Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE”
2.CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei partea I-a, un studiu de Corneliu LEU: „ASIGURÂND PRAGMATICA VIEŢUIRII DURABILE NE VOM PUTEA ANGAJA ŞI PE CALEA DEZVOLTĂRII DURABILE” - continuare
Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea: CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?”
2.Partea a doua a raspunsurilor noastre la intrebarea CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA? MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ gânduri despre salvarea şi reabilitarea ei studiul semnat de ing. Gheorghe MANEA: “TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ ?” - continuare
3.TREBUIE SALVATĂ MICA PROPRIETATE AGRICOLĂ? de ing. Gheorghe Manea - continuare II
OPERA EMINESCIANĂ ÎN TRADUCEREA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DEZBATERE PE TEMA ROMÂNUL REALIZAT PE MERIDIANELE LUMII CA MODEL SUFLETESC ŞI EXEMPLU PENTRU AI SĂI DETERMINISMUL MORALEI sau „LEIT- MORAL“ un articol de Lucian HETCO
LUCIAN HETCO IN FAŢA CONFUZIEI DINTRE PERSOANĂ ŞI PERSONALITATE – de Corneliu LEU
Interviuri cu: DR. GHEORGHE DRĂGAN, FIZICIAN ROMÂN STABILIT ÎN AUSTRALIA, ADRIAN ŞONCODI - POET ŞI TRADUCĂTOR DE EXCEPŢIE, LIA LUNGU - CÂNTĂREAŢĂ ROMÂNCĂ STABILITĂ LA NEW YORK, - de George ROCA
Continuare interviuri - George Roca
Continuare interviuri George Roca
Interviuri cu: IOANA HARMONY RÂŞCA- patinatoarea care va reprezenta România la Jocurile Olimpice din anul 2010, MIHAELA MIHUŢ, o actriţă care joacă pe scenele americane păstrându-şi o parte din suflet în România - de Gabriela PETCU
Mircea BUNEA : « … de criză-i doare-n flaut! »
Dan Ghelase - Zece măsuri pentru scoaterea României din criză
DOUĂ ECOURI DE LA SĂRBĂTORIREA PE INTERNET A ZILEI NAŢIONALE A LIMBII ROMÂNE DOUĂ ARTICOLE SEMNATE DE Camelia TRIPON ŞI Maria CRISAN
„PASO DOBLE” - o rubrică de Ioan LILĂ
Pagini folclor internet - transmise de Dan LUPESCU
PAGINA A DOUA

 CINE HRĂNEŞTE ROMÂNIA?- Partea a doua

 

 

 

 

 

Cele douã studii pe care le prezentãm dezvolta idei dezbãtute in ultimele trei ediţii ale CONSFÃTUIRII NAŢIONALE A INTELECTUALILOR DE LA SATE organizatã anual de Fundaţia noastrã, propunând unele concluzii în aceastã formã prescurtatã. Ele reprezintã un rezumat al carţii care urmeazã sã aparã aducând mult mai multe constãtãri, argumente şi aspecte ale fenomenului. Cititorii, specialiştii şi colaboratorii care doresc sã ne trimitã texte şi consideraţii pentru a fi publicate în addenda volumului pe care-l anunţãm, le pot adresa catre:
MIŞCAREA PENTRU PROGRESUL SATULUI ROMÂNESC, bd. Dacia 126, Bucuresti 020064, e-mail:
leuc@b.astral.ro

 

 Gheorghe MANEA

TREBUIE  SALVATà MICA  PROPRIETATE  AGRICOLà ?

Agricultura României a cunoscut o prãbuşire fãrã precedent în istoria ei, în ultimii 20 ani, fãcând ţara importatoare netã de produse alimentare într-o proporţie extrem de periculoasã pentru siguranţa alimentarã a populaţiei. Se importã cca 70% din totalul produselor alimentare în condiţile în care balanţa de comerţ exterior este continuu deficitarã, iar tendinţele nu sunt favorabile amplificãrii aportului agriculturii proprii la asigurarea necesarului de produsea agricole şi alimentare  pentru populaţie
                          Un subsector al agriculturii a rãmas independent de importul de alimente şi anume mica gospodãrie ruralã. Cu o populaţie de cca 6 milioane locuitori şi cu o suprafaţã cultivatã de 2,3 mil ha, mica gospodãrie supravieţuieşte la nivelul subzistenţei, fãrã a afecta bugetul statului pentru import, dar cu tentinţe clare de involuţie economicã şi socialã, atât în prezent cât şi în perspectivã        
      Lucrarea de faţã îşi propune sã evidenţieze locul şi rolul micii gospodãrii ţãrãneşti în ansamblul agriculturii României şi sã încerce sã contureze un scenariu posibil în care aceastã formã de organizare a agriculturii sã nu disparã, ba chiar sã evolueze cãtre agricultura de semisubzistenţã sau, parţial, cãtre dezvoltare economicã. 
1.Ce se poate spune în favoarea micii gospodãrii rurale?    
                       Sunt numeroase motive de a privi cu atenţie prezentul şi viitorul micii proprietãţi agricole ca de exemplu:
Ø Îşi asigurã independenţa alimentarã la nivelul minim la nevoilor fundamentale ale omului, nivelul de subzistenţã se suprapune peste cel al sãrãciei.
Ø Este  singura formã de organizare a exploataţiilor agricole pe terenuri  pe care marea proprietate agricolã, agricultura industrialã, nu reuşesc sã valorifice resursele naturale şi umane locale (zonele de deal  şi munte).
Ø Tezaurizeazã cunoaşterea tradiţionalã care a permis sutelor de generaţii umane    ale populaţiei indigene sã trãiascã în armonie cu sistemele naturale.
Ø Supravieţuirea timp îndelungat pe acelaşi teritoriu a dus la formarea unei culturi proprii care, mai târziu s-a înscris în cultura naţionalã.
Ø În România, în ultimii 18 ani, gospodãria de subzistenţã nu a afectat bugetul statului, şi-a asigurat autoaprovizionarea cu alimente, iar emigranţii din zonã au adus, anual, în ţarã cca 4 mild euro.
Ø Este o componentã – poate singura viabilã a economiei româneşti- a conceptului de dezvoltare durabilã, concept însuşit de decidenţii români încã de la începutul anilor  90 (Constituţia României, art.35.1).
                  Şi, în sfârşit, existã şi o încurajare din afara ţãrii, acolo unde multe ţãri îşi gestioneazã cu atenţie mica gosodãrie ţãrãneascã, care cunoaşte ponderi semnificative în agricultura acestor ţãri. De pildã, ponderea micilor gospodãrii rurale este de 98% în China, 80% în India, 95% în Ucraina şi Rusia, 95% în Bulgaria, 92% în SUA, 51% în Polonia, 63,7% în România etc.
            Precizãri noţionale.       Mica gospodãrie ţãrãneascã, ca formã de subzistenţã este definitã deInstitulul Naţional de Statisticã, “ acea exploataţie agricolã individualã cu dimensiunea economicã sub 1 ESU şi ale cãrei produse sunt destinate consumului propriu (1 ESU - unitate de dimensiune economicã echivalentã cu 1200 euro/an).
      Accepţiuni ale noţiunii de subzistenţã: asigurarea de mijloace suficiente pentru susţinerea vieţii; întreţinerea procesului  de vieţuire fãrã creştere; rãmânerea în viaţã la nivelul minim al nevoilor esenţiale etc.      Supravieţuirea, include starea de subzistenţã drept componentã fundamentalã, la care se adaugã elemente ce privesc mediul înconjurãtor, spaţiul public, economic, social din exteriorul micii gospodãrii.
                  Dimensiunea economiei de subzistenţã.      Locul micii gospodãrii rurale în economia României este sugerat de datele din tabelul 1. Cu o proporţie de 63,7% în totalul exploataţiilor agricole, mica gospodãrie ruralã reprezintã 66,6% din totalul forţei de muncã din agriculturã şi posedã  2,844 mil ha – din potenţialul naţional total de 9,423 mil ha teren arabil, ceea ce revine  la o cotã de 30%  sau, cu referire la anul 2007, cota a fost de 36,6%.
        Suprafaţa de teren ce revine, în medie,  unei gospodãrii de subzistenţã  este de 0,79 ha, sau cca 37% din media naţionalã care este de 2,1 ha/ exploataţie.
  Scãderea drasticã a numãrului de a  animale  şi pãsãri domestice dupã 1989  ( la jumãtate pentru unele specii) este o altã  caracteristicã a  involuţiei spaţiului rural actual. În anul 2007, la o gospodãrie reveneau  10 pãsãri, o oaie la trei exploataţii, o bovinã la cinci gospodãrii, o vacã cu lapte la şapte familii, un porc la trei  gospodãrii etc, cifre ce dau mãsura sãrãciei rurale şi explicã exodul populaţiei apte de muncã .


Ø Populaţia activã în agricultura din România, faţã de totalul populaţiei este de 30%: pentru comparaţie, în UE, acelaş indicator are valoare de 5,6%.
Ø Ponderea personalului în vârstã de peste 50 ani în agriculturã este de 45%, faţã de 24,4% la nivelul economiei naţionale.
Ø Fertilitatea femininã între 15-48 ani (la ansamablul ţãrii) a fost de 89,9 nãscuţii vii la 1000 femei în anul 1956,  66,3 în anul 1989 şi a scãzut la 38,9 nãscuţi vii la 1000 femei, în anul 2007.       
Ø Existã un disponibil  important   de timp de lucru, de aproape 50% din fondul de timp calendaristic care ar putea fi valorificat – ca potenţial – la amplificarea activitãţii economice, atât pentru activitãţile în câmp cât, mai ales, în grãdinã, în gospodãrie, în casã.
Ø Sporul demografic (copii per familie ) nesatisfãcãtor, situat sub valoarea 2 la nivelul Europei,  al rasei albe în general, este evident şi în cazul micilor  gospodãrii rurale din România. Aici, la 3,844 mil exploataţii agricole corespunde o populaţie de 5,917 mil sau 2,08 persoane/exploataţie, ( 1,04 familii/exploataţie), fiind evidentã lipsa copiilor, a celor ce vor prelua rolul de gospodari ai generaţiei viitoare.
Într-un comunicat recent al MAPDR (Economistul din 16 sept.2009) se
   afirmã cã din numãrul total de 4.256.152 exploataţii agricole, 90,96% îl reprezintã
   cele de subzistenţã, 7,55% cele de semisubzistenţã şi 1,49% cele comerciale.
2.Economia gospodãrei de subzistenţã, astãzi
            Interesul pentru mica gospodãrie ruralã la începutul sec.XXI la nivel global este real  şi ca rãspuns la urmãtoarele constatãri:
• Scãderea valorii nutritive a alimentelor (cu cca 50%) obţinute prin practicarea agriculturii industriale în ultimii 50 ani şi soluţia întoarcerii la soiurile locale de plante de culturã, fãrã hibrizi, chimicale şi organisme modificate genetic.
• Dublarea preţului produselor agricole şi alimentare în ultimii ani,  impune gãsirea şi mobilizarea unor resurse suplimentare de produse agricole care pot fi oferite şi de   mica gospodãrie ţãrãneascã (Robert Zoellick – Preşedintele Bãncii Mondiale).
• Organizarea micilor producãtori în asociaţii de producţie, procesare sau desfacere este cale sigurã spre amplificarea activitãţii economice. India, de exemplu, ocupã locul întâi mondial la producţia de lapte, loc obţinut prin asocierea ţãranilor ce posedã 1 - 2 vaci/gospodãrie  şi care proceseazã laptele în mininstalaţii locale .
• Ofensiva hipermarketurilor pe pieţele mondiale marginalizeazã produsele agricole oferite de micii producãtori, comercializând, cu predilecţie, alimente oferite de marii producãtori agricoli . Este necesarã intervenţia guvernelor de a proteja  mica gospodãrie. În Ungaria, în acest scop, hipermarketurile sunt obligate sã comercialize pânã la 8o% produse alimentare indigene .
• Eradicarea sãrãciei în multe zone ale Terrei  cu populaţie densã, începe cu mica gspodãrie  ruralã, evident, fãrã a neglija şi agricultura modernã.
• Considerente de ordin ecologic (emisia de CO2) şi energetic, determinã guvernele şi autoritãţile locale sã reconsidere utilitatea tracţiunii animale în micile exploataţii agricole, acolo unde tractorul şi maşinile moderne nu pot funcţiona sau nu sunt eficiente.(zonele de munte şi deal); astfel a  apãrut în Polonia, Legea calului, de încurajare a creşterii şi folosirii acestui animal la muncile agricole şi transportul mãrfurilor .Existã o organizaţie „Federation Europeenne du Cheval de Trait” care susţine aceastã formã ecologicã de tracţiune.
• Produsele ecologice şi dezvoltarea pieţei mondiale (numai în SUA, piaţa acestor produse a totalizat 23,8 mild dolari în anul 2008, faţã de numai un miliard în anul 1990) propulseazã micul producãtor printre actorii principali ai pieţei poduselor ecologice ( cu subdiviziunile: organice, tradiţionale etc) .
• Atingerea limitelor de productivitate şi eficienţã a agriculturii industriale şi perspectiva atingerii plafonului de 10 mild locuitori ai Terrei pe termen lung, sunt premisele gândirii Noii revoluţiei agrare ( a începutului de sec XXI)  în care apare şi ideia revenirii la tradiţii. Agricultura de subzistenţã ar putea deveni situaţia limitã admisibilã pentru supravieţuirea unei populaţii numeroase, în cãutare de noi modele de producţie, de consum şi de resurse.
• Modalitãţii noi de producţie agricolã sunt în desfãşurare, iar locul optim pentru acestea este spaţiul rural, al micii gospodãrii. Exemple: pisciculturã în mini-bazine promovate masiv în China şi Japonia, rãspândirea agriculturi periurbane şi urbane, recolte pe sol artificial etc.

           În România,  mica gospodãrie ruralã involueazã: cca 6000 sate sunt în curs de depopulare, apar loturi  de teren agricol nelucrate, procesul sau, mai corect spus, fenomenul de sãrãcie se accentueazã cu tot ce înseamnã acesta pentru viaţa ruralã: nivel de trai, involuţia învãţãmântului (doar 2% din absolvenţii de liceu din mediul rural acced la învãţãmântul superior), natalitate, sãnãtate, dotarea cu  utilaje de lucrat pãmîntul, prezenţa pe piaţã a produselor alimentare proprii, în reprezentare în viaţa politicã a ţãrii, în accentuarea manifestãrilor de violenţã sau a apetitului pentru viciile moderne: alcoolism, tabagism, demotivarea lucrãrii pãmântului, divizarea în continuare a micii gospodãrii, urmare a moştenirii pãmântului.
  Mica gospodãrie ţãrãneascã este ameninţatã ca existenţã, nu numai din interior, dar şi din exterior. Din interior, pericolele cele mai mari provin din  emigrarea tinerilor,  lipsa dorinţei de asociere pentru producerea, procesarea şi, mai ales, pentru comercializarea produselor, îmbãtrânirea populaţiei, sãrãcirea în continuare. Sinergic cu aceste provocãri acţioneazã şi politicile Uniunii Europene care nu subvenţioneazã agricultura de subzistenţã,  optând pentru comasarea proprietãţilor.
    Statul român, la rândul lui, lasã în afara prioritãţilor mica gospodãrie ţãrãneascã: fondurile de investiţii în modernizarea satelor, în infrastructura de transport, de învãţãmânt, de asistenţã medicalã, culturã ruralã, sport etc sunt nesemnificative. Nu s-au gãsit soluţii pentru oganizarea creditului agricol şi stimularea astfel, a investiţiilor. Nu sunt încercãri de a realiza canale de comercializare a produselor agricole cãtre oraş, de a proteja propria producţie agricolã împotriva invaziei agresive, ofensive, a produselor alimentare din import etc. Hipermarketurile se construiesc în incinta sau chiar în centrul oraşelor, desfiinţând micile magazine de produse alimentare care se  aprovizionau de la producãtorii autohtoni. O încercare de desfiinţare a taxelor de promovare a produselor agricole în marile magazine şi de reducere, pe aceastã cale, a profiturile exagerate (1,735 miliarde euro/an),  şi de a facilita şi accesul pe piaţã al producãtorilor agricoli din România a eşuat, la lobby-ul marilor retaileri.    Existã impresia cã dependenţa  României în proporţie de 70% de importul de produse alimentare nu se înscrie printre prioritãţile decidenţilor.Nici ponderea de peste 9% a valorii importurilor de produse agroalimentare, bãuturi şi tutun în balanţa de plãţi a ţãrii nu este resimţitã în  activitãţile Guvernului sau ale Parlamentului.
   Din exterior, modelul agriculturii industrializate, practicate pe loturi mari de teren, rãmâne duşmanul micii gospodãrii ţãrãneşti care nu-şi poate comasa proprietãţile (care  se situeazã, ca suprafaţã unitarã, sub un ha), în loturi de 40-60 sau 100 ha fiecare!  Interesele marilor corporaţii transnaţionale ce comercializeazã pesticide, hibrizi, stimulatori de creştere, conservanţi, maşini agricole, organisme modificate genetic etc nu sunt consonante cu mica gospodãrie ţãrãneascã, dispersatã, sãracã, neinformatã. Spre exemplificare, la Conferinţa „Cum relansãm economia?”,organizatã de Ziarul Financiarul, la Buc. în iunie 2009, reprezentanţii marelui business din România, ai bãncilor etc. au propus, în finalul manifestãrii, 10 mãsuri care, dacã ar fi realizate, ar relansa, în opinia lor, economia. Mãsura nr.9 prevede:”majorarea de lo ori a impozitului pe terenul agricol pentru forţarea comasãrii”!!!
  Presupunând cã sunt ascultaţi acesti specialişti şi cã cca 6 mil de gospodãrii de subzistenţã formeazã loturi de cãte 40-6o ha, rezultã cã cca un milion de ţãrani vor avea de lucru pe aceste loturi,  vor contribui la  depãşirea crizei economice actuale a României, iar cinci milioane de şomeri agricoli vor trebui sã lucreze undeva, sã trãiascã. Cine gândeşte soarta a cca un sfert din populaţia ţãrii care astãzi nu cere nimic guvenului, bugetului, parlametului etc. ?
În finalul acestor scurte consideraţii, o întrebare obsesivã pentru autori :dacã suprafaţa terenurilor rãmase necultivate totalizeazã între 2 şi 3 milioane ha, situate în cea mai fertilã zonã a ţãrii, iar suprafaţa loturilor micilor gospodãrii rurale, situate în zone nu tocmai propice agriculturii (zona de deal şi munte) este de  2,3 mil ha, dar care produce hranã pentru 6 mil suflete), de ce ne concentrãm atenţia asupra comasãrii  loturilor micii gospodãrii rurale şi nu valorificãrii  terenului nelucrat? Aducerea acestuia în circuitul economic ar fi şi un atractor pentru emigranţii care se vor reîntoarce în ţarã, putând sã se angajeze pe aceste milioane de ha de teren arabil neproductive astãzi.
     Şi acceptând cã micii gospodari îşi comaseazã terenurile (nici comuniştii nu au reuşit sã colectivizeze zona de deal şi munte) cum vor fi lucrate aceste terenuri de mari dimensiuni? Cu cele 730.000 cãruţe şi 800.000 cai   existenţi în gospodãriile de subzistenţã?
3. Supravieţuirea  gospodãriei de subzistenţã
În opinia multor specialişti români, gospodãria de subzistenţã este suportul unei noi abordãri a satului românesc: neoruralismul propus de prof.Dumitru Teaci, concepţiile personaliste care pun în centrul atenţiei ţãranul (colecţia revistei PLURALITAS), transformarea micilor exploataţii agricole  în exploataţii agricole familiale – bazã a agriculturii durabile multifuncţionale ,atragerea şi stabilizarea tineretului în mediul rural,depãşirea stadiului de agriculturã de subzistenţã de tip feudal cãtre o agriculturã durabilã, modernã şi comercialã, cu ajutorul statului ,consolidarea economiei  de subzistenţã, etc.
   În cele ce urmeazã se încearcã conturarea unor elemente ale strategiei de  evoluţie a  micii gospodãrii rurale din România care  sã punã în valoare  economicã şi socialã acest sector important al agriculturii româneşti.
   Premisa care justificã etapa de supravieţuire a nivelului subzistenţei este realitatea cã statul  nu intervine în evoluţia satului,  mica gospodãrie  este lãsatã sã-şi autogestioneze destinul, iar acesta, în prezent, are cap compas – involuţia. Probabil cã o altã clasã de decidenţi cu altã viziune asupra agriculturii (ca loc şi rol în economia ţãrii), cunoscãtori ai intersului naţional (care urmeazã a fi defint), caracterizaţi prin excelenţã profesionalã, cu gîndire modernã anticipativã, aceastã clasã de decidenţi va gãsi soluţii noi de a pune în valoare resursa  pãmânt  - ca ultimã resursã asupra cãreia statul mai exercitã controlul – în favoarea populaţiei României,  si de a o face independentã de importul de alimente, de creditele externe, de ajutoarele în alimente acordate de U.E. similar ţãrilor din lumea a treia, în condiţiile în care România ar putea hrãni o populaţie de  2-3 ori mai numeroasã, numai pe seama creşterii productivitãţii la hectar!.
 3.1     Elemente ale unei strategii  de evoluţie a agriculturii româneşti:  consolidarea  agriculturii subzistenţã
   Se considerã necesarã  abordarea teoreticã şi practicã  a locului şi rolului micii gospodãrii ţãrãneşti în ansamblul agriculturii, în perspectiva pe termen lung a evoluţiei economiei României. O modalitate de a rãspunde acestui desiderat este gândirea unei strategii sau, mãcar a unor elemente strategice, care sã dea contur la ce ar trebui fãcut pentru supravieţuirea micilor gospodãrii rurale ele reprezentând sectorul cel mai vulnerabil  al spaţiului  rural  românesc actual.             ,
      3.1.1Filosofia strategiei
    Are la bazã conceptul de supravieţuire  propus de autori cu precizarea cã el  priveşte nivelul actual  economic şi social existent al mediului rural românesc. De la acest nivel, poate fi iniţiat procesul ulterior de dezvoltare ale cãrui limite superioare vor fi determinate de potenţialul uman, natural şi de capacitatea de regenerare a resurselor vitale procesului de vieţuire.
       Procesul de supravieţuire este selectiv: presupune nu numai câştigãtori, dar şi perdanţi, ambele categorii sunt deja prezente în spaţiul economic şi social românesc. Sunt localitãţi rurale în curs de depopulare, dupã cum sunt şi sate ori comune prospere, gopodari cu spirit întreprinzãtor, adaptaţi la greutãţile şi specificul economiei de piaţã şi care „luptã” serios pentru supravieţuire, dar şi altã categorie de gospodari, care  aşteaptã încã,  ajutorul statului, ca acesta sã le ridice standardul de viaţã.
   La înclinarea balanţei într-un sens sau în celãlalt, conteazã esenţial  determinarea gospodarului de a-şi depãşi condiţia economicã,  comandamentul   comunitãţii – primãria şi primarul, vocaţia localã şi vârsta medie a locuitorilor, conjunctura exteriorã satului.
 Supravieţuirea nu este înţeleasã ca o menţinere întocmai  a prezentului sau întoarcere la ce a reprezentat trecutul, ci reţinerea a tot ce are pozitiv acest prezent sau trecut, a elementelor de progres, toate acestea, ridicând nivelul subzistenţei la un  alt palier decât cel anterior,  gãsit în literaturã sub denumirea de, consolidarea  stãrii de subzistenţã. Nu poate fi vorba, în evoluţia satului, de copierea tuturor modelelor anterioare de vieţuire, chiar dacã unele din acestea ar însemna mult, în bine, pentru evoluţia gospodarului şi a gospodãriei sale, dar vremea vremuieşte, se schimbã moravurile, moda, comportamentele societãţii (în bine sau în rãu) şi care nu pot lãsa neatinse structurile satului, gândirea locuitorilor şi reacţiile lor la semnalele din exteriorul satului. Nu sunt aşteptate schimbãri esenţiale în firea ţãranului, în atitudinea lui faţã de pãmânt,  de familie, de comunitate: acestea l-ar desfiinţa. Ţãranul rãmâne ţãran, dar adaptat la secolul XXI, cu care el se  va integra, dar, drama sau destinul lui, spectrul subzistenţei nu va dispare şi aceasta, nu din cauza lui. „Când va dispãrea ultimul ţãran din lume... va dispãrea şi ultimul om din specia om. ªi atunci or sã aparã maimuţe cu haine (Petre Ţuţea).
   Schimbarea „modelului ţãran” în muncitor pe o mare suprafaţã de teren arabil, al cãrui proprietar poate sã rãmânã necunoscut lui, dispariţia micii gospodãrii  rurale, transformã ţãranii de astãzi în” cetãţeni ai lumii”, efect – dorit sau nu – al procesului de globalizare, pas important spre dispariţia naţiunii, conştiinţei de neam (deja noţiune perimatã), sau culturii naţionale.  Marile companii transnaţionale care croiesc economia modernã, nu au nevoie, în strategiile lor de dezvoltare orientate spre profit, de componentele de mai sus,  ale statului învechit, dinainte de sec.XXI. 
Filosofia stãrii de subzistenţã trebuie sã înregistreze şi faptul cã ţãranii ce trãiesc la acest nivel, impus de împrejurãri exterioare dorinţei lor, cer foarte puţin de la societate, de la administraţia centralã. Supravieţuirea micii gospodãrii permite statului (mai ales unui stat ce se gãseşte în crizã politicã sau economicã, conjuncturalã sau permanentã) sã-şi dirijeze eforturile cãtre alte obiective, considerate  prioritare de cãtre decidenţi.
     În sfîrşit, strategia bazatã pe conceptul de supravieţuire trebuie sã se ocupe şi de efectele perverse ale acesteia: gestiunea celor ce  nu reuşesc sã supravieţuiascã, atât ca dramã personalã, cât şi ca proces sau fenomen social (sate pustiite, depopulate) cu efecte la nivel naţional (scãderea numãrului populaţiei ţãrii, resurse naturale în afara circuitului economic)
3.1.2     Obiective strategice  propuse.
   Propuneri de obiective concentrate pe mica gospodãrie ţãrãneascã au fost prezente în literatura de specialitate din România ultimilor 10-15  ani. De amintit, neselectiv, nume ca Dumitru Teaci, Mihai Miasnicov, Mihai Berca, Ioan Alecu, Petre Sãbãdeanu, Vasile V Dumitrescu, Vasile Morãrescu, Stelian Cârstea, Vergil Voineagu etc, la care as adãuga eseistica unor scriitori ca Toma George Maiorescu şi Corneliu Leu, colaborator chiar în cele de faţã, expunerile de motive pentru propuneri legislative elaborate de Asociaţia Comunelor din România,  Publicaţiile ca Albina Româneascã, Pluralitas, Economistul, Portalul web Cartesiarte, întâlnirile periodice cu intelectualii de la sate, organizate de Mişcarea Pentru Progresul Satului Românesc, serialul de articole publicate în luna iunie 2009, în ziarul Economistul,  cu tema: Cine va hrãni România?, manifestãrile ştiinţifice dedicate viitorului satului românesc (ultima, cu tema ”Agricultura României, încotro?”, organizatã de CNCSIS  ) etc.
  Pe acest suport valoros propus de specialişti, de oameni care ştiu ce se întâmpa în satele noastre, s-a putut face un inventar de  peste patru sute  de propuneri ce priveau ansamblul agriculturii, din care,  86 se refereau la mica gospodãrie ruralã.
    Ca factor cvasicomun al acestor ultime propuneri, se putea selecta, ca obiectiv strategic, necesitatea ca mica gospodãrie ruralã sã nu disparã prin formarea de loturi agricole de mari dimensiuni dupã modelul din U.E.  Dar ea este şi rãmâne o cerinţã negociatã şi acceptatã de statul român, dar valabilã pentru zonele geografice unde asemenea suprafeţe mari pot fi comasate şi lucrate  cu tehnici moderne. Pot fi încurajate şi comasãri de loturi agricole şi în zona de deal şi munte, dar suprafeţele totale sunt mici, starea de subzistenţã nu va fi depãşitã sensibil, evidente vor fi unele efecte pozitive care ar trebui urmãrite ( apropierea lotului de casã, supraveghere mai uşoarã, recurgerea la minitractoare, marketing, miniinvestiţii pentru producţie, desfacere, într-ajutorare între locuitori ,  etc).
     Nuanţãrile opiniilor s-au referit la evoluţia posibilã a micii gospodãrii rurale:  conservarea subzistenţei,  consolidarea acesteia, dezvoltarea pentru a putea asimila componente ale civilizaţiei urbane. Alte propuneri au aparţinut, în special, autoritãţilor sau acelora care reprezintã interesele firmelor  strãine, şi care insistã asupra asocierii ţãranilor, promovãrii unor forme cooperatiste de producţie şi desfacere.
         
 Transformarea propunerilor în obiective presupune un proces selectiv condus  dupã un set de criterii ca, de pildã:
         Dupã criteriul socia ,comunitatea ruralã a micilor gopodari  are dreptul la dezvoltare, dar aceasta sã fie circumscrisã potenţialului resurselor naturale, capacitãţii de regenerare a ecosistemelor locale.
              Dacã pe termen scurt starea de subzistenţã este de acceptat, pe termen lung însã, ea trebuie sã lase loc dezvoltãrii consonante cu realitãţile sec.XXI. În cazul României, ce prezintã o economie destructuratã, ţare va prelua greu 4-5 milioane de ţãrani, vârstnici mulţi dintre ei, de dragul comasãrii loturilor agriculturii de subzistenţã şi atingerii raportului populaţie urbanã/populaţie ruralã, similar celui din U.E.(care are alt istoric al evoluţiei  agriculturii, alte modele de  existenţã a acesteia).
       Dupã criteriul social, vor fi favorizate obiectivele care minimizeazã suferinţele populaţiei  rurale, care creazã premisele depãşirii stãrii de subzistenţã şi îndreptarea proprietarilor micilor gospodãrii cãtre dezvoltare, printr-o mai bunã gestiune a patrimoniului agricol şi o organizare mult mai bunã, nu numai  a muncii, dar şi a desfacerii produselor. Trebuie sã aibã loc o ofensivã a activitãţilor economice nonagricole – generatore de venit – dar şi o şansã de supravieţuire a comunitãţilor locale.
          Dupã criteriul ecologic,  obiectivele strategice trebuie sã se încadreze capacitãţii – suport a ecosistemelor naturale în care evoluezã satul. Pânã la atingerea acestei limite pot fi gestionate procese economice de creştere, dezvoltare sau stagnare economicã. 
      
   Dupã criteriul economic, obiectivele strategiei vor fi selecţionate dupã mai multe principii, precum:
Ø Eficienţa capitalului natural, uman, financiar, al celui antropic realizat de  generaţiile anterioare care aparţin gospodarului  sau este bun comun al satului. Esenţa ultimei prevederi poate fi şi astfel formlatã.”A construi, nu a dãrâma”(Pãrintele Galeriu: definiţia binelui şi a rãului).
Ø Experienţa generaţiilor trecute, cunoaşterea tradiţionalã, formeazã un tezaur deosebit de important, un adevãrat soft al procesului de supravieţuire condus pe parcursul multor generaţii umane. Cunoaşterea tradiţionalã poate fi asimilatã şi cu un lest ce dã stabilitate unui vapor şi capacitate de a rezista furtunilor. Poate de aceea şi adaptarea la nou a mediului rural este mai lentã, dar nu absentã. Transmiterea acestui sumum de cunoştinţe, unele ancestrale, de-alungul multor generaţii umane a dus la supravieţuirea pânã astãzi a speciei umane şi la diferenţierea culturalã a populaţiilor indigene, faţã de cele alogene, venite cu alt sumum de cunoaştere.                              
    „Decolarea” cãtre dezvoltare a micilor gospodãrii începe cu apariţia şi comercializarea excedentului de produse agricole şi cu  creşterea veniturilor obţinute din activitãţi nonagricole. Nici una din cele douã surse nu se asigurã fãrã eforturi suplimentare faţã de situaţia actualã. Eforturile sunt  atât de ordin investiţional, cât şi de perfecţionare a pregãtirii profesionale, de solicitare a spiritului întreprinzãtor, inovator al gospodarului sau viitorului patron. Produsele agricole se vor întâlni, pe pieţele oraşelor, cu o concurenţã acerbã a lanţurilor de hipermarketuri, cu produsele ţãrilor membre ale U.E (cu economie agrarã mult avansatã faţã de cea din România) sau ale altor ţãri cu agriculturã profilatã pe export. Vor trebui selectate acele obiective strategice care încurajeazã gãsirea de nişe în exportul european de produse, probabil acestea sã fie produsele ecologice, preparatele  tradiţionale. Artizanatul va fi axat pe tipurile diferite de turism care, este de aşteptat, sã fie promovate şi în România, odatã cu refacerea sistemul staţiunilor balneo-climatice pentru atragerea turiştilor în vârstã din Europa, Rusia, etc.
          Dupã  criteriul moral,  cu  conexiuni  în zona spiritualitãţii, se opereazã cu ierarhia valorilor, cu  respectarea comportamentelor sociale corecte. În gândirea comunã este prezentã grija pentru generaţiile viitoare: copii, nepoţi, dar şi aranjamente pentru perioada când pãrinţii nu vor mai putea lucra. Populaţia ruralã a primit noi modele de comportament în ultimii 50 ani, cu osebire în ultimii 19 ani, care au alterat modelele tradiţionale. Peste  viciile noastre ca hoţia, alcoolismul, s-au adãugat, din import,  şi violenţa, lenea, neglijarea muncii fizice, situarea şcolii pe plan secund, ateismul. Au dispãrut noţiuni ca: onoarea, datoria moralã, mândria de a fi cel mai bun din comunitate, patriotismul. În locul lor şi-au fãcut locul noţiuni noi ca: politicianismul, demagogia, clientelismul politic, adevãrul viciat de o justiţie aleatorie ca decizii, corupţia.
    Obiectivele strategice trebuie sã reaşeze pe un fundament solid moral, valorile dovedite perene, comportamentele noi ce dau conţinut noţiunii de civilizaţie şi de epocã modernã. Satul trebuie sã-şi regãseascã sau sã-şi regândeascã seturi noi de norme morale – acestea fac parte din şansa lui de supravieţuire într-o lume al cãrei sens se lasã greu de descifrat.
     Dupã criteriul speranţei   sunt prioritare obiectivele pe termen lung care   stimuleazã locuitorii de astãzi ai satului sã-şi imagineze perspectiva, sã-şi asume responsabilitãţi în îndeplinirea ţelurilor proprii sau ale comunitãţii.
   Speranţa catalizeazã dorinţa de supravieţuire şi poate face diferenţa între obiectivele strategice, selectând pe acelea ce contribuie la amplificarea forţelor locale de a produce mai mult, mai bine, mai eficient.  În categoria forţelor locale se înscriu  şi  gândirea, talentul, cunoaşterea tradiţionalã, solidaritatea familialã şi a comunitãţii.
3.2      Obiective  strategice  selectate
   Din jocul criteriilor şi principiilor care caracterizeazã conceptul de supravieţuire a rezultat urmãtoarea  configuraţie finalã a obiectivelor selectate.
             Obiectivul principal: Consolidarea micii gospodãrii rurale cu etapele: subzistenţã – supravieţuire – dezvoltare, corespunzãtoare orizonturilor de timp  scurt, mediu şi lung
 Obiective derivate:
Ø Dezvoltarea ruralã în sens larg: economic, social, ecologic, cultural etc. ca drept constituţional;
Ø Pãstrarea integritãţii ecosistemelor naturale;
Ø Eficienţã la punerea în valoare a capitalului natural, uman, financiar, antropic construit de generaţia actualã sau anterioarã;
Ø Valorificarea şi transmiterea cunoaşterii tradiţionale şi cãtre generaţiile umane viitoare;
Ø Predominarea gândirii prospective în toate deciziile ce privesc viitorul gospodãriei şi al localitãţii.
            Presupunând, într-o ipotezã optimistã, cã aceste obiective se vor realiza în  urmãtorii 15 – 25 ani, efectele lor ar trebui  sã se regãseascã, cu certitudine, în
Ø Cel puţin menţinerea micilor gospodãrii rurale în stare viabilã în cadrul unui proces de supravieţuire;
Ø Procesul de dezvoltare economicã este impus şi  de  nevoia compensãrii scãderii numãrului populaţiei rurale (prin migraţie, îmbãtrânire, reducerea sporului demografic etc.) cu persoane provenite din surse diverse pentru a nu se diminua forţa de muncã necesarã valorificãrii resurselor naturale. Infuzia de personal poate proveni din  mediul urban românesc, şomeri, tineri ce vor sã lucreze pãmântul sprijiniţi de stat, persoane fãrã pãmânt, şomeri, ţigani care acceptã sã fie împroprietãriţi şi stabilizaţi în mediul rural, imigranţi atent selecţionaţi dupã o politicã naţionalã riguros respectatã.
Ø Creşterea veniturilor din agricultura de subzistenţã şi din activitãţi nonagricole, astfel ca pe durata orizontului strategiei, veniturile sã se dubleze.
Ø Spor de produse agricole pe piaţa internã şi externã, valorificându-se avantajele comparative şi competitive ale zonei sau ale gospodãriei. Excedentul de produse, corect valorificat pe piaţa internã ar putea reduce importul de alimente cu 10 - 20%.
Ø Formele asociative de tot felul - primele în domeniul desfacerii produselor - vor facilita procesul de adaptare a agriculturii locale la cerinţele pieţii, la diversificarea producţiei agricole şi a meşteşugurilor,
Familiile, comunitãţile care ies din limitele subzistenţei vor pãrãsi localitatea, vor trãi în mizerie şi se vor stinge treptat. Nu sunt gândite, în actele oficiale, soluţii pentru aceste cazuri., cu toate cã cca 3000 de localitãţi sunt în curs de depopulare. Nici plecarea masivã a saşilor cu 30–40 ani în urmã nu a generat o politicã coerentã, în interes naţional, de punere în valoare a aşezãrilor şi proprietãţilor pãrãsite.
  La dublarea veniturilor gospodãriilor de mici dimensiuni în urmãtorii 15 – 25 an s-au avut in vedere urmãtoarele argumente:
Ø Numãrul animalelor şi pãsãrilor domestice era dublu cu 20 ani în urmã;
Ø Productivitatea actualã a terenului agricol este redusã, ea poate fi ameliorat şi
            pe seama creşterii numãrului de animale domestice;
Ø Resursele naturale (pãşuni, fâneţe, teren arabil etc) nu s-au redus ca supafaţã ci  a  scãzut numai gradul lor de valorificare, potenţialul a rãms neafectat, faţã de  perioada când produceau dublu;
Ø  Se reduce volumul cheltuielilor pentru construcţia de case noi, deoarece, cele mai multe dintre acestea, s-au construit deja, cu banii persoanelor ce au lucrat sau lucreazã în strãinãtate. Este şi un semnal cã emigranţii se vor întoarce în satele lor şi se vor antrena într-o activitate economicã productivã;
Ø Infuzia de persoane nou venite în agricultura de subzistenţã va stimula apariţia de idei noi de dezvoltare a producţiei  agricole sau a activitãţilor nonagricole.
   3.3     Scenarii  posibile de evoluţie a spaţiului economic rural
    Pentru simplificarea demersului schiţãrii strategiei se presupun trei scenarii posibile şi anume:
   a.  scenariul optimist;
            b.  scenariul pesimist;
   c.  scenariul „merge şi aşa”, adaptat la realitãţile gândirii româneşti.
    Alegerea scenariului optimist nu este o aventurã: este o trãsãturã a conceptului de supravieţuire, a principiului speranţei şi presupune schimbãri fundamentale în gestiunea agriculturii, a sistemelor şi subsistemelor de decizie care au  fãcut ca în ultimii 19 ani, sectorul sã cunoascã o”cãdere” ce a dus-o cu 30-50 ani în urmã, decalaj greu şi foarte greu de surmontat în timpul unei generaţii umane.
 La alegerea scenariului optimist se crede cã factorii favorizanţi vor fi
precumpãnitori asupra acelora ce împiedicã evoluţia agriculturii şi  anume:
Ø dorinţa şi capacitatea de supravieţuire a populaţiei locale,
Ø istoricul depãşirii unor situaţii de crizã anterioare,
Ø flexibilitatea producţiei agricole în condiţii diferite de climã, diversitatea culturilor şi a condiţiilor geopedologice, piaţã internã  cu capacitate marede  absorbţie,
Ø existenţa cunoştinţele necesare agricultorilor de a lucra pãmântul,
Ø apariţia posibilã a unor oameni de excepţie, lideri, în comunitãţile rurale (primari, de pildã) sau în nivelurile superioare de decizie.
   Restricţiile cunoscute astãzi, nu puţine, ameninţã optimismul scenariului,iar dintre ele, se amintesc:
Ø lipsa interfeţei satului cu piaţa,
Ø îmbãtrânirea populaţiei,
Ø migraţia tinerilor,
Ø sãrãcirea indusã de deciziile guvernamentale: preţuri nejustificat de mari
      pentru energie electricã, motorinã, produse industriale, apã de irigaţii, taxe şi impozite,
Ø  preţ controlat al grâului, lipsa subvenţiilor sau cuantum redus al acestora faţa de cele din U.E.
Ø schimbarea climei, inundaţii, secetã,
Ø lipsa creditului agricol,
Ø nereglementarea preţului pãmîntului agricol,
Ø prãbuşirea calitãţii învãţãmântului şi a sistemului sanitar,
Ø dreptatea greu de accesat ( vezi procesele de punere în posesie a terenului),
Ø cheltuieli „parazite” ale populaţiei care ar putea fi folosite altfel. De exemplu,  românii alocã 5,9% din venitul lor pentru alcool şi tutun,
Ø neintervenţia statului (investiţii în infrastructurã, sãnãtate, învãţãmânt etc).
Eforturile necesare susţinerii scenariului optimist sunt de ordin organizatoric (predominante la nivelul comunitãţii), voliţional (voinţa de a supravieţui, de a progresa, de a produce şi câştiga mai mult, în condiţii de concurenţã),  financiar ( investiţii, credite curente), de învãţãturã ( cunoştinţe  de marketing, însuşirea de meşteşuguri diverse), demografice (menţinerea unui nucleu activ al forţei de muncã), etc.
  Efectele scontate. Pe suportul scenariului optimist se pot desfãşura toate  etapele necesare realizãrii obiectivelor strategiei. Optimismul ar putea deveni liantul gândirii celor ce proiectezã viitorul agriculturii.Astfel, pe termen lung va fi depãşitã starea de subzistenţã, generalizatã etapa de supravieţuire a micii gospodãrii rurale şi pregãtitã „decolarea” cãtre  faza de dezvoltare economicã.
3.4 Politicile şi programele propuse pentru realizarea obiectivelor Strategice
    Politicile cuprind programe asemãnãtoare tematic şi ajutã la operaţionalizarea mai bunã a strategiei. Desemnarea politicilor se poate face dupã metodologia uzualã: politicã economicã, socialã, ecologicã, culturalã, a investiţiilor, formelor asociative etc. Pot fi, de asemenea, luate în seamã şi criteriile conceptului de supravieţuire, transformate în politici. În aceastã ultimã  accepţiune, pentru început, se va insista numai asupra a douã tipuri de politici: cea ecologicã (esenţialã pentru procesul de dezvoltare a agriculturii) şi cea demograficã care ţine de existenţa satului, în viitor.
                   
POLITICA  ECOLOGICÃ
       E concentratã pe conservarea şi reconstrucţia ecologicã a ecosistemelor afectate sau degradate de activitãţi economice, de intervenţia omului.  Sunt propuse şapte programe şi schiţate un minim de mãsuri corespunzãtoare acestora:  
1. Stoparea  defrişãrii pãdurilor.  La începutul sec. XX, România avea o suprafaţã  împãduritã de 35 - 36%, astãzi a coborât sub 27%, şi jaful pãdurilor   continuã, procesul defrişãrilor s-a transformat în fenomen, ieşind de sub controlul autoritãţilor (cu voia acestora).
             Mãsuri propuse:
Ø stoparea exploatãrii pãdurilor pânã la reforestarea suprafeţelor  excesiv exploatate. Aceasta presupune: respectarea legilor ţãrii (Codului Silvic), legalizarea funcţionãriii celor 12 mii gatere ce funcţioneazã, majoritar, în afara legii, intoleranţã faţã de furtul lemnului din pãduri, interzicerea exportului de lemn neprelucrat şi a schimbãrii destinaţiei pãdurilor (case de vacanţã, cartiere de locuinţe etc.), inclusiv a pãdurilor comunale;
Ø extinderea suprafeţei parcurilor naturale  şi a numãrului acestora;
Ø lemnul de foc sã fie, treptat, înlocuit cu rumeguş brichetat, energie solarã  deşeuri provenite din agriculturã etc. Subvenţionarea  parţialã a centralelor   solare şi eoliene;
Ø culturi rapid crescãtoare, plantate pe terenuri reconstruite ecologic, în beneficul fabricilor de hârtie, lemnului de foc, materiei prime pentru chimizare, etc;
Ø gestiunea terenurilor supuse inundaţiilor, alunecãrilor de teren pentru a se evita
      dezastre asupra localitãţilor  rurale
     2. Reconsiderarea oportunitãţii incintelor îndiguite din Lunca şi  Delta    Dunãrii. În timp ce, între 2 şi 3 mil ha teren arabil stau nelucrate, se justificã   menţinerea incintelor îndiguite, în mod paradoxal,  ca teren pentru utilizãri agricole.            
                   Mãsuri propuse:
Ø renaturarea incintelor lipsite de importanţã economicã;
Ø refacerea perdelelor de vegetaţie specificã perimetrului lacurilor;
Ø activitãţi economice conexe noilor lacuri apãrute, suport pentru localitãţile  rurale  din zonã;
Ø politicã unitarã privitoare la punerea în valoare economicã a tuturor lacurilor din România (inclusiv a celor din amenajãrile hidroenergetice), al cãror aport piscicol actual este nesemnificativ.
2.Protejarea aşezãrilor rurale împotriva investiţiilor industriale ce modifica  ireversibil mediul înconjurãtor  sau duc la desfiinţarea aşezãrilor rurale.
                          Mãsuri propuse:     
Ø reconstrucţia ecologiã a batalurilor, iazurilor, haldelor de deşeuri solide sau lichide, amplasate pe terenurile agricole şi care prezintã pericol pentru sãnãtatea oamenilor,  pentru integritatea mediului;
Ø interzicerea folosirii cianurilor la exloatarea aurului în România:  cianurile reziduale sunt bionedegradabile în timp.
3. Adaptarea de specii de plante, pãsãri, animale domestice la noile condiţii de  climã, în România.
                   Mãsuri propuse :   
Ø urmãrirea şi încurajarea iniţiativelor existente;
Ø învãţarea din experienţa altor ţãri din zonã;
Ø idei şi iniţiative proprii :aportul sectorului cercetare;
Ø extinderea arealului unor specii de plante cultivate sau care se pot cultiva în România (smochinul, castanul dulce, alunul domestic, salcia dulce, kiwi, mãslinul,  jatropha etc.)
                  Mãsuri propuse:
Ø atestarea calitãţii produselor tradiţionale;
Ø promovarea pe piaţã a produselor tradiţionale ( printr-un
      marketing ofensiv pânã la agresiv).
 5.     Produse agricole de calitate tradiţionalã sau ecologicã   
                   Mãsuri propuse: 
Ø  subvenţionarea produselor ecologice şi tradiţionale;
Ø acces pe pieţele interne a produselor ecologice şi  aprovizionarea instituţiilor publice ca: armatã, închisori, şcoli şi universitãţi, parlament, tabere şcolare, spitale etc.;
Ø asociaţii de producãtori pentru a-şi vinde producţia în condiţiile pieţei moderne (concurenţã, preţuri, etc.);
Ø oganizarea de târguri, expoziţii, magazine speciale;
Ø participare la manifestãri internaţionale în scopul promovãrii acestor
       produse care pot reprezenta o şansã pentru agricultura româneascã;
Ø obligarea firmelor de catering ce acţioneazã pe teritoriul României de a
.               include în oferta proprie şi produse româneşti (ecologice, tradiţionale, ale
               agriculturii convenţionale) în proporţie de cel puţin 50%.
   6.    Îmbunãtãţirea calitãţii apei  esenţialã pentru sãnãtatea oamenilor, calitatea recoltelor.
                      Mãsuri propuse .
Ø înlocuirea latrinelor (primitive) din mediul rural cu closete ecologice (de tip  uscat);
Ø reţele de apã potabilã  în mediul rural;
Ø gestiunea corectã ecologic a deşeurilor organice din gospodãrii, inclusiv a dejecţiilor animalelor domestice;                               
Ø soluţii pentru localitãţile ale cãror ape freatice sunt contaminate organic sau cu nitriţi;
Ø alimentarea gravitaţionalã a sistemelor de irigaţii;sisteme de microirigaţii pentru zona de deal;
Ø perdele silvice de protecţie ca alternativã la sistemele de irigaţii (experienţã reuşitã  în Bulgaria);
Ø staţii de tratare a apelor uzate (fecaloid–menajere), conform normelor din U.E., prioritar Municipiul Bucureşti ale cãrui ape curgãtoare produc mari probleme satelor riverane din  aval, ce au nevoie de apã pentru vite, irigaţii, etc.;
Ø depoluarea lacurilor de agrement, de practicare a pisciculturii profesionale sau sportive;
Ø respectarea legilor existente de depozitarea a gunoaielor, de tratare a apelor uzate provenite din activitãţi economice, de la locuinţele vicinale apelor curgãtoare sau lacurilor şi care sunt lipsite de sisteme de canalizare centralizate (cazul cartierelor din nordul Bucureştilor, a celor situate  de-alungul  râului Colentina etc);
Ø valorificarea şlamului, rezultat la epurarea biologicã a apelor uzate din marile oraşe, ca fertilizant al solului.
7.  Gestiunea deşeurilor solide menajere şi industriale la standardele U.E. Program dificil de realizat, deoarece experienţa de pânã acum este negativã, în ciuda a  peste  60  reglementãri existente, a unor obligaţii ferme asumate la aderarea la U.E. şi  cu riscul plãţii unor mari penalizãri impuse de U.E. pentru neconformarea depozitãrii de&#

- continuare I -

 Gheorghe MANEA

TREBUIE  SALVATà MICA  PROPRIETATE  AGRICOLà ?

 

Sperând cã, în viitor, legile României şi obligaţiile internaţionale asumate vor fi respectate, se propun urmãtoarele
                  Mãsuri:
Ø reconstrucţia ecologicã a terenurilor pe care sunt  depozitate, neorganizat, deşeuri solide;
Ø depoluarea terenurilor agricole de deşeuri solide (PET-uri,  pungi de plastic, deşeuri gricole etc);
Ø organizarea depozitelor de deşeuri solide în mediul rural şi gestiunea acestor depozite;
Ø reciclarea ambalajelor, ca organizare, la nivel naţional şi local: solicitare de asistenţã strãinã dacã autoritãţile române continuã sã fie depãşite în acest caz, devenit brand naţional; 
Ø clarificarea responsabilitãţii  poluãrii istorice şi depoluarea mediului de deşeuri solide: pot fi avute în vedere şi siturile fostelor construcţii, aparţinând  CAP, Complexele de creştere a animaleor şi pãsãrilor, sediile SMT etc.;
Ø modernizarea picnicurilor tip românesc pe terenurile publice şi protejarea mediului (infrastructurã, personal de supraveghere, puncte de comerţ, servicii  diverse, locuri noi  de muncã, taxã de folosinţã, responsabilitãţi etc).

POLITICA  DEMOGRAFICÃ
Populaţia României urmeazã sã scadã, de la 21,42 mil. locuitori, în prezent, la 16,92 mil locuitori în urmãtorii 50 ani şi numai la 11,5 mil locuitori la  orizontul anuli 2075. Numãrul locuitorilor cu vârsta aptã de muncã se va reduce de la 14,96 mil, la 9,05 mil, iar numãrul celor cu vârsta de cel puţin 65 ani va creşte de la 3,l9 mil, în prezent, la 5,01 mil în anul 2060. In sectorul agricol, populaţia ocupatã a scãzut de la 36,2% în total, în anul 2002,la 28,2% numai în 5 ani, în 2007/18/. Este afectatã, mai ales, populaţia din zonele de munte şi deal, zonele cele mai populate din mediul rural.
 Programele preconizate:
 1.Asigurarea  forţei de muncã în agriculturã înspecial în gospodãriile de subzistenţã
               
   Mãsuri  propuse:
Ø stabilizarea forţei de muncã actuale prin acordare de subvenţii, facilitãţi la comercializarea produselor pe piaţa internã şi la export;
Ø „împroprietãrirea” persoanelor adulte fãrã serviciu,şomeri şi care vor sã se stabileascã în mediul rural;
Ø îmbunãtãţirea curriculei şcolare din mediul rural cu cunoştinţele necesare practicãrii agriculturii din zonã; dotarea şcolilor cu loturi de teren agricol pentru practica elevilor, cu ateliere de sculpturã în lemn, ţesãturi tradiţionale, cu laboratoare de informaticã etc;
Ø ofertã de teren disponibil pentru amplasarea şi construirea de instituţii de asistenţã socialã pentru copii, şi repartizarea acestora, voluntar, pe gopodãrii în zilele de sãrbãtoare. O parte din aceştia ar putea rãmâne în localitate la împlinirea vârstei majoratului;
Ø organizarea de tabere pentru copii şi tineri: extinderea iniţiativei Mişcãrii pentru progresul satului românesc „Bunici de vacanţã”, ca sursã suplimentarã de venit pentru locuitorii satelor;
Ø promovarea turismului interactiv, pentru ajutor în muncile gospodãreşti contra cazare şi hranã, prilej de familiarizare a tinerilor cu mediul rural;
Ø încurajarea agroturismului care oferã locuri de muncã persoanelor tinere;
Ø desemnarea amplasamentului „parcurilor agro-industriale” la nivelul comunei şi motivarea posibilã a unor muncitori de la obiectivele ce se vor construi, de a se stabili în zonã;
Ø în colaborare cu cabinetele medicale din  zonã se poate încerca gãzduirea persoanelor convalescente venite de la oraş pentru consolidarea sãnãtãţii;
Ø iniţiative locale pentru atribuirea de terenuri pentru construirea casei, grãdinei, a unui lot pentru practicarea agriculturii în favoarea intelectualilor, specialiştilor ce vor sã se stabileascã în mediul rural;
Ø încurajarea adopţiilor de copii;
Ø iniţiative locale şi cu sprijinul Camerelor de Comerţ, Asociaţiilor patronale, Direcţiilor agricole, Inspectoratelor şcolare etc de promovare a activitãţilor economice nonagricole în zonã: acces la resursele naturale şi minerale existente, spaţiu pentru desfãşurarea activitãţilor, acces la programele de finanţare nerambursabile, participare la târguri şi expoziţii etc.;
Ø încurajarea antrenãrii într-o activitate productivã a persoanelor asistate de la bugetul comunei: programe individuale şi colective;
Ø legalizarea uceniciei în practicarea meşteşugurilor, cu precãdere a celor tradiţionale.              
2.   Reîntoarcerea  emigranţilor şi antrenarea într-o activitate productivã în sat
                             Mãsuri propuse:
Ø imaginarea şi realizarea unui sistem de comunicare cu  concetãţenii plecaţi la lucru în strãinãtatepentru a se cunoaşte intenţiile acestora la  înapoierea în ţarã, sprijinirea acestor intenţii şi prezentareaoportunitãţilor care li se creeazã sau existã;
Ø sprijinirea familiilor plecate în strãinãtate care şi-au lãsat copiii în sat; gãsirea de forme de sprijin în interiorul satului;
Ø acces la creditul agricol ;
Ø forme locale de întrajutorare financiarã (bancã sãteascã, de exemplu, dacã statul evitã sã rezolve – de 19 ani – organizarea creditului agricol);
Ø posibilitatea ca saşii ce au pãrãsit România cu cca 30 ani în urmã sã-şi recupereze casele şi parte din pãmânt, dacã ei sau urmaşii lor se stabilesc pe locurile natale sau îşi transformã imobilele în case de vacanţã în beneficiul propriu. Prioritate datã caselor rãmase nelocuite pânã în prezent sau  terenurilor  arabile ce nu sunt lucrate.
     3.     Imigranţi pentru agricultura de subzistenţã
.                         Mãsuri  propuse:
Ø întocmirea unui studiu, pe un orizont foarte lung de timp, pentru evidenţierea tuturor impacturilor de ordin economic, social, cultural, religios şi, mai ales, demografic care sã ofere variante de decizie. Se vor analiza şi aspectele ce privesc: vocaţia noilor veniţi, pregãtirea  profesionalã şi şcolarã minimã, vârsta medie, gradul de fertilitate femininã, nevoile de şcolarizare a copiilor, necesarul şi articularitãţile locuinţelor, boli predominante, din care, sociale,  învãţarea limbii române, etc.
     4.      Romii, musafiri sau viitori gospodari şi meşteşugari ai satului   Integrarea romilor aşteaptã sã-şi gãseascã locul  într-un program sau politicã naţionalã, încã de la finele sec.XIX-lea, odatã cu eliberarea lor de cãtre  Domnitorul Alex.Ioan Cuza. Neaplecarea autoritãţilor asupra problemelor mari ce le prezintã etnia pentru ea însãşi, pentru România şi, mai recent, pentru Europa nu a fost  în avantajul nici uneia dintre pãrţi. Etnia a dat ţãrii eminenţi oameni de culturã, ştiinţã, specialişti în diverse domenii, sportivi renumiţi. Numai în ultimii 50 ani, din rândul romilor s-au „ridicat” oameni politici de înalt rang, (dar şi regi, împãraţi, prinţi), au apãrut oameni de afaceri (miliardar, dar care nu au sprijinit depãşirea condiţiei actuale, nemeritate, noneuropene a multor cetãţeni români de etnie romã.
Numai cu incidenţã cu mica gospodãrie ruralã, se propun câteva mãsuri de integrare a romilor în satele româneşti, ei completând populaţia ce trãieşte din mica gospodãrie ruralã.

Mãsuri propuse:
• gândire comunã a autoritãţilor publice locale, locuitorilor,  reprezentanţilor romilor asupra viitorului acestora în cadrul localitãţii;
• excluderea  situaţiilor de cerşetorie, viaţã nomadã, hoţie, ocolirea şcolii etc.;
• pentru cei ce vor sã devinã locuitori ai satului cu drepturi şi obligaţii clare, pot fi propuse seturi de mãsuri care sã le înlesneascã integrarea.De exemplu: delimitarea perimetrului pentru construirea de case, repartizarea de loturi  mici de teren arabil pentru a fi lucrate, locuinţe provizorii prin amenajarea sediilor fostelor CAP, rãmase nedemolate şi nevalorificate, case nelocuite din diverse motive, prestarea de muncã de cãtre persoanele asistate social şi  care sunt apte de muncã, şcolarizarea copiilor şi a analfabeţilor (mãsurã valabilã şi pentru populaţia indigenã), ucenicie pe lîngã meşteşugarii satului pentru copii, includerea de romi în echipele de constructori locali, cosaşi,  crescãtori de oi şi vite, tinichigii, renaşterea atelierelor de fierãrie sub forma de ateliere mecanice şi de fierãrie, producerea de cãrãmizi din materiale locale pentru uzul propriu şi pentru vânzare, formarea de „precupeţi” ai satului pentru colectarea produselor agricole şi  comercializarea lor în punctele comerciale situate de-alungul şoselelor sau în pieţele publice.  ...Şi alte 100 posibilitãţi care urmeazã a fi imaginate şi concretizate la nivelul comunei.
• în Consiliul comunal, un reprezentant al etniei rome poate fi invitat sã ia parte la şedinţe, fãrã drept de vot;
• Cabinetul medical al comunei sã-ţi extindã atribuţiile şi asupra populaţiei rome, preventiv şi curativ, pentru a o aduce – dacã este cazul – la nivelul mediu de higienã şi sãnãtate al comunei; 
• poate fi organizatã, în funcţie de potenţialul comunei, oferirea unei mese  calde copiilor romi care urmeazã cursurile şcolii;
• îndemnarea reprezentanţilor bisericilor şi cultelor religioase din comunã sã activeze şi în zona romilor;
• un consilier din partea Consiliului Popular ar putea primi responsablitatea  urmãririi acţiunilor de integrare a romilor;
• participarea la programele culturale, artistice, sportive ale comunitãţii;
• încurajarea practicãrii, punerii în valoare a artizanatului propriu, a meşteşugurilor proprii care pot fi transformate în sursã de venit;
• stimularea ţiganilor bogaţi sã investeascã în localitate în favoarea etniei, a localitãţii şi a profitului propriu.  Parcurile agroindustriale pot fi  oportunitãţi pentru acordarea de facilitãţi pentru  afaceri,iar  Primãrile pot oferi teren agricol  pe care sã-l lucreze, pensiune pentru nefamilişti etc;

 

ALTE  POLITICI  (ZONA DE MUNTE,DEAL ŞI CÂMPIE)
        Acestea au fost pe larg prezentate în Portalul cartesiarte.ro gestionat de Mişcarea pentru progresul satului românesc, în  Newsletter 35,2009 şi în ziarul ECONOMISTUL din luna iunie 2009.
3.5 Operaţionalizarea  strategiei           
Strategia a presupus patru etape organizatorice esenţiale: elaborarea strategiei, desemnarea comandamentului acesteia, motivarea oamenilor care o pun în practicã şi sunt benficiarii ei şi pregãtirea instrumentelor de acţiune, mijoacele de atac a obiectvelor strategice pentru a le face concrete.
În comunitãţile rurale sãrace, de care ne ocupãm în lucrarea prezentã, elaborarea strategiei se face de cãtre comandamentul acesteia - Primãria. Pentru comunitãţile  cu dare de mânã, strategia se elaboreazã de o firmã de consultanţã cu experienţã în domeniu dar, pentru o comunitate ce trãieşte la nivelul subzistenţei este sarcina Primãriei sã conducã procesul dificil, complicat şi scump al decolãrii din sãrãcie cãtre dezvoltare.  Primãria mobilizeazã toate competenţele capabile sã intervinã în economia ruralã, sã motiveze locuitorii şi sã acţioneze în vederea atingerii obiectivelor concordante cu dorinţa de dezvoltare economicã, socialã, culturalã localã. Dacã nu are aceastã capacitate de organizare, localitatea rãmâne la stadiul de subzistenţã, de supravieţuire la nivel minim. Este posibil sã se coboare şi sub acest nivel, moment în care soarta satului duce cãtre depopulare.
Dupã elaborarea formalã a strategiei, la care au participat toţi cei ce pot sã-şi exprime opinii, sã judece propunerile ce privesc viitorul localitãţii, proiectul strategiei este supus dezbaterii publice, îmbunãtãţirii, modificãrii lui şi aprobat de cãtre Consiliul comunal. Acum, strategia devine document de bazã al administraţiei publice locale care este obligatã sã-i respecte prevederile pe toatã durata prevãzutã pentru realizarea obiectivelor strategice, ceeea ce ar putea însemna mai multe mandate electorale ale aleşilor.
Ca document de lucru, programele şi mãsurile se transformã în acţiuni, se stabilesc responsabilitãţi (nominale), şi termene de realizare. Eforturile necesare realizãrii acţiunilor şi efectele scontate completeazã planurilede lucru pe care Primarul le monitorizeazã personal sau deleagã aceastã sarcinã  Viceprimarului sau altei persoane consideratã potrivitã sã conducã procesul de realizare a obiectivelor strategice. Trimestrial, lunar, Consiliul analizeazã stadiul realizãrii  obiectivelor şi face corecturile necesare strategiei pentru a se realiza obiectivele acesteia.
Motivarea locuitorilor la realizarea obiectivelor strategice, la depãşirea condiţiei  lor economice, sociale, culturale se poate dovedi  la fel de dificilã ca şi realizarea strategiei în sine. Este foarte important ca gospodarii sã fie consultaţi pe  toatã durata elaborãrii strategiei, gândirea lor sã fie luatã în seamã ,astfel încât, sã se poatã  considera coautori la unele propuneri, obiective, programe.
Legãtura continuã între locuitori şi comandament, menţine starea de motivare şi poate ajuta la perfecţionarea mãsurilor incluse în programele strategice. Atenţie, ca strategia sã fie neutrã politic pentru a evita reacţii nedorite ale unor adepţi sau opozanţi ai liderilor politici cu care se poate confunda strategia. Ea nu aparţine unui primar, partid sau grupare a  localnicilor, ea este  strategia tuturor locuitorilor.
Exemplul personal al membilor din Comandament rãmîne un motivant puternic, un exemplu de urmat de cãtre locuitori.
Instrumentele ce ajutã la realizarea strategiei  sunt, în cea mai mare mãsurã de uz intern , ale localitãţii . Nu se aşteaptã ajutor din afarã, mai ales, pentru o localitate cu nivel de subzistenţã, fãrã aport la formarea PIB-ului. Se poate apela însã, la un set de modalitãţi de intervenţie ca, de exemplu:                            
Ø atragerea investitorilor din afara localitãţii, stimulându-i cu existenţa parcului agro-industrial, forţa de muncã disponbilã (dacã este), vrednicia locuitorilor, facilitãţi de ordin financiar, administrativ, aspectul localitãţii etc.;
Ø încurajarea  voluntariatului în realizarea unor sarcini;
Ø folosirea muncii  persoanelor asistate social apte de mncã;
Ø antrenarea persoanelor transferate de la oraş în activitãţi care sã le intereseze personal;
Ø curriculã şcolarã pentru a pregãti gospodarii de mâine cu abilitãţi conforme  cerinţelor strategiei;
Ø colaborarea cu Primãriile comunelor alãturate pentru a pregãti acţiuni comune de tipul: pieţe de produse agroalimentare, târguri periodice, concursuri, spectacole, festivaluri, schimb de puieţi pentru plantarea de pomi pe spaţiile publice, investiţii comune, ca: haldã pentru gunoaiele menajere, cimitir de animale, platformã comunã pentru parcul agroindustrial, gospodãrii model şi vizite reciproce, etc.;
Ø întâlniri periodice cu fiii satului, prilej de propuneri de evoluţie a localitãţii, contacte de afaceri, sprijinirea copiilor supradotaţi, sponsorizãri diverse etc.;
Ø modalitãţi de reducere a cuantumului cheltuielilor parazite (pe alcool, tutun, procese în justiţie, amenzi, şpagã etc);
Ø contacte cu persoanele ce au emigrat şi se vor întoarce acasã: pregãtirea întoarcerii pentru a se putea încadra într-o  activitate economicã beneficã şi pentru localitate;
Ø încurajarea acţiunilor de sprijin reciproc între locuitori;
Ø cãutarea de soluţii  pentru asistarea persoanelor în vârstã, suferinde care n-au copii, nepoţi în apropiere;
Ø cererea ajutorului şi antrenarea cadrelor didactice la elaborarea şi realizarea  strategiei localitãţii.

4.Şansele şi speranţa  în supravieţuirea micii gospodãrii ţãrãneşti
  Sunt multe condiţionãri ale succesului strategiei propuse pentru supravieţuirea micii gospodãrii ţãrãneşti, unele aflate în zona incertitudinii ca, de pildã, evoluţia spaţiului economic, social şi, mai ales, politic al României pe  termen mediu şi lung. Scenariul ales pentru conturarea strategiei a considerat cã pe termen mediu-lung pot fi înregistrate progrese în calitatea clasei decidenţilor( promovaţi dupã criterii de excelenţã profesionalã, moralitate,cunoscãtori şi slujitori ai interesului public şi naţional). Calitatea actului de decizie prestat în ultimii 18-19 ani la nivelul economiei naţionale şi al agriculturii se înscrie greu pe trendul evoluţiei sectorului, impus de realizarea obiectivelor strategice preconizate de autorii prezentei lucrãri.
   Condiţionarea esenţialã a procesului de supravieţuire şi consolidare a micii proprietãţi agricole vine din interiorul acesteia, din vocaţia ţãranului pentru supravieţuire, exerciţiu probat pe multe generaţii umane  şi reuşit de cele mai multe ori. Este important ca vocaţia, trãsãturile pshio-sociale proprii micului gospodar, ţãranului român, în general, sã nu fie alterate, sã nu disparã odatã cu generaţia  actualã şi sã devinã, cu adevãrat, instrumentul ofensiv de îndeplinire a obiectivelor strategice.
Primarul, la rândul sãu, numit în lucrare, COMADANTUL strategiei, trebuie sã se ridice la acest nivel, sã nu fie un hibrid, altoit politic conjunctural pe trunchiul satului.
                      Ar mai putea fi amintit şi sprijinul pe care micii gospodari îl pot primi din exteriorul localitãţii, de la toţi cei cãrora nu le este indiferentã evoluţia satului: fii satului, organizaţiile neguvernamentale, asociaţiile profesionale, mediul academic. Coagularea eforturilor acestor prieteni sinceri cu interesele satului rãmâne secretul Comandantului strategiei şi determinãrii locuitorilor de a accede la un alt nivel de vieţuire, care sã-şi gãseascã locul în spaţiul economic confuz al începutului de secol XXI.


PROPUNERI CONCRETE PENTRU
POLITICILE DE DEZVOLTARE

 

       POLITICA  ZONEI  DE  MUNTE

Prioritare sunt programele ce asigurã valorificarea resurselor naturale specifice zonei: pãşuni, pãdure, ape, omul cu tezaurul sãu de cunoaştere tradiţionalã, vocaţia supravieţuirii în condiţii critice etc. Dintre acestea se prezintã:
1.   Revenirea la oierit  Reconsiderarea oieritului sub aspect economic, al motivaţiei personale şi profesionale, îmbunãtãţirea condiţiilor de muncã şi trai. Important este sã nu se piardã tradiţia, experienţa generaţiilor anterioare, speciile de oi şi animale de povarã,  drumurile cunoscute ale transhumanţei.
Mãsuri propuse:
-   gãsirea soluţiilor pentru adãpostirea şi hrãnirea oilor în timpul iernii, inclusiv realizarea infrastucturii necesare acestui scop: preluarea de soluţii şi din practica ţãrilor europene unde se practicã oieritul;
-   facilitãţi de ordin administrativ şi financiar pentru crescãtorii de oi la pãşunatul pe proprietatea satului, pe izlazurile comunale în timpul iernii şi la transportul oilor cu mijloace auto sau pe calea feratã;
-   temã de cercetare susţinutã din fonduri bugetare pentru ameliorarea calitãţii lânii pentru a putea fi exportatã sau prelucratã în ţarã;
- atragerea de investitori pentru ultima cerinţã – de valorificare a lânii oilor la calitatea de astãzi – urmare a cercetãrilor româneşti sau prin colaborare cu firme strãine ( de plidã, material termo şi fonoabsorbant folosit în construcţii);
- promovarea consumului cãrnii de oaie în instituţiile statului, în comerţul intern şi extern. Oaia la proţap poate deveni un eveniment zilnic pentru staţiunile turistice  şi agroturistice din toatã ţarã ;
-  încadrarea produselor obţinute din oierit în categoria produselor ecologice, certificarea lor şi comercializarea, ca atare, la export, inclusiv pe pieţele ţãrilor arabe, via comercianţii arabi prezenţi în România;
- conceperea de proiecte-tip pentru stâni şi realizarea lor în ţarã, care sã adauge la vechea concepţie funcţionalã de stânã, elemente moderne: condiţii  de igienã, menţinerea calitãţii produselor, confort pentru oameni ,depozitarea produselor, electricitate cu panouri solare, etc. Eventual, în extrasezon, o parte din construcţie poate fi transformatã în refugiu sau cabanã pentru turişti. Se formeazã astfel şi locuri noi de muncã şi noi trasee turistice de iarnã sau  se promoveazã  turismul de proximitate;
- consolidarea  asociaţiilor de crescãtori de oi pentru susţinerea propriilor interese, marketing în scopul încheierii de contracte comerciale pe termen lung cu beneficiari siguri din ţãrile arabe, cu hipermarketuri, cu instituţiile statului (armatã, penitenciare, cãmine etc);
- posibilitatea pensionãrii crescãtorilor de oi, pensii private;
- simplificarea evidenţei contabile a  societãţilor comerciale înfiinţate de producãtorii  agricoli şi de crescãtorii de oi;
- sistem de şcoli sau includerea în curricula şcolilor din zona de munte a cunoştinţelor necesare formãrii crescãtorilor de oi (cunoştinţe economice, calitatea ecologicã, marketing,  sãnãtatea animalelor etc.). Editarea de manuale, îndrumãtoare, ghiduri, atestarea profesionalã, formarea cadrelor didactice de specialitate,etc.;
- organizarea regulatã de concursuri zonale şi regionale pe teme de oierit. Participarea şi a ciobanilor din ţãrile vecine, prilej de reclamã la produsele tradiţionale şi ecologice, schimb de informaţii, contacte şi contracte cu beneficiari potenţiali;
- încurajarea prelucrãrii blãnii de oaie şi a pieilor oilor la produse care sã se situeze între tradiţional şi preluarea unor elemente din moda europeanã;
-  asigurarea asistenţei  veterinare pe toatã durata anului;
- oganizarea mai multor muzee, privind oieritul,  instituţii care sã aibã şi activitate de cercetare pentru înregistrarea şi conservarea cunoaşterii tradiţionale, mijloc de interesare a tinerilor de a privi oieritul şi ca posibilitate de realizare profesionalã;
-  modernizarea treptatã a unor localitãţi cu profil pregnant de creştere a oilor, asocierea ciobanilor pentru a realiza miniinstalaţii de prelucrare a produselor, depozitare, ambalare, certificare, minialaboratoare, mijloace proprii de transport a produselor cãtre beneficiari, colaborãri cu firme strãine în prelucrarea şi comercializarea produselor,
-  gãsirea de variante de completare a ciclului de învãţãmânt pentru personalul de la stânã sau care însoţeşte oile în transhumanţã: perioadã legalã de ucenicie pentru aceşti tineri şi atestarea profesionalã ulterioarã;
-  integrarea femeilor din zonã în procesul de creştere a oilor, prin activitãţi de prelucrare a lânii, blãnii şi a pielii  oilor; asocierea într-o cooperativã de producţie;
-  dublarea efectivului de oi pe termen lung şi îmbunãtãţirea rasei acestora (16,2 mil capete în anul 1989 şi  8,5 mil capete,  în anul 2007).
2.    Dublarea  efectivului de bovine pe termen lung  (6,241 mil. capete în anul 1989 şi 2,82 mil. capete în anul 2007). O gândire   asemãnãtoare cu cea de la Programul de creştere a oilor, poate fi fãcutã şi în cazul creşterii vitelor. Lester Brown/6/, relateazã cum a ajuns India sã devinã cel mai mare producãtor de lapte şi produse lactate din lume, bazându-se pe fermierii ce îngrijesc 2 sau 3 vaci şi care sunt hrãnite cu paie de grâu, de orez, tulpini de porumb, iarbã perenã. Secretul acestui succes extraordinar a fost crearea pieţei pentru lapte, prin asocierea crescãtorilor de vite şi  proliferarea instalaţiilor de mici dimensiuni de prelucrare a laptelui, amplasate local.
    Mãsuri propuse:
-  preluarea experienţei indiene: asocierea producãtorilor şi investiţii în miniinstalaţii de prelucrare a laptelui, amplasate local;
-  soluţii la nivel naţional pentru  accesul produselor româneşti în reţelele de hipermarketuri;
- reluarea exportului de carne pe pieţele U.E. (export blocat, în prezent), aranjamente la nivel guvernamental;
-  pieţe noi pentru carne şi produse din lapte, în afara celor din U.E;
- subvenţii pentru crescãtorii de vite pentru a deveni competitivi cu produsele din carne şi lapte importate din U.E.;
- prelucrarea pieilor şi refacerea industriei pielãriei în România (încãlţãminte, haine, marochinãrie etc);
-   preluarea din experienţa şi programele datorate lui A. Rey;
- alternative la cotele pentru lapte impuse de U.E.şi potenţialul naţional de creştere a vitelor, majorarea consumului naţional de lapte;
- revenirea la Programul „cornul şi laptele” (indiferent de programul U.E. pentru ”mere”) şi libertatea fiecãrei primãrii de a-şi selecta singurã furnizorii de lapte şi cornuri dintre gospodarii din comunã ;
-  obligarea firmelor de catering ce fac servicii armatei, penitenciarelor, altor instituţii ale statului sã ofere din producţia internã laptele şi produsele din lapte, produsele din carne( soluţie de supravieţuire a economiei agrare, la preţuri  şi calitãţi asemãnãtoare).

3.   Activitãţi nonagricole în zona de munte  Acestea trebuie sã fie cât mai diversificate şi sã cuprindã un ecart larg al vârstei  locuitorilor. Multe dintre ele ar merita câte un subprogram, ca de exemplu:
    3.1.    Creşterea cabalinelor  ca animale de povarã, acolo unde tractorul şi maşina nu  sunt eficiente. Numãrul cailor a crescut, de la 702 mii în anul 1989, la 862 mii în anul 2007. Polonia are o politicã naţionalã de încurajare a creşterii cailor în zona de munte pentru micile treburi în gspodãrie, acolo unde tractorul nu este necesar. De amintit cã tracţiunea animalã, în gospodãriile de subzistenţã este şi un mijloc ecologic, lipsit de poluarea aerului, cu deşeuri folositoare terenului agricol.
Mãsuri posibile:
Ø reactivarea  sectorului de cercetare privitor la îmbunãtãţirea raselor de cai;
Ø organizarea de târguri şi expoziţii pentru prezentarea cailor, comercializarea lor;
Ø export de cai;
Ø colaborare cu Polonia pentru schimb de informaţii,etc.;
Ø comercializarea cãrnii de cal, inclusiv de calitate ecologicã, în ţarã şi la export;
Ø activarea meşteşugurilor legate de creşterea şi exploatarea cailor: hamuri, potcovãrie, atelaje cu tot ce înseanmã acestea pentru mediul rural  ca, locuri noi de muncã, reluarea unor meşteşuguri tradiţionale, valorificarea materialelor locale (piei, lemn etc.), venituri suplimentare pentru comunitate;
Ø implicarea semnificativã, ca eforturi şi efecte, a  Asociaţiei Crescãtorilor de Cai, în prezentul şi viitorul cabalinelor.

3.2.    Prelucrarea pietrei la elemente decorative pentru case.Sunt ţãri cu o economie pronunaţat deschisã cãtre turism, unde noile şi vechile facilitãţi (vile, hoteluri de mici şi mari dimensiuni, restaurante, grãdini, alei  etc.) includ în construcţia lor elemente decorative din piatrã. Dar în cele mai multe ţãri din aceastã categorie, exploatarea pietrei nu este permisã din motive ecologice şi de peisaj sau nu este agreatã de localnici. De aceea, existã un comerţ cu componente decorative din piatrã care a ajuns sã intereseze chiar şi construcţiile funerare. Zona de munte din România se preteazã la sculptura în piatrã: este o meserie nouã care presupune ca
 Mãsuri:
Ø descoperirea, redescoperirea maiştrilor sculptori în piatrã;
Ø oganizarea cercurilor de învãţare a sculpturii în piatrã, pe lângã unele şcoli din zonele de munte, bogate în resurse minerale potrivite sculpturii,  şcoli cu profil profesional de sculpturã;
Ø încurajarea înfiinţãrii de firme particulare care vor sã se stabileascã în zonã şi sã sculpteze în piatrã;
Ø ucenicia tinerilor în cadrul firmelor de profil din zonã;
Ø alegerea  depozitelor geologice de roci ,astfel ca peisajul local sã nu aibã de suferit;
Ø firme puternice financiar şi logistic sunt de preferat sã se stabileascã în zonã ,deoarece sunt necesari designeri, arhitecţi ,un marketing eficient pe piaţa internã şi externã;
Ø mica gospodãrie ruralã poate valorifica aceastã oportunitate care oferã locuri de muncã, câştig suplimentar şi o calificare preţioasã pentru copii şi tineri.
a. Creştere  albinelor şi, îndeosebi a albinelor în regim ecologic. Europa are piaţã deficitarã pentru miere pe care o importã din America de Sud, Turcia etc. Mierea este necesarã şi populaţiei României, a copiilor şi a tinerilor, în special, ţinând seama cã dintr- o sutã de copii nou nãscuţi, 60 au afecţiuni ale sãnãtãţii. În anul 1989, erau înregistrate 1,4 mil. familii de albine, în anul 2007, numãrul  stupilor ajunsese la 0.98 mil. Potenţialul naţional este cuprins, probabil, între 1,5 mil.  şi  2 milioane familii. Pentru încadrarea în  limitele acestui potenţial se propun urmãtoarele
Mãsuri:
Ø reactivarea potenţialului organizatoric din sector: al Asociaţiei naţionale  a crecãtorilor de albine, Centrului naţional de colectare şi prelucrare, cercetãrii în domeniu, legii de sprijinire a apicultorilor, cursurilor de iniţiere şi specializare organizate pentru crescãtorii de albine, publicaţiei de specialitate, specialiştilor etc.;
Ø ofensivã informativã în sate pentru creşterea numãrului de stupi şi cunoaşterea prevederilor legii existente de stimulare a apicultorilor;
Ø implicarea autoritãţilor în desfãşurarea campaniei, exemplul personal  al acestora;
Ø fomarea de asociaţii pentru producerea şi desfacerea produselor apicole, diversificarea sortimentalã, miere ecologicã, cearã ecologicã –folositã în cosmeticã- propolis, etc;
Ø revenirea la producerea bãuturilor alcoolice pe bazã de miere - hidromel - , atât de apreciate pe piaţa internã şi externã, cu 30 -40 ani în  urmã. Hidromelul (preparat din mere, gutui, coacãze negre etc) poate fi  un concurent al „Bitterului suedez”;
Ø includerea în curricula şcolarã a cunoştinţelor elementare despre creşterea albinelor;
Ø şcoli profesionale  cu profil apicol;
Ø producerea stupilor , a centrifugelor pentru extragerea mierii, recipientelor diverse, ambalajelor etc, ca oportunitate pentru ogranizarea de ateliere de tâmplãrie, atelier mecanic pe plan local;
Ø asistenţã pentru sãnãtatea albinelor, certificarea calitãţii produselor;
Ø organizarea de târguri, expoziţii şi concursuri cu premii pentru cele mai bune realizãri în domeniu.
3.4    Prelucrarea lemnului   s-a înscris în tradiţia locuitorilor zonei de munte: ei îşi construiau singuri case, biserici, cãruţe, porţi monumentale, sculpturi în lemn, mobila casei. Toate acestea rãmân viabile şi în prezent cu condiţia de a se gãsi doritori sã le aplice şi spiritul de selecţie a produselor artizanale,  motivat de noile cerinţe  de modã.  Lemn existã, tradiţie existã, specialişti, meşteşugari mai sunt încã, deasemenea este şi o piaţã favorabilã. Sunt necesare însã urmãtoarele:
Mãsuri:
Ø ucenicie pe lângã maiştrii ce lucreazã în localitate;
Ø oganizarea de  ateliere specializate cu meseriaşi înregistraţi ca firme sau asociaţii profesionale;
Ø sprijinirea acestora de cãte autoritãţile comunale :lemn din pãdurile comunale, scutire de taxe şi impozite sau reducerea la minimum a acestora, organizare sau participare la târguri şi expoziţii, acces la creditul agricol sau la Banca  comunalã (ipoteticã), comenzi de mobilã sau construcţii din lemn de interes public;
Ø ofertã de mobilier ţãrãnesc pictat sau sculptat pentru lanţurile de vânzare  de mobilã din ţarã;
Ø elemente decorative din lemn  sculptat pentru casele noi sau vechi din mediul urban şi rural: stâlpi pentru casã şi  porţi, arcade uşi şi ferestre, componente de balcon, jardiniere pentru vile, mobilier de  grãdinã etc.;
Ø gândirea de case prefabricate, case de vacanţã, cantoane pentru paza rezervaţiilor naturale (necesare cunoştinţe de arhitecturã, design, materiale de construcţie, tehnici de construcţie, protecţie ignifugã etc). Colaborãri posibile cu fostele fabrici de mobilã rãmase fãrã comenzi din cauza concurenţei şi neadaptãrii la modã;
Ø însuşirea cunoştinţelor de bazã pentru sculpturã în lemn din timpul şcolii generale;
Ø concurs comunal pentru cea mai frumoasã casã, poartã, etc, construitã din lemn de meseriaşii din comunã. Reclamã din partea Primãriei în favoarea câştigãtorilor pentru a  primi comenzi de lucru. 
Valorificarea rumeguşului de lemn. În România se exploatã, legal, 12 – 14  mil. mc lemn din pãdure, în fiecare an. La prelucrarea primarã a acestuia, via cele 6 – 12 mii gatere (numãr necunoscut exact), se obţin, cca. 1,5 mil. mc echivalent lemn care ar putea fi valorificat integral sub formã de brichete şi ars în zona de câmpie a ţãrii, acolo unde lemnul lipseşte. Instalaţiile de brichetare  (şi uscare, dacã este cazul), nu sunt scumpe, au capacitãţi situate într-un interval foarte larg şi sunt uşor disponibile în Europa. Ele s-au fabricat şi la Braşov, la începutul anilor ’90.  Dupã unele informaţii sunt în funcţiune cca. 6o instalaţii de brichetare,  producţia acestora fiind precumpãnitor, îndreptatã cãtre export. Funcţioneazã şi un numãr de centrale termice, alimentate direct cu rumeguş. Pentru valorificarea deplinã a acestui potenţial important de combustibil ecologic se propun urmãtoarele
      Mãsuri:
Ø intrarea în legalitate a proprietarilor de gatere;
Ø achiziţionarea unei instalaţii de brichetare şi a unui mijloc de transport a brichetelor. Se poate colabora cu gateriştii apropiaţi  pentru asociere în vederea unei singure investiţii,  la care se transportã rumeguşul.
Ø relizarea unei instalaţii mobile (montatã pe remorca unui camion) care se deplaseazã la gater când stocul de rumeguş justificã funcţionarea instalaţiei un timp acceptabil economic;
Ø achiziţia brichetelor de cãtre Primãrii pentru încãlzirea şcolilor, sediilor altor  instituţii publice etc.
a. Valorificarea apelor din zona de munte. Sunt intersante douã direcţii de punere în valoare: în scop energetic şi suport pentru pisciculturã.
  
b. Valorificarea potenţialului hidroenergetic al apelor de  munte devine interesant prin construcţia de microhidrocentrale (MHC) de interes public sau privat, numãrul de amenajãri posibile fiind în jurul a 11.000, pentru o putere instalatã aproximativ egalã cu cea a unui modul de la Cernavodã. MHC  au efecte interesante pe plan local: crearea de noi locuri de muncã, sursã de electricitate pentru aşezãrile care nu sunt încã racordate le reţeaua naţionalã, evitarea inundaţiilor şi a alunecãrilor de teren ce ameninţã satele din zonã, sursã de apã potabilã pentru localitãţile situate aval de baraje, potenţial turistic, amplasarea caselor de vacanţã, creşterea peştelui în lacurile de acumulare, amenajarea drumurilor din zonã, sursã de venit la bugetele primãriilor etc.
Mãsuri:
Ø este greu de crezut cã se  pot gãsi bani în comunitate pentru investiţii într-o MHC. Dacã banii vin din exteriorul localitãţii, cu prilejul studiilor pregãtitoare începerii lucrãrilor, Primãria poate cere autoritãţilor sã prevadã şi facilitãţi pentru localitate ,ca cele prezentate mai sus;
Ø ofertã de forţã de muncã pentru construcţia MHC, calificarea unui numãr de persoane tinere, care sã asigure exploatarea ulterioarã a MHC;
Ø pregãtirea comunitãţii  pentru perioada construcţiei: ofertã de produse  agricole, cazare muncitori, meserii ce se pot învãţa, oferta de forţã de muncã din comunã, prgãtirea mesei la microcantine etc.
3.5.2   Piscicultura ruralã este o practicã în ofensivã în multe ţãri, excelând în Japonia, China, Israel  etc. În principiu, se practicã de cãtre o gospodãrie, grup de gospodari sau de întreaga comunitate. Se amenajeazã un bazin cu apã sãratã sau dulce, bazinul este amplasat pe sol ,în sol, pereţii  fiind realizaţi din materiale locale, inclusiv deşeuri (netoxice)  peste care se depune o folie de polimer impermeabil. În funcţie de mãrimea bazinului se stabileşte producţia maximã de peşte – dintr-o anumitã specie –, tehnica de aerare, reţeta de mâncare pentru peşte;  mâncarea  se obţine din comerţ sub formã de granule. Peştele ajuns la greutatea comercialã este mai ieftin decât peştele pescuit în mare sau în lacurile naturale, permiţând ţãranilor obţinerea unui profit. În Israel se regleazã temperatura apei şi conţinutul în oxigen  pentru a se obţine, atenţie, în condiţiile de climã ale zonei...pãstrãvi !
Mãsuri propuse:
Ø analizã internã (gospodar, comunitate, Primãrie) asupra posibilitãţii de a creşte peşte în localitate şi de a-l valorifica (intern sau în afara localitãţii);
Ø opţiune înte variante: heleştee ca bun comun, de interes individual sau de grup, tehnica de realizare a bazinului, sursa de apã şi costul ei, specia de peşte  aleasã, sursa de apovizionare cu hranã şi costul ei, costul final al peştelui faţã de preţul din comerţ, asistenţa sanitarã la nevoie;
Ø proiecte demostrative, instrucţiuni de lucru, îndrumãtoare pentru piscicultorii rurali;
Ø intervenţia institutelor de cercetare din domeniu.
3. 6    Turismul rural în zona de munte trebuie adaptat la situaţia realã a potenţialului de a primi turişti: infrastructura de transport, gradul de civilizaţie, confortul oferit, obiectivele turistice, comportamentul localnicilor, siguranţa personalã a strãinilor, aspectul satului, înfãţişarea oamenilor etc. La alegerea formelor de turism cele mai potrivite satelor noastre se sugereazã a fi luate în considerare şi: turimul interactiv – cositul, creşterea vitelor, inclusiv oieritul, dormitul pe cãpiţa de fân (mai ales în Munţii Apuseni/69/, Valea Arieşului), turismul de proximitate, nepracticat încã în România care înseamnã un adãpost pentru o noapte, pentru turişitii care, a adoua zi, îşi continuã drumul spre munte. Adãposturile pot fi improvizate, cererea de confort este foarte redusã, se doarme la priciuri, vagoane desafectate şi adaptate pentru dormitul colectiv etc.
c. Culegerea şi pelucrarea fructelor de pãdure. Practica actualã de culegere a fructelor din pãdure este neecologicã şi, dupã cum s-a dovedit în cazul urşilor, profund perturbatoare a echilibrelor naturale. Miile de persoane ce scormonesc pãdurile, tot timpul anului, sã gãseascã ciuperci sau fructe, amintesc, mai degrabã, de o remniscenţã a comunei primitive În pãdure nu trebuie lãsate sã circule persoane care n-au de a face cu silvicultura, pãdurea nu este bun comun este bun particular sau al statului.
Horticultura a reuşit sã ofere culturi  alternative, în afara pãdurii,  pentru aproape toate fructele sãlbatice, la productivitãţi mari: zmeurã, afine, mure, mãceşe, etc. şi, astfel, nu mai este nevoie de culesul primitiv. Culturi de asemenea fructe se pot face oriunde în zona de munte, deal şi chiar la câmpie. Terenul  poate fi grãdina, curtea, lotul agricol, terenurile virane din vecinãtatea casei, pãmântul luat în parte de la cei ce nu-l lucreazã, haturile dintre parcelele de teren, gardurile vii etc.
 Mãsuri propuse:
§ interzicerea culegerii fructelor din pãdure;
§ plantarea arbuştilor similari ca specie în grãdinã, curte, teren arabil, garduri vii etc., comerializarea fructelor astfel produse de cãtre producãtorul individual sau de cãtre o asociaţie, organizatã pentru desfacerea  produselor în ţarã şi la export;
§ prelucrarea fructelor de pãdure prin tehnicile tradiţionale: uscare, dulceţuri, magiun de mãceşe, şerbet;
§ sortimente noi de semiproduse sau produse din fructele de pãdure: fructe uscate pentru ceaiurile medicinale, prepararea lichiorilor. La Rãdãuţi funcţioneazã o fabricã de lichioruri  din fructe de pãdure de aproape 100 ani!
§ În comunele unde izlazul comunal a rãmas fãrã funcţionalitate (lipsã animale), Primãria poate hotãrî ca o parte din suprafaţa acestuia sau în totalitate sã fie plantatã cu arbori tipici obţinerii fructelor de pãdure, în cadrul unei asociaţii de producţie şi desfacere localã;
§ de-a lungul drumurilor comunale pot fi plantaţi mãceşi, muri ca bunuri comune;
§ gospodarii pot încerca sã înlocuiascã zahãrul din  lichioruri de fructe,  cu miere, sã obţinã preparate alcoolice pe bazã de fructe de pãdure fãrã îndulcitori, sã ofere sucuri din smeurã, afine, de calitate ecologicã etc.
3.7   Plante medicinale din flora spontanã.  Practicã milenarã de uz local,  reactivatã industrial  în ultimii 40 -50 ani, pãrãsitã dupã anul 1989 ,culegerea, condiţionarea şi comercializarea plantelor medicinale are viitor. Românaia importã  ceaiuri de muşeţel, tei şi fructe de pãdure din ţãrile  vecine, sau din Germania. La culegerea plantelor medicinale pot fi folosite şi persoanele în vârstã, copiii, ţiganii, persoanele asistate financiar de Primãrie sau de stat. O asociaţie ar trebui sã asigure condiţionarea plantelor şi a fructelor, ambalarea, certificarea calitãţii şi comercializarea produselor (alterantivã la fostul PLAFAR care a involuat economic).
Obţinerea de venituri suplimentare din flora spontanã sau  din plantaţii, de cãtre sãracii din satele de munte nu cere decât  voinţa lor de a câţiga  bani în plus, depinde de capacitatea de a se organiza pentru a vinde tot ce pot colecta. Piaţa va fi din ce în ce mai solicitantã,  deoarece creşte speranţa de viaţã şi sunt din ce în ce mai mulţi bolnavi, în lume
     Mãsuri propuse:
§ plantaţii masive de cãtinã pe ternuri nepropice altor plantaţii sau culturi ,inclusiv pe terenurile virane. Firmele occidentale de preparate farmaceutice cumpãrã orice cantitate de fructe de cãtinã,  condiţia  fiind, cantitatea,  care  sã justifice transportul cu mijloace  auto de tipul unui TIR. Aceastã condiţie obligã la organizarea unei asocieri a producãtorilor de cãtinã pe suprafeţe mari de teren nepretenţios calitativ.
§ plantaţii pe suprafeţe mai mari sau mai mici de plante medicinale conform cerinţelor procesatorilor interni.
În încheierea propunerilor de programe şi mãsuri de supravieţuire a  micilor gospodãrii din zona de munte se poate face şi observaţia cã vor fi gospodãrii ce vor reuşi sã supravieţuiascã  şi chiar sã prospere, dar vor fi şi gospodãrii şi sate care nu vor reuşi sã iasã din sãrãcie şi, treptat, vor dispare (o parte, se regãseşte în cele 3000 de localitãţi ce cunosc fenomenul actual de depopulare).
Dacã persoanele apte de muncã nu au fãcut tot ce puteau şi trebuiau sã facã pentru a supravieţui, dacã Primãria a rãmas în afara necazurilor sãracilor, localitãţile vor fi, încet, pãrãsite.  Rãmân însã copiii şi bãtrânii care nu pot fi pãrãsiţi. În asemenea cazuri excepţionale, disperate, şi soluţiile trebuie sã fie deosebite, acestea nu po fi gãsite decât pe plan local, cel mult la nivelul judeţului şi ar merita o analizã serioasã şi elaborat un Program de salvare a acestei categorii de persoane care, probabil,  sã fie strãmutate în zone unde pot subzista. Şi biserica, cultele din zonã, ar trebui implicate în operaţia dureroasã de supravieţuire.
Mai trebuie  adãugat cã o datã pãrãsitã  localitatea, ea rãmâne sigilatã demografic: nu va putea fi repopulatã cu personal din afara zonei de munte, deoarece procesul de supravieţuire al locuitorilor, la condiţiile grele de trai din zonã, s-a format în timp  istoric, greu de asimilat într-o generaţie umanã.nouã. Cunoştinţele despre creşterea animaleor sunt complexe, complicate şi presupune şi cunoaşterea unei arii geografice foarte întinse de teren, cu toate particularitãţile lui.
Zonele ce se depopuleazã ar trebui sã fie temeinic investigate de o armatã de specialişti pentru a consemna tot ce a reprezentat localitatea pentru economia, cultura, istoria, cunoaşterea tradiţionalã. Artefactele reprezentative pentru realizãrile comunei şi-ar gãsi locul în muzeele dedicate localitãţilor ce dispar. Iar satele pustiite, pregãtite pentru a deveni,   cimitire   ale ruralului montan,  sau, în accepţiunea conceptului de supravieţuire, conservate pentru un viitor incert.

POLITICA  ZONEI  DE  DEAL
Sunt şanse mai mari de supravieţuire decât în zona de munte, dealul poate avea mai multe resurse,  atât ca resurse naturale, cât şi ca forţã umanã: numãr, calitate, culturã. Este şi locul unde subzistenţa se întâlneşte cu gospodãriile de semisubzistenţã şi chiar cu marea gospodãrie ruralã. Principalele piedici împotriva procesului de dezvoltare, de decolare din sãrãcie rãmân aceleaşi ca şi în zona de munte:  lipsa interfeţei cu pieţele mediului urban, migraţia cãtre vest a tinerilor şi persoanelor apte de muncã, prãbuşirea industriei şi încetarea  navetismului sau transferului unor tineri cãtre mediu urban, lipsa persectivei economice în situaţia în care satul este izolat de oraş.
De departe, principalul program care trebuie urmãrit este cel economic, de valorificare a potenţialului natural, uman şi de cuoaştere existent şi, pe aceastã bazã, pregãtitã decolarea din sãrãcie.
1. Amplificarea activitãţii economice  Ar puteaavea, ca obiectiv pe termen lung, dublarea veniturilor din activitãţile economice din zona de deal, profitul obţinut fiind un atractor pentru tineri sã rãmânã sau sã se stabileascã în zonã.
          Mãsuri propuse:
Ø asocierea ţãranilor pentru desfacerea produselor excedentare gospodãriei proprii, pentru încheierea de contracte pe termen lung, în special cu hipermarketurile, restaurantele, instituţiile publice, firmele de export, de catering, întreprinderile de procesare a produselor agricole etc.;                          
Ø  realizarea infrastructurii necesare funcţionãrii Asociaţiei prin amenajarea sau realizarea de depozite, spaţii de sortare, ambalare, operaţia de certificare a calitãţii;
Ø organizarea operaţiilor de tip marketing la nivelul  Asociaţiei: aranjamente pentru transportul produselor la beneficiari sau la piaţã;                  
Ø formarea agenţilor comerciali proprii („precupeţul satului”) prin   cursuri organizate de instituţiile descentralizate ale statului, prin organizarea şi funcţionarea pieţelor comunale, intercomunale, participare la târguri, vânzarea „la marginea drumului” în staţiunile turistice, pieţele improvizate de la oraşe sub egida primarilor, aprovizionarea cabanelor turistice, etc.;
Ø precupeţul satului poate lucra autonom sau în cadrul Asociaţiei producãtorilor sau numai de desfacere a produselor;
Ø un mijloc de transport al produselor este obligatoriu pentru agentul comercial;
Ø unitãţile comerciale din comunã ce desfac şi bãuturi alcoolice sã fie obligate sã ofere şi bãuturi din producţia proprie a locuitorilor. La preţ şi calitate echivalente, nu existã nici-o motivaţie pentru aducerea din altã parte a bãuturilor alcoolice;
Ø aceeaşi logicã aplicatã şi la produsele agricole şi alimentare care se vând prin unitãile comerciale comunale;

 

- continuare II -

 Gheorghe MANEA

TREBUIE  SALVATà MICA  PROPRIETATE  AGRICOLà ?

 

POLITICA  ZONEI  DE  DEAL
Sunt şanse mai mari de supravieţuire decât în zona de munte, dealul poate avea mai multe resurse,  atât ca resurse naturale, cât şi ca forţã umanã: numãr, calitate, culturã. Este şi locul unde subzistenţa se întâlneşte cu gospodãriile de semisubzistenţã şi chiar cu marea gospodãrie ruralã. Principalele piedici împotriva procesului de dezvoltare, de decolare din sãrãcie rãmân aceleaşi ca şi în zona de munte:  lipsa interfeţei cu pieţele mediului urban, migraţia cãtre vest a tinerilor şi persoanelor apte de muncã, prãbuşirea industriei şi încetarea  navetismului sau transferului unor tineri cãtre mediu urban, lipsa persectivei economice în situaţia în care satul este izolat de oraş.
De departe, principalul program care trebuie urmãrit este cel economic, de valorificare a potenţialului natural, uman şi de cuoaştere existent şi, pe aceastã bazã, pregãtitã decolarea din sãrãcie.
1. Amplificarea activitãţii economice  Ar puteaavea, ca obiectiv pe termen lung, dublarea veniturilor din activitãţile economice din zona de deal, profitul obţinut fiind un atractor pentru tineri sã rãmânã sau sã se stabileascã în zonã.
          Mãsuri propuse:
Ø asocierea ţãranilor pentru desfacerea produselor excedentare gospodãriei proprii, pentru încheierea de contracte pe termen lung, în special cu hipermarketurile, restaurantele, instituţiile publice, firmele de export, de catering, întreprinderile de procesare a produselor agricole etc.;                          
Ø  realizarea infrastructurii necesare funcţionãrii Asociaţiei prin amenajarea sau realizarea de depozite, spaţii de sortare, ambalare, operaţia de certificare a calitãţii;
Ø organizarea operaţiilor de tip marketing la nivelul  Asociaţiei: aranjamente pentru transportul produselor la beneficiari sau la piaţã;                  
Ø formarea agenţilor comerciali proprii („precupeţul satului”) prin   cursuri organizate de instituţiile descentralizate ale statului, prin organizarea şi funcţionarea pieţelor comunale, intercomunale, participare la târguri, vânzarea „la marginea drumului” în staţiunile turistice, pieţele improvizate de la oraşe sub egida primarilor, aprovizionarea cabanelor turistice, etc.;
Ø precupeţul satului poate lucra autonom sau în cadrul Asociaţiei producãtorilor sau numai de desfacere a produselor;
Ø un mijloc de transport al produselor este obligatoriu pentru agentul comercial;
Ø unitãţile comerciale din comunã ce desfac şi bãuturi alcoolice sã fie obligate sã ofere şi bãuturi din producţia proprie a locuitorilor. La preţ şi calitate echivalente, nu existã nici-o motivaţie pentru aducerea din altã parte a bãuturilor alcoolice;
Ø aceeaşi logicã aplicatã şi la produsele agricole şi alimentare care se vând prin unitãile comerciale comunale;
Ø programul „laptele şi cornul” sau „mãrul” ce intereseazã şcolarii, sã fie realizat numai din produse proprii;
Ø intervenţia Primarilor pentru acordarea unei mese copiilor foarte sãraci ce urmeazã cursurile şcolilor  din comunã;
Ø mâncarea va fi asiguratã de gospodarii din localitate cu fonduri de  la buget (este  o mãsurã anticrizã  care ar trebui legalizatã);
Ø Primãriile vor repartiza spaţii pentru organizarea pieţei pentru desfacerea produselor agricole şi alimentare în  incinta comunei. Acelaşi spaţiu rãmîne valabil şi pentru pieţele intercomunale. Frecvenţa funcţionãrii acestor pieţe  va fi stabilitã în funcţie de specificul local şi de posibilitatea de atragere  de cumpãrãtori şi din afara zonei;                   .
Ø reactivarea izlazurilor comunale şi a vãcarului satulu;
Ø reconsiderarea tracţiunii animale la efectuarea  lucrãrilor agricole pe arii restrânse de teren, pe loturile destinate culturilor ecologice, transportului în pantã, transportul de produse diverse pe distanţe scurte etc.;
Ø analiza structurii producţiei agricole astfel ca aceasta sã rãspundã dorinţei de dublarea a veniturilor pe termen mediu;
Ø  redescoperirea atuurilor comunitãţii în tipuri de cultu agricole şi de preparate alimentare, şansã de comercializare a acestora pe piaţã;
Ø oportunitatea culturilor uitate: inul, cânepa, dudul pentru sericiculturã, cireşul negru pentru dulceaţã, cireşii de mai, strugurii  de stafide, coacãzul, (vin de coacãze), agrişul (ingredient în mâncare), alunul domestic, smochinul, castanul dulce etc.;
Ø înteres pentru cultura pãrului şi alternativã la importul de pere;
Ø salvarea gutuiului, afectat de boalã pe arii foarte mari de culturã;
Ø fructe conservate sub formã de poame (prin uscare) sau afumare (prune) pentru uz propriu şi comercializare (eventual calitate ecologicã);
Ø aducerea pe piaţã a unor preparte de succes în trecut şi cãutate încã, de generaţia în vârstã : magiun de prune, de mãceşe, marmeladã, dulceaţã de nuci verzi , de  cireşe negre, de petale de trandafir, jeleuri din fructe de pãdure, fructe de soc, etc;
Ø  alternative, din preparate locale, la bãuturile carbogazoase aduse de la oraş, puternic chimizate şi dopate cu E-uri: pot fi avute în vedere: socata, sucuri din fructele  locale, limonada (pot fi cultivaţi şi lãmâi, care iarna, sunt adãpostiţi în casã) sau...apa de izvor!
Ø reconsiderarea creşterii bivolilor. Astãzi în România mai trãiesc doar 25.000 bivoli, în urmã cu trei decenii erau 200.000. Sunt unele din cele mai sãnãtoase animale de pe glob, iar din laptele bivoliţelor se preparã brânza Mozzarela. Animalele  nu se îmbolnãvesc de boala vacii nebune,TBC sau brucelozã. Laptele nu are colesterol, iar procentul de grãsime ajunge la 9%, dublu faţã de laptele de vacã. Reprezintã o adevãratã bogãţie naţionalã pe care noi nu ştim s-o valorificãm, considerã Ioan Cherecheş – directorul Unitãţii de ameliorare şi reproducere în zootehnie din Sãlaj.
1. Atragerea investitorilor este sursã sigurã de creştere a veniturilor populaţiei din mediul rural. Investirtorii trebuie stimulaţi pentru a fi interesaţi  de localitate, de resursele acesteia. Un prim pas pentru atragerea lor este desemnarea unui perimetru în care sã-şi organizeze activitatea economicã, aşa numitul „parc agroindustrial”, zonã ce trebuie sã rãspundã unor cerinţe obligatorii: acces la apã, drumuri, energie electricã, eventual la gaze naturale,  posibilitate de descãrcare a apelor uzate,  forţã de muncã disponibilã în localitate şi, bineînţeles, o resursã naturalã, mineralã sau produse agricole  ce vor fi procesate şi transformate în produse finite.
Mãsuri propuse:
Ø alegerea  amplasamentului parcului agroindustrial: rezolvarea problemelor de proprietate, aranjamente între proprietarii de teren etc.;
Ø asigurarea facilitãţilor obligatorii pentru un parc agroindustrial;
Ø înregistrarea acestuia la instituţiile judeţene pentru a fi adus la cunoştinţa celor interesaţi;
Ø înştiinţarea localnicilor, a celor plecaţi sã lucreze în strãinãtate despre posibilitatea de a investi pe amplasamentul parcului;
Ø acţiuni proprii autoritãţilor locale în atragerea investitorilor;
Ø inventarierea de cãtre Primãrie a  resursei umane disponibilã a lucra la noile investiţii;
Ø profil posibil de producţie pentru noile investiţii, precum:
1. Brutãrii şi minibrutãrii
2. Producerea biocombustibililor pentru autovehiculelele din zonã
3. Miniinstalaţii de prelucrare a laptelui
4. Instalaţii fixe sau mobile de uscare/afumare a fructelor
5. Miniabatoare şi prelucrarea cãrnii de pasãre şi vitã
6. Ateliere pentru producerea de mobilã rusticã ce cuprinde şi elemente de artizanat. La târgurile organizate de Muzeul Ţãranului Român, în anul 2009, de succes s-au bucurat mobilierul pictat, lãzile de zestre, jucãriile din lemn.
7. Creşterea pãsãrilor în regim ecologic
8. Producerea dulceţurilor, sucurilor, siropurilor naturale.
9. Ateliere de tâmplãrie, dulgherie, fierãrie
10. Ateliere pentru sculpturã în lemn
11. Alte tehnologii şi produse ce intereseazã investitorul
12. Lichioruri din fructe locale pe bazã de alcool obţinut din ţuicã, bãuturi cu arome naturale din flora spontanã, ţuicã  reproductibilã calitativ şi înregistratã ca marcã, pentru export (ţuicã din pere, caise), cidru etc.
13. Sucuri obţinute din fructele locale: mere, soc, struguri, coacãze de calitate ecologicã
14. Conserve din legumele şi zarzavaturile locale
15. Fabricarea alviţei,  rahatului, jeleurilor din fructe
2. Diversificarea produselor  la nivelul fiecãrei gospodãrii pentru a tinde cãtre dublarea veniturilor: nomenclatorul este deschis, imaginaţia, talentul, voinţa gospodarului pot da viaţã unor produse tradiţionale sau noi ca: plante aromate şi medicinale, flori sezoniere, zarzavaturi cultivate în sere reci, andive, ciuperci, bame, muştar etc. Prepararea alviţei a avut perioada de glorie pânã în perioada colectivizãrii, revenirea la reţetele cunoscute ar putea avea succes. Speciile de pãsãri pot fi îmbogãţite: la Mânãstirea Pisiota, o mãicuţã creşte o familie de struţi! Albinele ar putea  fi întâlnite într-un numãr dublu de stupi, în urmãtorii 5 – 10 ani, iar mierea poate înlocui cu succes zahãrul în dieta localnicilor etc. Cultivarea ciuinului pentru obţinerea alviţei (experienţã anterioarã în jud. Prahova, Buzãu, Neamţ etc) şi în vederea unei pieţe disponible în Balcani.
3. Punerea în valoare a bunului comun: plantarea a 10 milioane nuci, pe spaţiul public, pe întreg  teritoriul ţãrii, în urmãtorii 10 ani. Se poate lansa un Program naţional de plantare a 10 milioane nuci în urmãtorii 10 ani.  Nucul aduce în circuitul economic fructe, lemn de esenţã preţioasã, mijloc excepţional de stabilizare a solului (rãdãcinile lui de tip pivot ajung la 15-25 m adâncime) împotriva alunecãrilor de teren şi, înainte de toate, valorificarea unui teren care nu este productiv: marginile drumurilor, inclusiv comunale, curţile instituiţiilor publice, locurile virane din localitãţi, hotarele dintre loturile agricole, perimetrul izlazurilor, curtea bisericii, terenuri ce nu pot fi cultivate cu altceva şi sunt prielnice geoclimatic cultivãrii nucului. Autoritãţile publice pot extinde arealul nucului de-alungul drumurilor publice (care nu sunt poluate), cãilor ferate, Canalului Dunãre - Marea Neagrã, pe terenurile reconstruite ecologic etc. Strãmoşii noştri înconjurau casele cu câţiva nuci care le protejeau  acoperişurile împotriva viscolului, vijeliilor, furtunilor puternice. Era folosit şi terenul din faţa casei, marginea drumului comunal. Piaţa europeanã este deficitarã pentru fructele nucului, iar lemnul de nuc a fost, întotdeauna, cãutat pentru mobilã, paturi de arme, elemente de sculpturã etc.
Mãsuri:propuse:
Ø întocmirea planului cu locurile unde pot fi plantaţi nucii pe terenul public la comunei;
Ø convingerea locuitorilor de a planta nuci în incinta gospodãriilor lor: cunoaşterea Legii nucului, speciile de nuci ce se potrivesc zonei, aprovizionarea cu fructe sau puieţi, tehnici de plantare,  îngrijirea pomilor, prima recoltã posibilã (sunt şi nuci care rodesc dupã 5 ani), etc.;
Ø organizarea unei pepiniere pentru nuci, în grija şcolilor din comunã;
Ø recurgerea la munca persoanelor asistate social pentru plantarea nucilor pe spaţiile publice şi pentru îngrijirea lor pânã la maturitate;
Ø corelaţie între creşterea nucilor şi  producerea  mobilei rustice, a atelierelor de sculpturã în lemn, formarea lucrãtorilor, a specialiştior;
Ø folosirea celor douã tehnici de plantare a nucilor : din sãmânţã şi din puieţi;
Ø exemplul personal al angajaţilor Primãriei în campania de plantare a nucilor;
Ø statuarea Zilei plantãrii pomilor pentru şcolarii din localitate, sau din toatã ţara;
Ø pentru Primãriile cu mari suprafeţe de teren, ca bun comun, poate fi luatã în considerare şi oraganizarea unei mari plantaţii de nuci cu regim de unitate economicã, eventual de tip           public - privat;
Ø alãturi de nuc pot fi selectaţi pentru plantare pe dommeniul publc şi cireşul negru,  mãslinul sãlbatic (cultivat recent în zona Timişoara), castanul dulce, dudul, kiwi, etc.;
Ø lemnul nucilor plantaţi pe bunul comun este beneficiul Primãriei, iar fructele aparaţin locuitorilor comunei, dupã o înţelegere localã.
      4.    Venituri suplimentare din cultura  viţei de vie Vinul este din ce în ce mai greu de comercializat din cauza concurenţei externe,  mai ales a noilor ţãri  producãtoare de vinuri dulci şi foarte ieftine. Politicile comerciale ale hipermarketurilor  pot sã nu creeze mari oportunitãţi pentru desfacerea vinurilor  româneşti. Trebuie cãutate, la nivel local, soluţii pentru a obţine venit din cultura viţei de vie. Sunt vizaţi numai micii producãtori agricoli
Soluţii posibile:
Ø obţinerea de struguri de masã pentru consumul propriu;
Ø instalaţii mobile de obţinere a mustului, amplasate toamna, în marile oraşe, staţiuni turistice, popasurile pe autostrãzi, târguri şi expoziţii etc şi vânzarea directã a mustului din teasc. La Crama din incinta Muzeului Satului din Bucureşti  se poate organiza o mustãrie pe toatã perioada anotimpului de  toamnã. Aci, ambalajele ar putea fi şi din ceramicã şi sã se vândã odatã cu mustul.
Ø un sortiment de vin ieftin (vinul de regiune) necontrafãcut, poate fi comercializat în comunã sau zonã;
Ø conservarea strugurilor de masã pe perioada iernii , prin metodele tradiţionale, pentru uz propriu;
Ø preparare de must conservat sau pasteurizat pentru uzul copiilor.
4. Culturã: redescoperirea culturii locale, cultivarea şi îmbogãţirea ei, transferul la generaţiile tinere, evitarea pierderii  identitãţii etnice
      Mãsuri propuse:
Ø organizarea de manifestãri  locale şi participarea la manifestãri în afara localitãţii: serbãri, festivaluri, concursuri, expoziţii;           
Ø descoperirea talentelor deosebite şi sprijinirea acestora pentru a-şi desãvârşi vocaţia;
Ø nou statut pentru cãminele culturale care vor trebui sã rãspundã cerinţelor sec XXI:
Ø realizarea de cãmine culturale cu funcţii actuale, moderne;
Ø punerea în valoare  a patrimoniului cultural local: port, cântece. datini, comportamente etc.:
Ø folosirea pilejului de a prezenta şi vinde produse proprii de arizanat.
5. Reconsiderarea învãţãmântului ca nivel calitativ şi curricular, adaptat nevoilor zonei    care cere tineri înzestraţi cu spirit întreprinzãtor, competitiv, capabili sã evalueze şi sã-şi asume riscuri, sã posede noţiunile de bazã  ale  economiei de piaţã, dar sã şi   lucreze în agricultura localã, la alt nivel decât pãrinţii. Din nefericire, la nivel naţional-central, asemenea desiderate sunt foarte îndepãrtate.
 Mãsuri propuse:
Ø înzestrarea şcolilor cu un lot agricol pentru practica elevilor: organizarea de pepiniere pe acest lot în interes obştesc;
Ø modernizarea şcolilor;
Ø atragerea cadrelor didactice de înaltã calificare prin acordarea de facilitãţi pentru casã, teren agricol  pe care sã-l lucreze, pensiune pentru nefamilişti etc;.
Ø descoperirea elevilor deosebit de dotaţi care sã fie îndrumaţi – şi cu  fonduri din bugetul comunal – cãtre şcoli de excelenţã sau cãtre învãţãmântul superior;
Ø transport auto pentru elevii ce locuiesc departe de şcoalã;
Ø facilitãţi pentru copiii sãraci şi foarte sãraci, copiii romilor;
Ø alfabetizarea neştiutorilor de carte din localitate;
Ø completarea studiilor pentru cei ce le-au abandonat;
Ø preocupare pentru învãţãmântul preşcolar;
Ø îndrumarea  tinerilor şi cãtre învãţãmântul profesional, cu profesii ce intereseazã localitatea şi stimulente de angajare într-o activitate economicã, dupã absolvirea şcolilor.
      8.  Programul social   este vast şi dificil de gândit şi realizat pe termen scurt. Trebuie cãutate soluţii la probleme ca: îmbãtrânirea populaţiei, depopularea localitãţilor şomerii ce vin din mediul urban şi vor sã se stabileascã în sat, integrarea romilor,  integrarea imigranţilor strãini, şubrezenia bugetelor locale,combaterea viciilor, creşterea copiilor ai cãror pãrinţi sunt plecaţi sã lucreze în strãinãtate,  etc.
Faţã de toate acestea (incomplet inventariate) se doreşte a se insista asupra urmãtorului aspect social: îngrijirea bãtrânilor. Pânã acum, aceastã situaţie se rezolva în cadrul familial: copiii, nepoţii aveau în grijã  persoanele ce nu mai puteau lucra. Acum, acest sprijin – copiii, nepoţii – a dispãrut, dar comunitatea nu-i poate lãsa sã  moarã în singurãtate pe bãtrânii noştri. Ce soluţii se pot propune? Biserica are un cuvânt de spus ? Trebuie aşteptatã o reglementare la nivel naţional  care, se ştie cã nu va veni prea curând, sau autoritãţile locale gãsesc soluţii de solidaritate umanã pentru îngrijirea finalã a celor ce-şi încheie ciclul de viaţã: soluţia ar  putea sã ne intereseze,           peste ani, şi pe noi, personal... 
    9.  Protecţia sãnãtãţii oamenilor, animalelor, plantelor  este primul principu al  conceptului de dezvoltare durabilã, principiu preluat şi de conceptul de supravieţuire. Pentru populaţia ce trãieşte la nivelul subzistenţei, îngrijirea sãnãtãţii înseamnã, înainte de toate, mãsuri preventive. Dintre acestea, douã,  presupun investiţii dificile  de acoperit din veniturile proprii. Sunt avute în vedere: alimentarea cu apã potabilã a gospodãriilor, şi – pânã la realizarea canalizãrii apelor uzate în comunã – renunţarea la sistemul primitiv al closetelor. Scopul celor douã mãsuri este  protecţia calitãţii apei potabil. Ca mãsuri suplimentare este necesarã o gestiune corectã a dejecţiilor animalelor domestice şi ale omului. În primul caz, compostul obţinut este valorificat ca fertilizant al solului, iar în cel de-al doilea caz, closetele uscate permit tratarea centralizatã a deşeurilor umane ( la biogaz, şlam pentru sol etc).
     Alte mãsuri propuse:
Ø gestiunea corectã, conformã legilor şi normelor  existente a deşeurilor menajere, la nivelul fiecãrei gospodãrii şi la nivelul localitãţii;
Ø acţiuni educative în comunitãţile cu deficienţã de comportamente  ecologice normale;
Ø educaţie sanitarã în şcoalã;
Ø amenajarea locurilor de baie în râu, sigure pentru sãnãtatea localnicilor;
Ø încurajarea preparãrii sãpunului în gopodãrie, alternativã la unele categorii de detergenţi scumpi, aduşi din import;
Ø eradicarea locurilor generatoare de muşte a cãror prezenţã face imposibilã conservarea fructelor prin uscare;
Ø  respectarea obiceiurilor,  în cazul persoanelor decedate: arderea lenjeriei  de pat, a hainelor purtate, îndepãrtarea apei de la spãlarea mortului (a obiectelor personale) etc.;
Ø organizarea cimitirului animalelor, conform reglementãrilor;
Ø saltele pe bazã de fibre naturale, sãnãtoase şi higienice ca alternativã la saltelele  realizate din spumã de plastic;
Ø solicitãri în plus pentru cabinetul medical: educaţie sanitarã în colectivitãţile ce au nevoie, analiza periodicã a calitãţii apei potabile;
Ø pentru tratamente preventive şi curative  sã se recurgã şi la folosirea plantelor medicinale din flora localã care sã facã parte din farmacia verde a fiecãrei gospodãrii;
Ø sunt înregistrate peste 3.200  izvoare de apã mineralã naturalã, cele mai multe analizate şi atestate ca efect, de cãtre Institulul de Cercetãri Balneologice din Bucureşti. Localitãţile ce au şansa unor asemena izvoare gratuite de sãnãtate trebuie, prin grija  Primãriei şi a Cabinetului medical, sã le identifice, sã cunoascã şi sã facã cunoscute proprietãţile curative ale acestor ape şi sã indice modul de folosire. Ele ar putea fi şi un atractor turistic şi un argument pentru turismul de convalescenţã. Autorul acestor rânduri  a  întâlnit în douã comune, practica de a adãpa şi animalele domestice la izvoarele de apã mineralã sau de a transporta, uneori la distanţã, apã mineralã în butoaie pentru adãpatul animalelor;
Ø evitarea alimentelor de import care pot fi înlocuite cu alimente locale;
Ø diversificarea dietei locuitorilor pe seama produselor proprii ce fac parte din nomenclatorul tradiţional (în parte uitat).
10. Aspectul localitãţii  este nota pentru spiritul gospodãresc al locuitorilor, prezenţa autoritãţilor publice, dorinţa de frumos şi ordine  a gospodarilor. Este şi primul semn cã o gospodãrie de subzistenţã doreşte sã-şi depãşeascã condiţia socialã şi economicã. Noţiunea de aspect începe de la casa gospodarului – curtea,  grãdina, gardurile, poarta, şanţurile pentru drenare apei de ploaie, curãţenia animalelor - şi pânã la aspectul terenurilor agricole. O vacã plinã de balegã are, cu siguranţã, stãpâni murdari, este mulsã în condiţii departe de igienã, iar laptele ei n-ar trebuie sã fie cumpãrat ca aliment!
Mãsuri propuse:
Ø respectarea normelor, reglementãrilor privitoare la aspectul localitãţii, întreţinerea şanţurilor, gestiunea gunoaielor solide, vopsirea gardurilor etc.;
Ø redescoperirea virtuţilor varului :aspect estetic, desinfectant, pesticid pentru pomi etc.;
Ø instituţiile publice : model de aspect îngrijit;
Ø concursul: cea mai frumoasã casã din localitate, stimularea cîştigãtorului;
Ø mãsuri deosebite pentru punerea în valoare esteticã a fântânilor, izvoarelor, inclusiv cele  cu apã mineralã, podurilor şi podeţeler, monumentelor de tot felul, troiţelor etc.;
Ø aliniamente de pomi de-alungul drumurilor, de preferat fructiferi;
Ø gândirea şi realizarea centrului localitãţii;
Ø aspectul punctelor comerciale;
Ø marcarea caselor memoriale de interes local (eroi militari, primul învãţãtor, primul preot, primul primar, deţinuţi politici, partizani, mama cu cei mai mulţi copii etc);
Ø minimuzee, ca hobby al locuitorilor, pe teme diverse;
Ø colecţii  private cu acces public;
Ø folosirea vegetaţiei ca element decorativ pentru şcoalã, grãdiniţe, instituţii publice, bisericã, cimitir etc;
Ø gândirea unui spaţiu pentru întâlniri publice (piaţã publicã);
Ø folosirea masivã a muncii persoanelor asistate social pentru operaţiile de îngrijire şi amenajare a bunului public;
Ø ...alte 100 de idei pentru a dovedi cã localitatea are gospodari care pot s-o scoatã din sãrãcie şi Primari care sunt capabili sã conducã acest drum  cãtre dezvoltare.
Ca observaţie comunã zonei de deal, aceasta are cele mai multe şanse de supravieţuire şi decolare cãtre dezvoltare. Punctele critice sunt: lipsa canalelor de comercializare a produselor şi a tinerilor care sã anime viaţa economicã a localitãţii şi sã-i contureze un alt viitor. Primãria, Primarul, consilierii şi specialiştii  formeazã comandamentul care trebuie sã asigure câştigarea bãtãliei cu inactivitatea, cu lipsa motivaţiei pentru o viaţã  mai bunã a locuitorilor, chiar cu  puţinãtatea fondurilor financiare de la bugetul statului, cu indiferenţa sau scepticismul decidenţilor faţã de necesitatea supravieţuirii micii proprietãţi agricole. Miza acestei bãtãlii este supravieţuirea localitãţii şi a  locuitorilor sãi, chiar în timpul acestei generaţii umane.
  POLITICA   ZONEI  DE  CÂMPIE
Câmpia reprezinã principalul potenţial agricol al ţãrii, caracterizat prin mãrimea suprafeţei, calitatea solului, existenţa proprietãţilor de mari dimensiuni şi faptul cã a putut fi organizat şi valorifiat eficient pânã la începutul anilor 90. Sistemul de irigaţii construit în timp, îi reducea dependenţa de condiţiile climatice, pe o suprafaţã de cca 6 mil ha. Intervenţia statului dupã 1989, a adus modificãri majore în economia zonei, bine cunoscute şi cu efecte dezastruoase pentru economia naţionalã. Distrugerea sistemului de irigaţii, care a costat câteva miliarde de dolari, fãrã ca cineva sã-şi asume cea mai micã rãspundere este dovada calitãţii gestiunii ţãrii, cauzã a importului de produse alimentare de cãtre o ţarã, consideratã cu 60 ani în urmã ”eminamente agricolã”.
Incertitudini în evoluţia zonei :
Viitorul zonei de câmpie nu este lipsit de ameninţãri reale sau virtuale ca, de pildã:
Ø Principalul pericol, cu urmãri pe termen lung, foarte lung sau ireversibile îl reprezintã schimbãrile climatice, urmarea efectului de serã al Terrei .Întârzierile în controlul fenomenului nu sunt uşor de recuperat, devin din ce în ce mai scumpe şi mai pãguboase pentru economie şi pentru siguranţa alimentarã a ţãrii.
Ø Preţul scãzut al pãmântului, comparativ cu media europeanã, poate avea, atât efecte pozitive cât şi negative, de tipul:
-   biodieselului şi bioalcoolii gãsesc o piaţã europeanã avidã de asemenea produse. Facilitãţile de transport pe Dunãre şi Marea Neagrã pot deveni avantaje comparative care pot stimula culturile de plante oleaginoase de floarea soarelui, soia sau cu conţinut de zahãr – sorgul, sfecla –  din zonã. Practica aceasta convine, atâta timp cât 2 -3 mil. ha teren arabil nu sunt lucrate.
 - unele sunprafeţe de teren nu au fost cumpãrate pentru culturi agricole ci ca mijloc de speculã;
- este posibil ca  exploatarea terenului sã se facã în stil „minier”, de sãrãcire în substanţe nutritive ale solului în scopul creşterii profitului pe termen scurt şi mediu;
- poate duce la exportul de humus;
- este normal ca proprietarul terenului sã-şi exporte produsele fãrã ca acestea sã fie procesate  în România: se pierde un prilej de a ridica economic localitãţile in zonã;
- este de aşteptat ca proprietarii marilor loturi agricole sã folosescã tehnici moderne de lucru, echipamente performante, sã devinã beneficiarii potenţiali ai sistemelor de irigaţii ce vor fi refãcute în acest scop, consumatori de îngrãşãmine chimice, amplificând activitatea economicã zonalã şi naţionalã;
- pot fi modele de management modern în agriculturã.
Sugestii pentru redresarea agriculturii din zona de câmpie
Nu este uşor de a da contur unui scenariu optimist de redresare rapidã şi de dezvoltare în perspectivã, a acestui sector vital pentru economia României. Premisele nu sunt favorabile: criza economicã mondialã şi naţionalã, structura neperformantã a economiei, calitatea actului de decizie nu, întotdeauna, consonant cu interesul naţional, climatul politic fãrã semne de evoluţie timp de 19  ani, imposbilitatea accesãrii fondurilor nerambursabile de la U.E., se dovedesc piedici serioase, dar nu imposibil de surmontat şi care, depãşite pe termen mediu ( de altã clasã de decidenţi), sã lase loc de desfãşurare unui scenariu optimist de evoluţie pe termen  lung a agriculturii din zona de câmpie. În aceastã perspectivã, aşteptatã de 19 ani, se sugereazã urmãtoarele Mãsuri:
1.   Elaborarea unei Strategii de gestiune a efectelor schimbãrilor climatice  asupra zonei de câmpie din sudul ţãrii. Studii sunt efectuate de la începutul anilor 90, dar rãmase fãrã efect .Stratetgia propusã ar putea fi întocmitã  la nivel academic şi pregãtitã pentru vremea când Guvernul sau Parlamentul vor gãsi rãgazul abordãrii viitorului agriculturii româneşti. Orizontul unei asemenea strategii ar  putea fi de 100 ani.  Interesantã de luat în seamã şi Legea 418 (Decretul lege  nr.1846, din  iulie 1943,care se referea la „ întregirea fondului  forestier”.  În plin rãzboi, se decreta: „extinderea suprafeţei  fondului forestier prin împãdurirea terenurilor degradate, crearea de pãduri comunale, realizarea de perdele de protecţie  a câmpurior, a cãilor ferate şi ale şoselelor, împãduriri în zonele inundabile ale Dunãrii, Siretului şi Prutului”,  mãsuri care sunt  actuale şi astãzi. Plantaţiile forestiere în zona de câmpie pot fi realizate diferenţiat ca responsabilitãţi, urgenţe şi surse financiare şi umane necesare. De pildã:
2. realizarea de aliniamente de pomi, în urmãtorii 4 – 8 ani, de-alungul cãilor ferate, drumurilor publice judeţene şi naţionale, de-alungul canalelor de irigaţii şi a Canalului Cernavodã – Marea Neagrã, drumurilor comunale, terenurilor virane, neprodutive, degradate;
3. perdele de protecţie, în accepţiunea Legii 418 din 1943 şi a Strategiei pentru gestiunea deşertificãrii (lege ce urmeazã a fi elaboratã  de un alt Parlament, actualul” produce” o lege pe sesiune);
4. pe termen scurt, în regim de urgenţã, proprietarii de terenuri agricole sã fie obligaţi sã-şi planteze aliniamente de pomi de-alungul hotarelor loturilor, suprafaţa acestor plantaţii va fi proporţionalã cu suprafaţa terenului agricol şi nu va diminua suprafaţa totalã proiectatã ca necesarã a perdelelor de protecţie realizate de stat;
5. reforestarea zonelor vicinale noilor luciuri de apã, apãrute în incintele inundate;
6. plantarea masivã de pomi fructiferi în zona ruralã, dupã modelul amintit la zona de deal, iar profitul obţinut va contabiliza şi îmbunãtãţirea microclimatului şi obţinerii unui  disponibil de fructe în favoarea locuitorilor şi ofertã de lemn de construcţii în beneficiul autoritãţii publice (proiectul 10 milioane nuci);
7. reconsiderarea dupã criterii economice, ecologice, sociale a oportunitãţii menţierii terenurilor indiguite ale bãlţilor Dunãrii. Inundarea treptatã a acelora ce nu se justificã economic şi amenjarea lor ca exploataţii piscicole.
8. adaptarea pepinierelor din zonã, sau  realizarea altora noi, la cerinţele mari de puieţi necesari reîmpãduririi câmpiei şi includerea în speciile cunoscute în România şi a celor cu valoare  economicã, specifice zonei din sudul continentului şi care pot fi aclimatizate la noile condiţii din zonã;
9. în aliniamentele de pomi sã facã parte şi esenţe cu creştere rapidã necesare industriei hârtiei, obţinerii biocombustibililor (salcia dulce) sau lemnului de foc pentru utilizãri locale;
10. manopera corespunzãtoare realizãrii perdelelor de protecţie pe teren public poate fi asiguratã şi de şomerii din economie, de persoanele asistate financiar de la buget, de deţinuţii din penitenciare (contra cost sau zile), de voluntari. Aliniamentele de-alungul cãilor ferate şi a drumurilor naţionale şi judeţene vor fi realizate de salariaţii acestor companii (unde existã un surplus declarat de forţã de muncã);
11. surse financiare pentru realizarea perdelelor de protecţie şi modernizarea sistemului de irigaţii pot fi gãsite şi prin colaborarea externã. De pildã, recent, Guvenul Japoniei a elaborat un plan de investiţii pentru concesionarea sau cumpãrarea de teren agricol în ţãri ca: România,Ungaria, Ucraina, Brazilia, Agentina, Paraguay, Kazahstan pentru a se asigura livãri constante spre Japonia de produse ca: porumb, soia, grâu (informaţie publicatã în ECONOMISTUL din 29 aprilie 2009).  Dacã se mai adaugã şi faptul cã Agenţia Domeniului Statului (ADS) mai are de privatizat încã 135 IAS-uri şi cã are acum în proprietate 784 mii ha, din care, 678 mii ha au fost concesionate sau arendate, rezultã oportunitatea contactãrii Guvernului Japoniei pentru o colaborare care, în contul arendei de pildã, sã cotribuie la reactivarea – parţialã a sistemului de irigaţii – sau la realizarea perdelelor de protecţie de pe o anumitã zona  a Câmpiei.
12. terenurile lãsate paraginã cer un regim juridic special care sã oblige proprietarul sã le aducã în  circuitul productiv. Poate fi imaginatã o companie de mari dimesiuni care sã valorifice acest poteanţial imens, plãtindu-i proprietarului  cotã- parte din profitul obţinut. Oferta poate fi fãcutã şi cãtre guvernul Japoniei şi nu numai.
13. împroprietãrirea persoanelor fãrã pãmânt. Propunerea  aparţine ministrului I. Sârbu (2009)şi are în vedere o parte din terenurile ce aparţin A.D.S. În detaliu, propunerea, probabil, oferã celor fãrã pãmânt posibilitatea de a-şi amenaja o locuinţã,  ca o extensie la aşezãrile actuale sau o nouã vatrã a satului.
    Teoretic, primii noi proprietari ar putea fi  emigranţii ce se întorc în ţarã şi nu posedã, pãmânt în localitãţile lor natale. I-ar urma şomerii ce şi-au pierdut ajutorul de şomaj, dar şi speranţa de a mai gãsi un loc de muncã. Mulţi dintre ei provin din mediul rural, deci, s-ar adapta rapid la noua condiţie de gospodar. Segmentul de populaţie cel mai important,  aşteptat sã lucreze pãmântul ar putea sã-l reprezinte ţiganii, chiar dacã vocaţia acestora nu este agricultura. Este o soluţie, din puţinele existente, la problemele ce le ridicã astãzi, pentru întreaga comunitate europeanã, integrarea acestei etnii pentru a-şi asigura dreptul la o viaţã civilizatã în Europa sec. XXI.
Este greu de crezut – dar nu imposibil – cã guvernele actuale pot gestiona o situaţie complexã de împroprietãrire, de realizare a aşezãrilor corespunzãtoare noilor proprietari, de a le asigura toatã infrastructura necesarã desfãşurãrii vieţii cotidiene, gãsirea modalitãţilor de lucrare a pãmântului, structura gospodãriei şi, cel mai important, de a stabili din start, nivelul vieţuirii acestor noi colonişti : starea de subzistenţã, semisubzistenţã sau fermieri cu gospodãrii deschise cãtre piaţã. Aşezãri experimentale ar putea sã fie mai repede realizate şi cointeresatã şi U.E. ca donatoare de fonduri şi, poate  şi  de idei pentru proiect.
 Activitãţi non-agricole pentru noii gospodari sunt prezente în zonã,  le-ar completa venitul şi le-ar permite defãşurarea şi altor activitãţi profesionale, conforme vocaţiei unora dintre noii veniţi. Asemenea oportunitãţi pot fi gãsite în realizarea sistemelor de irigaţii, funcţionarea lor, realizarea perdelelor de protecţie, întreţinera lor, angajarea temporarã sau îndelungatã la marile exploataţii agricole din zonã, construcţii de locuinţe, drumuri, etc de care este nevoie în fiecare localitate nouã sau veche, practicarea meseriilor uzuale oricãrei comunitãţi rurale, angajare ca autoritãţi  publice, învãţãtori şi profesori, preoţi, comercianţi etc.
Prilejul împroprietãririi nu trebuie pierdut, indiferent de opţiunile etniei rrome pentru integrare şi o viaţã demnã, chiar dacã aceasta va fi la nivelul subzistenţei sau semisubzistenţei pentru început.  De aceea se sugereazã urmãtoarele:
Ø  studiu de oportunitate pentru a da contur dimensiunii procesului: segmente de populaţie  interesate în împroprietãrire: dimensiunea familiei, vârsta medie, grad de şcolarizare, venit anual minim pentru vieţuire, etc.;
Ø detalierea  noţiunii de împroprietãrire: necesar suprafaţã de teren agricol, loc de casã  şi grãdinã, unelte agricole, modalitatea construcţiei casei, împrumut în condiţii avantajoase pentru instalare şi inţierea „afacerii”;
Ø proiecte  pentru aşezãri autonome (noi) şi pentru extinderea aşezãrilor rurale existente;
Ø realizarea unui numãr mic de asemenea aşezãri experimentale şi apoi demonstrative şi concluzii pentru abordarea temei la nivel naţional, costuri unitare şi totale, surse de finanţare;
Ø studii de fezabilitate pe  amplasamente: detalierea Planului naţional de împroprietãrire, realizarea acestuia în orizontul de timp preconizat.
14.  mica gospodãrie din zona de câmpie, nu se poate aştepta la sprijin substanţial din  exterior pentru a progresa economic şi social pe termen scurt şi mediu. Rãmâne ca ea sã se autogestioneze pentru a obţine produse pentru consumul propriu şi excedente pentru comercializare.
Consideraţiile fãcute la capitolul Zona de deal, rãmân valabile şi pentru zona de câmpie, dar aici, condiţiile de supravieţuire sunt mai severe decât în zona de deal şi prioritãţile pot fi diferite ca, de exemplu:
Ø asigurare cu apã: microirigaţii;
Ø valorificarea resurselor  regenerabile de energie;
Ø obţinerea materialelor de construcţie pentru case şi din resurse locale;
Ø oportunitãţi de comasare a unor proprietãţi agricole;
Ø aclimatizarea unor specii de plante, pãsãri, flori etc din  fauna şi flora zonei mediteraniene;
Ø plantãri  masive de pomi fructiferi şi pentru lemn de foc pe domeniul public şi privat;
Ø activitãţi agricole şi  nonagricole pentru marii poprietari din zonã;
Ø formarea ”precupeţului satului”.
15.  parcurile agroindustriale, cu suprafaţa totalã tipicã fiecãrei comune (nu, normatã pe ţarã), poate prelua activitãţi economice  necesare  colectivitãţii umane, dar şi specifice zonei, ca de exemplu:
Ø Fabricarea biocombustibililor;
Ø Tratarea apelor uzate din localitate;
Ø Ferme pentru creşterea animalelor pe seama deşeurilor de la fabricarea biocombustibililor: bagasã, şlam, drojdii;
Ø Ferme pentru creşterea struţilor;
Ø Prelucrarea produselor melifere : valorificarea potenţialului melifer al culturilor de plante oleaginoase pentru biocombustibili;
Ø Materiale de construcţie pentru case, case prefabricate pentru noii împroprietãriţi;
Ø Instalaţii termice din valorificarea deşeurilor din agriculturã;

În încheiere la prezentarea zonei de câmpie,  punerea în valoare a acesteia presupune soluţii la douã probleme de existenţã: scoaterea zonei de sub influenţa incertitudinilor precipitaţiilor atmsferice şi gestionarea efectelor încãlzirii climei şi gestiunea pãguboasã a terenului proprietatea statului. De pildã, de ce cele 135 IAS-uri nu sunt modele de exploataţii agricole de mari dimensiuni şi sunt lãsate sã agonizeze la limita profitului sau falimentului? Mii de persoane din gospodãriile de mici dimensiuni ar fi putut lucra în aceste unitãţi economice ce s-au dovedit viabile pânã în anul 1990.

 

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971