe motive morale de a striga Glorie Franţei! Era exact în vremea în care la Iaşi apăruse şi trebuia combătut curentul antiunionist, izvorât la graniţa de răsărit! Câţi ani au trecut de atunci şi cum stăm astăzi? (Elena General Perticari Davila — Din viaţa şi corespondenţa lui Carol Davila — Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol” — Bucureşti, 1935).
2.5. O toponimie consacrată de către textele istorice ca fiind dacică, nu putea fi transmisă decât de către o populaţie locuind neîntrerupt în acest spaţiu.
2.6. Cunoscute fiind tradiţiile organizării spaţiului de locuit al romanilor şi cel al dacilor, românii nu au continuat tradiţiile romane ci pe cele dacice. Gospodăria lor are aceiaşi spaţialitate, aceleaşi raporturi între elemente, ceea ce înseamnă aceleaşi rosturi, din generaţie în generaţie.
2.7. Primele cetăţi româneşti sunt de pământ, cum le construiau dacii (chiar dacă aveau piatră la dispoziţie) şi nu din piatră, cum le construiau romanii şi toţi urmaşii romanilor întru totul ai lor.
2.8. Primele biserici româneşti sunt din lemn, nu din piatră. Se construiau asemănător caselor, care erau tot din lemn.
2.9. Costumele românilor sunt asemănătoare, unele până a fi doar variante, celor de pe Columna lui Traian. De altfel, aparenţa rasială, antropometrică, a noastră este identică cu cea a dacilor de pe Columnă şi nu cu a romanilor.
2.10. Sărbătorile de iarnă sunt dominate de elemente precreştine adaptate calendarului creştin. Mitologia, la fel, este plină de elemente precreştine.
2.11. O menţiune specială pentru nume. Desigur creştinismul a internaţionalizat numele. Dar unele arhaisme se păstrează până la ultima generaţie. De exemplu pe valea Barcăului foarte mulţi bărbaţi se apelează Nuţu. Ei au fost „traduşi” din ţărănie „în limba cultă” şi trecuţi în acte Ion. Ion („cult”) pentru Nuţu („ţăran”). Este indiscutabil că suntem în prezenţa bunăvoinţei, dar groaznic de incultei birocraţii administrative rurale şi nu numai. Cei numiţi Bilă (având acest nume), sunt trecuţi în acte Gavril. Este evident că nu există corespondenţă între Bilă şi Gavril, nici între Nuţu şi Ion, în schimb sunt agasant de asemănătoare aceste nume cu Bill şi Nutt, într-o zonă în care urmele lingvistice asemănător celtice abundă. De altfel Menu-Morut, primul nume românesc consemnat în vestul românimii este aşa cum arătam în altă parte, dacic. Menu din aceiaşi familie şi cu acelaşi sens cu Man, Mann, Homo şi Manu (în sanscrită înseamnă Om bătrân, Conducător). Moruţ există şi azi ca nume de familie şi asemănarea sonoră cu Morus nu este întâmplătoare. În plus are o extindere spaţială europeană (vezi Moruzi la greci, variante la italieni ect…)
2.12. Avem până şi referinţe din zonele cele mai afective din dacică (asimilări dacice din celtică, sau paralelisme indoeuropene?). Astfel avem ca în irlandeză (limbă celtică vie) leat („cu tine”) şi pentru liom („cu mine”), avem celebrul Io… voievod.
2.13. Cele mai de casă animale pe care le are omul, câinele şi pisica se chemau în celtică (iarăşi asimilare sau paralelism) cuţu şi cat. Tot românul a chemat, a zis şi zice „cuţu, cuţu”! Sunt ceva mai puţini, dar suficienţi (milioane?), care atunci când alungă pisica spun „caţ!” în sensul de „pisică du-te!”. Interesant că numai în acest sens. În rest îi spun pisică sau mâţă.
2.14. Cum este posibil ca o populaţie să nu îşi piardă modul milenar identic de a-şi construi locuinţa, gospodăria, modul de a locui, modul de a se îmbrăca, obiceiurile şi credinţele, toponimica, dar să-şi piardă exact limba?
2.15. Romanii au ocupat ¼ din teritoriul Daciei şi e de presupus că aproximativ acelaşi număr de daci din total. Dar româna se vorbeşte pe uluitor de exact, întreg teritoriul statului dac şi fabulos este că limba română este mai unitară decât limba italiană. În dialecte italienii nu se pot înţelege toţi între ei, românii da. Deci latina nu a putut asigura (în Italia), unitatea italienei care a urmat. Să nu uităm că italienii comunicau între ei cu mult mai lejer şi mai masiv decât românii. În schimb se pretinde că latina a asigurat unitatea limbii române, când ¾ dintre daci, nici nu erau sub administraţie romană. Iar aceşti ¾ daci liberi aveau fraţi, veri, unchi, fii pe care i-au omorât romanii, duşmanii lor! Unele semne de întrebare te fac să pui la îndoială nu rezultatele demersului ştiinţific ci instrumentele sale şi intenţiile sale. Astfel, avem în latină dico, avem în română zic şi avem în subdialect moldovenesc dic. Cuvântul este mai asemănător cu latina exact într-o zonă a Daciei neromanizate. Este vorba de conservatorism, care a oprit evoluţia cuvântului? Dar unde trebuia să fie mai rezistentă influenţa latină (cuvântul în dicţionare figurează de origine latină), în Dacia romană, sau în teritoriul necucerit al Daciei? Ce demonstrează că moldovenii nu au spus dic şi înainte de venirea romanilor, la mare distanţă de ei?
2.16. Să facem comparaţii cu situaţii similare, administrative şi de dominaţie. Italia este o continuare geografică a spaţiului german. Italia a fost stăpânită şi conlocuită de către populaţii germanice între 476-493; 493-553; 568-774; apoi prin Otto I, din 936, iar sub germani; mai spre noi după 1713 revine Austriei. În raport cu 165 ani de dominaţie romană în Dacia, cea germană în Italia are aproape un înzecit număr de ani şi a avut o administraţie incomparabil mai puţin tolerantă. Ce a moştenit italiana din germană? O influenţă (doar atât ) constând în onomastică şi vocabular de tipul: balcoane, baldo (curaj), banca, palco (lojă). După aproape un mileniu de administraţie germană influenţa e caraghios de minoră,
2.17. Să vedem Spaniola. În sec.V suebii (germanii), o cuceresc în Nord-Vest, în rest o cuceresc vizigoţii (tot germani), minus nişte coaste ocupate temporar de grecii bizantini. Între 711 şi 1492 este ocupată majoritar, sau cel puţin, de către arabi. După peste 300 de ani de administraţie şi conlocuire germană şi după 750 de ani de administraţie şi conlocuire arabă, are o influenţă germană minoră, constând în nişte nume (Alfonso, Fernando) şi cuvinte, majoritatea periferice existenţial (hato—legătură, ropa — haină etc….), iar din arabă cuvinte de tipul: alcade — primar, algodon— bumbac, alfombra—covor, baladi —fleac etc… Deci abia dacă s-au agăţat de corpul limbii nişte podoabe colorate.
2.18. Se poate presupune că dacă între limbi nu există un grad de compatibilitate, ele se influenţează doar minor şi periferic. Ele se pot influenţa mult reciproc sau mai mult într-un sens doar peste un crescut grad de compatibilitate. Este de presupus că această esenţă a limbilor, cea care le conferă compatibilitatea este ceea ce moştenesc în comun din trecut. Această moştenire comună trebuie să fie congruentă fonetic şi semantic pe de o parte, gramatical pe de altă parte. Avem ca exemplu Basarabia care a fost izolată crunt timp de 178 de ani (din 1812) sub o presiune lingvistică precum poate puţine în istorie şi unde româna s-a păstrat română, absolut inteligibilă pentru orice român, cu minore împrumuturi sonore ruse.
2.19. Fără a ne extinde şi fără a epuiza argumentele, ci doar a le creiona, puteau afirma că, logic , simpla asemănare lexicală româno-latină şi simpla evoluţie lexicală nu este un argument împotriva continuităţii lingvistice daco-române. Acest unic aspect este în egală măsură şi un argument al asemănării latino-dacice. Numai această perspectivă poate da un răspuns unitar la toate întrebările de mai sus. Teoria difuziunii uniformizatoare pare cu mult mai subargumentată. De altfel demonstrat fiind că un totem comun exprimă o origine comună, atunci lupoaica romană şi steagul dacic având cap de lup, subliniază cu pregnanţă originea comună. Dintre simbolurile totemice ale antichităţii europene cele două imagini lupice sunt cele mai înrudite. Semnificaţia totemurilor exclude orice alte speculaţii. Trecând la modernitate, dacă astăzi Italia ar fi ceea ce a fost Roma şi ar ocupa 1/4 din România timp de 165 de ani, s-ar putea repeta fenomenul consemnat în istorie ca „romanizarea dacilor”?. Noi îi spunem asimilarea romanilor. Păstrându-şi o suficientă stabilitate, cele două limbi: italiana şi româna, peste două mii de ani (2000 ani), după dispariţia oricăror urme scrise despre limba română, ar putea apare generaţiilor viitoare ca o postromână de origine italiană?

3. ALTE SEMNE DE ÎNTREBARE


3.0. Să vedem ce spun savanţii despre limba geto-dacică. În Mica Enciclopedie Limbile lumii — de M.Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu: Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, se afirmă la pag.436: „DACA, idiom indoeuropean dispărut, considerat limbă sau dialect al limbii trace. A fost vorbit pe teritoriul vechiului stat dac”. Mai departe la pag.723 se afirmă: „Toate aceste ramuri (indoeuropene), (sunt) grupate în 2 tipuri — Kentum (greacă, italică, celtică, germanică, iliră, toharică, hitită) şi Satem (indoiraniană, armeană, slavă, baltică, tracă, frigiană), în funcţie de reflexele diferite ale guturalelor (dorsalelor)”. La pag. 1967 citim „(Traca). Se presupune că fiind vorbită pe un teritoriu foarte întins, ar fi prezentat deosebiri dialectale — după unii se poate vorbi chiar de două limbi: daca în Nordul teritoriului ocupat de traci şi traca la Sud-Est de acest teritoriu. După toate probalităţile albanezii sunt urmaşii tracilor.” Toate acestea nu sunt găselniţele autorilor respectivei Enciclopedii. Ele sunt sinteza cercetărilor existente în literatura mondială.

3.1. Ce se poate concluziona? Că limba dacă nu a fost definită exact, încă. Că limba dacă a fost vorbită pe un teritoriu situat oarecum central în vastul teritoriu pe care se vorbeau limbi înrudite. Că gruparea limbilor indoeuropene se face pe baze fonetice, pe asemănări sonore. Conform acestui criteriu limba dacă a cărei cuvinte nu se cunosc seamănă cu limbile din răsărit? Dacă nu o cunoşti decât prin 50-80 de cuvinte, atunci cum poţi pretinde că ai clasificat-o? Româna, vorbită de urmaşii dacilor, seamănă, până la a fi variantă cu limbile din apus, de care a fost aproape două milenii despărţită, dar nu seamănă cu limbile din răsărit de care a fost înconjurată, ca o insulă într-o mare, ba a şi convieţuit. Din acest punct de vedere, rezultatele actuale, a ştiinţelor lingvistice frizează cacofonia.

3.2. Dacă nu se cunosc decât câteva cuvinte dacice, cu ce marjă de siguranţă se face încadrarea sonoră în grupul Satem, când ea este acceptată ca substrat al limbii române, limbă aparţinând sonor, în mod cert, grupului derivat din Kent. Oare limba dacă era o insulă Kent în marea Satem? Cine va fi capabil de o cantitate de muncă atât de uraişă încât să clarifice problema.

3.3. Dacii neavând continuatori decât în români este clar că limba dacă a fost configurată prin extracţia şi acumularea unor termeni lexicali din română, cărora li s-a dat o origină dacă. Aceşti termeni au fost numiţi de origină dacă, doar în cazul în care nu exista nici un corespondent în nici o altă limbă veche sau nouă. Un procedeu care nu este ştiinţific decât în momentul în care apreciezi  că printr-o asemenea excludere nu poate fi determinat decât fondul strict specific al limbii dace. Nu există logic suport pentru altă interpretare . Altfel afirmi indirect că numai unele limbi pot împrumuta altor limbi, că unele limbi nu au influenţat de loc alte limbi, într-un cuvânt se face o discriminare. Discriminarea nu a fost niciodată ştiinţifică. Ea este un procedeu politic şi ideologic. De altfel cine a început analiza limbii române şi a substraturilor ei? La comanda cui? Unde a fost publicat dicţionarul? Cine l-a continuat?

3.4. Adică orice cuvânt din română căruia i se poate găsi asemănare congruentă foneticosemantică în orice limbă, are originea raportată la asemănare şi nu aparţine în nici un caz substratului limbii. Un alt raţionament fals. Logic trebuie admis, doar din acest punct de vedere trei posibilităţi cu şanse egale: a) origină comună, cu evoluţie paralelă; b) difuziune dinspre dacă spre alte limbi şi c) difuziune spre dacă din alte limbi.

3.5. Intenţia, ideea, credinţa şi putinţa nu este de a răsturna şi rostogoli un munte al cunoaşterii. Dar referitor la limba română par mai numeroase şi mai consistente argumentele de a schimba raportul între cotele de participare a limbii dace şi a limbii latine la formarea limbii române, cu atât mai mult a schimburilor externe. Toate argumentele sunt favorabile creşterii cotei fondului autohton, a substratului în general şi în sens Eminescian, în defavoarea împrumuturilor.

3.6. Interpretările şi înţelegerea de până acum a pornit de la dominanţa teoriei difuzunii, teorie intens utiliziată în ştiinţele antropologice. În ultimul timp, în mai multe domenii, antropologice şi biologice, se configurează modelul concomitenţei. Acest model pare a deriva din unitarea, mai consistentă decât putem accepta a rasei umane şi din limitele ei, limite care i-au permis doar câteva, puţine, modele de procesare a informaţiei, modele care s-au dezvoltat concomitent, împrumutându-şi, mai mult vectori decât conţinuturi.

3.7. Difuziunea este un fenomen incontestabil, dar el este limitat de un factor de corecţie. În cazul subiectului nostru, factorul de corecţie este gradul de compatibilitate sonoră, gramaticală şi de densitate lexicală (vectori noţionali) între limbile ce urmează a se influenţa. Împrumutul trebuie să fie justificat de un beneficiu informaţional în comunicare. Orice forţare a „economiei” informaţionale va dispare în timp. Din acest punct de vedere, există cazuri în care metamorfozarea unui cuvânt existent deja, proces care se petrece prin adaptarea la grila sonoră şi semnatică dominantă, care presează, este mai în beneficiul tradiţiei. Puterea tradiţiei exprimării şi pronunţeiei depăşeşte un număr de generaţii. Trebuie să dispară factorul de corecţie şi de influenţă majoră. De aceea acest factor trebuie să fie de cel puţin patru generaţii.

3.8. Înţelegerea necesită în mod absolut, chiar dacă nu şi suficient răspuns la întrebarea „De ce?”. De ce se schimbă şi preschimbă în cursul evoluţiei vectorii lexicali purtători de noţiuni? Noţiunile, însele, sunt într-un proces continuu de apariţie, creştere, apogeu, devalorizare, schimbare şi retragere. Răspunsuri doar la întrebările „CUM” şi „PRIN CE?”, par insuficiente pentru o corectă înţelegere.

3.9. O noţiune conţine un sens major, dar şi sensuri minore, adiacente, de conexiune cu alte noţiuni. Dezvoltarea unei limbi este în primul rând dezvoltarea exprimării în funcţie de evoluţia necesităţilor. Raportul cu necesităţile se face prin intermediul noţiunilor. Întâi există câmpul semantic noţional şi abia apoi se forjează într-o devenire continuă cuvântul care să-l exprime. În acest fel evoluţia limbilor este în primul rând o evoluţie noţională şi abia apoi lexicală şi gramaticală. Cuvintele nu sunt decât semne sonore. O afirmase deja Augustin (Aurelius Augustinus - De Magistro, Ed.. Humanitas. Bucureşti 1994. pag. 69-73).

3.10. Dezvoltarea noţională a unei încrengături lingvistice (de ex.două limbi pornind din aceiaşi sursă), prin dezvoltarea lexicală, utilizând sensuri minore, sau metamorfozând sensul major, va putea duce la cuvinte cu înţeles mai mult sau mai puţin apropiat noţional, dar asemănătoare sonor.

3.11 Punând astfel problema zonelor de intersecţie a două limbi, mai ales când e vorba de limbi unele cu mulţi, altele cu puţini vorbitori, se pot developa şi alte adevăruri decât cele acceptate până acum.

3.12. Originile „CUM DE” ale unui nou cuvânt pot fi: a) apariţia unei noi necesităţi (un câmp semantic nou), precum o nouă îndeletnicire, o nouă unealtă etc.. Este creat un nou cuvânt, sau este împrumutat de acolo de unde e. b) Un cuvânt mai „prestigios”, mai impresionat, dintr-o limbă dominantă, care presează, care poate prinde rădăcini dacă există compatibilitate. c) Dezvoltarea unui sens minor al unui cuvânt existent deja până este substituit fostul sens major. Nici în limbile moderne cuvintele nu stau pe loc şi nu au stat niciodată în nici o limbă.

3.13. Problema extrem de spinoasă este cât din ceea ce se cheamă împrumut, înseamnă în cazul limbii române doar o modificare a învelişului sonor, sau a terminaţiilor unui fond preexistent, păstrând o rădăcină neîmprumutată. Există argumente de ordin cultural extralingvistic, care fac necesară corijarea cantităţii de împrumut a limbii române din latină şi din limbile migratoare care i-au venit ulterior în preajmă, în favoarea moştenii daco getice, ca limbă indoeurepeană, înrudită apropiat cu latina.

3.14. Potenţialitatea ordonatoare, speculativă şi imaginativă a omului a permis iniţial elaborarea unui număr limitat de modele mitologice (vezi mitologia popoarelor primitive şi antice, de la Frazier la Eliade). Ele sunt asemănătoare, indiferent cât de îndepărtate erau grupurile de populaţii, sau cât de izolate (australienii care infirmă teoria difuziunii, ipoteza împrumutului). În acelaşi fel potenţialialitatea umană a fost capabilă de a oferi un număr limitat de modele lingvistice, care apoi s-au diversificat prin dezvoltare.

3.15. Una din căile iniţiale ale devenirii ontogenetice este copierea. Din acest mecanism psihologic a rămas ca achiziţie definitivă tendinţa de raportare continuă la un „top” de competenţă şi strălucire. Această tendinţă satisface nevoia de siguranţă a punctului de referinţă. Sunt foarte puţini oamenii care sunt în stare să se refere pe ei înşişi doar la idei. Dar să revenim la subiectul nostru şi voi da ca exemplu Egiptul antic. Toate popoarele contemporane lui ţineau să se refere la ştiinţa teologică a egiptenilor. Moise este revendicat ca fiind un produs spiritual egiptean, uneori, chiar biologic. Se poate deduce că psihic, evreii înainte de a ajunge la ideea lor messianică, prin care îşi arogau dreptul de superioritate şi tot ce derivă din aceasta, au trecut prin faza culturală depresivă de umilinţă şi autodispreţ când aveau, terapeutic, nevoie de un egiptean care să-i scoată din dobitocie şi să-i ilumineze. Grecii, înşişi, îl revendicau pe Pitagora ca fiind un produs spiritual egiptean. Zalmoxis este revendicat de către autorii antici ca un om istoric forjat spiritual către egipteni. Nu ştim dacă legenda a fost culeasă într- răspândită.

3.16. Paradigma gândirii mitologice pretindea necesitatea originii superioare. Chiar poveştile, înafara celor derivate din subiecte totemice, se ţes în jurul unor personaje care sunt fii şi fiice de împăraţi. Toţi trebuiau să se tragă de undeva, dar nu de oriunde.
Toţi trebuiau să se tragă din ceva, dar nu din orice. Iniţial toţi se trăgeau din Totem-uri apoi dintr-un personaj legendar cu calităţi supraumane, dintr-o încarnare, dintr-un loc sacru sau dintr-o gintă celebră. De aceea originea nu era doar acceptată, ea era căutată şi era referită la ceva strălucitor şi demn. De fapt acest simptom de gândire preraţională se poate constata cu surprindere şi astăzi, în mod ubicuitar, la cunoscuţii noştrii, fiecare la ai lui. Incitaţii pe cei care vor să pară. Întotdeauna  realitatea imediată este banală şi nedemnă de investire.Cu cât mai îndepărtată în timp şi spaţiu, cu atât mai încărcată de mister, mai atrăgătoare, iar în final mai credibilă, tocmai pentru că e mai puţin probatorie. Nu ai decât să crezi. În ceva oricum trebuie să crezi, altfel se tulbură orizonturile.

3.17. Sublinierea referenţială este un mod primordial de algoritmizare informaţională psihologică, de procesare. În vorbire, iar din vorbire în toponimie, avem la îndemână un model puţin analizat. Interbelic România se chema şi România Mare, Oradea se chema Oradea Mare, avem şi Baia Mare, Satu Mare, Calea Mare, Almaşul Mare. Acest apelativ referenţial de Mare se folosea şi acolo unde nu era nevoie de comparaţie, pentru a apare o distincţie. Oradea nu avea de ce fi deosebită. România nu avea de ce fi deosebită. Din ceea ce ştim, un asemenea model mai este folosit frecvent doar în indiană: Maharajah, Mahatma-Gandhi etc... Un asemenea model lingvistic care să facă legătura între români şi indieni nu poate fi înţeles decât ca moştenire comună din fondul arhaic indoeuropean.

3.18. În ceea ce priveşte perspectiva asupra existenţei avem o magnifică paradigmă, desfăşurată pe toată suprafaţa geografică a unui arhaism comun. La vechii indieni Vişnu (zeul vieţii) o are de soţie pe Soartă. Influenţa pe care viaţa o are asupra sorţii le naşte pe toate. Fragmente din această libertate umană pot fi găsite în unele variante ale Sînzienelor româneşti. Ele pot fi comparate cu independenţa demnă faţă de zei din vechile legende germane. Specificul principal al fondului spiritual indoeuropean, faţă de alte spaţii spirituale, are ca formă libertatea şi demnitatea umană. Zeii sunt mai mari între cele ce fiinţează, dar nu eşti umil în raport cu ei. Ba chiar, în unele variante Zeii se pot încarna în oameni, iar oamenii se pot zeifica. Comparaţi mitologiile greacă şi latină, unde zeii şi oamenii aproape se amestecau, oricum se simpatizau, se şicanau, îşi permiteau relaţii între ei şi Zeii Egiptului, ori ai Orientului apropiat antic, care aveau cu oamenii relaţii tiranice, imposibil de conceput în sens de negociere afectivă sau simbolică.

3.19. Fragmente ale unor substraturi spirituale primordiale pot fi găsite, desigur metamorfozate, la românii de astăzi. Astfel dintre vechile populaţii europene, pare poporul care astăzi se raportează cel mai insistent la spiritul vegetal. Avem Teiul lui Eminescu, Gorunul lui Horea, era Stejarul din Borzeşti. În zorii istoriei, din pădurile Europei până în cele ale Indiei copacii primeau rugăciuni. Fără a lungi foarte mult, spiritualitatea populară românească este o fereastră spre fondul spiritual ancestral al unei relativ unitare culturi indoeuropene. Este extrem de important, pentru că o continuitate spirituală completă nu este posibilă decât la o populaţia stabilă, care poate transmite acest lucru din generaţie în generaţie, în condiţiile unei constante raporturi la mediul său de viaţă. De aceea apare că între straturile spiritualităţii româneşti, cel dacic este dominant şi definitoriu, iar acesta are sub el straturi care îl continuă în imemorialitate, straturile fiiind toate formate din acelaşi material uman şi spiritual, în diferitele sale faze de devenire.

O magistrală idee a avut Adrian Şuştea în cartea „Sphaera Maudi” — „Paradigma filosofică a cosmogoniei poporane româneşti” — Editura Meta — Bucureşti — 1994, prin compararea conţinutului unor legende româneşti cu texte ale filosofiei antice greceşti. Asemănarea este intrigantă. Se impun automat întrebările: A respectat filosofia greacă antică scrisă, idei cosmogonice folclorice, adâncindu-le şi înscriindu-le în sisteme, sau s-a folclorizat în două milenii filosofia greacă antică? Fac parte aceste idei dintr-un fond comun de cunoştinţe sau sunt rezultatele asemănătoare ale unor demersuri intelective paralele?

3.20. Pentru digresiune voi aminti că pare caraghios, dar un român, locuind astăzi în Abram, sau Abrămuţ (sate din Bihor) îşi spune că are NUME, aşa cum latini aveau NOMEN, dar tot la fel precum vechii indieni locuind în satul Bihar (fiind şi Bra(h)mani), îşi spuneau că au NAMA (în sanscrită). Deci e posibil ca în spaţiul indoeuropean, între India şi Italia să existe un pustiu lingvistic, iar dacii să împrumute neapărat din latină termenul, sau este mai logic faptul ca acest cuvânt în variante sonore apropiate să fi existat din India până în Italia? Indiferent de răspuns, eu cred că există şi oameni capabili să gândească mai cu capul decât alţii şi atunci nu pot scăpa de următoarea întrebare. Oare fondul vechi al limbii, fond comun unei arii geografice europene largi nu este cumva confundat cu împrumuturi ale limbilor între ele? Acest fond lingvistic comun ar face parte dintr-o moştenire spirituală comună mai generală. Astfel M. Eliade demonstrează în lucrarea „De la Zalmoxis la Genghis-Han” (Ed.Humanitas, Bucureşti, 1995 — pag. 11-20) o trăsătură comună totemică, iniţiatică şi comportamental războinică, adică a unui fel de a fi comun în segmente esenţiale, la germani, traci şi iranieni. „O solidaritate mai accentuată se dezvăluie între iranieni, traci şi germani,” (pag.20), după ce la pag. 13 aminteşte că până şi în Irlanda, Anglia şi Spania existau triburi cu nume de lup, iar la pag.14 afirmaţiile lui Servius despre Romulus şi Remus. Obiceiuri identice într-un spaţiu geografic dat înseamnă şi o origine cândva comună a lor, cu o denumire iniţial unică, evoluţia putând da variante.

3.21. Un exemplu hilar. Citim în cartea zvonurilor de Jean Noel Kepferer — Bucureşti, Ed. Humanitas 1994, la pag.116 la subsol „Deşi se consideră adesea că formele româneşti cumătru şi cumătră provin dintr-un cuvânt slav kumatra, în realitate, fapt acceptat de către slavişti, cuvântul slav este împrumutat dintr-o formă de latină populară — cumatra, în latină clasică — cummater. Foarte probabil, forma slavă este împrumutată dintr-o formă veche românească (protoromâna sau străromâna). Etimologie sugerată de către Sorin Palaga.” Deci slavii împrumutând din latină! Şase sute de ani după ce au dispărut latinii? Cuvântul a migrat în răsărit printr-un pustiu uman şi s-a întors apoi spre apus când i-au găsit pe români care neapărat au împrumutat de la slavi. Ceea ce slavii au luat de la latinii pe care nu i-au cunoscut! Acestea cică ar fi date ştiinţifice. Neavând decât pretenţii de bun simţ şi logică, întreb: Oare nu fondul comun indoeuropean justifică mai plauzibil prezenţa cuvântului în cele trei limbi: română (prin limba dacă), latină şi slavă? Nu este vorba doar despre demnitatea noastră de a fi, în aceiaşi măsură este vorba despre demnitatea ştiinţei.

3.22. Este mai mult decât ciudată obtuzitatea lingviştilor care au căutat originea cuvintelor în limba română. Un exemplu: a răsădi. În dicţionare figurează de origine bulgară (rasadi). Dar, şi în sancrită — care e limba de referinţă a fondului indoeuropean se spune rasaditi. Bulgarii care erau de origină turcică, nu indoeuropeni, erau migratori şi crescători de animale. Abia în ultimele secole, mult după sedentarizarea pe actualul teritoriu, s-au apucat de grădinărit (de fapt preluând, asimilând substratul tracic, întâi slavizat, apoi bulgarizat). Bulgarii nu aveau nevoie de răsădire pentru căţei, mânji, ori iezi. În schimb dacii erau popor sedentar şi grădinăreau. Deci bulgarii, venind la secole după metamorfozarea substratului trac, îl puteau prelua de la aceştia, în schimb românii care îi continuau pe daci nu puteau prelua de la aceştia cuvântul? Atunci, date fiind toate cele de mai sus, argumentele cele mai serioase sunt pentru originea dacică a cuvântului răsădit în română, sau pentru originea lui bulgară? Să fie orice, numai de la noi să nu fie! De ce bulgar? Doar pentru că seamănă şi noi neapărat am împrumutat de la cine nu putea avea? Doar pentru că e la cererea unui imperiu?

2.23. Un alt exemplu. Am întâlnit în zona Beiuşului, în satul Saca, com. Budureasa verbul „a urla”, în sensul de „a se dărâma”, „a cădea cu zgomot”. În dicţionare există, referitor la animale, verbul comun cu sensul cunoscut de sunet animalic, „a urla”. Acesta, ultimul, este explicat ca derivând din latină, din „ululare”, care înseamnă a vâjâi, a vui, zgomotele pe care le produc căderile mari de orice fel, dărâmările. Saca este aşezat în zona Daciei libere. Sensul lui „a urla” prezent în Saca este absent în fosta Dacie romană.

Sensul latin şi sensul de la Saca par paralele. Istoric, şi la modul general, întâi a apărut cuvântul referitor la acţiune şi abia apoi cuvântul referitor la descrierea adjectivală a acţiunii. La fel se întâmplă în apariţia şi dezvoltarea limbajului la copii. Sensul de la Saca pare prin acest criteriu mai vechi decât cel latin. Cred că avem dicţionare şi explicaţii comode, de complezenţă şi mai ales politice, cu tendenţiozităţi abil mascate şi nefavorabile adevărului, singurul care ne este favorabil, nouă românilor.

3.24. De altfel o variantă a acestei politici cea de operare a unor aparente „corecţii” toponimice. Aceste operaţii au început de mai bine de 100 de ani, şi continuă până în zilele noastre tocmai în zone în care s-au depus eforturi de ştergere a oricăror urme ale românilor. Astfel de câţiva ani în Bihor au fost anulate nume de sate cu denumiri având sonorităţi arhaice dacice sau asemănător latine (Spurcani-daci; Păţăluşa-asemănător cu „pat” latin; Moara de râturi (moara fig. În dicţ. Din latină). Ele au fost schimbate doar în denumiri de origină slavă: Bistra, Poiana, Izvoarele. Abilitatea a putut să înşele până şi vigilenţa ceauşistă. Nimeni nu s-a apucat să analizeze ce au făcut acele penibile comisii. Peste câteva generaţii se va putea ieşi pe piaţă cu obrăznicia că toponimia are de fapt o origine slavă! Câte asemenea operaţii toponimice s-au făcut în ţară, unde şi când? Cine le va recorecta? Aceste lucruri se gândesc în timp lung. Pentru un simplu gest politico-militar, de forţă brutală şi pe faţă, Stalin a afirmat în 1924 că trebuie pregătită propaganda, în Basarabia, pentru a o putea apoi ocupa şi alipi lejer. Ceea ce a reuşit în termen scurt, 1941 (17 ani). Acţiunile de învăluire propagandistică de acest gen au continuitate şi lungime de generaţii.

3.24. Dar revenind la subiect, observăm că există lucruri care se cunosc, dar se ignoră. Este vorba despre unitatea paleostratului lingvistic european. Astfel încă în 1893, A. Dietrich-Nekyia asociază numele lui Apollon, cu Abalo, iar pe acesta cu aple — măr (engl.), abal (irlandeză), afal (galeză). De aceea Abalo, sau Aballon, sau Avallon este Insula Merelor. Suntem în prezenţa unui grup de cuvinte şi de nominaţii derivate: Apollon, Abalo, Aballon, Avallon, abal, afal, aple, toate în legătură cu noţiunea de măr. Deci un conţinut semantic aproape identic, sau identic, exprimat în cuvinte asemănătoare, neidentice, dar evident din aceiaşi familie sonoră. Ele sunt prezente din Hiperboreea şi din Grecia, până în Irlanda. Acest fapt sugerează evoluţia unui paleostrat comun spre un relativ specific zonal, evoluţie dictată de o relativă izolare lingvistică, în cazul insulelor.

3.25. De altfel este interesant de urmărit formarea etniilor dintr-un trunchi comun. Astfel în Grecia antică exista tendinţa de a face o asemenea diferenţă între dialectele doric şi ionic, cert dialectele unei singure limbi, încât în alte condiţii istorice ar fi dus la două limbi diferite. A. M. Snodgrass în lucrarea „Grecia epocii întunecate ” — Ed.Meridiane, Bucureşti, 1994. — pag.372-374, notează „Antiteza dintre doric şi ironic a ajuns să capete în Grecia clasică dimensiuni aproape etnice, dar analiza situaţiilor politice şi a poziţiilor statelor greceşti în sec.al VIII-lea, al VII-lea şi al VI-lea (a.C.), atât cât ştim despre ele, vădeşte inexistenţa acestui antagonism,...., în aceiaşi măsură, dezvoltarea gândirii (n.n. aici intră şi limba), a artei şi chiar a arhitecturii (în ciuda denumirii ordinelor clasice), vădeşte, cu rare excepţii, refuzul de a progresa pe făgaşele indicate de diferenţa dialectală....Creşterea marii antiteze doric/ionic pare a fi într-o măsură considerabilă rezultatul climatului politic din Grecia de după războaiele persane.”







4. Criterii
4.0. Istoria, una dintre gândirile specializate, nu îşi poate permite să abordeze problemele specifice decât cu „banul obiectiv şi specific” (cu proba palpabilă) în mână. Gândirea generală nespecifică, logica, respectând criteriile şi specificul datelor obiective, le poate aborda altfel, încadrându-le în sensuri generale. Poate apoi reconstituit un ipotetic întreg, aşa cum fac arheologia şi paleontologia cu fragmentele lor, urmând să aştepte descoperiri noi de fragmente întregitoare.
4.1. Pe de altă parte, în abordarea unui domeniu, există şi alte criterii decât cele utilizate în prezent, criterii care în nici un caz nu le contrazic pe primele, dar le corectează şi le completează. Ele pot fi şi de ordin psihologic, pentru că tot ce face şi vorbeşte un om porneşte de la o motivaţie. Nici un adevăr din ştiinţele antropologice nu este adevăr până când nu poate răspunde la întrebarea: „omeneşte de ce?”
4.2. Întorcându-ne la subiectul nostru, lingvistica recunoaşte, de vreo sută de ani, o „etimologie folclorică”, care se referă şi la segmentul aşa zis cult al limbii. Astfel, astăzi, cuvântul fortuit, împrumut cult din latină, la origină însemnând întîmplător, este tot mai frecvent folosit în sens de forţat, prin marea asemănare sonoră a două noţiuni diferite.. Adică valoarea „de piaţă”, „la zi” a Se poate astfel ca sonorităţi suficient de asemănătoare, având conţinut semantic total diferit să facă transfer semantic cuvântului să îl impună, în defavoarea unui cuvânt şi invers. Fenomenele de clivaj semantico-fonetic în favoarea limbii dominaţiei (fie ea politică, economică, religioasă, culturală etc…), poate să aducă la o derutantă evoluţie lexicală, căreia pierzându-i-se motivaţia slăbiciunii umane fireşti, să i se piardă înţelegerea, să ducă la confuzii.
4.3. Suntem în faţa unui subiect care duce lipsă de prea multe răspunsuri ferme şi clarificări, iar atunci când lipsa de răspunsuri şi clarificări se organizează coerent se simte indirect nevoia unui alt sistem explicativ. Repet, un asemenea sistem nu poate fi elaborat decât de specialişti. Îi avem? Eu îmi voi exprima în continuare nedumeririle.
4.4. Verbul „a băga” este explicat etimologic ca fiind de origină germană, ajuns la noi pe cale latină. El este aproape identic fonetic şi semantic în toate dialectele româneşti. Este sensibil diferit faţă de limbile din jur. La fel este sensibil diferit de verbul corespondent din italiană şi din germană. Atunci cum e posibil ca în atât de izolatele dialecte istroromân şi aromân, mai apropiate geografic de limba italiană, de centrul latin, verbul să fie mai aproape fonetic şi şemantic de dialectul dacoromân, decât de italiană? Această unitate a limbii române se explică mai logic printr-un substrat getodac şi tracic, care erau înrudite cu latina şi germana. Toate erau desprinse din fondul comun indoeuropean.
4.5. Continuăm cu cuvântul Stână. Cuvântul a fost strălucitor analizat etimologic de către G. Giuglea, dar au mai rămas argumente neetalate. Slaviştii afirmă a fi derivat din slavă. Romaniştii afirmă a fi derivat din latină. Aşadar cuvântul exista la latini şi la slavi. Este cel puţin exclus ca slavii să le fi dat cuvântul latinilor, pentru simplul motiv că pe acea vreme slavii nu existau. Latinii nu le-au putut da cuvântul slavilor, pentru că latinii dispăruseră deja de secole când au apărut slavii. Dacii au crescut oi. Deci aveau termenii necesari creşterii lor. Erau stabili. Având termenii, nu erau nevoiţi să-i împrumute. Latinii, soldaţii romani care au venit la noi erau orice, numai ciobani nu. Atunci nu este mai simplu a presupune că acest cuvânt, având aproximativ aceiaşi formă sonoră şi acest înţeles să fi existat în fundalul preistoric al celor trei limbi (latină, preromână getodacă în altă parte? În D.E.R. figurează de origină necunoscută. Decât dacic, măcar de origină necunoscută să fie?
4.6. Următorul ar fi Strungă. Avem o familie întreagă: strungă de oi, strungăreaţă referitor la dinţi, strungă în sens geografic de strâmtoare, strungă toponimic derivat din primul. Cuvintele au evoluat în diversificare fonetico-semantică, pornind de la înţelesul mai general de strâmtoare, aşa cum frumos demonstrează prof. Giuglea. El poate fi regăsit asemănător pe toată aria romantică. De asemenea se găsesc referinţe, ca sens şi sonoritate la Herodot, deci înaintea ivirii romanilor în Grecia. Ar fi culmea să se afirme că dacii care creşteau oi, nu aveau cuvântul, iar soldaţii romani au venit în Dacia cu ciobănitul, împrumutându-le dacilor strunga. În D.E.R. figurează de origină albaneză.
Dar albanezii nu erau oieri. Oierii erau aromânii din zonă şi întotdeauna oierii carpatini, cunoscuţi pentru transhumanţă încă din antichitate. Albanezii, foştii iliri, erau apropiaţi ca origină de daci şi de traci. Iată ce scrie N. Iorga: „Între Traci şi Iliri sunt fără îndoială legături de sânge… şi vorbire, o limbă întrucâtva asemănătoare, ştiinţa nu le poate hotărî pe deplin.”. (Istoria Românilor pentru poporul român pag. 11 Chişinău-Uniunea Scriitorilor — 1992). Atunci de ce origină albaneză?
4.7. Să vedem mai departe. În Odiseea citim că unul din cele patru fluvii ale Infernului se chema Pyriphlegethon, care în română înseamnă „Cel care arde în flăcări”. Deci găsim în greaca veche phlegethon însemnând flăcări. Dar cuvântul românesc flăcări este explicat în dicţionare ca derivând din latinescul Flaculla. Deci Phlegethnon = Flăcări=Flaculla. Dar grecii l-au luat din latină? Când a trăit Homer şi când s-a înfiinţat Roma? Dacii erau în contact cu grecii cu secole înainte de a veni romanii. Deci puteau lua cuvântul de la greci. Dar oare dacii nu au văzut flacără şi nu au avut termen pentru ea până nu au venit romanii? Termenul românesc seamănă mai mult cu cel latin? Strict logic aceasta înseamnă doar că este un cuvânt care seamănă în greacă, latină şi română. Atât şi nimic mai mult. Cu ce argument pot infirma că acest cuvânt a existat dintru început în cele trei limbi (greacă, latină, preromână dacică), evoluând cu o minimă modificare sonoră, în sensul alunecării unui substat sonor spre o mai mare apropiere de latină?
4.8 Tot în greaca veche a existat stygos, însemnând „obiect de spaimă”. Dar în română avem cuvântul strigoi, care este un exemplar obiect de spaimă. Acum cca 2000 (două mii) de ani existenţa strigoilor nu era pusă la îndoială. În dicţionare românescul strigoi este explicat ca derivând din latinescul striga. Dar dacă grecii antici puteau avea un cuvânt asemănător, ba chiar mai asemănător cu cuvântul dac din aceiaşi moştenire? Cine le poate exclude dreptul la moştenire şi cum justifică excluderea?

 4.9. Se ştie de la Platon că performanţele unei gândiri, conţinutul ei, depind de cuvintele limbii respective. Astăzi, în secolul limbajelor computerizate, artificiale se ştie foarte exact că performanţele depind de modelele informaţionale (aici cuvinte şi expresii) şi de algoritmizarea lor. În cazul nostru depinde de organizarea noţiunilor pentru care cuvintele sunt vectori în sisteme mitologice. Folosesc expresia sisteme mitologice în sensul de sisteme paradigmice de înţelegere. Nu e cazul să dezvolt şi să argumentez aici această idee.
4.10. Pentru a înţelege , pornind din altă parte, ceva din originea limbii române şi natura limbii dacice, să vedem, din ceea ce ştim, care sunt sensurile şi paradigmele pe care le cunoaştem ca fiind dacice. Trebuie amintită, în treacăt, aserţiunea „reromânizării” (sau relatinizarea) limbii române în primele decenii de după 1800, practic după anularea regimurilor fanariote. Această simplă aserţiune este contrazisă de Basarabia, pierdută în 1812, care n-a putut suferi reromanizarea, dar a rămas ca limbă română. Efortul de modernizarea a denominaţiei se referă la social-politicul nou care apărea şi se dezvolta şi nu la eternul uman, unde limba a rămas ceea ce a fost şi este. Atunci când a apărut un vehicul care poate să şi plutească s-a împământenit cuvântul noţiune de amfibie. Aceasta nu înseamnă mai mult, indiferent care a fost modelul imitat. Să nu uităm că ideea reromânizării nu aparţine românilor, aşa cum Rosller nu a fost român şi că ea comportă capcana ideii unei limbi pragmatice forjate, chiar dacă nimeni nu a avut curajul unei asemenea aventuri la comandă. Rosller apăruse când deja se simţea necesitatea circumscrierii spaţiilor etnice, „reromanizarea” apăruse când consecinţele războiului rece deveneau previzibile, iar intenţiile geopolitice se discutau. Fenomenul în discuţie este indiscutabil, dar nu de reromânizare, ci de împrumut al modernităţii, dacă vreţi de modernizare, care nu atingea decât o periferie a limbii şi a modului de a gândi.
5. Argumente culturale
5.0. În debutul vorbirii copiii folosesc, emit, nu sunete, ci grupuri sonore care apoi se vor maturiza, divizându-se în sunete, cuplate în silabe. Aceasta denotă importanţa antrenamentului segmentului efector muscular, mecanic. Vorbirea copilului se dezvoltă prin antrenarea concomitentă a celor două terminale: neuropsihologic (algoritmizarea efectorie şi înţelegere) şi mecanic vibrator. La fel în evoluţia limbilor intervine evoluţia „grupurilor sonore”, în funcţie de cele două segmente ale vorbirii.
5.1. De altfel în mod intuitiv savanţii au acceptat importanţa luării, indirect, în consideraţie a grupurilor sonore. Astfel N.Iorga în Istoria românilor pentru români, Uniunea Scriitorilor. Chişinău — 1992. pag34, scrie „târgul Brăilei, a lui Brăilă, numită după un sătean Brăilă (gândiţi-vă la Brae, Brăiescu, Brăiloiu)”, În general rădăcinile cuvintelor sunt nişte grupuri sonore: Piatră, Petrani, Petrova, Petrila, Petrileni etc. Oricum există o unitate sonoră chiar mai generală până la toponimica substantivală. Astfel avem sălaş în sens de adăpost, Sălaj ca zonă, Sălişte în toate părţile ţării.
5.2. În acelaşi mod ca vorbirea, pornind de la un model nediferenţiat, vor evolua spre modele tot mai închegate specific şi paradigmele culturale. Un grup de lejeră aproximaţie ca în exemplele lexicale de la 5.1. este regăsit şi în transmiterea şi evoluţia modelelor culturale.
5.3. Specificul unei culturi, a unei spiritualităţi este conferit de către două seturi de criteii generale. Primul este cel de sens general existenţial al „discursurilor” (în sens Pamfilian) spiritualităţii respective şi care are valoare paradigmică. Al doilea este conţinutul argumentativ, exemplificat al discursului în cauză. Acest conţinut poate fi substituit, dar sensul paradigmal spiritual se poate conserva, acesta, ultimul, fiind elementul cel mai de rezistenţă al unei spiritualităţi.
5.4. Originalitatea, în sens de specificitate şi vechimea spiritualităţii româneşti este subliniată de următorul sens. În poveştile noastre Dracul (Satana, geniul răului, sau ce denumiri o fi purtat în timp), este totdeauna un caraghios, un prostovan şi un păcălit de către oameni inteligenţi şi curajoşi. Oamenii înving forţele răului, momente în care au în ei ceva zeiesc. Este similar mitologiilor foarte vechi, din tot arealul european, optimist şi securizant. În actuala mitologie Occidentală forţele răului sunt omnipotente, sunt terorizante şi totdeauna învingătoare. Omul nu le poate înfrânge, se poate doar ascunde de ele, poate cere (implora umil) protecţie împotriva lor. Nici măcar Goethe în Faust nu s-a putut elibera de această pecete.
5.5. Argumentul Zalmoxis. Cea mai interesantă problemă care se pune în legătură cu acest nume, este legătura Zal cu Moxes. Asemănarea sonoră dintre Zal şi Zeus, ca exprimând un zeu este izbitoare şi mai mult decât probabil neîntâmplătoare. Referitor la legenda periplului cultural egiptean a lui Zalmoxes trebuie să amintim că în egipteana veche Mose însemna fiu şi că forma sonoră în terminaţii explicative în formarea multor nume teofore: Ra — Mose (Ramses — copilul lui Ra), Thut — Mose (Tutmes — copilul lui Thut). Traducerea acestui nume însuşit la Pitagora conform legendei şi adus cultural din Egipt, în urma călătoriilor de iniţiere a lui Pitagora conform lui Herodot, ar veni atunci „fiul Zeului”. Istoria vorbeşte de un om istoric cultivat în Egipt şi apoi zeificat.
5.6. Este uluitoare şi tulburătoare asemănarea dintre aceste date despre Zalmoxis şi Isus „fiul D-zeului”, „fiul zeului Dumnezeu”. Isus s-a refugiat în Egipt, a crescut, a venit să predice şi apoi s-a ridicat la ceruri. Dacii implorau cerul senin, iar când se înora trăgeau cu arcul spre cer. Apare din acest punct de vedere tulburătoare asemănarea dintre creştinism şi religia dacilor. Dacii şi-au retuşat minim religia şi s-au putut considera creştini din totdeauna. Se poate ridica întrebarea dacă nu cumva variante de învăţături precreştine (sistemul de idei) era cunoscut de către preoţii egipteni cu care prin intermediul lui Pitagora a fost în contact Zalmoxis şi acesta a adus în Dacia un protocreştinism.
5.7. Din acest punct de vedere chiar Moise este acreditat de mulţi învăţaţi ca fiind egiptean, ca nume egiptean însemnând copil, care fiind de origine princiară şi în pericol pentru credinţa lui şi-a ales pe evrei ca popor, impunându-le religia unui zeu unic derivat din Aton (pe greceşte Adonai, de la sirianul Adonis). Adonis este, în evoluţia religiilor, o scurtă şi primă izbucnire a monoteismului în Egiptul antic sub Amenhotep al IV-lea (cca 1375 î.e.n. — 1318 î.e.n.). De fapt, în mod formal, înafara faptului că proclamă un singur zeu, Aton, (în egipteană), monoteismul (chiar şi Dumnezeul nostru creştin) acceptă un sistem mai ierarhizat de zeităţi, de entităţi având origină şi natură zeiască gen heruvimi, îngeri etc…
5.8. Referitor la Zalmoxis trebuie să amintim că şi Pitagora beneficiază de o legendă oarecum similară. Faptul de a fi consemnate în scris de către istorie, denotă că ele erau frecvente şi că făceau parte dintr-un model de legende care circulau şi erau credibile.
5.9. Aceste date sunt importante pentru că ele încadrează cultura dacilor în modernitatea momentului lor istoric. Ele presupun o limbă închegată şi suficient de maturizată. Cea ce este tulburător ca mărturie antică este menţiunea lui Flavius Josephus (Ant.Jud. XVIII,22), prin care referindu-se la un fel de călugări daci, (unii arheologi afirmă a avea probe pentru asemenea aşezări), pe care îi numeşte „pleistoi”, îi aseamănă cu secta iudaică a esenienilor. Raportate toate acestea la dosarul continuităţii semnele de întrebare se multiplică atunci când citim că Strabon (Vii, 3, 3) referindu-se la aceiaşi călugări daci îi numeşte „Ktistai” (adică întemeietori, numiţi şi descălecători). Noi azi le zicem ctitori. Mai mult spaţiile geografice ale acestor întemeietori sunt cele ale mănăstirilor, ale călugărilor. Nu ştim decât relativ de când. Actualele mănăstiri nu înseamnă că înaintea lor nu au existat altele de lemn, în alte locuri şi dispărute azi, dar ele corespund cu preferinţele cunoscute de teren ale dacilor. Originile legendelor cu întemeietori par a fi de dinaintea întemeierii statelor române, dar miezul lor pare a fi o comutare referenţială din religios în laic, sau o extindere a religiosului asupra laicului cu pierderea ulterioară a sensului religios.
5.10. Dumitru Stăniloaie afirmă a fi demonstrat că mare parte din termenii religioşi sunt de origină latină (noi zicem asemănători latinei n.a.), dar diferiţi de cei aparţinând Romei, deci neprovenind de la aceasta, creştinismul fiind la noi anterior prezenţei dominante a creştinismului la Roma. Nimic din punct de vedere lexical nu poate dovedi că aceşti termeni nu preexistau. Pentru a fi valabilă, negarea trebuie să fie la fel de argumentată ca şi afirmaţia. Altfel gândirea este viciată, iar rezultatul fals.
5.11. Consider ca extrem de îndrumătoare spre adâncirea cercetării şi înţelegerii afirmaţia lui Stăniloaie că Dumnezeu este o aglutinare a cuvintelor Dominus Deos (sau similare zicem noi n.a.) Această afirmaţie ar fi o sugestie pentru faptul că la români şeful statului era denumit Domnitor (chiar dacă nu unsul lui Dumnezeu pe pământ) deşi cancelariile voevodale foloseau chirilica, iar popoarele care foloseau ca limbă oficială latina nu au această dominaţie de funcţie şi statut. De fapt înafară de români nu o mai are nimeni.
5.12. Să fim mai conştienţi de nivelul predecesorilor noştri. De când Dionisie Euxinul a propus ca anul naşterii lui Isus să fie anul de referinţă, toţi creştinii îşi măsoară vârsta şi istoria pornind de la această idee, iar astăzi toţi oamenii din lume. De aceea noţiunile omenie şi ospeţie, greu de tradus în alte limbi denotă nu doar specificitate spirituală dar şi vechime.
5.13. În legătură cu ospeţia trebuie să amintim următoarele. Este sensul unui fel de a fi, sens păstrat din preistorie până astăzi. Se ştie că Dromichete şi-a primit duşmanii cu ospeţe, după ce i-a învins. Este „dreptul darului”, o justiţie ancestrală (potlach), pe care l-au avut toate popoarele vechimii şi care era consemnat ca pregnant la traci. Confruntarea prin daruri, se poate regăsi la români în celebrul vers Eminescian: „Cît sântem încă pe pace eu îţi zic bine-ai venit!”
5.14. O asemenea continuitate şi specificitate spirituală nu este posibilă peste milenii decât respectând două condiţii: stabilitatea populaţiei şi continuitatea lingvistică. O limbă nouă nu vine doar cu nişte cuvinte. Ea aduce nişte etaloane spirituale şi paradigme ce îi aparţin



VI. Nedumerirea cuvintelor

6.0. În subgraiul Bărcăuan, în satul Marginea există verbul a trifăli, care înseamnă a glumi. De fapt la români se întâlnesc pe toată aria, de la Nistru la Tisa nume ca: Trif, Trifa, Trifan. Toate numele au avut iniţial o semnificaţie. Dar în acelaşi timp la ruşi găsim numele Trifanovici, iar la englezi „to trifle” înseamnă a glumi. O asemenea extindere a unui grup sonor cu aceiaşi semnificaţie din Anglia până în Urali nu poate fi explicată  prin teoria difuziunii. Exclus ca englezii să le fi împrumutat ruşilor, ca şi invers. Este exclus ca românii să fi intermediat, sau chiar alţii în vechimea în care slavii nu existau. Singura explicaţie poate fi căutată în substratul comun, oricât de îndepărtat.

6.1. Culmea este că cei care au întocmit dicţionarele române, nici măcar nu au aprofundat limba română. Astfel D.E. al L.R. — 1984 — Bucureşti Ed. Acad. R.S.R. pag. 276 citim: „Dolmen, dolmene s.n. Monument funerar megalitic”, format dintr-o lespede mare de piatră aşezată orizontal pe altele dispuse vertical — „Din fr.dolmen”. În subgraiul Beiuşan, satul Saca, există cuvântul Dolmă. El înseamnă grămadă de pietre, de obicei lunguiaţă şi arată ca un dig de piatră, fără a fi vorba de asemenea construcţie. Interesant că grămada de pământ se numeşte simplu grămadă. Este izbitoare vecinătatea semantică referitoare la o formă dintr-un anume material, cu bretonul dolmen. În Saca nu trăiesc decât ţarani. Nici unul nu a vorbit franceza. Deci nu din franceză ci din celtă sau paralel cu celta, din acelaşi fond. Se poate argumenta onest altceva?

6.2. În graiul Bărcăuan, vorbesc în speţă de satul Marginea, în loc de sarmale s-a spus până la această generaţie, botoloţi. În latină botulus; botulus era un fel de cârnat, de mititei, de forma sarmalei. Aşadar botulus şi botoloţi sunt două cuvinte asemănătoare denumind o aceeaşi formă, dar referindu-se la conţinuturi diferite. Deşi prin unul sau altul dintre cuvinte noi înţelegem un fel de aliment, ele se referă la o formă, în acest caz a două alimente. Nu ştim dacă iniţial cuvintele acestea nu erau mai generale în înţeles. Cuvântul botoloţi este întâlnit în partea (neromană) a Daciei Magna şi lipseşte din Dacia Felix (romană). Ar fi mai mult decât stupid a pretinde că dacii liberi au luat de la romani cuvântul, iar dacii ocupaţi de romani sau romanizaţi, nu au luat cuvântul.

6.3. Avem un grup de cuvinte asemănătoare sonor şi semantic. Sica era sabia dacică, desigur în limba dacilor, un obiect tăios. Securea românească este un obiect tăios. În D.E.L.R. figurează ca provenind din latinescul securis. Sişul întâlnit în mai multe limbi indoeuropene este un cuţit, în sens de armă albă, criminală, dar şi cuţit lung pentru nadă, plante ierboase mari, un fel de pre-seceră (în D.E.L.R. figurează din latină sicilis). De asemenea avem haşiş, care la origine însemna „ucigaş”. Familie de semnificaţii, dezvoltate din aproape în aproape. De menţionat că dicţionarele semnalează existenţa în limba română a verbului a şişăi, adică zgomotul pe care îl fac obiectele de mai sus şi care este catalogat etimologic ca simplu onomatopeic, adică de-a locului şi nu se putea altfel. Exista cuvânt pentru acţiunea obiectului, pentru verb, dar după aceleaşi dicţionare nu exista cuvânt  (subiect) pentru obiectul în cauză, aşteptând mii de ani să vină turcii pentru a împrumuta un cuvânt aproape  identic ca sonoritate şi sens. Este vorba de şiş, figurând în dicţionare ca având originea în limba turcă. Cuvântul există şi în sanscrită. Au luat arienii cuvântul de la turcii care au apărut după mii de ani? Parcă nu pot face totuşi un corp explicativ unitar.

6.4. Toponimia şi onomastica veche sunt un capitol imens, insuficient analizat, de o importanţă majoră în privinţa acestui subiect, dar necesitând o abordare, mai mult decât cazuistică, dusă până în fundamentele sonore ale limbii.

6.5. Astfel este vehiculat ca numele de Radu şi de Rodica ar fi de origină slavă. Dar cu mii de ani înainte de a exista slavii pe lume, în religia vechilor arieni exista Radha (se citeşte exact ca Rada românească şi tot nume de femeie). Radha era păstoriţa iubită de către Krishna şi semnifica unirea naturii zeităţii cu natura perisabilă. Aşadar Radha sanscrită acum patru mii de ani şi româneştile actuale Rada, Radu, Rodica, Radna, Rodna, Rădăuţi etc.... Au impus ruşii în sanscrită pe Radha? Să fim serioşi. Cu cel puţin o mie de ani înaintea slavilor existau dacii care făceau parte din aceiaşi familie cu arienii vorbind sanscrita. Lingviştii sunt influenţaţi de curentele geopolitice? Nu e vorba de acelaşi fond comun pe care l-au avut dacii şi preslavii?

6.6. În aceiaşi sanscrită exista cuvântul Bakti, care însemna devoţiune. Noi avem ca expresie Bogda-proste, care este la ora actuală închinare de mulţumire. Dar mai avem şi numele de Bogdan. Este propovăduită de dinainte de închegarea statului român modern teoria conform căreia tot ce e bun la noi e de origină străină, tot ce nu e strigător la cer să fie împrumutat, chiar dacă e sângele nostru. Ca exemplu în ţările române nu exista în 1855 învăţământ medical în limba română. Nu a fost posibil. Nu uitaţi că în 1271 e decretat pentru Transilvania că românii nu au voie să-şi construiască biserici de piatră, care nu doar că lasă urme, dar creează şi alţi meşteri. Aşadar nu sunt lucruri noi. Limba a făcut parte din aceleaşi obiective. Nefericirea face ca neputinţa de a ne apăra urmele este de dinainte ca românii să se poată regrupa statal după valurile pustiitoare ale triburilor migratoare. Aceste valuri s-au spart în noi, în prima stâncă, ajungând atenuate spre interiorul ingratei Europe.

6.7. Privind harta Europei vedem mulţime de familii fonetice toponimice, care iarăşi nu pot avea altă explicaţie decât continuarea unui substrat precedent actualelor popoare. Astfel Buda (în România), Buda-Kosel (în Rusia), Buda-Pest (Ungaria), Bude (Anglia), Budeşti (România), Budingen (Germania) etc... Nici o teorie a difuziunii din timpurile istorice nu poate explica unitatea unei asemenea extinderi geografice. Pe de altă parte, popoare care nu au existat, apărând extrem de recent în istorie şi venind prin violenţă pe actualele lor pământuri, ca ungurii, e clar că au preluat toponimic ce au găsit la populaţiile pe care apoi le-au asimilat. Dar românii, care îi continuă pe daci pot în mod logic afirma că acest toponim face parte din zestrea preistorică.

6.8. Prima impresie pentru un nelingvist, doar ca degustare intelectuală a fost că nodurile sonore, rostogolirile şi articulările sunetelor din română par a avea o mare asemănare, cu mare frecvenţă, cu cele din sanscrită. Surpriza a fost mare la compararea fondului lexical.

6.9. Să luăm două expresii. Tat tuam a si (sanscrită) înseamnă Tu eşti acesta (în unele graiuri aista). Do ut des (latină) =Dadami se dehi me (sanscrită); Dâ din sanscrită este mai aproape de românescul Da decât de latinul Do. Acest Dâ în sanscrită are şi antagonicul Âdâ, care înseamnă a lua. Dar noi românii când vrem să luăm ceva zicem Adă-mi! În primul exemplu Tu sanscrit este Tu românesc, Me sanscrit este Mie, pentru a fi al meu, pe româneşte. Deci referinţe fundamentale autodefinind individual. Precizez, aceste referinţe, privesc cuvintele nu doar fonetico semnatic ci şi ca sens general motivaţie.

6.10. Ne limităm la exemple puţine, dar exemplificăm din diferite domenii. Numărarea. Trika în sanscrită înseamnă Triadă. Dar noi zicem Trei. Pentru Şase în sanscrită se spune Sats. Spuneau şi latinii asemănător. Dacii erau contemporani atât cu latinii cât şi cu arienii sanscritei. Dacă se spunea Sats la 2000 km spre răsărit, iar latinii spuneau Six şi Sess la 1000 km spre apus, atunci dacii aflaţi la mijloc şi fiind din aceeaşi familie atât cu primii cât şi cu ultimii de ce nu ar fi putut spune asemănător, mai asemănător cu arienii, când noi, urmaşii dacilor, spunem şase.

6.11. Aceiaşi arieni aveau Vac (sanscrită) însemnând vorbire, iar noi avem Voce, chiar dacă latinii au Vox. Tot arienii aveau Medhă, iar noi Mintea. Ei spuneau Neti, noi spunem Nu aşa. Ei mergeau pe Carya lor (calea în sens de conduită), dar noi mergem pe Cărarea sau Calea noastră, şi dacă ei aveau Vedena (senzaţii), noi avem Vedenii. Evoluţia conţinuturilor semantice ale noţiunilor prin intermediul semnificaţiilor minore, care apoi ajung dominate, este o problemă interesantă încă nepusă la punct de către psiholingvistică.

6.12. Dar dacă arienii beau Apas, noi bem Apa. Îi bătea un Vayn, pe noi ne bate un Vânt. Focul lor (Agni) producea Tejas, căreia noi îi zicem Scânteia. Atunci când înfierau pe cineva scoţându-l dintre ceilalţi, acela era pentru ei Anumiti (sanscrită), iar pentru noi Anumit. Pe acela îl supunea unei Jalpa (însemnând Controversa), care la noi a ajuns Jalba, fără Şala (însemnând înşelătorie), adică fără a-l Înşela. Dacă îl găseau Doşa (însemnând greşeli), îl supuneau la ceea ce noi zicem Dojană, dacă era nevinovat el era Phala (însemnând fructul faptelor), aşa cum pentru noi faptele sunt Fala. Şi toate acestea arienii le obţineau prin Paramars’a (însemnând deducţie), după care noi avem o Părere. Toate acestea sub conducerea unui Râja, noi zicem Rege. Oare cu ce seamănă mai mult cuvântul Rege românesc, cu Râja arienilor sau cu Rex al latinilor? Dacii ştim că aveau regi. Au aşteptat să vină latinii să le denumească instituţia pe care romanii au desfiinţat-o? Romanii aveau deja imperator. Nu e mai logic că între Râja în răsărit şi Rex în apus, au avut şi dacii un fel de Rege? Îi întreb numai pe cei cu simţul realităţii şi pe cei capabili de a merge cu logica până la capăt.

6.13. Dar vom Vyakta (sanscrită), adică Vedea, ce fel de Manas sanscrită —Esenţă), adică Mană (cerească), atunci când Tanmatra (în sanscrită ceea ce este, doar aceea) adică Taman, Mahant (în sanscrită Marele), adică Ma(ha)re-le, care este Parinama (Brahman în sens de Părinte), adică Părintele, care are Prasada (în sanscrită îndurare), adică îi Pasă şi ne dă Pane (în sanscrită monedă), adică ne dă Plata.

6.14. Altfel fără Prana (suflu) adică Prihană, mergem Akasa (spaţiu), adică Acasă (Casa), unde Mokşa (eliberare finală), adică Moaşa aduce pe lume un Atman (prezent în sine), adică un Ortoman (sigur de sine), având Lingat (vorbind — acţiunea), adică Limba (organul acţiunii), fără a avea Abhava (absenţă), adică Habar, fără Sabda (zgomot), adică fără Şoaptă. Aceasta n-ar fi o Varagya (pasiune) adică o Bandă. Dacă nu Jna (cunoaştere), adică a Şti, atunci nu-i Guna (calitate), adică Bună, Buna, ci doar o Adhyasa (suprapunere), adică Adăugare.

6.15. În fine ei au Nir (fără, inexistent), noi avem  Nici, deşi tot ei au şi pe Nirvi care înseamnă Nici. Dacă spun Recaka la Golire, tot ei spun Abhyasa (antrenament), iar noi Obicei. Jiva este viaţă, iar noi avem Jivină. Mai mult în zona Bistriţa Năsăud, la viţă în sens genealogic se spune Jiţă. Încă o dată dacii existau  cu cel puţin 1000 de ani înaintea slavilor, oricât de postasşi se vreau slavii. Arienii aveau Bohi (Trezirea), iar noi avem „A boii ochii”, după cum Aparanta (Devenire) îl regăsim în A Apare. Şi asta nu-i Mrtym, adică Moartea (în unele graiuri Moartya), pentru că Duhka (Suferinţa), adică Durerea, nu-i Sukha (Plăcerea), adică Suca (în grai bărcăuan însemnând obicei în sensul de plăcere), chiar dacă arienii erau Dis (spaţiul ca distanţă), adică Departe, Distanţă. Şi pentru ce Upasana (adoraţie), adică Osanele, pentru că până şi Yad (a ucide), poate fi pus în legătură cu Iad.

6.16. Această interesantă sanscrită foloseşte A — în sens de Non, aşa precum şi alte popoare spun A-social, A-biotic etc... Dar avea şi un Up ca Pre, avea tot pentru Non pe Exaccam, cam cum avea latina pe Ex, Exa. Pentru a face şi comparaţii de cuvinte care par a nu avea legătură, voi aminti pe Anu (atom, unitate de materie), iar popoarele latine au An (ca unitate de timp), Cuvântul are aceeaşi formă fonetică, respectă sensul general de unitate, dar se referă la realităţi diferite.

6.17. Relaţii fonetico-semantice care să ridice semne de întrebare se pot da multe. În genul Bahula, Bahlui. Bahula în sanscrită înseamnă lată, grasă. Bahlui este un râu meandric, lat când inundă, cu lunci mocirloase. Înţelesurile nu pot fi raportate decât la un înţeles iniţial cu mult mai general.


7. Deci?

7.0. Ia uitaţi-vă şi dincolo de gard! E tot grădina noastră! Încă o dată afirm că nici nu vreau să neg înrudirea limbii române cu latinitatea, nici nu am competenţa să o fac. Dar, date fiind toate cele de mai sus, cât este de complet ceea ce ştim noi astăzi?

7.1. Ştim că preoţii (învăţaţii) dacilor se comportau ca druizii. Adică nu îşi împărtăşeau cunoştinţele decât iniţiaţilor şi le transmiteau oral. Această tradiţie a anulat şansa expunerii limbii în scrieri şi inscripţii. Ştim însă că orice limbă este în primul rând un fenomen oral şi că scrisul nu este decât un artificiu, un semn al semnului. Aceste realităţi nu înseamnă dispariţia cvasicompletă a limbii dacilor, ci necesitatea altor criterii pentru recunoaştere.

7.2. Se acceptă puţine cuvinte ca fiind de origine dacică. Toponimia recunoscută şi consemnată istoric ca fiind dacică are sonoritatea limbilor romanice. Românii vorbind o limbă indubitabil din aceeaşi familie cu latina şi fiind continuatorii dacilor, de ce limba dacă este considerată ca aparţinând grupului Satem, pe când limbile latine aparţin grupului Kent. Nu e logic ca limba dacă să fi aparţinut grupului Kent?

7.3. Dată fiind unitatea dialectelor româneşti teoria difuziunii lingvistice devine imposibilă. Prin difuziune ea trebuia să fie mai accentuat latină în unele dialecte. Unitatea nu putea veni decât din interiorul ei. Altfel e greu să argumentezi că moldovenii sunt mai latini decât istro-românii şi decât aromânii. De fapt singur acest aspect esenţial desfiinţează orice tendenţiozitate de tip Roslerian.

7.4. Este interesant de amintit un aspect al cunoştiinţei europene referitor la spaţiul geografic al românităţii şi deci şi la românitate de-a lungul timpului istoric postantic. Astfel până în secolul XVII când la fruntariile românităţii se confruntă trei imperii: rus, habsburgic şi otoman, ele se limitează la „blocul dacic”, ele încearcă fiecare să înghită cât mai mult din „Dacii, adică din Transilvania, Moldova şi Valachia”. În acelaşi secol, ţarina Rusiei visa un regat al Daciei. Nici un interes geopolitic şi nici o vitregie a istoriei nu au putut şterge din conştiinţe realitatea unui spaţiu geografic şi uman particular, cel al Daciei. Perenitatea şi extinderea acestui fapt de cunoştiinţă geografică şi istorică, de continuitate a dacităţii unei populaţii şi unui teritoriu este argumentată de următorul exemplu. În secolul XIII, înainte de moartea Sfântului Toma d’Aquino (1274), la cea mai performantă Universitate europeană a secolului, cea din Paris, la Facultatea de Arte preda Boetius Dacul (Jacques Le Goff — Intelectualii în evul mediu — Ed. Meridiane, Buc., 1994, p.128) Deci în secolul XIII încă mai exista noţiunea etnică de dac, la 1000 de ani după părăsirea Daciei de către romani. Mai mult un dac preda la Paris, când apăreau primele formaţiuni statale româneşti consemnate. Desigur aceste universităţi aveau pretenţii de universalitate creştină situate deasupra curentelor şi schismelor. Dar se pare că până la apariţia ţarcului turcesc relaţia culturală a românilor nu era doar bizantină, poate chiar gravitau egal între cei doi poli. Vlad Ţepeş participa la turniruri în Apus nu în Orient. Arhivele perioadelor de început ale Universităţilor ne-ar putea oferi surprize. Numele mari apar unul la sute sau mii.

7.5. Există o mulţime derutantă de informaţii privind vechimea fonetică şi semantică a multe cuvinte româneşti asemănătoare cu cele ale arienilor, vorbitori de sanscrită. Acea vechime se referea la vremea când Roma nu exista, când latinii, ca atare, nu ştim dacă existau. Atunci de ce nu putem accepta autohtonicitatea şi vechimea astfel atestată a rădăcinilor lingvistice româneşti?

7.6. Este incontestabil extrem de important rolul jucat de către limba latină în devenirea limbii române. Dar cât din meritul major al substratului limbii dacice este atribuit pe nedrept latinei şi limbilor din jur? El ar putea fi cunoscut şi demonstrat obiectiv, cel puţin un segment din acest aport, prin compararea tuturor elementelor de fond al substratului indoeuropean.

7.7. O comparare a întregului spaţiu indoeuropean ce ne priveşte de la est la vest: sanscrită, română, latină, celtă, ar releva prin elementele comune ceea ce cu foarte multă siguranţă aparţinea şi limbii dacice. Tot atât de important ar fi cunoaşterea exhaustivă a toponimicei actuale şi a celei consemnate de toponimie comparată, mai ales a celei consemnate istoric şi la fel de la estul la vestul indoerupenităţii.

7.8. Se sugerează, logic, o continuitate lingvistică dinspre estul spre vestul vechimii indoeuropene, ca ce înseamnă o asemănare mare între limba dacă şi latină. În acest caz o minimă influenţare a limbii dace dinspre latină a putut determina o evoluţie congruentă cu cea a tuturor limbilor latine. Cam în felul în care în condiţii similare româna şi italiana ar putea evolua convergent. Atunci, ca şi acum, asemănări şi posibilităţi.

7.9. Condiţiile iniţiale ale limbii române sunt constituite din fundalul arhaic indoeuropean, regional getodacic. Acest spaţiu getodacic era la mare distanţă de latini şi de arienii vorbitori de sanscrită, fără continuitate geografică propriu-zisă, dar cu ceva mai apropiat de latini. La ora actuală româna, care ocupă exact acelaşi spaţiu geografic cu limba getodacică, pare a corespunde foarte mult cu latina şi mult cu sanscrita (nu ştim exact cât), destul de întrebător cu ceea ce ştim din celtă, cu unele vechi germanisme, slavisme, chiar grecisme. Închipuiţi-vă următoarea relaţie:
         

                                         

Este modelul cel mai simplu al condiţiei iniţiale a limbii române şi a relaţiei sale cu originile. El poate fi completat cu date pe care le avem despre celelalte limbi indoeuropene, în forma lor veche şi actuală. Modelul permite matematizarea relaţiilor. Matematic va apare că limba getodacică este pivot al limbii române. Este posibilă absenţa asemănării românei cu getodacica? Care este suportul de raţionalităţi care cvasiexclude rolul getodacicei în formarea limbii române? Ce lipseşte din cunoaşterea noastră? Cu ce trebuie să o completăm? Trebuie să răspundem la aceste întrebări cu ceea ce ştim noi până acum şi cu ceea ce acceptă lumea ca adevăr la ora actuală, chiar dacă va accepta foarte greu că adevărul nostru este cu mult mai mare. Toate limbile europene sunt verişoare de gradul III – IV. Mai mult, în cazul tuturor limbilor trebuie să se poată vorbi despre o continuitate lingvistică în sensul în care în biologie continuitatea generaţiilor de vieţuitoate poate fi urmărită genetic. De altfel de o continuitate genetică am putea vorbi şi în cazul culturilor. În cazul limbilor materialul genetic ar consta în noţiuni şi suportul lor sonor. În cazul culturilor materialul genetic ar consta în credinţe, fel de a fi şi fel de a vieţui (construi, îmbrăca, înmormânta etc...).

                                                                                                         
Prof. Univ. Dr. Gavril CORNUŢIU
                                                                                                                 Universitatea Oradea


În încheierea acestei pagini, reiterând invitaţia de a participa la spaţiul de dezbatere oferit de ea, vă reamintim o informaţie prezentată ca o curiozitate în unul dintre numerele noastre trecute, dar care acum poate fi reluată într-o altă viziune oferită de acest context:


   În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română!

Un cercetător român, dr.Lucian Cueşdean afirmă: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.

    Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna.
După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă.
Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.

Războinicii geţi au urmaşi în India

“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei” - ne-a spus Lucian Cueşdean.


Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.

A studiat 20 de ani problema masageţilor

Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.

Herodot a scris despre masageţii din Asia

Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic - n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.

Teoria se verifică pe internet
Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.
                                                                                                                                                                               Sorin Golea                                                                       


PENTRU A CONTINUA ACEASTĂ DEZBATERE AŞTEPTĂM CONTRIBUŢIILE SPECIALIŞTILOR ŞI A TUTUROR CITITORILOR NOŞTRI.

Şi, întrucât adevărata dezbatere poate fi comparată cu un organism viu în continuă schimbare, repoziţionare sau perfecţionare, vom publica cu multă plăcere chiar şi reveniri, revizuiri de opinii sau noi ipoteze provenite de la cei care s-au angajat deja în demersurile aici de faţă

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971