Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
GRUPUL DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ GRUPUL DE REFLECȚIE PRIVIND DEMOCRATIA REALĂ prezintă cel de al doilea caiet de dezbateri, opinii și considerentereferitoare la nevoile României pe anul 2012.Semnează: MAGDALENA ALBU, MIHAI BERCA, EUGEN COJOCARU, DANIELA GÎFU, DWIGHT LUCHIAN PATTON, ADRIAN SEVERIN- Partea I
Partea II
ION BĂIEȘU - douăzeci de ani – cât un veac de la trecerea lui!
ACTUALITATEA POEZIEI Versuri de Toma George MAIORESCU, Dan LUPESCU, Adrian BOTEZ, George BACIU
Actualitatea culturală, literară, editorială și artistică.Articole de: Bogdan-Costin GEORGESCU, Maria BĂLAȘA, Dacian DUMITRESCU, Al Florin ȚENE, Ioana STUPARU, Viorel ROMAN, Adrian BOTEZ, Isabela VASILIU-SCRABA, Georgeta RESTEMAN Despre: Radu TUDORAN, Mo YAN, Lucia OLARU NENATI, N.A.CONSTANTINESCU, Al. HUSAR, Georgeta BLENDEA-ZAMFIR, Stefan SCHEIL, Florentin SMARANDACHE, Mircea DINUTZ, H. PATAPIEVICI, Gabriela CALUTIU-SONNENBERG - Partea I
Partea II
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET”- Partea I
„CE MAI CIRCULĂ PE INTERNET”- Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI Semneaza:Dan Lupescu, Mihai Berca, Sergiu Gabureac, Victor Roncea, Florica Bud, Constantin Lupeanu,Ion Lila- Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea II
PAGINA A DOUA
ION BĂIEȘU - douăzeci de ani – cât un veac de la trecerea lui!



                                                    ION BĂIEȘU

douăzeci de ani – cât un veac de la trecerea lui!

                ETALON AL ROMÂNULUI
                    ISTEȚ CA UN PROVERB

Cea mai inspirată, mai adevărată, mai precis descrisă, mai încântătoare și mai penetrantă definiție pe care ne-am putea-o da atunci când e vorba de exemplarele superlative ale neamului nostru se află, fără îndoială, în metafora istețimii „ca un proverb”. Nu cred că, despre sclipirea promptă, nativ pătrunzătoare și intelectual formată în știința logică a ironiei ce caracterizează inteligența românească, există adevăr mai măgulitor. Adevăr ce ne devine tutelar, prin geniul tutelar care l-a formulat.
  Este firesc, deci, pentru fiecare generație de la Anton Pann încoace, să ne întrebăm cam cine ar corespunde, cine s-ar apropia, a cui inteligență, promptitudine improvizatoare, spirit critic și spirit inventiv ar putea aspira să fie definită așa cum Poetul l-a definit pe antecesorul său în ale versului românesc.
 În ce privește generația mea, eu m-am convins că există cel puțin unul. Iar acela este, cu dulcea amintire pe care i-o port, dar și cu temeiurile probate de întreaga sa operă, Ion Băieșu. Cândva, poate că voi argumenta lucrul acesta. Cu toate că, dacă ne gândim bine, nu mai este nevoie. Ar fi nevoie, mai degrabă, ca la fiecare generație, să începem a-i „nominaliza” pe cei care ar mai fi de menționat ca atare. Pentru că inteligența unei generații, chiar dacă se demonstrează prin unul sau câțiva, se certifică prin mai mulți. Mai ales dacă o considerăm de specific național, cum este cazul la noi. Deoarece, chiar și genetic vorbind, dacă la oricare dintre națiuni putem vorbi de anumite calități si virtuți definitorii, calitatea de a fi isteț este a noastră. Adică destul de ințelept, foarte spontan, prompt la deprindere și îndemânare, adăugând apoi profunzimi tradiționale și de spirit iscoditor ironic pentru a deveni nu isteț oricum, ci „isteț ca un proverb”. Vor sau nu vor unii, este aceasta o calitate a noastră și, cu toate superficialitățile, delăsările, viciile  sau blazările care de asemenea ne caracterizează, avem dreptul și chiar obligația să defilăm așa prin lume, subliniind pentru exemplul altora, tocmai prin asemenea „nominalizări” pe care juriul obiectiv al opiniei publice să le confirme apoi sau să le infirme. Pentru că orice dezbatere va sublinia tot mai mult trăsăturile a căror existență o căutăm prin ea și, astfel, specificul inteligenței românești se va defini din ce în ce mai bine în lume.
 Cât despre „BĂIEŞU A LUI MIHALACHE”, cum făceam noi haz de necazul cizmelor milițienești cu care intrau serviciile de cadre comuniste în viața noastră personală, pe cât de dezinvolt-apropiată a fost relaţia noastră de-o viaţă (şi, chiar “de-o viaţă literară” aş îndrăzni a spune), pe atât mai sfios şi mai ezitant intru în relaţie acum cu memoria prietenului drag al inimii mele care a fost Ion Băieşu.
Cum se întâmplă asta, oare?... Şi, mai ales: De ce?!
Micuţul meu prieten neastâmpărat de zglobiu şi scânteietor de inteligent - către inima căruia mă deschideam deîndată, numai ce-l simţeam în preajmă, sau când îi auzeam primul apel de telefon - mă inhibă acum, când e nemurire şi când trebuie să-l iau în serios dându-mi seama cât de mare este şi ce adâncă urmă artistică a lăsat pe numele lui. O urmă originală, autentică şi adâncă de parcă ar fi călcat în ea cu toată greutatea lui Fănuş Neagu, iar nu cu fiinţa sa micuţă, care domina doar eteric sau spumos, prin spiritul mare, vesel, duios şi activ fierbător care-i împlinea întotdeauna dimensiunile prezenţei.
Pentru că noi am fost trei prieteni ai tinereţilor ca şi a maturităţii noastre literare: el, cu mine şi cu Fănuş, în ordinea crescândă a vârstei, el fiind născut în noaptea dintre anii ’32-’33, eu în vara dinainte, iar bătrânul Fănuş, ehe, în aprilie, chiar mai înainte de Sfântu Gheorghe! Fiindcă, dacă s-ar fi născut mai în preajmă, teluricul său tată măreţ ca un haiduc de Bărăgan, i-ar fi dat numele sfântului celui călare deasupra balaurului, iar literatura română, pesemne că în loc de Fane, l-ar fi consemnat sub numele de Ghiţă pe cel mai intempestiv liric mare prozator al istoriei ei.
Guţă era nu numai o fiinţă mignonă şi delicată, ci şi cel mai mic dintre noi ca vârstă, dar iată că tocmai el a fost hărăzit să treacă primul pragul acela lasându-ne, pe mine şi pe Fănuş, să mai intârziem pe lumea aceasta. Pesemne, ca-ntr-una din nesfîrşitele lui glume bune. Fiindcă, mai rămânând noi pe-aici, ne-am dat seama cât de mare era el, ce inestimabilă valoare literară a ştiut să reprezinte şi să lase în urmă, chiar dacă îl ignoră ignoranții de astăzi, a căror ignoranță se dilată acum, ignorându-l și pe Fănuș. Dar eu sunt fericit că, măcar, am apucat în discuțiile mele cu Fane să stabilim cât de rotundă este opera lui Ion Băieșu, ce amestec de veselie şi lacrimi, de ironie şi sensibilitate duioasă, de tragism tratat cu umor în faţa actului cinic al proştilor, ca şi cât de multă bunăcredinţă artistică reprezintă inteligenta alchimie prin care el şi-a construit-o.
Umorul lui era al omului bun, al minţii deschise care gustă spiritul oricui şi îşi însuşeşte marea ironie a lumii nu prin răutatea invidioasă a neputinciosului, ci prin generoasa încredere în vitalitatea ei care ajunge autoironie. Şi, încă, o autoironie practicată fără jenă alături de celălalt sentiment de putere spirituală care este detestul inteligenţei faţă de obtuzitate, refuzul imaginaţiei libere faţă de dictatură, fermitatea dispreţului faţă de micimea oportunistă a duplicitarilor egoişti şi corupţi care se consideră “dăştepţi”, sentiment care traversează tot teatrul său şi culmea de proză a epocii pe care o reprezintă romanul “Balanţa”. Încă de pe atunci, din apropierea care nu-ţi lasă perspectivă, noi simţeam toate acestea. Iar el, cel care era pentru noi Guţă şi atât, s-a îndepărtat tot din gest altruist, spre a ne lăsa perspectiva liberă spre gluma pe care ne-a făcut-o: Iată cât de mare sunt!
Aşa că, aşezarea conceptului de “Guţică al nostru cel plin de vervă”, alături de cel postum al consacrării autoratului unui creator de mare profuzime, mă duce spre a îndrăzni repetarea eminescienei caracterizări: “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, dar şi acel “Văz monstruos” care-l teleportează pe Caragiale dincolo de glumeţul din el, trecând apoi şi la Ionesco iar, de la acesta, pe calea de talent cea mai autentică, la Ion Băieşu care, dintr-o nefericită glumă a istoriei, nici măcar numele său autentic muntenesc, de ţărănească familie buzoiană, nu şi l-a putut păstra.
Pentru că el, pe când, tot ca o glumă, scria versurile proletcultiste la şlagărul “Ilenuţa tractorista” venind să se înscrie la Şcoala de literatură cu numele de Ion Mihalache, a fost atenţionat că ar putea avea deaface cu lupta de clasă prin asemănare cu numele liderului naţional-ţărănist; iar atunci, a cotit-o spre  pseudonimul “Băieşu” şi, după cum se vede, chiar dacă a luat-o în glumă, a cotit-o pentru totdeauna şi pentru toată istoria literaturii.
Consemnez acestea, pentru că am fost pus în faţa câtorva întrebări despre întâmplările lui vesele, despre sorgintea lui din Caragiale sau din Ionesco, despre frăţietatea lumii literare de altă dată şi dihonia de astăzi. Iar răspunsul cel mai bun este însăşi personalitatea de dulce veselă prietenie plină de spirit, a celui care şi-a făcut singur gluma cu numele, făcându-ne să-i spunem şi să-l strigăm, atunci când nu ne auzeau serviciile de cadre, “Băieşu a lui Mihalache”. Este, de asemenea un răspuns, permanenta lui explozie de frăţie şi prietenie voioasă care a coagulat o întreagă generaţie literară, sunt glumele superbe pe care le-am moştenit de la el, ca şi interpretarea unică pe care el o dădea unor anecdote celebre. Dar, în ori ce caz, gluma de a se compara cu Caragiale  sau Ionesco, el n-a făcut-o niciodată; cu toate că, dacă ne gândim bine, zău că n-ar fi fost chiar neîndreptăţit!
Amintirea lui astăzi, a zâmbetului lui cu acel dinţişor ieşit cu umor incisiv ceva mai în faţă decât ceilalţi, se învăluie într-o aură azurie precum a dimineţilor de vară la care ne prindea cheful sau poturile lui norocoase. Mi-l amintesc, prin ceaţa aurită a acelei plăcute oboseli pe care o trăiam împreună, în grupul petrecăreţ pe care el îl amuza cu glumele făcute pe seama celor care, odihnindu-se în somnul lor burghez, ieşeau la lumină mai şifonaţi decât noi, morocănoşi încă adormiţi şi cotrobăind ca nişte cârtiţe incapabile a savura splendorile dimineţii. Ale dimineţii pe care noi o-ntâmpinam din plin nesomn, fie la mare, la munte sau la Mogoşoaia, ca nişte oameni odihniţi prin propria lor veselie şi nesăturarea de a comunica unii cu alţii într-o superbă afinitate electivă.
Urmaş demn al fratelui nostru mai mare Nicolae Tăutu, Guţă Băieşu nu numai spunea, ci construia glume creindu-le o arhitectură dramaturgică ad-hoc.
De exemplu, la Mogoşoaia, când noi ne încheiam nopţile albe, de obicei tocmai cobora din camera sa excepţionalul nostru maestru şi prieten Lucian Grigorescu. Matinal, prosapăt bărbierit şi pomădat, în costum de Barbizon, cu şevaletul, trepiedul şi toate sculele de pictură purtate-n spate cu bretele de rucsac, el intra doar pentru o clipă în restaurant, ca să-şi umple termosul cu cafeaua ce avea să-i însoţească solitudinea artistică în mijlocul peisajului spre care pornea să-l picteze. Dar în vreme ce lichidul aburind curgea din ibric în termosul scos de după gât cu cele mai bune intenţii, un pahar cu rece şpriţ de vară, sau cu ademenitoare tărie de “luat curaj dimineaţa” apărea lângă el. Apoi Băieşu, ca şi cum ar fi fost străin de aceasta, îi şoptea lui nea Lucică o ştire însemnată, sau o bârfă despre ceva ce se petrecuse tocmai peste noaptea pe care acela o cinstise cu somnul revigorant artistic. Marele pictor se minuna, ducea automat mâna la pahar şi agăţându-şi, hotărât spre ceea ce pornise, termosul de gât, se aşeza ca-n trecere, doar pe-un colţ de scaun, cu toată încărcătura în spinare, cât numai spre a afla ceva amănunte. Peste o oră, Guţă îi propunea să-l ajute să lase din spinare şevaletul prins în curele, dar Lucică refuza, încă ferm convins că-l aşteaptă peisajul. Peste două ore însă, încerca să se aşeze mai comod pe scaun întorcându-i spătarul spre burtă pentru a nu-şi mai lovi de el samarul înglobând toată tehnica picturii peisagistice. Și, din acest motiv, scotea de după gât punând pe masă termosul care-i atârna în faţă. Ba chiar îl împingea ca pe un lucru netrebuincios, de vreme ce alte pahare luaseră locul lucidităţii aspre a cafelei. Peste încă trei-patru ore, Guţă îi lua o mână pe după gât, devenind un fel de cariatidă ce-l sprijinea pe bătrânul artist cu şevaletu-n spate şi, greu dar mulțumiți de modul în care își încheiau dimineața de creație, urcau amândoi scara ducându-se spre paturile lor. Pe la mijlocul ei, se opreau să-i salute pe cei ce se pregăteau de dejun, atrăgându-le atenţia cu generozitate că a rămas pe masă termosul păstrând cafeaua încă fierbinte.
Aşa îmi închipui şi astăzi despărţirea de el, prietenul drag al nopţilor mele albe: Urcând, împovărat din dragoste pentru alte mari talente, o scară care-l duce tot mai departe într-o înceţoşare aurie de dulce amiază.
                                         Corneliu LEU




Din secolul trecut
Selecții din proză și teatru


„PÂNĂ LA DUMNEZEU, TE MANÂNCĂ SFINŢII"


Nu cu mult timp în urmă, în rai s-a petrecut o întâmplare care l-a pus pe gânduri până şi pe Dumnezeu.
Despre ce e vorba ? Datorită unui fenomen natural sau supranatural (nu se ştie precis), o anumită perioadă de timp, în rai veneau numai suflete bătrâne, slabe, cocârjate, fleşcăite, puhave, putrezite, suflete de asceţi, de indivizi credincioşi, scheletici şi uscaţi. Sfinţii din rai, care luaseră şi ei, în urma deplasărilor făcute pe Pământ în interes de serviciu, urâtul obicei de a iubi frumosul şi de a oferi ochiului diferite distracţii plăcute, erau disperaţi că nu au în faţa privirilor decât peisajul sinistru al sufletelor decavate. Nu de altceva, dar le făcea şi lor plăcere să vadă şi uneori chiar să pipăie frumosul concret. Sfîntul Petru, cel care receptiona sufletele sosite, se şi exprimă odată în felul acesta la vederea unei babe :
- Mai du-te şi la dracu', măicută, că noi ne-am săturat de-alde voi.
Iată însă că, după atâta secetă, într-o zi se prezentă la poarta raiului un suflet sau, că să fim şi mai precişi, o sufletă foarte tînără şi frumoasă.
Sfîntul Petru tresări brusc în ghereta sa şi scoase afară pe ferestruie capul cu barba întreagă.
- Ce-i cu tine, oiţo rătăcită ?
Respectiva superbă deschise larg ochii săi minunaţi, îşi răsfiră pe umeri părul cel bălai şi spuse :
- Sfinte, vreau să ajung la Dumnezeu, am ceva de vorbit cu Dânsul.
- Ce anume ?
- Sfinte, dacă aş putea să-ţi spun dumitale, nu m-aş mai duce la el. E o durere pe care numai el mi-o poate asculta.
- Să fii tu sănătoasă şi din nou vie, spuse sfîntul jignit, câte dureri am ascultat eu în cariera mea şi câte suflete am izbăvit.
Văzind că n-are încotro, sufleta cea jună se spovedi pe scurt
- Sfinte, eu am dus pe pământ o viaţă foarte corectă şi foarte creştină şi aş vrea să ajung la Dumnezeu ca să mă miruiască. 
Sfântul Petru îşi făcu următorul raţionament „Dacă asta ajunge la Dumnezeu, nu mai apucă ochi de sfânt s-o vadă, dispare ca fumul de tămâie. Să încercăm deci să profităm şi noi".
- Nu se  poate ajunge la Dumnezeu. Atotputernicul nu primeşte. E ocupat.
- Dar nu vreau decât pentru o clipă. Lăsaţi-mă să ajung măcar în grădina lui şi am să-1 aştept oricât, nu mă grăbesc.
- Ia vino puţin în gheretă, spuse Sfîntul Petru mai îmbunat, Stai jos, poate eşti obosită. Să-ţi dau o cană cu ambrozie ? Dar cum de-ai putut duce dumneata o viaţă prea corectă cu trupul acesta minunat şi cu ochii aceştia cu lumini cereşti în ei ?
- Sfinte, ispite au fost multiple, dar educaţia mea a fost făcută într-o mănăstire foarte cinstită şi severă şi atunci m-am abţinut.
Sfîntul îşi umezi buzele cu bătrîna lui limbă şi spuse în şoaptă către fecioară :
- Te las să treci mai departe, dar îmi dai voie să muşc o dată din tine ?
Fata se gîndi putin şi se decise : „Fie ce-o fi, dar să ajung la Dumnezeu, ca să fiu răsplătită". Şi se lăsă muşcată. Apoi primi un permis de intrare şi pătrunse în rai. Dar abia intră pe aleea principală, că o şi opri un sfânt, care îi ceru permisul şi i-1 controlă.
- E valabil ? întrebă sufleta.
- E şi nu e, spuse Sfîntul Ilie, căci el era. Adică nu ştiu dacă Dumnezeu o să te poată primi... Pe urmă, tu ştii ce departe e de aici pînă la Atotfăcătorul ?
- Merg pe jos, spuse candida, căci am antrenament.
- Nu vrei să te duc eu cu căruţa ?
- Dacă sunteţi atît de binevoitor.
- Eu sunt, dar îmi dai voie să muşc o dată din tine ?
Sufleta nevinovată acceptă (ce era să facă ?), Sfântul Ilie muşcă zdravăn din ea ca dintr-un măr şi o duse câteva poştalioane cu căruţa lui fără arcuri, care îi muta la fiecare hop rinichii din loc.
Ajunse apoi la poarta palatului în care locuia Dumnezeu şi aici dădu cu ochii de şeful gărzii, Sfântul Gavrilă, purtătorul sabiei de foc. Bineînţeles că nici el n-a lăsat-o să treacă până când n-a muşcat din ea, nesătul.
In fine, ca să scurtăm povestea, sufleta ajunse într-o bună zi la Dumnezeu. Bătrînul era încă tot Atotputernic şi tot Atoatefăcător, adică se prezenta bine ca înfăţişare. Văzând-o pe tânără, ochii lui atotvăzători sclipiră ca nişte luceferi.
- Doamne, zise naiva am dus pe pămînt o viaţă exemplară şi abstinentă, numai în virtute m-am comportat şi am venit la tine să mă miruieşti, ca să devin şi eu sfântă.
- Eu te-aş mirui; spuse Domnul, dar unde sunt semnele virtuţii, căci văd că eşti doar un schelet şi o frunză de viţă.
- Doamne, am fosi cum trebuie, dar până să ajung la tine m-au mâncat sfinţii..
- Nemernicii, răcni Dumnezeu, la ce s-au pretat ! Ii distrug, îi dau afară, îi... De ce n-ai venit direct la mine ?
 
 SUFERINŢĂ IN DOI

(Scenetă sentimentală)

Parcul Cişmigiu - cu desăvîrşire pustiu. Pe una din alei apare o femeie ; aleea este întunecată şi paşii ei scârţâie într-un chip dureros. Se aşază pe una din bănci, îşi încrucişează mîinile pe piept şi oftează. Exact peste un minut, pe aceeaşi alee apare un bărbat. Bărbatul se apropie de banca pe care se află femeia şi întrebă pe un ton cu desăvîrşire firesc :
EL : Nu vă supăraţi : pot să mă aşez lîngă dumneavoastră ?
EA (uimitor de firesc) : Desigur.
EL (îşi încrucişează mîinile pe piept) : Alături este o bancă complet liberă şi aţi putea să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe acea bancă. Mai mult, probabil că, în acest Cişmigiu, în această noapte de Revelion, toate băncile sînt libere şi aţi putea tot atît de bine să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe una dintre ele.
EA (întorcîndu-se spre el cu circa zece grade şi răspunzîndu-i peste umăr) : Vă rog să mă credeţi, dar nici prin cap nu mi-a trecut să vă pun o astfel de întrebare. Nici prin cap nu mi-a trecut.
EL : Vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi, dar mi s-a întîmplat nu o dată ca, cerînd voie cuiva să stau alături, pe bancă, să mi se pună o astfel de întrebare : „De ce, domnule, nu te aşezi pe o altă bancă, din moment ce există atîtea bănci libere ? " Alţii nu zic nimic, dar, după ce te aşezi alături de ei, se ridică ostentativ şi se aşază pe altă bancă, ceea ce este, de fapt, egal cu un refuz. Vi s-a întîmplat şi dumneavoastră aşa ceva ?
EA : Desigur.
EL : Veniţi des în parc ?
EA : În fiecare seară. Vin deoarece...
EL : Vă rog să continuaţi. Vă rog din suflet.
EA (se întoarce spre el în proporţie de douăzeci şi cinci de grade) : Iertaţi-mă. Pot să-mi permit să am şi încredere în dumneavoastră ?
EL : Iertaţi-mă, doamnă, că fac această afirmaţie, dar eu sunt un om de mare încredere. In sensul că enorm de multă lume are încredere în mine. Nu numai caracterul meu integru, dar şi figura mea deschisă inspiră tuturor o mare încredere. Uneori, persoane necunoscute mă opresc pe stradă, mi se confesează cinci minute, apoi pleacă mai departe, împăcate sufleteşte.
EA : Atunci, domnule, aş vrea să vă mărturisesc cu toată sinceritatea de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. Demult simţeam nevoia acută de a face o astfel de mărturisire, dar nimeni nu mi-a inspirat atît de multă încredere ca dumneavoastră.
EL : Doamnă, îngăduiţi-mi să vă ascult cu foarte multă atenţie.
EA : Mulţumesc. Atunci să vă spun de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. Pentru asta am să vă cer  însă permisiunea de a face o scurtă incursiune în copilăria mea.
EL (întorcîndu-se spre femeie în proporţie de circa douăzeci şi cinci de grade) : Iertaţi-mă că vă întrerup şi vă promit că n-o să mai fac acest gest incalificabil, căci nimic nu e mai neplăcut pentru cineva care se confesează decît să fie întrerupt, iar eu nu am acest obicei ; totuşi, am să vă întreb dacă este vorba despre o copilărie nefericită.
EA : Da, domnule, aţi intuit perfect. Este vorba despre o copilărie nefericită. Eram nefericită, nu pentru că n-aş fi fost iubită de părinţii mei, pentru că eram iubită, ci pentru că sufeream de o boală ingrozitoare. 
EL : Ingrozitoare ?
EA : Da, acesta este cuvîntul. O boală care mi-a pricinuit chinuri imense şi suferinţe fără seamăn.
EL : Doamnă, nu trebuie să vă jenaţi de mine. Spuneţi-mi totul fără nici un ocoliş.
EA : Da, am să vă spun totul fără nici un ocoliş. Sufeream de următoarea chestiune, domnule : luam lucrurile la modul propriu.
EL (îngrozit) : La modul propriu ?
EA : Da, la modul propriu. Nu ştiu dacă vă imaginaţi. Era ceva cumplit. In sensul că...
EL : Iertaţi-mă că vă întrerup. E vorba de ceva ereditar ?
EA : Da, în sensul că şi bunicul, şi bunica, şi mama, şi tata, şi unchiul luau lucrurile la modul propriu.
EL : Şi
EA : Am să vă explic. Boala se manifesta în sensul că nu înţelegeam metaforele. Nu le realizam. Să vă dau un exemplu. Mama imi spunea : „Ia trage-l pe frate-tău de limbă şi află ce măgării a mai făcut, azi, măgarul", iar eu îl apucam, într-adevăr, cu degetele de limbă şi trăgeam. Doamne, şi ce scandal ieşea ! Doamne, ce scandal ieşea ! Dumneavoastră să fi fost în locul lui şi să vă fi tras cineva de limbă...
EL : Evident !
EA : Sau, altădată, mama mi-a spus să mă vîr pe sub pielea cuiva, nu ştiu de ce, probabil că avea ea vreun interes, dar zilnic îmi spunea : „Bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub..." Dumneavoastră credeţi, oare, că e simplu să te bagi pe sub pielea cuiva la modul propriu ? Aţi încercat vreodată ?
EL : Nu.
EA : Dar vă puteţi cel puţin imagina ce dureros este să te bagi la modul propriu pe sub pielea cuiva ? Altădată, mama mi-a spus să mă vîr în sufletul cuiva. Am stat nopţi întregi şi m-am gîndit cum să fac asta, deoarece îmi iubeam foarte mult mama şi nu vroiam s-o refuz. Fiţi sincer şi spuneţi-mi : credeţi că e simplu să te vîri în sufletul cuiva la modul propriu ?
EL : Nu, nu e deloc simplu.
EA : Totuşi, spuneţi-mi cum aţi fi procedat dumneavoastră în locul meu. Cum aţi fi intrat, de pildă, dumneavoastră, la modul propriu, în sufletul cuiva ?
EL (întorcîndu-se spre femeie cu încă douăzeci şi cinci de grade) : Cred că aici lucrurile se complică puţin şi îmi cer pur şi simplu scuze pentru ceea ce am să spun mai departe. In sensul că problema se pune niţel şi din punct de vedere filozofic. Adică, mai întîi trebuie să te întrebi, vrînd-nevrînd, ce este sufletul.
EA : Evident. Asta m-am întrebat şi eu : ce este sufletul ? Dumneavoastră ştiţi ce este sufletul ?
EI: : Doamnă, ca să fiu sincer, nu. Nu pentru că nu mi-am pus întrebarea, că mi-am pus-o, ci pentru că pregătirea mea teoretică nu-mi îngăduie. Cunoştinţele mele filozofice, în ciuda faptului că posed o fire realmente meditativă, sînt de-a dreptul derizorii. Ca să fiu sincer pînă la capăt, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, eu nu sînt încă în clar nici cu infinitul.
EA : Infinitul ? ! În privinţa infinitului cred că Iucrurile sînt simple.
EL : Nu, nu vă grăbiţi să spuneţi aşa ceva. Nu sînt deloc simple. Eu pentru asta m-am dus odată să consult un filozof.
EA : Era un filozof de stat sau particular ?
EL : Particular.
EA . Şi ?
EL : Mi-a luat banii şi mi-a spus : „Duceţi-vă, faceţi analiza urinei şi waserman-ul şi reveniţi peste trei luni".
EA : Cel puţin v-a dat o recipisă?
EL : Bineînţeles. Dar. v-am întrerupt şi-mi pare realmente foarte rău. Vă rog să continuaţi.
EA : Cum spuneam, copilăria mea a fost ratată din cauza acestei boli groaznice. Mama a început să mă urască, tata a început să mă urască, iar eu, la vîrsta adolescenţei, am fugit de-acasă. Aveam şaptesprezece ani neîmpliniţi, dar arătam de şaptesprezece împliniţi. Era în noâptea de ReveIion. Am fugit şi am venit aici, în parc, şi m-am aşezat pe această bancă.
EL : Chiar pe asta ?
EA : Exact pe asta. Nu după mult timp, a venit un bărbat care mi-a cerut permisiunea să se aşeze lîngă mine şi i-am răspuns : „Vă rog". Iar el s-a aşezat. Era un bărbat care-mi inspira foarte multă incredere. I-am spus că sufăr de o boală groaznică şi i-am explicat pe larg despre ce fel de boală groaznică este vorba. El mi-a promis că mă vindecă, a precizat că este la curent cu această boală şi că are leacul ei. Fireşte, m-am căsătorit cu el, ca tratamentul să fie cît mai eficace.
EL : Şi v-a vindecat
EA : Da.
EL : Cum ?
EA : Simplu. Mi-a interzis să mai vorbesc la figurat. N-am mai vorbit la figurat şi m-am vindecat. Vorbeam tot timpul la modul propriu. Dar să vă întreb acum pe dumneavoastră : oare aceea a mai fost viaţă ? Cum să trăieşti fără să vorbeşti cu soţul tău măcar o dată pe săptămînă la figurat ? Ce este oare viaţa fără metafore ? Fără posibilitatea de a transfigura ceva, un obiect, o întîmplare sau o stare de lucruri, fără putinţa de a decanta o idee, punând în ea flacăra miraculoasă a figuraţiei ? În sfîrşit.., Pe scurt, în cele din urmă, după o discuţie care s-a petrecut chiar în acest parc şi pe această bancă, ne-am despărţit. Mi-a spus cu o voce triştă, tristă, tristă : „Du-te şi, dacă va fi cazul, să te întorci pe această bancă în seara de Revelion, ca atunci cînd ne-am cunoscut..." O, şi ce drag îmi era, ce drag îmi era...
EL : Doamnă, dacă aţi şti cît sunt de zguduit de tot ce mi-aţi spus, dacă aţi şti cît sunt de zguduit ! Dacă nu mi-aţi lua-o în nume de rău, aş spune că sunt şi uimit, dar mă reţin. Eu ştiu ce înseamnă o suferinţă, ce înseamnă o boală, şi vă înţeleg. Doamne, cum vă mai înţeleg !
EA : Şi dumneavoastră, domnule, aţi suferit de o boală ?
EL : Am să fiu sincer pînă la capăt şi am să răspund : da. De o boală asemănătoare cu a dumneavoastră. Boala mea consta în aceea, doamnă, că mă luam după exemple. Nu ştiu de unde mă căptuşisem cu această boală, pentru că mama mea nu se lua după exemple, tatăl meu nu se lua după exemple, bunicul meu - nu, bunica mea - nu. Dimineaţa, cum mă sculam, nici nu apucam să beau ceaiul, că şi fugeam la fereastră. Mă uitam după exemple şi după exemple… La teatru, la fel... La cinematograf, la fel... Toată ziua căutam exemple. Mai ales pe stradă, căci probabil ştiţi, străzile sunt pline de exemple. Deşi de atîtea ori m-am jurat, de atîtea ori... Nu puteam să fac absolut nimic dacă nu aveam un exemplu, Ca să mănînc, trebuia să am un exemplu ; ca să zîmbesc, trebuia să am un exemplu ; ca să dorm, trebuia să am un exemplu ; ca să privesc, trebuia să am un exemplu ; ca să admir, trebuia să am un exemplu ; ca să interpretez trebuiă să am un exemplu ; ca să minimalizez, trebuia să am un exemplu, ca să... Apoi, boala s-a complicat. Am început să fac toate lucrurile pe jumătate : mîncam pe jumătate, iubeam pe jumătate, mergeam pe- jumătate, beam pe jumătate, gândeam pe jumătate, dormeam pe jumătate, visam pe jumătate, glumeam pe jumătate, rîdeam pe jumătate, fluieram pe jumătate, sforăiam pe jumătate, admiram pe jumătate, interpretam pe jumătate, înţelegeam  pe jumătate şi aşa mai departe. M-am dus la un doctor şi doctorul mi-a spus că boala nu are leac şi că există perspectiva să ajung într-o bună zi să fac toate lucrurile pe sfert. Atunci, bineînţeles, părinţii m-au alungat de acasă, de frică să nu-i contaminez cu boala mea pe fraţi mei şi pe surorile mele, care urmau cu toţii o şcoală de ambliopi. Am venit în parcul acesta, pe banca aceasta, şi am cunoscut o tânără femeie cu care m-am căsătorit. Era un om minunat. Suferea însă de o boală, în sensul că lua lucrurile la modul propriu ; am încercat şi am reuşit să o vindec, dar ne-am despărţit într-o seară de Revelion, tot pe această bancă. Imi pare foarte rău. Pentru că mi-era dragă. Mi-era dragă chiar şi boala ei.
EA : Şi fostul meu soţ suferea de boala exemplelor, în sensul că se lua tot timpul după exemple. Apoi începuse să facă toate lucrurile pe jumătate ceea ce era groaznic de enervant. Dar mi-era drag. Nici pînă acum nu ştiu de ce a trebuit să ne despărţim.
(Ora 24.. In oraş toate ceasurile în stare de funcţionare anunţă momentul cu solemnitate. Bărbatul şi femeia se întorc unul spre celălalt în proporţie de o sută de grade)
EL : La mulţi ani !
EA : La mulţi ani, domnule, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.
EL : Doamnă, şi eu vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vielii mele.
EA : Demult nu am întîlnit un om care să-mi inspire atîta încredere şi care să mă aseulte cu atita atenţie. Numai fostul meu soţ îmi inspira atita încredere şi mă asculta cu atîta atenţie.
EL : Doamnă, aş vrea, înainte de a ne despărţi, să vă urez noapte bună şi să vă întreb dacă nu doriţi, eventual, să ne căsătorim. Mă gîndesc că atît caracterul, cît şi felul meu de a fi.., In plus, aş încerca să vă vindec de boala de care suferiţi.
EA : Domnule, îmi pare foarte rău că nu-l mai pot aştepta pe fostul meu soţ, care mi-a promis, acum un an că va veni în noaptea aceasta aici, dar am să accept propunerea dumneavoastră. Fostul meu soţ ar suferi dacă ar şti că nu-l mai aştept. (Varsă o lacrimă) Era un om minunat. Realmente minunat !
EL (solemn) : Doamnă, vă felicit cu ocazia câsătoriei dumneavoastră cu mine. Intrucît ora este înaintată eu mă duc să mă duc să mă... culc. Ne vedem mîine seară, tot aici, pentru perfectarea ultimelor amănunte în vederea căsătoriei. Noapte bună. 
EA : Desigur, domnule. Noapte bună.
(Bărbatul pleacă şi dispare pe o alee, Peste cîteva minute apare alt bărbat, care este identic cu cel care a plecat. Acesta este grăbit şi agitat)
EL : Draga mea, iartă-mă că am întîrziat, ţi-am promis că voi fi aici în noaptea de Revelion, dar am întîrziat,
EA : Dragul meu, iartă-mă, dar ai întîrziat. Chiar adineauri m-am recăsătorit cu un bărbat care mi-a inspirat foarte multă încredere. Imi pare foarte rău.
EL : Nu-i nimic, draga mea. Asta o să-mi fie învăţătură de minte. Altădată să nu mai întîrzii. Noapte bună, draga mea
EA : Noapte bună, dragul meu.
(El se îndepărtează. Ea rămîne singură şi oftează)
EA : Ce om minunat ! (Meditativă) Doamne, mulţi oameni minunaţi sunt pe lumea aceasta !…

 
 
 REFACEREA  VIEŢII

            Personaje -   GEORGICĂ
         
                                 GETUŢA
                                 AVOCATUL
  
                                 GICA
                                   GIGEL
                                 CHELNERUL

            (Zi de vară, caldă, pe la 10 dimineaţa, când lumea începe deja să tragă la răcoare. Un colţ al restaurantului CIOCÂRLIA, vizavi de tribunal. Câteva mese goale şi un ospătar mahmur, care încearcă să sperie muştele cu un prosop. Intră GEORGICĂ, circa 35 de ani, cu mustăcioară, îmbrăcat cochet, niţel cam fistichiu. Se uită împrejur, fluierând distrat, nu vede pe cine caută şi se aşează la o masă. CHELNERUL se apropie agale şi-l întreabă cu o privire destul de impertinentă ce doreşte.)
GEORGICĂ :  Mai aştept o persoană.
CHELNERUL :  Una singură, sau mai multe?
GEORGICĂ :  Dar de ce mă întrebaţi?
CHELNERUL :  Ca să ştiu cum mă pregătesc. Câte fripturi, câte beri, câte şi mai câte…
GEORGICĂ :  S-ar putea să vină încă trei persoane, dar nu e sigur.
CHELNERUL :   Aur! Facem saftea frumoasă. Cu ce ocazie pe la noi? Încurcături, proces, chestii?
GEORGICĂ (deranjat de obrăznicia CHELNERULUI) :  Vezi-ţi de meseria dumitale, nu-ţi permite intimităţi cu mine!
CHELNERUL :  Ia te uită, domnule! De consumat, nu consumi, dar de jignit, ştii să jigneşti. Poate nu cunoşti decretul două sute paişpe, din cinci a doua şaizeci, paragraful haş, combinat cu vî?
GEORGICĂ :  Îl cunosc. Tocmai de-aia te sfătuiesc să mă laşi în pace, că sunt nervos.
CHELNERUL :  Păi, dacă eşti nervos, de ce nu te duci la doctor? Ce cauţi la restaurant?
GEORGICĂ (străduindu-se să fie calm) :  Fii drăguţ, responsabilul e aici?
CHELNERUL :   Da.
GEORGICĂ :   Cheamă-l.
CHELNERUL :   Eu sunt. Cumulez ambele funcţii.
GEORGICĂ :  Vreau o halbă de bere.
CHELNERUL :  Păi zi aşa, domnule! (Pleacă.) O halbă la băiatu!
            (Intră AVOCATUL, tip trecut de 50 de ani, de o eleganţă pedantă, afectat, grandoman. Văzându-l pe GEORGICĂ, se chinuie să se bucure cât mai gălăgios.)
AVOCATUL :  Te salut, scumpule şi dragule prieten! (Îl sărută pe obraji ambii.) Mă bucurfoarte mult că te văd arătând aşa de excelent.
GEORGICĂ :  Mulţumesc, domnule avocat. Şi dumneavoastră arătaţi destul de minunat.
AVOCATUL :  Da, pentru că mă ocup tot timpul de sănătatea mea. Vorba aia: cât eşti tânăr o distrugi, cât eşti bătrân, o repari! Nu ne-am mai văzut de mult. De-atunci, de când cu… În sfârşit, bine că… Cât!
GEORGICĂ :  Un fleac! (Îi spune la ureche.) Dar a venit amnistia!…
AVOCATUL :  Exact. De altfel, dragul meu, eu ţi-am spus de-atunci, ca la fiul meu: orice afacere cu statul e născută moartă. Statul nu lucrează decât cu acte, şi unde sunt prea multe acte, negustorul particular n-are drag de lucru. Acum mi se pare că ai un APROZAR.
GEORGICĂ :  Nu, un chioşc cu răcoritoare. Merge ca uns. 
AVOCATUL :  Pe zădufu-ăsta, cred şi eu! Pe străzile Bucureştiului trec zilnic o jumătate de milion de oameni. Un sfert din ei beau sirop sau sifon. Ei bine, dacă voi, siroparii, scoateţi numai zece lei de la fiecare, vă îmbogăţiţi într-un sezon. Am avut un proces cu unul care aduna fier vechi cu căruţa, de pe maidane şi care şi-a cumpărat un Mercedes, ultimul tip. Cu ce vrei să te servesc, dragul meu? Ai intrat cumva la ilicit?
GEORGICĂ :  Nu, domnu’ avocat. E vorba de problema cu Geta…
AVOCATUL :  Care Geta?
GEORGICĂ :  Getuţa… (Avocatul nu-şi aminteşte.) Cu care am consumat împreună, acum trei ani, la recurs, tot aici, mici şi bere… Chiar la masa asta…
AVOCATUL (îşi aduce aminte) :  A! Exact! Getuţa… Bruneţica aceea delicată şi nervoasă. Ce e cu ea?
GEORGICĂ :  Ne despărţim. Vrem să divorţăm şi să ne refacem viaţa separat.
AVOCATUL :  Perfect! Dar să ştii că nu e simplu.
GEORGICĂ :   Ştiu că nu e simplu, altfel nu apelam la dumneavoastră, care sunteţi o somitate atât de mare. În orice caz, eu contez mult pe faptul că noi doi, adică eu şi cu ea, ne-am înţeles.
GEORGICĂ :  În sensul că şi ea doreşte să-şi refacă viaţa. (Se ridică, emoţionat.) Mă scuzaţi. (Se duce în întâmpinarea unei tinere de circa 25 de ani, minijupată şi coafată cu o fantezie exagerată. Îi sărută mâna şi o aşează la masă.) Domnule avocat, vă recomand pe duduia Gica, prietena mea.
AVOCATUL (îi sărută mâna, respectuos) :  Sărut mâinile, domniţă. Cum faceţi de arătaţi atât de minunat?
GICA :  Nu fac nimic.
AVOCATUL :  Chiar nimic?
GICA :  Deocamdată. Că n-am servici. Dar Georgică a zis că-mi face şi mie rost de un chioşc cu răcoritoare, după ce ne căsătorim. Mă rog, dacă se grăbeşte, că eu n-am timp să aştept.
AVOCATUL :  Păi atunci cum vreţi să divorţaţi dacă nu v-aţi căsătorit?!
GEORGICĂ :  Domnu’ avocat, n-aţi înţeles. Dânsa este prietena mea cu care vreau să-mi refac viaţa. Getuţa e soţia legală.
AVOCATUL :  Acum am înţeles. Scuzaţi-mă.
GEORGICĂ :  Domnu’ avocat, vă spun mai mult decât sincer, ca la un tată personal: duduia Gica e o persoană foarte… cum să zic… că nu mă jenez… propice. Propice pentru mine, adică, în sensul că ne potrivim la felul de-a fi şi de a vorbi ce nu s-a mai pomenit, de parcă ne-ar fi făcut aceeaşi mamă! Am simţit asta din prima clipă, când am cunoscut-o, într-o zi, acum o săptămână, în parcul Herăstrău, la coadă la îngheţată.
GICA (nervoasă şi autoritară) :  La floricele…
GEORGICĂ (blând) :  La îngheţată, iubi.
GICA (îşi iese din fire) :  Bine. Atunci eu am plecat.
GEORGICĂ (cedează) :  Exact. La floricele. (Către Avocat.) Ştiţi, acele floricele care se fac din boabe albe de porumb şi care sunt delicioase prin mirosul, gustul şi felul lor popular de a pocni între măsele. Ei bine, e formidabil cum am simţit eu încă din clipa aceea că ea e fiinţa vieţii mele. Am mers la restaurantul Mioriţa, am consumat mici şi bere, şi ea a zis da. Cum ai zis, dragă? Că ai zis tu da într-un fel al tău extraordinar de dulce şi omenesc, care m-a impresionat până în suflet.
GICA :  Am zis: Da, divorţează şi ne căsătorim.
AVOCATUL (către Gica) :  Dumneata ai mai fost căsătorită?
GICA :  Da, de două ori, şi sunt în divorţ în ultima fază, pe motiv că el era contabil, dar n-avea buletin de Bucureşti. Altfel, n-am nimic să-i reproşez, mă iubea ca dementul, îmi scria numele peste tot de durere şi dragoste sinceră. Pe unde mă duceam, vedeam scris pe ziduri: “Gica, Gica, Gica…” Dar eu în spaţiu nu puteam să-l iau, pentru că şedeam cu celălalt fost soţ al meu în acelaşi apartament, eu o cameră şi el o cameră, şi apartamentul era pe numele fostei lui soţii de-a doua şi care m-a acceptat acolo din motiv că mă stima prea mult, mai ales de când am păruit-o. Aşa că… asta e!
AVOCATUL :  Mă rog, cazul dumitale nu mă interesează profesionalmente. Pe mine mă interesează domnul Georgică. Unde e soţia dumitale legală?
GEORGICĂ :  Uitaţi că vine şi Getuţa. (Intră Getuţa, însoţită de un bărbat tânăr şi grav. Georgică o prezintă pe Getuţa Avocatului.) Soţia mea.
GETUŢA (către Avocat) :  Bună ziua. (Către bărbatul care o însoţeşte.) Ia loc, Gigele. Vi-l prezint pe domnul Gigel, de la Asigurări, cu care am hotărât să-mi refac viaţa. (Către Gica.) Şi dumneata tot cu refacerea vieţii?
GICA :  Da, eu refac ce-ai stricat dumneata, adică viaţa acestui om minunat, de care m-am ataşat definitiv şi cu cele mai curate sentimente.
GETUŢA (ironică) :  Zău? Unde ai citit mata cuvintele astea, că-ţi ies dintre dinţi ca seminţele…
GICA :  Georgică, fii atent, că dânsa mă insultă şi eu nu ştiu multe, că nu m-a crescut mama cu guvernantă.
GETUŢA (către Gica) :  Pe ce bază îţi permiţi dumneata să spui că am deteriorat eu viaţa lui, care a venit la mine de-l bătea vântul, iar acum are optzeci de kile îmbrăcat de vară?
GICA :  Nu-i vorba de fizic, doamnă dragă, căci cu asta se descurcă bărbaţii şi singuri, ci de situaţia lui sufletească personală. Ah, dacă aţi şti ce melancolic era în seara când l-am cunoscut şi ce nevoie groaznică avea de o mângâiere! Dacă i-ai fi acordat asistenţa sufletească necesară, n-ar fi ajuns în parc!
GETUŢA :  Ce vorbeşti, fetiţo? Cunoşti dumneata marfa mai bine ca mine? Că acum ştiu şi de unde venea el la domiciliul conjugal cu firele alea de păr blonde contractate pe costum!
GICA :  Pardon, doamnă, că eu până ieri am fost roşcată!
GEORGICĂ :  Getuţo, fii blândă, că aici am venit să discutăm interese şi nu să ne interpretăm unul pe altul din punct de vedere. Că aşa, dacă ne luăm după cuvinte şi expresii, fir-ar ele ale naibii, stricăm situaţia, ne întoarcem amândoi acasă, ne continuăm menajul şi atunci nu-mi mai refac nici eu viaţa alături de dânsa şi nici tu nu-ţi mai refaci viaţa alături de dânsul. (Către Gigel.) Vă salut. (Cei doi îşi strâng mâna, politicoşi şi gravi.) Adică nu te da în stambă, cum ai tu obiceiul.
GETUŢA (căre Gigelt.) :  Gigele, uite cum mă jigneşte dânsul şi uite cum stai tu de indiferent!
GIGEL (solemn, către Georgică) :  Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti, dar nu-ţi permite s-o jigneşti pe viitoarea mea soţie. Doamna nu merită să fie jignită!
GEORGICĂ :  Domnule, îmi pare rău, dar eu ştiu mai bine că actuala mea şi viitoarea dumitale soţie e o doamnă şi că nu merită să fie jignită. Află că e o femeie minunată şi o soţie strălucită şi te felicit pentru alegerea pe care ai făcut-o. Am luat-o plină de defecte şi ţi-o dau doldora de calităţi.
AVOCATUL :  Domnule Georgică, eu nu înţeleg un lucru: de ce vrei să te desparţi de dânsa, dacă e aşa de minunată?
GEORGICĂ :  Dar v-am explicat, domnule avocat, că doresc să-mi refac viaţa alături de această persoană (Arată spre Gica), care este şi mai minunată şi fără de care nu mai pot trăi. (Către Gica.) Tu mai poţi trăi fără mine?
GICA :  Dacă divorţezi, nu.
GIGEL (către Georgică) :   Domnule, în orice caz, mie îmi pare nespus de bine că eşti o persoană serioasă şi demnă şi că fosta dumitale şi viitoarea mea soţie s-a format alături de dumneata ca o persoană pe care se poate pune o bază. Mulţumesc. Eu am cunoscut-o din întâmplare, căci întâmplările, stimaţi prieteni…
      (Se ridică.)
AVOCATUL :  Staţi jos, că mă grăbesc. Peste o oră am un proces de crimă. Staţi jos.
GIGEL :  Nu, că vorbesc mai bine aşa. Căci întâmplările, dragi prieteni, sunt acel material extraordinar de rezistent şi gustos care leagă zilele noastre una de alta şi fac din ele ceea ce se cheamă o viaţă. Există întâmplări mici şi întâmplări mari. Întâmplări fericite şi întâmplări nefericite. Dar există şi întâmplări cruciale, care schimbă brusc cursul unei vieţi, care înseamnă o răscruce, un moment fundamental şi fatal. Ei bine, un asemenea moment de răscruce a însemnat pentru mine întâlnirea cu Getuţa. Ne plimbam prin parc, căci amândoi simţeam o nevoie acută de aer liber, intrăm în vorbă, iar eu, ca adasist, nu mă pot abţine, pentru că sunt un profesionist, şi încep să o conving să-şi facă o asigurare pentru viaţă. Iar ea mi-a răspuns formidabil, a avut o replică pe care nu o întâlneşti nici în piesele de teatru. Cică: “Domnule, a răspuns ea, melancolică, eu aş asigura dacă aş avea ce, dar asta pe care o trăiesc eu e viaţă?!” “Cum, zic eu, cum puteţi să vă exprimaţi într-un chip atât de brutal la adresa vieţii, care e baza activităţii umane pe pământ?” “Păi da, zice ea, că ce viaţă mai este asta, dacă nu mă mai înţeleg cu Georgică, că de o vreme eu sunt hăis şi el e cea?!”
GETUŢA (ca să scurteze) :  Ei, şi de-aici ne-am luat cu vorba, ne-am plimbat cu barca, ca s-o spun pe şleau, că nu mă jenez şi răspund de ce fac, pe urmă el m-a cerut de soţie, eu am ezitat ce-am ezitat…
GIGEL :  Nu, Getuţa, nu simplifica, pentru că e păcat să simplificăm o întâmplare care musteşte de romantism.
AVOCATUL (care nu mai are răbdare) :   Vă rog foarte mult, fiţi amabil, eu nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi, eu nu am treabă cu dumneavoastră, lăsaţi-mă să-mi fac meseria, că de poveşti sunt sătul!
GIGEL :  Un moment, că acum vine poanta! Ce credeţi că-mi zice ea la un moment dat? Cică: “Sunt de acord să mă căsătoresc cu dumneata, dar trebuie să-i cerem consimţământul soţului meu”.
GEORGICĂ :  De ce te miri, domnule? Nu e normal ca, între doi oameni civilizaţi, soţul să ştie ce face soţia şi invers? Află că şi eu am procedat la fel: am anunţat-o pe Getuţa din timp că am de gând să-mi refac viaţa şi ea a fost de acord. Cunosc pe unul care a fost şi mai cavaler, în sensul că a anunţat-o dinainte pe soţie că are de gând să o lichideze. “Fii atentă, i-a zis, că am de gând să-ţi tai gâtul!”
AVOCATUL :   Domnilor, vreau să vă anunţ că şi eu cunosc suficient de multe cazuri ca să stăm aici la palavre până mâine dimineaţă. Dar dumneata, domnule Georgică, m-ai chemat în legătură cu divorţul dumitale cu duduia Getuţa. Să trecem la obiect. (Către Gigel.) Dumneata, te rog să taci, să nu intervii cu divagaţii şi poveşti. (Către Georgică.) Putem să începem?
GEORGICĂ :  Da, domnule avocat, sunt la dispoziţia dumneavoastră.
AVOCATUL (scoate din servietă un vraf de hârtii) :  Vă rog să luaţi cuvântul pe rând şi să-mi spuneţi motivele pentru care vreţi să divorţaţi. Vorbiţi clar şi rar, că eu notez totul.
CHELNERUL (care a asistat la confruntările de mai înainte) :  Un moment! Văd că dumneavoastră aveţi aici probleme serioase de discutat şi eu sunt de acord cu teoreticienii care susţin că localul public, adică restaurantul, este un loc cât se poate de nimerit pentru discursuri serioase şi chiar pentru creaţii, adică pentru compus idei. Dau, de pildă, exemplul unui artist important contemporan, nu-i spun numele, care venea într-o vreme în localul meu, lua loc la masa lui, îi aduceam o gustărică, un sfert de tărie cu sifon, el îşi scotea hârtia şi stiloul şi începea să deseneze caricaturi. Într-o zi, mi-a făcut şi mie o caricatură destul de reuşită şi mi-a oferit-o cadou contra o baterie de vin şi un cotlet şi pe care eu am pus-o în ramă la mine acasă. Ce voiam să spun…
AVOCATUL :  Tocmai asta voiam să te întreb: ce doreşti de la noi, de ce ne întrerupi din treabă?
CHELNERUL :  Un moment, că asta voiam să spun: că admit orice fel de activitate în localul meu, cu condiţia să se consume. Dumneavoastră ce consumaţi, că şi noi avem plan. Vă oferim fleici de casă, fripturi de casă, cârnăciori de casă, organe, ficat, măduvioare, inimă, rinichi, fudulii, că n-am decât mici şi bere şi grăbiţi-vă, că se termină butoiul.
AVOCATUL :  Aveţi mici?
OSPĂTARUL :  Da! Am avut alaltăieri, dar s-au terminat, că erau delicioşi.
GEORGICĂ :  Atunci, dă-ne repede nişte bere.
CHELNERUL :  Se face. Urez succes discuţiilor dumneavoastă. (Pleacă, strigînd.) Cinci beri la băieţii!
AVOCATUL :  Să începem!
GEORGICĂ (către Getuţa) :  Începi tu, sau încep eu?
GETUŢA :  Începe tu, că ai mai multe pe conştiinţă.
GEORGICĂ :  Dragă, să ştii că-mi pare rău că te legi de conştiinţa mea, care e tot ce am eu mai curat şi mai apreciat în viaţă. Tu ştii foarte bine că la nimic n-am ţinut mai mult ca la conştiinţa mea interioară şi că n-am dat voie la nimeni să se lege de ea. Să nu mă enervezi, că zic şi eu ceva de conştiinţa ta.
GETUŢA :  Georgică, tu nu m-ai înţeles. Eu n-am zis neapărat că tu ai avea cine ştie ce impurităţi pe conştiinţă, că chiar dacă ai, nu mă priveşte, întrucât fiecare face ce vrea şi se descurcă cum poate cu conştiinţa lui. Am zis că, dacă ai ceva contra mea, adică nişte motive care să-l servească pe domnu’ avocat la proces, zi, că pe urmă mă enervez şi eu.
GEORGICĂ :  Bine, zic. Domnu’ avocat, eu cred că e bine să pornim de la început pe un motiv serios şi de bază, care de când e lumea a fost elementul mortal al familiei: nepotrivirea de caracter.
AVOCATUL :  Perfect! Spuneţi-mi cum nu vă potriviţi la caracter.
GETUŢA :  Domnu’ avocat, iertaţi-mă că intru în vorbă, dar eu am fost întotdeauna sinceră, adică ce mi-e-n guşă şi-n căpuşă! Eu habar n-am ce-i ăla caracter şi, dacă mă întreabă cumva judecătorul, pierdem procesul. Ce e caracterul?!
AVOCATUL (încurcat) :  Ce e caracterul? Păi, caracterul e… cum să vă zic…
GICA (intervine, energic) :  Adică e cum e omul de felul lui.
GIGEL (se ridică în picioare) :  Îmi permiteţi două clipe? Întrucât sunt de meserie, în sensul că toată viaţa mea am lucrat în societăţi de asigurare unde era nevoie să existe cineva care să arunce o privire asupra clientului şi să stabilească ce caracter are, în sensul dacă prezintă garanţii pentru o investiţie, din care pricină o vreme figuram chiar pe schemă cu funcţia de “caracterolog”, aş putea să fac aici o scurtă expunere despre caracter. Caracterul, dragi prieteni, a existat la om din cele mai vechi timpuri. Şi nu numai la om. Există şi animale de caracter. De pildă, un câine poate fi ceea ce se cheamă o javră sau un câine credincios. Or, ce înseamnă credinţa, fidelitatea, cinstea şi devoţiunea decât caracter? Căci ce spun dicţionarele? “Caracterul este ansamblul însuşirilor fundamentale psihologice-morale ale omului care se manifestă în modul de comportament şi în acţiunile sale”. Deci…
GETUŢA (îl întrerupe) :  Dragă, nu mă lua pe mine cu teorii, că şi aşa am rămas de la o ceartă cu Georgică suferindă de astenie. Eu ştiu că atunci când îi ziceam lui Georgică: “Dragă, eşti o japiţă fără cuvânt şi caracter”, de obicei venea după ora două noaptea aşa de beat, că i se încleşteau fălcile şi i se înfăşurau picioarele unul după altul, ori zicea că i-a furat cineva în tramvai jumate din leafă…
GEORGICĂ :  Getuţo, nu vulgariza discuţia cu exemple de-astea strict intime. Caracterul e ceva mult mai mare. O să ne explice domnul avocat.
AVOCATUL :   Ca să lichidăm chestiunea :  Caracterul este ceea ce unii oameni au, iar alţii nu au şi se comportă ca atare.
GIGEL :  Domnule avocat, daţi-mi voie. N-am epuizat ideea.
AVOCATUL :  Stai jos, domnule, că mă grăbesc.
GIGEL :  Dar cred că pot aduce o contribuţie de-a dreptul substanţială la dezbaterea dumneavoastră!
GICA (către Gigel, amabilă) :  Sunteţi amabil să-mi continuaţi mie interesanta dumneavoastră expunere despre caracter? Pe mine mă impresionează nespus orice teorie modernă, inclusiv farfuriile zburătoare. Sunt o impresionistă ce nu s-a pomenit! Plus că-mi face plăcere să discut chestiuni intelectuale cu persoane foarte culte.
GIGEL :  Cu mare plăcere, duduie! Mai ales că doresc sincer să vă cunosc mai îndeaproape, întrucât vom fi rude în viitor. În sensul că eu mă voi căsători cu soţia soţului dumneavoastră, iar dumneavoastră cu soţul soţiei mele. Deci, vorbeam despre caracter… (Continuă expozeul în şoaptă.)
GICA :  Vă rog să insistaţi.
AVOCATUL :  Te rog, domnule Georgică, continuă. Peste trei sferturi de oră am un proces de crimă. Mă grăbesc.
GEORGICĂ :  Deci, cum spuneam, între noi doi există o gravă nepotrivire de caracter.
AVOCATUL :  Nu ţi-ai dat seama de asta înainte de căsătorie?
GEORGICĂ :  Nu. Deoarece cu un caracter am luat-o şi cu altul se manifestă ea acum. Dau exemple.
AVOCATUL :  Exact.
GETUŢA :  Bine, Georgică, dă tu exemple, c-o să vezi ce program festiv îţi fac eu pe urmă!
GEORGICĂ :  Getuţo, fii blândă, că altfel nu mai ajungem la capăt! Iată despre ce nepotrivire de caracter este vorba, domnule avocat, ca să vă lămuresc cât mai clar cu putinţă. Când am cunoscut-o eu pe Getuţa, ea era o fiinţă foarte veselă şi populară, în sensul că râdea din te miri ce şi făcea şi gropiţe în obraji. În plus, era şi o persoană foarte miloasă şi filotimă, în sensul că nu era în stare să omoare nici măcar o muscă şi din cauza asta m-am ataşat foarte mult de ea, că şi eu eram un râzăreţ ce nu s-a pomenit, plus milos de nu puteam să calc nici măcar o furnică. Dar ce s-a întâmplat pe parcursul căsătoriei? (Cu o satisfacţie răutăcioasă.) Getuţa s-a schimbat!
GETUŢA (nervoasă) :  Păi cum să nu mă schimb, dragă, că la început mă ţineai numai în glume şi veselie, de mă făceai să râd de orice, ca după ce-am făcut actele, să te schimbi integral şi să nu mai scoţi un zâmbet câte un trimestru întreg!
GEORGICĂ :  Da, domnule avocat, s-a schimbat. Imediat cum am ieşit de la ofiţerul stării civile şi s-a văzut soţie legală, Getuţa a devenit stăpână pe situaţie şi s-a transformat într-o fiară. (Către Getuţa, în şoaptă.) Fă ca fiara! (Getuţa începe să plângă. Georgică se enervează.) Ţi-am spus să faci ca fiara, nu ca nevasta.
GETUŢA (distrusă) :  Bine, Georgică, va să zică am ajuns să mă faci şi fiară! Bine! Oare nu crezi tu că aş putea deveni fiară cu adevărat şi să mă reped cu ghearele în trecutul tău suspect?
GEORGICĂ (disperat) :  Getuţo, fii blândă, că eu nu vreau să te insult şi să-ţi provoc nervi şi fiere, că, slavă Domnului, ţi-am dovedit suficient cât de mult te stimez şi te preţuiesc reciproc. Dar zic şi eu acum ce zic ca să vadă domnu’ avocat că avem motive de divorţ şi să putem apoi să ne refacem viaţa personală. Cum naiba de nu pricepi tactica?
GETUŢA :  De acord cu tactica, dar să nu mă faci fiară, că pe urmă spun şi eu chestia aia cu…
GEORGICĂ :  Cu ce?
GETUŢA :  Ştii tu… Cu covrigii şi susanul ăla de plastic… Şi cu cecul din căptuşeală… Şi cu mişmaşul cu siropul şi cu păhărelul vopsit… Şi cu… Ştii tu cu ce…
GEORGICĂ :  Getuţo, ţi-am spus că nu e cazul să ne dăm în stambă aici, de faţă cu dânsul şi cu domnul avocat!
GETUŢA :  Bine, nu ne dăm în stambă, dar nu te lega de mine! Leagă-te de tine.
AVOCATUL :  Vă rog să continuaţi, mă grăbesc.
GEORGICĂ :  Am spus, deci, că soţia mea şi-a schimbat brusc caracterul, dovedind că acele calităţi pentru care o luasem de nevastă erau false. Am spus: nu mai era veselă. La film nu râdea, la teatru nu râdea…
GETUŢA :  Păi cum să râd, dragă, dacă erau tragedii şi ăia mureau pe scenă ca muştele?
GEORGICĂ :  Nu contează! Dacă ai bunăvoinţă, râzi la orice! Fiind o fire optimistă din naştere, am început să-mi schimb şi eu caracterul, adică să devin pesimist, să nu-mi mai placă viaţa, râsul, fericirea, şpriţul, bucuria şi distracţiile serale, adică să mă gândesc la moarte şi la infinit. Iată cum o nepotrivire de caracter putea să mă ducă, Doamne fereşte, până în pragul sinuciderii! Şi atunci, nu am eu dreptul legal să cer divorţul pentru a-mi reface şi continua viaţa pe o bază optimistă, fericită şi îmbelşugată?
GIGEL (către Gica, cu care discută confidenţial şi cu care a devenit din ce în ce mai intim) :  Domnişoară, îmi pare nespus de bine şi de favorabil că avem aceeaşi concepţie despre caracter, pentru că, totuşi, caracterul este baza şi temelia unei căsnicii, plus baza activităţii umane pe pământ.
GICA :  Vai, domnule Gigel, dar este o desfătare pentru mine să te ascult! Spui nişte fraze atât de culte şi de date naibii, că mă înfior de plăcere şi extaz! Te rog să insişti.
GIGEL :  Bine, insist.
GEORGICĂ :  În plus, dragă Getuţo, tu ştii foarte bine că ţi-ai schimbat caracterul şi din alt punct de vedere. În sensul că nu mai faci gropiţe în obraji.
AVOCATUL :  Asta ai mai spus-o.
GEORGICĂ :  Am mai spus-o, dar trebuie să insist.
AVOCATUL :  Să vedem ce spune şi dânsa, dar foarte repede, că peste o jumătate de oră am un proces de crimă şi sunt grăbit. (Către Getuţa.) Dumneata ce nepotrivire de caracter ai cu dânsul?
GETUŢA :  Domnule avocat, nepotrivirile mele de caracter pornesc de la faptul că Georgică nu-şi potriveşte bine ceasul şi, când vine acasă la ora trei noaptea, mirosind a bere de la parter, zice că i-a stat ceasul şi că el credea că e ora două ziua. Plus că, lunar şi chenzinal, zice că i s-a furat jumătate din leafă. Încolo, e băiat inteligent şi sufletist şi n-am nimic să-i reproşez. Cu o condiţie: să devină iar vesel şi să mă facă să râd cu gropiţe în obraji.
GEORGICĂ : Domnule avocat, îmi pare foarte rău, dar acum degeaba mai face Getuţa gropiţe în obraji, pentru că eu sunt decis să-mi refac viaţa. Vreau să divorţez.
AVOCATUL :  Scuzaţi-mă. Uitasem să vă întreb esenţialul: copii aveţi?
GEORGICĂ :  Avem, dar numai trei. Unul l-a adus ea din prima căsătorie, unul l-am adus eu din cea de-a doua căsătorie, iar unul l-am făcut împreună.
AVOCATUL :  Să vă trăiască! Şi ce faceţi cu ei dacă divorţaţi?
GEORGICĂ :  Păi unul îl iau eu, unul îl ia dânsa, iar pentru al treilea dăm cu banul.
AVOCATUL :  Dacă aveţi copii, se complică situaţia…
GEORGICĂ :  Domnule avocat, din contră, eu zic că şi ăsta e un motiv în favoarea noastră.
AVOCATUL :  Cum?
GEORGICĂ :  Păi dumneavoastră ştiţi ce răi sunt copiii ăştia? Ca nişte fiare! E ceva ce nu s-a pomenit. Toată ziua se ceară şi se buşesc, că Getuţa mereu strigă: “Georgică, vino repede, că copilul tău s-a unit cu-al nostru şi-l bat pe-al nostru!” Şi numai în cap îi dau, mititelul, că ni se rupe sufletul. Trebuie să-i despărţim într-un fel, e o datorie omenească. Nu-i aşa, Getuţo?
GETUŢA :  Păi da, dragă, că tu eşti mai mult absent decât prezent la domiciliu şi nu te ocupi de educaţia lor!
GEORGICĂ :  Taci şi zi ca mine!
AVOCATUL :  Vă spun: din cauza copiilor se complică situaţia. Dar am o idee care ar putea îndrepta lucrurile. Să ne retragem puţin pentru o discuţie confidenţială. (Către Gica şi Gigel.) Ne scuzaţi.
         (Avocatul, Georgică şi Getuţa se retrag la o altă masă. Gigel şi Gica au rămas singuri.)
GICA :  Domnule Gigel, dumneata vorbeşti serios? Că mie îmi place să discut lucrurile franş.
GIGEL :  Domniţă, sunt hotărât şi ferm ca un beton armat. Dumneata pleci înainte, eu plec pe urmă şi ne vedem mâine la “Wasserman”.
GICA :  Bine, dar să nu mă încurci, pentru că eu, oricum, într-o săptămână, maxim două, sunt decisă să mă căsătoresc, nu pot să stau încurcată. Vii mâine la zece?
GIGEL :  Dragă, îţi dau cuvântul de onoare şi buletinul garanţie. Mâine facem “Wasserman”-ul şi peste o săptămână căsătoria oficială. Ai cuvântul meu!
GICA :  Lasă cuvântul, dă buletinul! (Îi ia buletinul şi-l pune în geantă.) Auzi? Că uitai să te întreb: cât ai netto?
GIGEL :  Care netto?
GICA :  Leafa.
GIGEL :  Două milioane nouă sute, plus prime, că sunt şi apreciat.
GICA :  Slăbuţ, dar poate mai avansezi. Apartament?
GIGEL :  Două camere, cu mama.
GICA :  O trimiţi la ţară, că şi eu sunt orfană.
GIGEL :  E bătrână, săraca…
GICA :  Am zis, şi nu mă contrazice, că sunt nervoasă! Fără rude în apartament! Şi dimineaţa, când te scoli, te duci să faci piaţa, speli vasele, faci curat prin casă, îmi aduci cafeluţa la pat şi pe urmă pleci la servici, dar în vârful picioarelor, că am somn uşor şi, dacă mă trezesc brusc, sunt nervoasă toată ziua. Ai înţeles?
GIGEL :  E clar!
GICA :  Atunci, eu am plecat şi spune-i lui Georgică salutări din mers. Şi vezi să nu întârzii mâine la “Wasserman”, că mă enervez şi-ţi rup buletinul. Pa! (Pleacă.)
GIGEL :  Pa! (Către Avocat, care e la masa cealaltă.) Domnule avocat! Numai o clipă, vă rog. (Avocatul vine imediat.) Am o rugăminte foarte mare.
AVOCATUL :  Vă rog.
GIGEL :  Fiţi amabil şi anunţaţi-o dumneavoastră pe simpatica şi inestimabila Getuţa că-mi retrag momental sentimentele ce i le-am avansat cu atâta sinceritate. Din motive personale, bineînţeles.
AVOCATUL :  Bine faci. Mai ales că e şi mamă de copii.
GIGEL :  Exact. Copiii sunt viitorul patriei. Personal, îi preţuiesc sincer, chiar şi atunci când sunt făcuţi de alţii. Între timp, însă, m-am ataşat foarte mult sufleteşte de duduia Gica şi dorim să ne întemeiem un cămin reciproc pe bază de caracter şi respect personal.
AVOCATUL :  Aşa repede?
GIGEL :  Mi-a spus că e grăbită. Vă salut cu respect. (Pleacă.)
AVOCATUL (către Georgică şi Getuţa.) :  Poftiţi, vă rog. (Cei doi vin lângă avocat.) Deci, aşa cum v-am explicat şi cum a reieşit din discuţia anterioară, dumneavoastră nu aveţi motive serioase de divorţ. Sfatul meu este să vă împăcaţi şi să vă întoarceţi acasă. Faptul că duduia Getuţa nu mai râde ca înainte se poate remedia printr-un efort de veselie din partea domnului Georgică. Dacă el va fi din nou vesel, va spune glume şi va face şotii, atunci şi dumneata vei fi iar veselă şi vei avea gropiţe în obraji… Iar dânsul poate fi mai vesel dacă va veni mai devreme acasă şi cu salariul întreg, ştiut fiind că omul odihnit şi cu leafa întreagă este întotdeauna bine dispus.
GEORGICĂ :  Atunci dumneavoastră consideraţi că nu mai e cazul să divorţăm?
AVOCATUL :  Desigur.
GEORGICĂ :  Şi atunci trebuie să renunţ să-mi mai refac viaţa alături de Gica, de care m-am ataşat atât de sincer?
AVOCATUL :  Păi nu mai aveţi cum să vă refaceţi viaţa alături de Gica, şi nici dânsa (arată spre Getuţa) alături de Gigel, pentru că cei doi au plecat împreună şi au aranjat să se vadă mâine la “Wasserman”.
GEORICĂ (uimit) :  Adică cum?
AVOCATUL :  Adică, în timp ce noi discutam despre motive, ei au decis să-şi refacă viaţa împreună.
GEORGICĂ (perplex, către Getuţa) :  Păi bine, dragă, tu cu un astfel de om fără caracter voiai să-ţi refaci viaţa? Care e capabil de un aşa gest?
GETUŢA :  Dar tu ce părere ai despre Gica ta şi despre felul şi caracterul în care te-a părăsit la prima ocazie?
AVOCATUL :  Pe mine mă iertaţi, am un proces de crimă. Vă urez multă fericire! (Pleacă.)
GEORGICĂ (după ce o priveşte lung pe Getuţa) :  Getuţa, ştii ce? Hai acasă să ne refacem viaţa. Că tu, dacă râzi din nou, faci iar gropiţe în obraji, şi eu nu mai am nimic să-ţi reproşez. Ia râzi! (Getuţa râde.) Vezi că ai gropiţe?!
GETUŢA :  Lasă gropiţele, că ne aşteaptă copiii! (Se ridică amândoi.) Ce facem, dragă, cu ăla mic, că-l bat ăia mari zi şi noapte?! Şi numai în cap îi dau, mititelul!
GEORGICĂ :  Nu-i nimic. Să se călească!
              (Cei doi pleacă braţ la braţ.)
CHELNERUL (strigă după ei) :  Vă rog frumos, cine plăteşte consumaţia? (Cei doi au ieşit, fără să-l audă.) Bravo! Trei bărbaţi la masă, toţi trei cu mape şi nu plăteşte nici unul. Fir-aţi ai naibii de intelectuali! Vă arăt eu vouă!
                  (Fuge după ei.)

                                           S F Â R Ş I T
 

 
 
 Dintre ultimele texte  publicate in „Literatorul” în timpul anului 1991
                              
             Cum a văzut orbul Parisul

           Cineva, o prietenă, mi-a povestit acum câţiva ani, o istorie halucinantă. Cunoştea un bătrân orb care scria literatură. Acesta orbise în urmă cu cincizeci de ani, în tinereţe – era pilot de vânătoare – se prăbuşise cu avionul în timpul unui antrenament, scăpase cu viaţă printr-un miracol, dar îşi pierduse vederea. Primise o pensie mizeră pe care regimul comunist i-o scăzuse la vreo şase sute de lei, din motive politice: era considerat reacţionar. Ca să nu trăiască din mila familiei, scria diverse articole neutre, despre filatelie, pescuit, vânătoare, numismatică şi chiar câteva cărţi pentru copii. Cu vreo zece ani în urmă i-a murit soţia, rămânând absolut singur. Îl îngrijeau copiii din bloc, ei îi cumpărau pâine, lapte şi salam cu soia. N-avea bani pentru altceva. Dar iată că norocul i-a surâs: la sfârşitul anului 1987 participă cu o povestire umoristică la concursul lansat de o revistă a orbilor din Paris (sunt mai multe) şi câştigă premiul întâi, în valoare de zece mii de franci, plus o invitaţie de zece zile pentru a vizita capitala Franţei. Îi trebuia un însoţitor, fireşte. I–a făcut formele de paşaport unui student din bloc, pe care-l ştia de copil. Acesta a fost respins. Motivul? Exista o dispoziţie fermă de la cabinetul doi: să nu iasă din ţară nici un tânăr sub 35 de ani cu studii medii sau superioare. Cu greu i-a fost acceptat ca însoţitor un pensionar. Şi astfel a plecat bătrânul orb să-şi încaseze premiul şi să viziteze Parisul.
       El mai văzuse oraşul lumină în tinereţe, nu uitase nimic, îi ştia toate străzile şi monumentele. Acum s-a dus şi a pipăit Turnul Eiffel, Domul Invalizilor, Centrul Beaubourg, Luvrul şi celelalte minuni ale Parisului, a cerut să ia masa la bistroul unde mâncase cu peste cinci decenii în urmă, pe Rue de Saint Suplice. Şi ce şi-a mai dorit el în ultima zi de şedere la Paris? Să-l caute pe fostul lui coleg de liceu, cel mai bun prieten din adolescenţă, stabilit acolo imediat după război. Acesta era acum o somitate, profesor doctor, şeful unui mare laborator de cercetări medicale. L-a primit în casa lui somptuoasă de lângă Paris, dar fără însoţitor. Acesta aştepta în grădină, pe o bancă. Discuţia celor doi a fost scurtă, După zece minute, scriitorul orb i-a spus însoţitorului: “Să mergem”. Plângea, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji, dar n-a scos un cuvânt. A doua zi, cei doi au luat trenul spre Bucureşti. În timpul călătoriei, însoţitorul a insistat să-i spună de ce s-a despărţit atât de repede şi plângând de fostul prieten din adolescenţă. Orbul a tăcut mult, după care a dat următorul răspuns:
- Pentru că mi-a propus să-mi dea un pistol cu care să-l împuşc pe
dictator, care-i închisese doi fraţi din motive politice. Am refuzat, spunându-i: “Dragul meu, nu ştiu dacă am să-l pot nimeri. Sunt bătrân, îmi tremură mâna”. Iar el mi-a zis: “Eşti un laş”.
                                   
                 Supravieţuire

          Un anunţ matrimonial apărut, recent, într-un ziar bucureştean, m-a tulburat prin bizareria sa: “Pensionar sănătos, nefumător, caută parteneră corespunzătoare, pentru supravieţuire”. Să fi fost o glumă? Am sunat la numărul respectiv şi mi-a răspuns o bătrână, zicând că domnul cu anunţul a plecat pentru câteva zile. Întâmplarea m-a pus pe gânduri. Va-să-zică, mi-am zis, când e vorba de supravieţuire (indiferent de ce gen), oamenii simt nevoia să se unească, să învingă greul împreună. Nu pot să uit o întâmplae tragică (şi poate grotescă), petrecută cu ani în urmă, într-un azil de bătrâni. Aici, o femeie de 68 de ani s-a sinucis din dragoste. Cunoscuse acolo, în azil, un bătrân de 75 de ani, frumos şi cult, uitat de fiii săi, plecaţi în străinătate, şi ajuns în mizerie. Ei bine, acest bătrân se scârbise complet de viaţă şi i-a refuzat respectivei azilante sentimentele. Iar femeia, disperată de propria singurătate, s-a spânzurat.
          Încă un caz (of, cazurile): fiind la spital, cu nişte ani în urmă, pentru analize, umblam noaptea prin saloane (mai toţi bolnavii din spitale n-au somn) ca să-i ascult (câte n-am aflat, pe toate le-am plasat în Balanţa). Era într-un salon vecin un tânăr sportiv care făcuse o grea operaţie la stomac. Părinţii îl vegheau permanent. Pe la prânz, soseau la el toţi membrii echipei din care făcea parte. Şi era o veselie şi niste hohote de râs în salonul respectiv de parcă ai fi asistat la o comedie bufă, când, de fapt, bietul bolnav era într-o stare de-a dreptul critică. Şi scenele acestea se repetau în fiecare zi la prânz, până spre seară. Noaptea, întâlnindu-mă pe culoar cu tatăl bolnavului, care ieşise să fumeze o ţigară, l-am întrebat ce e cu veselia aceea grozavă pe care o dezlănţuiesc musafirii fiului său. “Domnule, mi-a spus tatăl cu lacrimi în ochi, am fost la o ghicitoare şi aceasta mi-a zis că fiul meu are o şansă dacă-l vom convinge să fie vesel şi să râdă zilnic. Şi atunci am făcut apel la colegii lui de echipă, care vin cu rândul şi fac pe comicii. Sunt nişte băieţi minunaţi, îl iubesc şi vor să-l salveze”.
       Am întrebat mai târziu de soarta tânărului respectiv. Fusese salvat. Cu ajutorul veseliei şi râsului? Probabil.
                                       Colecţionarul
           
Am un prieten vechi, un om bătrân, dar foarte sănătos (la 72 de ani se urcă pe Omul ca să facă plajă sau să schieze, are o musculatură de atlet) a fost jurist şi mare iubitor de cultură. Aş minţi dacă aş spune că nu-l cultiv şi din interes. Nea Mişu a făcut o pasiune a vieţii: poveşti şi fapte ieşite din comun, istorii bizare, răscolitoare, care, adesea, te pun pe gânduri. Toate sunt adunate într-un caiet de peste o mie de pagini, acordându-mi privilegiul de a-mi citi din el, din când în când. Alaltăieri l-am vizitat şi i-am zis:
- Nea Mişule, fă o faptă creştinească, scoate caietele cele sfinte şi dă-mi
un subiect pentru un articol, mi-a secat mintea.
Nea Mişu a făcut, mai întâi, două cafele gigantice în căni de lut (cafeaua e
singurul lui viciu, o bea fără zahăr, acesta fiind, după părerea lui, foarte toxic) şi a răsfoit printr-unul dintre caiete, mormăind: asta nu, asta nu…
- Uite una, zice, care te-ar putea interesa, mi-a povestit-o un prieten,
ziarist de stânga între cele două războaie. Chestia cu Chivu Stoica o ştii?
- Nu. Zi-o.
- Chivu Stoica s-a sinucis cu arma de vânătoare, la bătrâneţe, nu intrăm
acum în amănunte, se pare că nea Nicu l-a împins la acest gest fatal şi, mai ales ea, care era cea mai mare codoaşă a ţării, punea să fie filmate nevestele ştabilor care îşi înşelau bărbaţii, după care vedea filmele de câte trei ori, amuzându-se copios. Ei bine, la înmormântarea lui au venit şi câţiva dintre tovarăşii săi din ilegalitate. A vorbit unul care a zis câteva banalităţi, după care s-a făcut o pauză. “Mai vrea cineva să ia cuvântul?”, a întrebat unul dintre organizatorii funerariilor, ca la o şedinţă obişnuită. “Eu”, a zis un alt ilegalist, care fusese şi puţin poet, dintre cei mai schematici, desigur. După care, umflându-se în piept, a strigat: “Tovarăşe Chivu, te rog să transmiţi tovarăşului Dej că noi, foştii lui tovarăşi de luptă, suntem astăzi persecutaţi, daţi la o parte din toate muncile de răspundere, ni se iau casele pe care ni le-ai dat tu şi suntem ameninţaţi că ni se vor înjumătăţi şi pensiile. Spune-i, ca să ştie pe cine a lăsat în urma sa”. Ţine seama că această comunicare mistică şi paranormală era făcută de către un materialist dialectic, adept al socialismului ştiinţific. Îţi convine?
- Da, zic, e bună. De altfel, o ştiam, dar o uitasem. Zi mai departe.
- O revistă străină de specialitate anunţă un fapt deosebit de îngrijorător:
s-au semnalat cazuri de sinucidere la roboţi.
- Am citit şi eu. Cum îţi explici?
- E complicat, foarte complicat. Am să mă documentez şi am să-ţi
comunic ulterior. În orice caz, îţi pot spune o concluzie preliminară, aceste fiinţe în ghilimele trebuie supravegheate îndeaproape, iar libertatea lor îngrădită. Altceva: un savant, îngrozit de complicaţiile şi harababurile social-politice care domnesc în lume la ora actuală, a propus să se lanseze în Cosmos un apel către fiinţele raţionale de acolo (se presupune că numai în Calea Lactee ar fi populate cel puţin 50.000 de planete) să trimită o comisie de arbitraj pe Terra, pentru a curma conflictele, pasiunile oarbe şi inechităţile. Ce zici?
- Literatură. Aiureală…
- Mă rog. Văd că nu eşti în toane bune. Îţi mai livrez un ultim caz, o
ciudăţenie umană realistă. Am un prieten, jurist ca şi mine, care e burlac, ca şi mine. Deşi locuieşte singur şi mănâncă acasă (are o pensie modestă, se bazează mult pe salam şi zarzavaturi) el ia întotdeauna masa în frac şi cu papion la gât. În semn de respect faţă de el însuşi. Tu ai fi în stare?
- La mine e invers. Mănânc în pat şi în pielea goală.

                                       Omul cu cătuşa

            Aud din presă că a sucombat revista literară Amfiteatru, al cărei prim redactor şef am fost, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. În jurul ei, la vremea respectivă, o vreme de deschidere şi speranţe (singura din întreaga istorie a dictaturii ceauşiste) se adunaseră majoritatea scriitorilor tineri şi foarte tineri: Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Gheorghe Tomozei, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, G. Dimiseanu, Mircea Martin, Petru Popescu, Costin Miereanu, Maria Luiza Cristescu, Vintilă Ivănceanu (aici a publicat el, împreună cu Ţepeneag, celebrul manifest al oniricilor, sub patronajul lui Miron Radu Paraschivescu, document care ne-a fost fatal, Virgil Trofin dând dispoziţie să fim desfiinţaţi şi arestaţi), Dinu Kivu, Ioana Creangă, Florica Ichim, Ileana Bratu, Coman Şova, Petre Mihai Băcanu, Viorel Burlacu şi (să nu-l uit) graficianul Benedict Gănescu, autorul machetei. Din nefericire, unii dintre cei numiţi şi nenumiţi au plecat dintre noi, fie-le ţărâna uşoară. Poate îmi voi povesti cândva, undeva, amintirile celor aproape patru ani petrecuţi în această redacţie boemă, aflată în atenţia unor personaje importante ale epocii: N. Ceauşescu, Niculescu-Mizil etc. Poate că pe unii, amatori de istorie a publicisticii literare post-belice, i-ar interesa.
        Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc în aceste rânduri. Răsfoind, recent, revista Totuşi iubirea, gândită şi scrisă aproape în întregime de către editorul ei, poetul Adrian Păunescu (îmi aduc aminte cu câtă dificultate îl convingeam să nu scrie singur chiar toată revista Amfiteatru!) descopăr un năucitor interviu, pe care excelentul publicist i-l ia fostului cpex-ist Ion Dincă, în puşcărie. Citindu-l şi recitindu-l, n-am mai dormit o noapte. De ce? Pentru că descopăr aici un alt om. Un alt Dincă. Pe care l-am şi cunoscut personal, odată, pe marginea unui lac, unde mă aflam la pescuit şi unde securistul care-l însoţea mi-a luat buletinul şi mi l-a aruncat în apă (!). La ordinul lui, fireşte. Ce descopăr, citind interviul? Că în locul satrapului şi torţionarului care umbla cu cătuşele în geanta diplomat, al justiţiarului fanatic şi sălbatec, care a nenorocit atâţia oameni, vârându-i în puşcărie nevinovaţi, ne apare în faţa ochilor, acum, un bătrânel blajin, cu părul şi mustaţa colilii, îndrăgostit la nebunie de luminoasele legi ale democraţiei, un inamic înverşunat al oricărei opresiuni împotriva gândirii, un campion al liberalismului şi pluripartidismului, un inamic notabil al Dictaturii. Dar ceea ce m-a făcut să rămân pleoştit şi profund îngândurat, nemaiînţelegând nimic din ce se întâmplă pe această lume, a fost următorul detaliu: Ion Dincă şi-a procurat o Biblie! O Biblie pe care e decis s-o citească din scoarţă-n scoarţă. Nu ştiu ce va asimila mintea lui burduşită cu texte marxiste, staliniste şi ceauşiste din Vechiul şi Noul Testament, dar vreau să vă întreb o chestie, şi cu asta închei: ce-aţi zice dacă, într-o zi, Dincă şi colegii săi de pârnaie s-ar retrage într-o mănăstire şi s-ar călugări?!Ce-ar fi să-l vedem pe Bobu bătând toaca şi pe Postelnicu trăgând clopotele pentru vecernie?
         Stimate Valeriu Cristea, mai ai ceva locuri libere în dicţionarul dumitale dostoievskian?
         Dragă Adrian Păunescu, cinste ţie că te interesezi de toată lumea (meseria noastră, a ziariştilor), dar eu nu cred în schimbarea năravului când e vorba de lupi.

                                              Maistru
          
      Vă povestesc o întâmplare, să vedem dacă vă interesează. Dacă nu, nu.
            Primesc, într-un zori de dimineaţă, telefon dinspre un oraş moldovean. Persoana vorbea în limba franceză. Era un doctor din Paris care-i făcuse soţiei mele un inestimabil serviciu (pentru momentul respectiv). El mă ruga să-l aştept la aeroportul Băneasa şi să mă ocup de scurta sa şedere în oraşul Bucureşti. Ca să fiu o gazdă desăvârşită, îl întreb ce vrea să mănânce şi să bea. El îmi spune că nu vrea să mănânce decât legume şi să bea un pahar, maximum două, de vin dulce. Din păcate, damigeana mea de vin de pe balcon (pe care o împărţeam veşnic pe din nouă cu nepreţuitul meu prieten Octavian Cotescu) se acrise. Vin bun, de Pietroasele, sec, chiar foarte sec, cum le plăcea amicilor mei să spună, dar de nebăut pentru un franţuz care dorea un vin dulce. Grăbit şi presat de timp, alerg la toate restaurantele din jur. Fiind vară, vinul tuturor se acrise. Singura mea şansă era un restaurant de lux, proprietar al unei colecţii. Aşa se face că am ajuns dinaintea celui mai important stabiliment (alimentar, fireşte) din Bucureşti. Eram îmbrăcat decent şi mă exprimam cuviincios. Portarul, un zdrahon de un metru nouăzeci, închis la culoare, îmi barează calea, interpelându-mă:
- Alo, unde mergi?
Nu mi-a fost prea greu să înţeleg că eram nedorit în această superbă
instituţie. Din fericire, un taximetrist (care fusese pe vremuri şofer la Casa Scânteii) mă recunoaşte şi mă strigă:
- Ce faceţi, domnu’?
Îi explic situaţia, foarte pe scurt. La care el, tot foarte pe scurt, întreprinde
un schimb de replici cu portarul.
- Dom’le, dânsul este maistru…
Nu a mai fost nevoie să-mi spună şi numele, pentru că masivul individ
mi-a îngăduit să intru pe uşa rotativă. Fireşte, nu am găsit nici acolo vin dulce, deşi eram prieten la cataramă cu şeful de sală. La ieşire, portarul, căruia i-am strâns mâna cu deferenţă, m-a întrebat discret:
- La ce întreprindere sunteţi maistru?
- Deocamdată nu sunt nicăieri, am zis. Sunt fără servici.
- Vai de mine!
Plecând spre casă, trist şi amuzat în acelaşi timp, mi-am adus aminte de
versurile lui Arghezi: “Maestre, vorba asta scurtă, e ca scărpinarea porcului pe burtă.”
La mine era invers? Mă întreb.
                                  
                                        Banca de idei

Vecinul meu (despre care v-am mai vorbit), pensionar, bărbat de peste 75
de ani, robust, frumos, o splendoare de bătrân (cum zicea un alt vecin despre el), se scoală la ora cinci dimineaţa, ca să-şi plimbe un căţeluş cât pumnul (a fost bătut de o pisică!).
- Mai bine zis, recunoaşte el, căţelul mă plimbă pe mine.
- Chestiune de optică filozofică, zic eu, fiinţă la fel de matinală. Mulţi
credem că facem ceva, când, de fapt, facem altceva. De multe ori, zic, am impresia că maşina mă conduce pe mine, nu invers. Ştiai că maşinile, indiferent de marcă, au personalitatea lor?
          Prietenul meu are un defect: mă cam bruschează, mai ales când stăm la coadă la lapte, iar laptele nu vine. Atunci îşi descarcă nervii pe mine.
- Dom-le, zice el, ai vreo relaţie la finanţe, îl ştii pe ministrul plin, pe adjunct, pe secretarul de stat?
- Nu, zic, dar mă interesez. Care e problema?
- De ce mă întrerupi? urlă el la mine. Ai răbdare. Ascultă! Eu am un
anumit număr de idei cu care pot salva nu numai ţara, ci şi Europa şi poate întreaga lume. Aceste idei îmi pot aduce recunoştinţa întregii umanităţi, diferite premii şi titluri internaţionale. Pot fi considerat economistul secolului.
- Care-i ideea?
- Taci! Ce fac eu, dacă mi se fură ideea?
- De către cine?
- De către dumneata, de pildă. Îmi furi ideea, ca un bandit şi devii
notoriu pe plan mondial. Eu îţi fac o mărturisire intimă la coadă la lapte şi dumneat îţi însuşeşti ideea. Ce fac eu? Cum o recuperez?
- Asigură-te.
- Unde? Urlă vecinul, luându-mă de gât. Există un A.D.A.S. pentru aşa
ceva? Nu! Dar o bancă de idei există? Nu! Să am acolo seiful meu personal! De ce nu există?
- Dom-le, zic eu, fii calm. Ce idee ai?
- Vorbesc în principiu, dom-le.
-  Păi ziceai că ai o idee cu care vei salva Europa, insist eu, în timp ce se
descarcă laptele.
- Dom-le, dumneata eşti turc?! N-auzi că vorbesc în principiu? Eu
presupun că am o astfel de idee. Unde mi-o asigur?
- În Elveţia.
- Bravo! De ce să fac drumul până acolo? De ce să nu-mi rezolv
problema la mine acasă? Vreau banca mea, românească, de idei!
          Ne luăm laptele şi ajung acasă. Imediat dau telefon.
- Alo! Cu domnul Ion Ţiriac, vă rog!
          Îi explic despre ce e vorba. Era într-un consiliu. Trosc, îmi trânteşte telefonul. Fir-aţi ai naibii de bandiţi, zic în gândul meu. Nu sunteţi sensibili la ideile oamenilor din popor. Veţi da faliment!

                                         Confuzia

          Era cu mulţi (destui) ani în urmă. Pentru ziua respectivă aveam două comenzi urgente: o schiţă umoristică pentru un ziar şi un răspuns la o ancheta a unei reviste culturale. Ambele erau imposibil de refuzat sau de amânat. Mă scol din zori şi le scriu. Amândoi şefii de la publicaţiile respective îmi erau amici, trebuia sa-i servesc, mă serviseră şi ei pe mine, altădată: n-aveam încotro. Din nefericire, mă durea o măsea. Una de minte. Vă întreb: se poate face umor când te doare o măsea de minte? Dumneavoastră îmi veţi răspunde (umani fiind) că nu. Dar familia mi-a zis invers. Adica: tu pleci la dentist, dar noi ce facem cu tipii care vor suna la telefon şi ne vor teroriza? Aşa că am scris o schiţă penibilă, povestind o întâmplare autentică: cum am fost eu la o nuntă unde cuţitele nu tăiau şi unde, încercând să despic o gogonea, conţinutul acesteia a zburat ca din puşcă în decolteul naşei, care era aşezată vis-à-vis. Eu am zis “pardon”, ea a zis că “nu face nimic”, dar dumneavoastră ştiţi cum se poate simţi la o nuntă un om (şi când zic acest cuvânt, mă refer la mine) care comite un astfel de gest catastrofal. Schiţa a ieşit aşa cum v-am mai spus: penibilă. Hai, zic, să mă apuc să răspund şi la anchetă. Ancheta se referea la rostul literaturii. A literaturii în general. Măseaua mă durea din ce în ce mai tare. Am răspuns destul de scurt, cu o parabolă (nu aveam nici o idee în cap). Apoi am plecat la doctor. Întorcându-mă, într-un hal fără de hal, aflu că cele două obiecte au fost ridicate. A doua zi mă simt ceva mai bine şi vreau să mă uit pe copii. Cu acest prilej descopăr că ultima pagină a fost inversată. Adică ultima pagină de la schiţă a trecut la anchetă şi invers. Intru în panică şi încep cu telefoanele, încercând, în disperare de cauză, să opresc catastrofa. Nu găsesc redactorii respectivi, transpir, zic către cei din casă: “m-am făcut de băcănie”. Dau telefon şi la tipografiile respective şi mi se zice: “dom-le, e prea târziu pentru modificări, le faci dumneata altă dată”.
          Deci, schiţa despre gogonea a apărut cu finalul răspunsului de la anchetă. Dar ancheta? N-am mai răspuns la telefon vreo câteva zile. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Ruşine faţă de cititori şi oameniii din redacţiile respective.
          Stupefacţie. Schiţa a apărut şi nimeni n-a sezizat finalul aberant. L-am întrebat pe redactorul respectiv dacă n-a observat confuzia. “Stai calm, mi-a zis el. Totul e bine când se termină cu bine. Gândeşte-te la schiţa de săptămâna viitoare”.
          Mă întâlnesc, la o şedinţă, cu redactorul şef de la revista unde apăruse răspunsul la ancheta despre sensul şi scopul literaturii, răspuns în care eu vorbeam despre întâmplarea stupidă cu gogoneaua. El îmi zice: “Dragă, mersi pentru răspunsul la anchetă, a fost cel mai subtil, cel mai… cum să zic… cel mai metaforic”.
         După care m-am întrebat, multă vreme, profund derutat, ce e literatura. Se pare că e o chestie de gust, în ultimă instanţă. Dar nu sunt sigur.
                                        

                                        Înscrierea
          
Recent, rudele din satul natal, Băieşti (de unde mi se trage şi numele), m-au întrebat dacă am pretenţii la terenul agricol moştenit de la părinţi. Am zis: nu. Am plecat de-acasă la zece ani, devenind intelectual (ce mi-a trebuit?!) şi nu doresc să mă întorc la meseria de agricultor. Foarte rău, îmi zic diverşi amici, poate erai mai dotat ca ţăran decât ca intelectual. Dom-le, zic eu, chestia e discutabilă, eu nu m-am priceput decât să văd de ei, de cârlani şi de vacă, îndeletnicire pe care o aveam în vacanţele şcolare. Când scăpau respectivele animale de sub control (citeam şi mă fura lectura) eram aspru pedepsit de către paznicii ceapeului. Profesia de ţăran mi s-a părut nesigură şi riscantă din ziua în care tatăl meu s-a înscris în ceape. Iată cum s-a întâmplat. Eram elev la un liceu comercial (!) din Buzău şi, într-o zi, sunt chemat la secretarul şcolii. Dragă, îmi zice secretarul, un tip foarte gras - care îmi fura sistematic bursa de merit pe care o luasem prin concurs – unde e adeverinţa? Care adeverinţă?, zic. Păi cum, aia de înscriere în ceape. Dacă n-o aduci, trebuie să te exmatriculez. Luni să fii cu ea la mine, altfel te faci ţăran. Deja i-am executat până acum pe vreo zece-cinşpe.
          Plec eu acasă (pe jos) cale de douăzeci de kilometri şi discut problema cu tata, care era, de felul lui, un moromeţian. Adică un reflexiv. Şi un inventiv. Imediat după ocupaţia rusească s-a gândit să scape de avere. El m-a întrebat: ce să fac cu ea? S-o vând, sau s-o beau? Bea-o, i-am zis, e mai sigur. Rămâi mijlocaş. Altfel, ajungi la canal şi acolo putrezeşti. Aşa a făcut. Acum îi ceream ceva imposibil: să intre în colectivă. Cum, mă, Onele, să mă aliez eu cu toţi proştii? Cu toţi ţiganii şi puturoşii! Nu vezi că nu se încrie nici un om serios? Tată, zic eu, asta e situaţia. Altfel mă dă afară din şcoală. Am termen până mâine. Dacă nu duc adeverinţa de înscriere în ceape, trebuie să mă întorc acasă şi să mă fac ţăran. Aşteaptă, zice el, şi pleacă de acasă alături, la biserică. Nu era un tip prea bisericos, aşa că m-am mirat. S-a întors peste o jumătate de oră şi l-am întrebat dacă s-a dus să se roage. Nu, a zis el, m-am dus să-l întreb pe părinte dacă nu poate să te angajeze pe post de dascăl, că pe cel vechi l-au arestat acum o săptămână (peste o lună a fost arestat şi preotul, om bătrân şi bolnav). Şi el, ce ţi-a zis? Că eşti prea tânăr şi că nu ştie dacă ai voce. Du-te să te asculte.
           M-am dus. Ştiam Tatăl nostru şi Crezul. Pe urmă m-a pus să cânt. Ce să cânt?, am întrebat eu. Orice, a zis el. În şcoală învăţasem un imn pe care trebuia să-l cântăm la o defilare: “Porniţi înainte, tovarăşi!” I-am cântat imnul în faţa altarului. Părintele Dumitru m-a ascultat cu o profundă compasiune.
- Mă, Ionele, mi-a zis, în final. Zi-i lui tac-tu să se înscrie în ceape.
          Aşa am ajuns din nou elev, iar apoi intelectual. Pentru că n-am avut voce. Ce carieră aş fi făcut ca dascăl!

                                               Praf în ochi

- Dragă – îmi zice prietenul meu, pensionarul, dimineaţa, la coadă la lapte – se întâmplă un fenomen scandalos în presa voastră. Ziariştii se înjură ca la uşa cortului. Că-i înjură pe alţii – securişti, hoţi, corupţi, incompetenţi – da, de acord. Dar de ce se înjură cu atâta patimă între ei? Ce-au unii cu alţii?
- Chestia, zic eu, trebuie luată de la caz la caz.
- Problema e limbajul inadmisibil pe care-l folosesc: ardei umplut,
proxenet, paranoic, oligofren, ţambalagiu. Că unul şi-a vândut nevasta ca să obţină nu ştiu ce avantaj, că altul n-a făcut copii din zgârcenie şi că în tinereţe vindea câini de pripas în obor. Dar asta nu e nimic. Se folosesc cuvinte de o obscenitate pe care hârtia nu le suportă.
- Noroc, zic, că revistele respective nu ajung în mâinile copiilor şi
tinerilor.
- Nu e sigur. Totuşi, nu le atrage nimeni atenţia?
- Cine? Nu mai e cenzură, aşa că n-are cine. Scrie cine vrea şi cum vrea.
- Nu zic că vreau cenzură, dar aşa ceva nu s-a mai pomenit.
- Ba da. Între cele două războaie mondiale era la fel.
- Nu cred. Eu am apucat epoca, eram student, îi citeam pe Arghezi, pe
Călinescu…
- Atunci vreau să-ţi amintesc că Arghezi a făcut puşcărie câteva luni
pentru un pamflet scris într-o limbă extrem de dură, ca să nu zic mai mult. Alt exemplu: un tânăr gazetar, azi veritabil academician, a scos o revistă al cărei titlu era numele popular al sexului masculin, iar obiectul respectiv era chiar desenat pe frontispiciu, având chipul regelui. A fost şi el închis, la Târgu Jiu, unde era un lagăr boieresc, puteai veni acolo cu servitorul, care îţi cumpăra mâncare din oraş, de la restaurant, îţi tăia surcele şi-ţi aprindea focul dimineaţa. Lui Gheorghiu-Dej şi Maurer, de pildă, le făcea aceste servicii chiar Ceauşescu. Un fost coleg de lagăr cu el mi-a povestit că s-au bătut la sânge pentru un braţ de lemne, nea Nicu fiind înfrânt. Bănuieşti, sper, ce-a păţit respectivul după “Eliberare”. Deci, obiceiul e vechi. De pe vremea lui Caragiale. Dar stai să-ţi spun una, ca să te linişteşti. Pare ruptă din nenea Iancu. Urmăream şi eu, din plictiseală, două publicaţii care se porcăiau, în mod regulat, cu rară vehemenţă. Ce-au ăştia de împărţit? Mă întrebam. Se face că, într-o zi, intru într-o cârciumă obscură cu un prieten, regizor de film, pentru o ciorbă de burtă. Ce văd la o masă? Pe cei doi vajnici adversari, bând cot la cot câte o vodcă. “Ce-i cu voi, zic, v-aţi împăcat?” “Ce eşti copil? O ţinem în continuare. Păi cine ne-ar mai cumpăra gazetele? Acum eu l-am prins (vorba vine) pe el cu un plagiat, el pe mine cu un fals matrapazlâc: două restaurante clandestine şi un bordel pe numele unui cumnat. Eventual, facem şi proces.”
- Va să zică, tipii ne aruncă nouă, cititorilor, cu praf în ochi?
- Păi ce credeai?!Meseria asta, dragă, se făcea la fel şi pe vremea lui
Mark Twain sau Balzac. Vrei să izbândeşti, loveşti. Dacă n-ajungi geniu, cel puţin scoţi nişte bani.
Prietenul meu şi-a luat laptele şi-a plecat strâmb. S-a întors doar pentru o
clipă: 
- Al dracului să fie ăla care v-o mai citi!

                  
                                      Însemnări din nopţile
                                          în care nu dorm
                                                 (I)

1) Cât fac unu şi cu unu? Mă întreabă un necunoscut pe stradă. Doi, zic.
Nu, zice el, trei. De când? întreb. De ieri, îmi răspunde şi se duce.
2) Uitându-mă, de curând, câtă câlceavă era în Constituantă, în legătură
cu un articol pe care un senator îl voia mai aspru, mai rău, mi-am adus aminte de vorbele unui filozof, care zicea: “faceţi legi ca şi cum toţi oamenii ar fi răi. Cei răi se vor descurca şi le vor ocoli. Cei buni le vor respecta şi vor suferi.
3) Un prieten turc, scriitor, mi-a spus o zicătoare din satul lui. Zicătoarea
sună cam aşa: “Un bărbat, atunci când îşi construieşte casa, trebuie să se gândească şi la un loc anume, unde soţia să se poată ascunde pentru a plânge.”
4) Machiavelli a scris: “Un stat sănătos este acela care are legi bune şi
arme bune.” Cred că doar SUA îndeplinesc acest precept.
5) Ce minunat e să nu fii lăudat, dar să meriţi asta cu prisosinţă.
6) Nimic nu se pierde, a zis savantul, dar nici mare lucru nu se câştigă,
zice scepticul.
7) Dostoievski :  cine nu înţelege sufletul beţivului, nu înţelege sufletul
bărbatului.
8) După părerea Murdăriei, Curăţenia pătează.
9) Citiţi cele mai noi cărţi de ştiinţă şi cele mai vechi de literatură. Adică
să aibă măcar un an de când au fost publicate.
10) Lucian Blaga: ideile mari sunt foarte pretenţioase; după ce că le
naştem, vor să şi murim pentru ele.
11) Vis-à-vis de căsătorie, bărbaţii sunt, se pare, mult mai avantajaţi.
Pe de o parte, se căsătoresc mai târziu decât femeile, pe de altă parte, mor mai devreme decât ele.
12) Uneori, unii nu mai suportă atâta realitate şi se refugiază în vis sau
în alcool.
13) Bine ar fi ca omul să aibe două vieţi: una în care să comită greşeli
şi alta în care să profite de pe urma lor.
14) Noaptea târziu, un bou şi un tigru se întorceau de la cârciumă.
- Mamă, ce scandal o să am acasă, oftă boul.
- Tu să taci! Strigă tigrul, nervos. Pe tine te aşteaptă o vacă, dar pe mine
o tigroaică!
15) Există momente în viaţă în care totul îţi reuşeşte. Nu te speria, trece
şi asta.
16) Scrie-ţi cărţile astfel încăt fiecare cititor să creadă că le-ai scris
anume pentru el.
17) Sfatul unui preot bătrân şi plin de umor către un tânăr orfan: aţi
pierde unul dintre părinţi e o nenorocire, a-i pierde pe amândoi e curată neglijenţă.

                                    
                        Un Socrate al românilor
                                 (Petre Ţuţea :  in memoriam)
        
A murit (într-un azil de bătrâni, aşa cum îi stă bine oricărui filosof care se respectă) unul dintre cei mai mari gânditori români, Petre Ţuţea.
         Era prin 1966, spre primăvară, când la redacţia revistei Amfiteatru apare într-o zi un bătrân. Secretara îmi zice: “E un bătrân care vrea să debuteze. Îl primiţi?” Şi a intrat Petre Ţuţea. De atunci nu ne-am mai despărţit vreme de peste un sfert de secol. Când râdea el, se cutremura clădirea. Ieşise de curând din închisoare, după 17 ani de stat cu picioarele în apă până la genunchi, buhăit, fără dinţi în gură, cu mâinile tremurânde şi cu picioarele aproape paralizate. Şi râdea. Acest om era încă în stare să râdă. Emigraţia, printre care Cioran şi Mircea Eliade, prietenii săi de tinereţe, îl chemau la Paris. “N-am ce căuta în Europa, să vină ea la mine”. Am convocat toată redacţia şi Ţuţea ne-a ţinut o conferinţă improvizată de patru ore, răstimp în care n-a mişcat nimeni, după care ne-am dus la Gambrinus şi am cerut ceva de mâncare şi o bere. Atunci ne-am dat seama şi am aflat că acest om era muritor de foame. De când ieşise din închisoare nu avea voie să publice şi nu avea drept la pensie, deşi fusese profesor la Academia de Înalte Studii Economice şi consilier guvernamental, vechile sale acte nu mai erau recunoscute, fiind considerat un reacţionar înrăit şi irecuperabil, trăia într-o cămăruţă mizeră, din mila unei rude îndepărtate. Primul gest al nostru (adică al lui Fănuş şi al meu) a fost să fugim imediat la Zaharia Stancu, pe atunci preşedinte al uniunii scriitorilor (scriu, vai, numele instituţiei cu litere mici). I-am vorbit, disperaţi, despre cazul Ţuţea. Îl cunoştea puţin, dar recunoştea că e o valoare. “N-a publicat nimic, nici măcar un vers sau un fragment de schiţă, nu poate fi membru al uniunii, cum să-l ajut?” Cine vrea să ne creadă, cine nu, bine: n-am ieşit din biroul preşedintelui până când nu i-a dat o pensie (eu susţin că a fost de două mii cinci sute, Fănuş zice că mai puţin, se poate verifica). Ţuţea a râs de s-a prăpădit. “Adică cum, eu, care nu sunt scriitor, să primesc pensie de la voi?! De ce nu-mi dă statul?” La care Fănuş Neagu i-a răspuns: “Lăsaţi, maestre, la ora actuală, statul suntem noi”.
          Venea în fiecare zi la redacţie şi ne ţinea îndelungi prelegeri filozofice (îi ştia pe greci şi pe Goethe pe dinafară) şi am reuşit să-i publicăm un fragment de scriere pentru care am primit un avertisment de la sectorul de presă al C.C. (numele acelui individ, un ţigan, mi-e silă să-l pronunţ) că vom fi desfiinţaţi (folosesc acest prilej pentru a declara, cu onestitate, că, într-o noapte, domnul Ion Iliescu mi-a telefonat de la Cluj, atrăgându-mi atenţia asupra pericolului ce ne pândeşte, adică faptul că vom fi desfiinţaţi, ceea ce Virgil Trofin a şi reuşit). Petre Ţuţea a scris două cărţi fundamentale: Bios şi Eros, publicate fragmentar, şi o piesă de teatru (subintitulată Teatru seminar, din care posed şi eu un exemplar). Dar marea sa operă a fost orală, Ţuţea a fost Socrate al nostru. Care dintre ciracii săi (printre care mă număr şi eu, alături de profesorul şi prozatorul Ion Coja şi mulţi alţii) se vor strădui ei să-l pună în rândul clasicilor? În Academia Română, pentru piscul Ţuţea nu s-a găsit un loc. Măcar pentru indemnizaţie…
        Era şi un mare politician, un vizionar. A prezis, încă de acum douăzeci de ani, când Gorbaciov era un cuminte comsomolist, destrămarea imperiului sovietic. La insistenţele lui Mircea Eliade de a se întâlni la Paris, mi-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că nu se poate duce, din cauză că nu are un costum de haine şi pentru că nu are bani să-şi facă dantura. “Dragă, mi-a zis, dacă eşti sărac, stai acasă”.
         Ţuţea a stat acasă. A fost un martir? A fost un geniu? Nu e treaba noastră, ci a posterităţii. Mă tem, însă, că va fi o vreme când Europa va veni să se încline la troiţa mohorâtă de pe mormântul unui filosof român european, mort la azilul săracilor.
          Constantin Noica mi-a zis, la Păltiniş: “Lăsaţi-l în pace pe Ţuţea. El e un sfânt. Nu-i deranjaţi destinul”.
          Acum, când şi l-a încheiat, biologic, ne întrebăm dacă nu cumva abia îl începe.

                                   Însemnări din nopţile în care
                                          nu pot să dorm
                                                   (II)

18) Omul este un animal care înalţă capul spre cer şi vede paianjenii de
pe tavan.
19) Într-adevăr, sunt modest. Dar dacă aţi şti cât mă costă!
20) Întotdeauna ne scriem cărţile prea curând…
21) Sentimentul cel mai pur şi mai fortifiant este invidia.
22) Uneori, ne săturăm până peste cap de noi înşine.
23) Unul dintre secretele fericirii e să fii mereu ocupat.
24) Cine are urechi de auzit, să şi le astupe cu vată…
25) Nici un om nu poate fi un specialist desăvârşit în profesiunea lui
fără a fi, în sensul cel mai strict al cuvântului, un idiot.
26) Experienţa ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din experienţă.
Nici dintr-a lor, nici dintr-a altora.
27) Azi e mai rău ca ieri, dar mai bine ca mâine.
28) Prostia e aptitudinea de-a fi fericit.
29) A cunoaşte nu e mai nimic. A imagina e totul.
30) Cea mai bună metodă de a te căli pentru viitor: fă în fiecare zi ceva
împotriva voinţei tale.
31) Cititorii nu merită cărţi bune pentru că prea de multe ori sunt
încântaţi de cele proaste.
32) Dumnezeu ne va ierta, n-are încotro. E meseria lui.
33) Se pare că Dumnezeu nu există, a zis Voltaire pe patul de moarte.
Dar, în caz că există, am încurcat-o cu toţii (Sau cum ar fi spus Nichita, am îmbulinat-o.)
34) Fii scurt. Orice curcubeu care rămâne mai mult de un sfert de oră
pe cer nu mai e privit de nimeni.
35) Există oameni care sunt fericiţi fără să ştie.
36) Noi ne străduim să facem câte ceva pentru posteritate. Dar ea ce
face pentru noi?
37) Toţi avem destulă tărie sufletească pentru a suporta nenorocirile
altora.
38) Se pare că singura modalitate de a obliga o femeie să tacă e sărutul.
39) De Gaulle, în 1968, când a fost obligat să renunţe la putere: “E
foarte greu de condus un popor care mănâncă cel puţin trei feluri de brânză la fiecare masă.” La noi e invers.
40) Voltaire către Rousseau: “Nimeni n-a încercat atât de inteligent ca
dumneavoastră să ne convingă că suntem nişte animale. Cine vă citeşte cărţile simte nevoia să meargă în patru labe.”
                                        Inimă de mamă

           Lev Tolstoi, dacă nu mă înşel, are o scurtă povestire despre un copil care se rătăceşte de mama lui într-un târg. Văzându-l plângând cu disperare, lumea se adună în jurul lui, încercând să-l ajute. “Cum arată, cum este mama ta?” îl întreabă un poliţai, dorind să obţină niscai semnalmente. “Mama mea, zice copilul, cu lacrimile pe obraji, este cea mai bună mamă din lume”. Dar iată o altă poveste a unei mame, poveste pe care mi-a spus-o cândva, cineva, propunându-mi să scriu pe marginea ei o nuvelă sau o piesă de teatru.
          O mamă în vârstă de 42 de ani, încă superbă la înfăţişare, cu doi copii mari, un băiat şi o fată, ambii studenţi, îşi părăseşte, fără nici o explicaţie, familia, luându-şi cu ea doar lucrurile strict necesare. Tatăl încearcă să-i mintă pe copii, făcându-i să creadă că e plecată la odihnă – nu se simţea bine cu nervii, avea insomnii… Dar copiii îşi dau seama, ca şi vecinii, că s-a întâmplat ceva neobişnuit, ceva ce nu era în regulă. Femeia apare pe neaşteptate, peste o lună şi ceva, fără să dea nici o explicaţie asupra dispariţiei sale. Discută cu fiecare copil în parte despre problemele lor personale, apoi, noaptea târziu, discută şi cu soţul, limpezind şi luminând micile şi marile neînţelegeri şi asperităţi pe care le avuseseră în douăzeci şi patru de ani de căsnicie. Acesta pleacă, apoi, să se culce, istovit, neînţelegând, totuşi, unde a dispărut soţia lui atâta timp şi de ce. “Dragul meu, îi spune ea, un bărbat s-a îndrăgostit de mine şi vrea să mă răpească. Încerc să-i rezist, dar nu ştiu dacă voi putea. E un bărbat straniu şi fermecător”.
         Rămasă singură, femeia se duce şi deschide cu precauţie uşile la camerele celor doi copii, îi priveşte dormind, apoi cercetează atentă fiecare lucru din casă, lucruri pe care le ştie până la cel mai infim detaliu şi care au făcut parte din intimitatea ei. La un moment dat, telefonul sună scurt. Ea ridică receptorul, ascultă, apoi spune: “Bine, voi coborî peste cinci minute”. Îşi ia micul bagaj şi coboară, sobră şi solemnă. Soţul aude zgomotul cheii în uşă. Se trezeşte şi se uită pe fereastră, o vede urcându-se într-o maşină condusă de un bărbat şi-şi şopteşte cu o adâncă mâhnire: “Nu s-a putut abţine, m-a părăsit! Să mai crezi în femeie!”
        În maşină, între ea şi bărbatul de la volan are loc următorul dialog:
- Doctore,  crezi că merită să încerci?
- Atâta vreme cât există o şansă la sută, merită. Le-aţi spus celor de-acasă adevărul?
- Nu. Ei nu trebuie să ştie nimic despre operaţie. Le-am spus doar că un bărbat straniu s-a îndrăgostit de mine şi vrea să mă răpească. De ce se zice că Moartea e o femeie? Pentru noi, ea e un bărbat. O femeie n-ar putea să răpească oamenii de lângă cei care le sunt atât de dragi, n-ar putea fi atât de crudă. Nu-i aşa, doctore?
- Da, acceptă doctorul, oftând. S-ar putea să aveţi dreptate. Moartea e masculină.
          
                                              
                                          Adevărul cu orice preţ
          
  Se zice că, adeseori, drumul spre adevăr este mai palpitant, mai interesant şi mai fertil decât adevărul însuşi. În legătură cu adevărul există şi alte întrebări delicate. E întotdeauna adevărul necesar? În chestiuni medicale, conjugale sau diplomatice etc? Am să vă dau un exemplu din cea de-a doua categorie – conjugală. Iată povestea, aşa cum mi s-a relatat.
           Un bărbat bine, în vârstă de cincizeci de ani, cu o familie solidă şi fericită, se afla la volanul maşinii sale într-o seară ploioasă şi răcoroasă. Văzând într-o staţie de tramvai o femeie bătută de ploaie şi vânt se gândi să săvârşească un gest uman: se opri şi o invită în maşină. Femeia era tânără, în jur de treizeci de ani, destul de plăcută la înfăţişare, cu ochi albaştri, părul negru, inteligentă şi cu umor. Ajungând la adresa respectivei femei, aceasta îl întreabă:
- Vai, dar cum să vă răsplătesc pentru gestul dumneavoastră
extraordinar? Dacă mai rămâneam încă cinci minute în staţia de tramvai, poate mâine ajungeam la spital. Pot să îndrăznesc să vă invit să beţi o cafea caldă?
Bărbatul cu pricina nu zice nu, acceptă şi urcă în apartamentul ei de trei
camere frumos mobilate, în care se aflau încă trei persoane: mama femeii, un vecin şi soţia acestuia. Bărbatul bea cafeaua, fumează o ţigară şi pleacă după zece minute. Tânăra îl întreabă dacă l-ar deranja un telefon din când în când, la serviciu, desigur. Nu, zice bărbatul, şi-i lasă o carte de vizită. Femeia îl şi sună peste câteva zile, întrebându-l dacă nu are timp să treacă pe la ea pentru o cafea şi o discuţie plăcută, eventual vizionarea unui film la video. Bărbatul se duce încă o dată în vizită, găseşte în casă alţi invitaţi, care se uitau la film. Bea cafeaua şi pleacă, avea treabă, era director la o fabrică importantă. Deşi primeşte din nou alte invitaţii, nu răspunde afirmativ, scuzându-se că e foarte ocupat. Surpriza vine peste un anumit număr de luni, când primeşte o citaţie la tribunal. Ba chiar primeşte şi vizita unui avocat, care îl anunţă că este chemat în judecată pentru a plăti pensie alimentară pentru copilul născut recent, în urma relaţiilor sale intime cu femeia pe care o luase într-o anumită seară dintr-o staţie de tramvai. Întrucât nu are nici o şansă de câştig în acest proces, mama copilului având numeroşi martori care i-au văzut împreună şi pentru a evita publicitatea, ar fi mai bine să accepte imediat plata pensiei alimentare. Bărbatul respectiv transpiră, se enervează cumplit, realizând că femeia respectivă era o escroacă desăvârşită, care i-a întins o cursă şi refuză să dea acea pensie alimentară pentru un copil ce nu-i aparţinea. Drept pentru care îşi angajează un avocat celebru, acesta ducându-l, în primul rând, la o expertiză medicală de rutină. Şi aici vine surpriza monstruoasă (veţi vedea imediat de ce am folosit acest cuvânt). Se descoperă că acuzatul nu poate fi… tată. De ce? Se presupune că din pricina unui oreion avut în copilărie. Escroaca pierde procesul (de altfel, o vecină are grijă să o “demaşte”, arătând că tatăl copilului nu e altul decât cumnatul ei, adică soţul sorei sale!), dar ce face bietul bărbat implicat în această încurcătură oribilă? Ce face, pentru că el are cu soţia sa un băiat de nouăsprezece ani, student, care, în fapt, nu e al lui, după cum atestă, incontestabil, analizele medicale. Îi spune totul, deschis, soţiei, cerându-i să fie şi ea sinceră. Aceasta recunoaşte: da, l-a înşelat, pentru că voia neapărat să aibă un copil. Nu are importanţă cu cine, pentru că pe el l-a iubit şi îl iubeşte. Dacă vrea, poate divorţa, dar să nu-i spună băiatului adevărul, pentru că acesta îl adoră şi o asemenea veste ar fi pentru el o lovitură de nesuportat.
        Nu vă mai spun finalul, ne întoarcem la modesta filosofie lansată la începutul articolului: e nevoie întotdeauna de adevăr? Nu e, uneori, mai de folos minciuna?
                                      

                                              Cu sarmaua-n gât

        De Crăciun, nu ştiu cum s-a făcut, dar am ajuns în America. Am mâncat curcan umplut cu portocale şi am băut vin franţuzesc de California. A fost extrem de plăcut, mai ales că acolo, la acea masă, am cunoscut un producător de la Hollywood. Unul autentic. Vânjos, tânăr, bine îmbrăcat, cu un tată corean şi o mamă la fel. Ei, şi din vorbă-n vorbă, ne-am împrietenit, drept pentru care tipul m-a invitat de Anul Nou la reşedinţa lui din Long Island. Evident, toţi cunoscuţii au plâns de invidie, mai ales cei din ţară – că le-am telefonat special, ca să mă laud cu pleaşca adusă de Santa Claus (aşa în cheamă pe Moş Crăciunul american).
       Şi-a venit ziua cu pricina. M-am îmbrăcat frumos, m-am bărbierit, apoi mi-am lipit nasul de geam şi am aşteptat. La un moment dat, în faţa modestului meu hotel a oprit un Bentley negru şi lucios ca o focă, în care am fost invitat de şoferul filipinez al producătorului.
       Tocmai mă prinsese meciul de hochei de la televizor, când filipinezul frână brusc.
- Am ajuns?
- Nu, răspunde filipinezul. Am oprit să luăm homeless-ul.
- Ce să luăm?
- Homeless-ul! Vagabondul! Clochardul!
          Eu, neştiind engleza, m-î înţelegeam cu şoferul în franceză (avusese o străbunică din Tahiti, care trăise cu Gauguin şi a cărei piele tatuată se afla expusă la Metropolitan Museum).
          În cele din urmă, din clădirea asistenţei sociale a fost târâtă de doi negri vânjoşi o babă de circa şaizeci de ani şi o sută patruzeci de kile. Era îmbrăcată într-un palton imens, scorţos de jeg, cu o căciulă miţoasă pe cap şi în picioare avea un soi de şoşoni portocalii, din muşama. Ce mai avea sub palton nu ştiu. Cred că ultima oară când şi-a controlat lenjeria a fost când a capitulat Japonia, aşa că nici ea n-avea de unde să ştie. Cât despre miros, era pur şi simplu crâncen. Totuşi, filipinezul n-a părut deloc şocat. Mai mult, a vârât-o pe babă lângă mine. Tipa s-a holbat în jur cu nişte ochi galben-roşii, apoi a râgâit satisfăcută şi a adormit, fiind, în mod evident, beată. Restul călătoriei nu-l mai povestesc. Cert este că la un moment dat am ajuns la reşedinţa lui Koo Yu, amicul meu, producătorul. Acolo ne aştepta un valet în livrea, care a pus-o pe homelessă într-un cărucior cu rotile şi a introdus-o în splendoarea aia de casă. Am intrat şi eu.
          După ce am trecut de icrele roşii fierte în sirop de arţar şi somonul cu stafide, Koo Yu mi-a mărturisit (ne înţelegeam în româneşte, pentru că avusese o amantă româncă, fostă muncitoare la fabrica de chibrite din Gherla, eşuată la Hong Kong, după un schimb de experienţă la Canton) că la ei, în America, aşa e tradiţia – să inviţi acasă, de Anul Nou, câte un homeless, repartizat de asistenţa socială. Koo Yu, fiind un ins foarte bogat, a avut onoarea de a primi cel mai dezgustător exemplar de homeless ce a putut fi găsit în Manhattan, lucru ce-i va mări prestigiul, deoarece mila e cea mai de preţ virtute creştinească (am uitat să spun că fusese creştinat de un misionar quaker).
           Şi uite-aşa, am ajuns să stau la masa de revelion lângă infecta babă beţivă. Tot acel uriaş salon era plin de actriţe superbe, iar de mine se rezema tomberonul acela umblător, clefăitor şi mormăitor!
           Poate că aş fi rezistat până la capăt, dar la miezul nopţii a vrut să mă sărute lasciv, drept pentru care i-am tras o palmă şi doi pumni în gură. Şi atâta mi-a trebuit!
          Imaginaţi-vă situaţia mea: la doişpe noaptea, trântit în zăpadă, în faţa unei locuinţe luxoase, undeva în America! Când m-a luat de guler, Koo Yu mi-a zis ceva în genul ăsta:
- De mult aflat eu români brute, dar nu crezut până nu văzut pe tine.
Bullshit!
          Şi m-a aruncat pe scări.
                                  

                                 O viclenie de-a mea
        
  Fiind în America, am fost invitat, într-o bună zi, de o personalitate locală. Era o onoare deosebită, fiind vorba de un judecător de pace dintr-una din cele mai bune familii ale ţinutului, cu cel puţin trei membri decedaţi în războiul civil. Am jucat biliard cu bătrânul judecător, apoi am învăţat-o pe admirabila sa soţie să joace şaizeci şi şase şi, în cele din urmă, i-am însoţit la cină. Aici mi s-a cam risipit veselia, căci mâncarea franţuzească este ceva de neînghiţit pentru un român neaoş. De altfel, la desert, le-am şi mărturisit acest lucru gazdelor. Bătrânul mi-a mărturisit că nici el nu se dă în vânt după infectele legume fierte, muiate în sosuri dubioase, dar că aşa e moda şi că toţi prietenii lui au bucătari francezi, care-i torturează în acelaşi chip. Din păcate, subreta, care asistase la discuţie, ne-a turnat bucătarului, care a apărut în sufragerie, extrem de nervos, declarând că abia aşteaptă să mă vadă pe mine gătind un fel de mâncare mai savuros ca ale lui. L-am privit drept în ochi pe mustăciosul acela oacheş şi am rostit, mândru:
         -  Prea bine, mâine gătesc eu. Mâncăm sarmale.
 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971