Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
Un motto din N. Steinhardt
Proteste, contestări şi pamflete ale scriitorilor Stefan Doru Dăncuş, Adrian Botez, Magdalena Albu, Corneliu Florea, Brăduţ Florescu, Angela Furtună, Virgil Diaconu, Ancelin Rosetti, Constantin Ciubotaru
- Partea II
- Partea III
Partea IV
„Statul la români” de Viorel Roman;
Un comentariu despre „Slujitorii care fac rău Credinţei”;
Mihai Ciubotaru despre „Ce este, de fapt, Republica Moldova”;
„F-16 cel de astăzi si Consiliul de Coroana din 1940”- un articol de V. Culiceanu;
O declaraţie a Alianţei Familiilor din România
CAZUL DACIA „ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau :SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! - Un amplu studiu de Prof. Dr. Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA - Partea II
Partea II
Partea III
Nichita STĂNESCU în traducerea franceză a lui Constantin FROSIN;
VERSURI DE DAN LUPESCU
VERSURI DE ADRIAN BOTEZ
VERSURI DE MELANIA CUC
VERSURI DE PAUL POLIDOR
FLORENTIN SMARANDACHE A PRIMIT MEDALIA DE AUR PENTRU ŞTIINŢĂ
ION GHEORGHE ÎN COGAIONUL UITAŢILOR
VĂ INFORMĂM ÎN LEGĂTURĂ CUTREI ACTUALE OPORTUNITĂŢI DE AFIRMARE LITERARĂ: „Revista internaţională STARPRESS”, „Romeo şi Julieta la Mizil” şi „Antologiile revistei SINGUR”;
Eveniment editorial Silviu Dragomir, ;, De la regimul comunist la regimul Iliescu;, Îndreptăţite întâmpinări ale colegilor noştri de la revista „Contemporanul”;
Trei recenzii de Al. Florin ŢENE
Două recenzii de Octavian CURPAŞ
Două recenzii de Ionuţ CARAGEA
Cu George Roca de la spaţiul virtual la cel metaforic
O convorbire între Elisabeta IOSIF şi Al.Fl. ŢENE
IMPORTANŢII ROMÂNI AI STRĂINĂTĂŢII ŞI AI ŢĂRII LOR: CLAUDIU MĂTASĂ - un interviu luat de Nicolae Dima Viaţa neobişnuită a unui om de ştiinţă român refugiat în Statele Unite consemnată într-un interviu luat de Nicolae Dima, o altă personalitate importantă printre românii din străinătate.- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
INTERNETUL VĂZUT DIN MEDIA TIPĂRITĂ
Balaurul Bondoc – o nouă specie de velociraptor descoperită în România
Rubricile lui Dan GHELASE, Ioan LILĂ, Ionuţ CARAGEA, Elisabeta IOSIF
- Partea II
Alte surse de folclor internet
Va oferim spre decărcare alte producţii şi filme din folclorul internetului
SLIDE SHOW DESPRE CUM PUTEŢI UITA DE CRIZA BÂND UN PĂHĂREL
PAGINA A DOUA
       Adrian Botez:                                                   
                                   CAZUL DACIA

 
„ROMÂNIA MARE” - O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE
                                     sau :
     SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ
                     CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!! -



 



PRELIMINARII


...În aceste zile de o meschinărie şi ipocrizie şi porniri spre trădare cumplite, când „puterea politică ” crede că ne-a păcălit, pe de-o parte (prin „remanierea” guvernamentală, de doi lei... -  de o scandaloasă frivolitate şi de o iresponsabilitate şi efemeritate a efectelor care frizează demenţa ... – „remaniere” care ne azvârle tot mai adânc în mlaştina Haosului Dirijat!) -  iar „opoziţia politică parlamentară” (...de fapt, totdeauna şi în orice ţară de pe Terra acestor ani ai lui Kali Yuga, economicul transcende politicul, şi toate „mâinile” şi „culorile” se „înfrăţesc”, la modul chiar „transnaţional”, când e vorba de trădare şi de jaf şi de aneantizare naţională!) crede acelaşi lucru, că ne păcăleşte, prin încrederea pe care „ar trebui” s-o avem în ei, ca „alternativă” (după mintea lor de cretini aroganţi, care chiar cred că Neamul ăsta Românesc a atins ultimele trepte de degenerescenţă..., îl cred o turmă de sifilitici, de paralizaţi la minte, mancurtizaţi, acceptând orice „imagine rulată” de diferitele posturi TV – posturi care se prefac a fi concurente, când, de fapt, sunt finanţate, din străinătate, cu aceiaşi bani muradari şi însângeraţi, în speranţa fie a unui război civil, fie, mai curând, a unei anestezii/amnezii generale şi a unei „colaborări generalizate” la Giganticul Măcel Globalizat!!!!) – în aceste zile, SĂ ÎNCERCĂM SĂ NE RECULEGEM. Şi reculegerea aceasta s-o facem cuminte şi întru Dumnezeul Neamului Românilor, încercând, cu efort mare de Duh, să aflăm, prin „scufundare” în abisurile de lumină şi întuneric divin ale istoriei: să aflăm CINE SUNTEM, care TREBUIE, cu adevărat, să fie „ţintele” / scopurile noastre de acţiune naţională, spirituală şi materială, care să fie mijloacele de aflare a Adevărului Unic şi care să fie uneltele de ajungere la aceste scopuri. Fireşte, să aflăm şi cu ce argumente să ne înarmăm, pentru a fi bine-direcţionaţi, neclintiţi şi neînvinşi în lupta noastră...!!!
***
I- “TOT BALCANUL A FOST ROMÂNESC!”

...Începutul „expediţiei” spirituale şi a exerciţiului de luciditate/responsabilitate îl vom face folosind, pentru început, un interviu cu un mare şi autentic cărturar şi luptător aromâno-timocean, CRISTEA SANDU TIMOC – pentru că venerabila vârstă a domniei sale (94 de ani), precum şi întreg parcursul de luptă spiritual-naţionalistă al domniei sale - nu-l pot face suspicionabil de „partis-pris”-uri, „partizanate” meschine, ori controversabil, din punct de vedere  moral. Cel mult, amendabil în anumite puncte ale raţionamentului său personal, dar, în niciun caz, în eşafodajul argumentativ şi faptic, în „focul” durerii, exprimat în vizionarismul său naţionalist vaticinar (de unde purced şi soluţiile sale disperate, dar absolut sincere, în dorinţă!) şi al bunelor sale intenţii.
Micile sale erori de logică nu sunt, în niciun caz, rezultatul relei-credinţe şi al „intereselor personale şi ascunse” (precum în cazul „politicienilor” tip „ridiche”, ai „răzorului” nostru naţional, gata să-şi vândă sufletul, neamul şi Grădina Sfântă, pentru orice soi de nouă şi avantajoasă...”răsădire” politico-economică!), ci apar din pricina unor exasperări şi imagini distorsionate ale realităţii imediate: ÎN NICIUN CAZ, UN CĂRTURAR AUTENTIC (cum şi este dl CRISTEA SANDU TIMOC!) NU SE POATE ÎNŞELA, ÎN LEGĂTURĂ CU DATE VITALE ALE ISTORIEI TRECUTE ŞI, ÎN PARTE, TRĂITE!!!

...De la domnia sa (care este o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă!) este necesar să re-învăţăm că singurul lucru pentru care merită să trăim, suferim şi murim este PATRIA! Iar noi, din păcate, nu ştim CARE NE ESTE PATRIA, DECI PENTRU CE ANUME TREBUIE SĂ LUPTĂM, CU PREŢUL TRUDEI ŞI  VIEŢII NOASTRE (...şi nici nu găsim dascăli de bună-credinţă şi ei înşişi preocupaţi de cercetare acribioasă, FĂRĂ FRICĂ ORI BLOCĂRI MENTALE CAUZATE DE OPORTUNISME/EGOISME!...şi extrem de puţin de dispuşi, deci, pentru Martiriul Adevărului!!!).

Nu ştim că, de fapt, scopul existenţei / luptei  noastre terestre se numeşte Fiinţa Noastră Românească Arheică sau „ROMÂNIA MARE” (...dar nu aceea indicată, „din gură şi ziar”,  de pletoricul demagog Corneliu Vadim Tudor! – ci ROMÂNIA ARHEICĂ, dimpreună cu NEAMUL ROMÂNESC METAFIZIC/TRANSISTORIC! – din care facem parte, dar habar n-avem de asta! -  şi ne şi înverşunăm în negarea propriei noastre Fiinţe/Fiinţări!!!) – iar mijlocele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt NICICUM cele „democratice” (de fapt, luciferico-masonice!), ci cele ale Duhului Umano-Divin: TREZIREA (chiar prin cele mai cumplite „şocuri” metafizice şi, deci, CU TOTUL ANTI-DEMOCRATICE...!!! ) A CONŞTIINŢEI EULUI NOSTRU UMANO-DIVIN, CARE VA DETERMINA TREZIREA SUPRA-EULUI DUMNEZEIESC - ...altfel, nimeni dintre noi nu are dreptul să se „dea”/pretindă „creştin”, şi, încă, „creştin ORTODOX”!!! Deci, NICI OM ÎNTREG/ÎMPLINIT/”ISPRĂVIT”!!!

...Iată ce declară dl CRISTEA SANDU TIMOC, în interviul din revista online Dacia Aureliană – din care începem să aflăm nu doar identitatea noastră de neam, ci şi drepturile noastre de Neam Divin! – drepturi care, fiind cunoscute de către vecinii noştri din geografie şi istorie, devin tot atâtea motive de a ne urî, deşi noi nu emitem nicio pretenţie, de niciun fel (...din păcate, sunt semne  tot mai clare că noi începem să renunţăm până şi la elementarul drept de  A EXISTA, întru vizibilul fizic, moral şi magnific-demn... – ceea ce devine o vină imensă în faţa Lui Dumnezeu, care ne-a născut AICI pentru O MISIUNE TERESTRĂ, ACEEA DE „CANDELĂ A NEAMURILOR” LUMII AFLATE ÎNTRU APUNERE SPIRITUALĂ, CE NU-ŞI VOR MAI AFLA, CÂT DE CURÂND, DUHUL ŞI ROSTUL (AUTENTIC ŞI SPECIFIC!!!) PE TERRA!!!):

„ (...)Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească", un imens teritoriu traco-dac latinizat (s.n.). Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor", cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.(…).
(…)Ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna. Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi „Valahia Mică", are în spate o istorie bimilenară. Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni (…).
(…)- Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?
- Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român(s.n.). Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică...(…) Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria - 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice)(…).
(…)Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm... O naţie adormită. Apoi, ar mai fi şi alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, pâna la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni. Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara). Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişi vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene. În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta(…).
***


II - EXISTĂ O CONJURAŢIE ÎMPOTRIVA CUVÂNTULUI „ROMÂN"!!!

Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena. Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăsesc acest cuvânt ca pe un... terorist, ca pe un... stigmat al diavolului (s.n.). Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nici o legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.
„Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE" (n.n.: iată una dintre naivităţile cărturarului timocean, izvorâtă din exasperare şi lipsa perspectivei istorice, care l-a animat până în acest punct al interviului).
…(…)- Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?
- Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu (iată o a doua naivitate, izvorâtă din aceleaşi cause, asupra cărora avertizam mai sus; de data asta, a se observa, urmărind curgerea textului, că dl Cristea Sandu Timoc păstrează, în frază şi-n ton rezerve mari şi tragice!!!), mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa. A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare. Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles. Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc; dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu. În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! (n.n.: îl durea în “bumbărează” pe “dl Iliescu” de “salvarea Neamului”…când el avea ordine foarte precise, de la Oculta Mondială, care l-a “montat” la noi, să distrugă fibra morală şi de rezistenţă a Neamului Românesc, Neam de Imperialitatea Sacră! – …Ion Iliescu era anunţat ca fiind “succesorul lui Ceauşescu” [Ceauşescu fiind un NAŢIONALIST, deci o “struţo-cămilă, un paradox periculos, în lumea masonică, get-beget şi UNIVERSAL-INTERNAŢIONALIST-COMUNISTĂ, numită fals “liberalo-comunistă”, de la Washington şi până la Moscova! – de la biroul lui Regan şi până la biroul lui “Gorby”/Gorbaciov!] -  încă din 1974, prin oficina Masoneriei Albastre, de la New York-Washington - Europa Liberă!!!). Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau... Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).
- Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?
***

III - CRED CĂ SINGURII GUVERNANŢI CARE AR ÎNŢELEGE DRAMA NOASTRĂ AR FI AROMÂNII!!!

- Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine!  (s.n. – n.n.: având în vedere situaţia istorică, dar, mai ales, cea “de facto”, a aromânilor, şi în epoca interbelică, atunci când au fost primii care l-au înconjurat, cu maximă încredere, pe Căpitan - …din păcate, nedovedindu-se tot atât de rafinaţi, în înţelegerea de Duh, pe cât erau de fideli şi de vii/vitalişti întru re-acţiune! – …dar şi în “anul de graţie” 2010, când sunt siliţi, în Grecia, Bulgaria, Serbia etc. să-şi apere, viaţa lor şi a familiei, cu toporul în mână, ÎN FIECE NOAPTE DATĂ DE DUMNEZEU! – când grecii, bulgarii, sârbii etc., ieşiţi de la crâşmă, vor “să bea sânge de valah blestemat”… -   nu  ne îndoim că soluţia propusă de C.S.T. este, FOARTE SERIOS,  de luat în seamă!!!… - singura rezervă fiind că “orice pădure are uscăturile ei”, şi că un Ion Caramitru şi-a trădat, deja, Neamul, la fel şi un Costică Canacheu…, dar şi, în diaspora, un Vasile Barba  etc.) . Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe lună! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc. Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării? Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!? Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare. Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunsoc pe timoceni. Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una. Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare...”(s.n.)
Vedeţi că Petre Ţuţea avea perfectă dreptate, când caracteriza cele două ramuri, cea de la Nord de Istru (noi…) şi pe cea de la Sud de Istru (aromânii/macedo-românii prigoniţi, deci oţeliţi ŞI VII!!!)?!  “Mă întreba Marin Preda cum era cu macedo-românii şi i-am zis : domnule Preda, macedo-românii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută.Iar eu şi dumneata, pe lângă ei, avem forţa domestică de raţe.Macaim. Am stat cu macedo-români în temniţă. Ii băteau până îi omorau, dar ei nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.”

***

IV – ÎNCEPUTUL AVENTURII:
CINE SUNTEM ŞI CUM NE NUMIM?!

…Noi, românii, nu numai că nu purtăm “stigmatul diavolului”, ci, precum am precizat mai sus, noi, românii, suntem aleşi, de Dumnezeu, pentru CEA MAI ÎNALTĂ MISIUNE SPIRITUALĂ TERESTRĂ: de A FI CANDELA DE DUH, de la care vor aprinde, în viitor, “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, celelalte neamuri, aflate, acum, aproape de cel mai jos punct al  Kali Yuga. Acest lucru l-au ştiut şi mărturisit, cel mai clar, doi iniţiaţi întru Epoca Mihaelică/A DUHULUI (epocile arhanghelice sunt de câte  250 de ani, ultima Epocă Mihaelică Terestră numărându-şi anii de la 1871) : MIHAI EMINESCU şi CORNELIU ZELEA CODREANU. Dar, se pare că iniţierea în tainele acestei EPOCI MIHAELICE/A DUHULUI (oricât de mulţi ar fi contestatarii!) aparţine şi lui RUDOLF STEINER (1861-1925) şi unui Mare Duh Vizionar al Asiei (între 1906, când intră pe calea sadhu-ului -  şi până în 1920-1922, când ajunge în Europa, America, Australia şi, din nou, în Europa – inclusiv la Bucureşti!) -  “preaonoratul” indian sikh (convertit la creştinism) SUNDAR SINGH (1889-1929) - „apostolul cu picioarele sângerânde.”

…Deci, s-o pornim în “expediţia” către Identitatea şi Misiunea noastră terestră, ca Neam Metafizic.

Cine suntem noi, cum ne numim? Cei ce cred că răspunsul la această întrebare se află din manuale/tratate şi în mod facil, se înşală, din păcate, amarnic…!!!

…Cei pe care am fost învăţaţi, din şcoală, să-i numim “cronicarii români/moldoveni” (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – precum şi masonul “prinţ printre filosofi şi filosof printre prinţi”, membru al Academiei din Berlin şi membru al Lojei Germane Illuminati… - ceea ce nu-l scoate dintr-o discuţie extrem de interesantă despre “trădare şi patriotism”…DIMITRIE CANTEMIR!)  - sunt, primii trei, extrem de timoraţi de “succesul de scenă” al Apusului romano-catolic şi, deci, cuprinşi de o teamă care nu este deloc străină de patriotism: “să nu ne pierdem” de Europa! Deci, noi, toţi, “de la Râm ne tragem”…!!! Trebuie să  fim în pas cu Apusul European! Şi, pentru asta, soluţia este insistenţa absurdă şi profund perdantă pe “originea nostră latină”, nu cumva să ne pierdem de…”surorile noastre latine”, ba chiar, vorba lui Farfuridi:”pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine, însă!!!”

Mai mult, chiar: bietul boier Miron Costin, fie-i ţărâna uşoară,  a avut şi întreţinut relaţii foarte strânse cu Biserica Romano-Catolică! Păi, dacă este „romano-” ...  -   asta înseamnă că ...e „de la Râm”...”bădica Traian”...”neamuri”, care va să zică... -  nu?!

…Al patrulea (Dimitrie Cantemir) aparţinea mai mult Apusului (deci, zonei “latine”…masonice!), decât Răsăritului Ortodox…Se “sincronizase” perfect, la modul “lovinescian” -  “avant la lettre”…

…Nu cumva recunoaşteţi această teamă, indusă, insidioso-persuasiv şi perseverant- diabolic, şi azi…sub numele, mai clar şi gomos, de “apartenenţa/nonapartenenţa la… Uniunea Europeană”?! Observaţi, vă rog, că până şi atât de inimosul cărturar aromân timocean, CRISTEA SANDU TIMOC, atunci când vrea să afle soluţia de aducere la raţiune a sârbilor intoleranţi şi extrem de egoişti/non-creştini (ne referim, fireşte, la politicienii lor…care nu se deosebesc de ai noştri decât printr-un naţionalism negativist, degenerat, distructiv, profund xenofob!), cu privire la minoritatea aromână, să născocească (naiv…) cea mai mare pedeapsă/cel mai eficient şantaj, pentru sârbii cei nedrepţi, propune preşedinţilor României post-decembriste să  “pună pe tapet” …”chestia” cu “intrarea în Uniunea Europeană”: „Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE"…!!!



…Şcolii Ardelene, formată din “dezertori” de la Ortodoxie (având centrul Greco-Catolic la Blaj…), ce să-i mai cerem?! Nimic! E drept că gândurile “corifeilor” nu erau deloc lipsite de bună-credinţă (convingerea lor era că, prin afirmarea, frenetică, a “latinităţii absolute” a românilor, vor căpăta respectul călăilor şi împilatorilor…S-au înşelat amarnic…).
***


V- „LIMBA ROMÂNEASCĂ E MAMA LIMBII CEII LĂTINEŞTI”…!!!

Şi, totuşi, printre “corifeii” Şcolii Ardelene (şi “campioni” ai “luptei cu hârtiile”…) - există unul cu o intuiţie extraordinară: “Petru  Maior a fost primul care şi-a dat seama că, deşi limba română şi limba latină clasică sunt limbi înrudite -  totuşi, limba română nu e fiica limbii latine şi, prin urmare, ideile lui Samuel Micu trebuiesc corectate. În Disertaţie pentru începutul limbii româneşti, tipărită în acelaşi volum cu Istoria ceii pentru începutul românilor în Dacia (pp. 302-323) el afirmă categoric că limba românească e lătinească (p. 302), dar că …<>. (…) <> (n.n.: limba strămoşilor noştri) poate fi <> (n.n.: este vorba de limba latină clasică sau limba romană – lingua romana, cum o numeau Isidor din Sevilla şi Plinius), deoarece românii, urmaşi ai dacilor, sunt autohtoni în ţara lor, în timp ce romanii erau venetici în Italia şi, deci, au venit pe malul Tibrului (vechiul Rumon) cu limba strămoşilor lor, din patria de unde au plecat – strămoşi (n.n.: traco-daci!) care au continuat, desigur, să vorbească aceeaşi limbă” (cf. Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul pierdut, Editura Obiectiv, Craiova, 1997).
***

VI- TRAGEDIE ARDELENEASCĂ ŞI MARTIRIU ÎNTRU ORTODOXIE

Deplângem tragedia ardelenească a finalului de secol al XVII-lea şi a  veacurilor XVIII-XIX, până la primul război mondial (“creat” de Masonerie, pentru a distruge ambele imperii religioase europene: cel Romano-Catolic, al Habsburgilor, precum şi cel Ortodox, al Ţarilor Rusiei…), dar şi “slăbiciunea de înger” şi trădarea de moralitate-spiritualitate neaoş românească şi de “lege strămoşească” (Ortodoxie!) a unora dintre ardeleni (fără să uităm a înălţa pios omagiu martirilor ardeleni pentru ORTODOXIE, DESTUI!!! – …începând cu acel Cuvios Mărturisitor SOFRONIE de la Mânăstirea Cioara/Hunedoara…dimpreună cu ieromonahul VISARION SARAI … - dar continuând cu OPREA MICLĂUŞ, din Săliştea Sibiului, preoţii MOISE MĂCINIC, din Sibiel şi IOAN DIN GALEŞ, prăznuiţi în fiecare an la 21 octombrie, ierarhii ILIE IOREST şi SAVA BRANCOVICI, prăznuiţi la 24 aprilie, şi mulţi, mulţi alţi bărbaţi, femei şi copii…. - martirizaţi, de maghiari şi austrieci, pentru aceeaşi “lege strămoşească”/ORTODOXIA! ) …şi trecem mai departe!
***


VII- ROMÂNII NU AU GENA LAŞITĂŢII
 ÎNSCRISĂ ÎN “ADN”-ul LOR!!!
CEI MAI CUTEZĂTORI RĂZBOINICI AI TERREI :
 TRACO-DACII!!!

Nu există român de azi (sfertodoct…se înţelege, în condiţiile în care UE “dispune” ca Istoria Românilor să înceapă de la…1989!!!) care să nu exclame, din fundul bojocilor săi şi cu un dispreţ suveran: “Aşa am fost noi, românii ăştia,  totdeauna! Laşi, nemernici, găinari, căcăcioşi!”
…Ei, tinerilor şi mai puţin tinerilor, nu-i deloc aşa! Mai lunile trecute citam din dl BOGDAN MATECIUC, care evoca motivul războaielor dinastiei IMPERIAL-româneşti a Asăneştilor, cu “invincibilii bizantini”: O PALMĂ! – şi socoteam cam cât costa, la români, pe acele vremi (veacurile XII-XIII), “o palmă”…:
“În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune. În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”(s.n.). În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor. (…).Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage. Pe drumul de întoarcere, armata sa (n.n.: a împăratului  Isaac al II-lea Anghelos, care permisese pălmuirea lui Asan!!!), cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful. Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani (s.mea).(…). Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan (s.n,). Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului. Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.  (…) În timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.(…) După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.(…) Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.
Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că VLAHII ERAU ELITA CONDUCĂTOARE PESTE MOZAICUL DE NEAMURI DIN REGIUNE (s.n.). În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.(…)Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit (s.n.), fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit. Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi. Lui Ionită, ofensat, care porneste război (s.n.), i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas “ – cf. Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor - Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre.

Acum, să ne întoarcem, dimpreună cu Adrian Bucurescu, în vremurile şi mai vechi, la aşa-zisa “ocupaţie romană”, şi să vedem cam cât i-a costat pe urmaşii lui Traian-Tracul – o operaţiune alchimică (a acestuia din urmă), făcută cu cele mai bune gânduri, dar cam…”în forţă” (precum intervenţiile poliţiei “moderne”, la “mineriade”…):

“Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. In timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”.
De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari” le-au purta împotriva „râmlenilor” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, pp. 230-231.

…Parcă nici nu există vreun răgaz, între luptele cele crâncene, iscate într-una! – şi duse pentru Sfânta Libertate…Aşa că, mult mai corect ar fi să analizăm cauzele INVOLUŢIEI (prin ani şi veacuri…) a spiritului nostru atât de războinic, că nici măcar militari profesionişti, precum erau romanii, nu mai făceau faţă…
Nu avem înscrisă, în ADN-ul nostru, ÎN NICIUN CAZ, Laşitatea!!! Poate că suntem manipulaţi (la fel ca toate popoarele Terrei!), să devenim nişte “castraţi”, şi din punct de vedere al acţiunii/re-acţiunii, şi din punct de vedere al moralei…spiritualităţii…Pentru că, se ştie de mult: un neam care “scade/şovăie” moral-spiritual, se “nemerniceşte”, apoi se “nimicniceşte”, din toate punctele de vedere. Şi, atunci, ia să ne mai privim, o dată, pe faţa Pământului, duşmanii de moarte ai spiritualităţii creştine (de 2.000 de ani încoace, dar, mai cu seamă, în ultima mie de ani, de pe la 1054…din secolul al XV-lea, al apariţiei aberaţiilor protestante – …cât despre cele actuale/contemporane, ale neo-protestantismului, ne este şi silă să mai vorbim!) - ŞI, ATUNCI, VOM PRICEPE TOTUL!!!


VIII- EMINESCU, NICOLAE DENSUŞIANU
-    “MEMENTO MORI” ; INIŢIEREA ÎNTRU TRACISM
-    ŞI MISIUNE SPIRITUALĂ DE NEAM!!!
 

…Ni se ascunde, cu obstinaţie, adevărul faptic precum că Eminescu a fost foarte bun prieten şi a fost iniţiat întru TRACISM de NICOLAE DENSUŞIANU, cel despre care masonii şi Oculta ar vrea să credem că a fost “un exaltat, un nebun” (exact aceleaşi vorbe sunt vehiculate, şi azi, legate de eminentul gazetar politic MIHAI EMINESCU!) – autorul cărţii, supranumită şi “Biblia Românilor”: DACIA PREISTORICĂ. După iniţierea întru TRACISM, Eminescu îşi schimbă opiniile despre “sfinţenia” Blajului, cu 180 de grade… - la fel şi despre aşa-zisa noastră “origine latină”… – şi scrie Memento mori, în care are viziunea PARADISULUI DACIEI! Iată versurile-imprecaţii, prin care este condamnată lipsa de spiritualitate superioară a Romei celei trufaşe – condamnarea eminesciană, prin glasul lui Decebal,  se traduce, în vers, în avertismentul-prorocire a dispariţiei Romei din Planul Divin/MORŢII DUHULUI -  iar păcatele lăcomiei şi luciferismului latinilor se sugerează că-i vor apăsa şi pe aşa-zişii “urmaşi întru latinitate”: “Vai vouă, romani puternici!/Umbră, pulbere şi spuză/Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,/Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi /Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc- căderea./Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere,/Îmbăta-se-vor nebunii  despera-vor cei cuminţi.//Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare/Prizărite, tremurânde trec  o lungă acuzare /Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi./Voi nu i-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea/Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire,/Soarta lor vă e pe suflet  ce-aţi făcut cu ele? Voi!//Nu vedeţi că în furtune vă blastamă oceane?/Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,/Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,/Prin a evului nori negri  de jeratic cruntă rugă/Către zei  ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă /Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.”

…Nimeni n-a sesizat, însă, până azi, că Nero, cel ce cântă “din frunte” (adică, din locul rezervat Pontifului/Conducătorului Suprem Spiritual!) cântul “de moarte” al Romei, dezvoltă, de fapt, prin Cântec/Orfism, un ritual de REGENERARE/ÎNVIERE, pe care-l va împlini TRaian-TRacul: VINDECAREA/MÂNTUIREA PRIN ÎNTOARCEREA LA ORIGINEA SACRĂ/MITICĂ, SPRIRITUAL-ONTOLOGICĂ! Pentru că Troia, despre care Nero cântă “cântul funerar” (de fapt, DESCÂNTECUL MÂNTUITOR!), este, în realitate, SPAŢIUL SACRU/ORIGINAR/MITIC AL ROMANILOR…, spre care trebuie să regreseze, întru Mântuire/Înviere întru Duh -  deci, întru ÎMPLINIREA MISIUNII LOR SPIRITUALE: ”Şi din frunte-i cântă Neron... cântul Troiei funerar.” Nu este vorba de răzbunare a crimei vechi a aheilor…, ci de REMEMORARE/RE-CREARE SACRAL-MITICĂ!!! De acolo, din TRoia TRacică , a pornit Întemeietorul Romanilor, strămoşul “fiilor Lupului/Lupoaicei Tracice” – ENEAS!!!
***


IX – ROMÂNIA – “VATRA VECHE A EUROPEI”
…ŞI NU NUMAI!!!

…”Întrebarea pe care  ne-o punem astăzi este: ce limbă vorbeau geto- dacii (pelasgii = tracii)? Iar răspunsurile nu pot fi decât două, dintre care avem de ales unul: vorbeau o limbă diferită de cea a cuceritorilor şi,  în consecinţă, au fost nevoiţi să-şi însuşească latina după ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către legiunile împăratului Traian, în 106 d.H., ori limba populaţiei autohtone a Daciei era asemănătoare cu latina, astfel încât nu a fost necesară învăţarea altei limbi.
(…) Cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles, California, spune: “România este vatra a ceea ce am numit <>, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.d.H., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători, din epocile Bronzului şi Fierului” (cf. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei!, Editura Intact, Bucureşti/România, 2002, p. 9)

“Iar antropologul american Carleton Coon îi consideră pe caucazienii sosiţi în urmă cu 5.000 de ani, ca având aceeaşi origine cu cei ce au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind, nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii!!!), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi consideră pe aceşti AINU (carpato-dunăreni, cum le spun eu - o populatie albă, cu oameni bărboşi şi blonzi, urmaşii carpato-dunărenilor) ca fiind  cei care au migrat peste toată Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi, trecând peste strâmtoarea Behring, se răspândesc pe teritoriul celor două Americi, teorie susţinută de descoperirea, în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase asemănătoare cu cele AINU” – cf. Napoleon Săvescu, op. cit. – dar şi Cucerirea Americii de carpato-dunăreni, pe www.dacia.org.
***


                                                                                                                                                                                 - continuare I
X - A  NU VEDEA PĂDUREA DIN CAUZA COPACILOR…SAU: TRACIA NU ESTE A TRACILOR?!

…Din păcate, în lupta spirituală de recuperare a Adevărului Unic (care ne este ascuns cu perseverenţă şi diabolică premeditare!), unii “războinici” nu văd pădurea din cauza…copacilor!

Excelentul cărturar şi înfocat patriot CONSTANTIN OLARIU ARIMIN (şi-a luat psudonimul de “Arimin” de la numele Imperiului Get/Arimin!), în lucrarea sa Imperiul get (preluat de pe www.ariminia.ro: “O informaţie indirectă a puterii geţilor din acea vreme este propunerea de căsătorie a fiicei împăratului Octavianus Augustus cu fiul acestui conducător al geţilor şi care avea ca scop politic să controleze un adversar puternic ce făcea Romei îngrijorări serioase. Suetoniu spune că tîrgul mariajului îl viza chiar pe Cotiso. Dar acest imperiu arimin format din geţi şi traci a fost ciopîrţit metodic de către romani timp de peste 100 de ani.), deşi  greşeşte spunând că romanii au cucerit “o treime din Dacia” (de fapt, au avut sub control doar 14%!!! din teritoriul Daciei!!!) – ştie, însă,  perfect:

1-că Traco-Geţii conduceau Regatul Amalilor, în estul Carpaţilor – “În al treilea popas la Marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali" (s.n.) - astfel, confirmând alegaţia lui Adrian Bucurescu, din păcate rămasă doar într-o pagină din ziarul Strict secret, al anilor 1991-1993, precum că “ducii daci erau recunoscuţi drept slăviţi conducători, de către goţi/dacii de Nord!” -

2-şi ştie la fel de bine despre identitatea nu doar etnonimică, ci şi de acţiune,  dintre geţi şi goţi, ştie despre împăraţiii DACI ai Romei, DE DUPĂ AŞA-ZISA “CUCERIRE TRAIANĂ A DACIEI” (ca şi Napoleon Săvescu, în celebra sa lucrare Noi nu suntem urmaşii Romei! , Editura Intact, Bucureşti/România, 2002 - domnia sa îi restrânge la vreo 7-8 – Regalian, Maximius Daia/Daza, Aureolus, Galeriu, Daia, Licinius, Constantin Chlorus, tatăl…tracului  CONSTANTIN CEL MARE…!!! -  când, numărându-i în cartea lui Ammianus Marcellinus, Res Gestae, ei se ridică la 32, şi dacă nu-l uităm pe Tracul TRAIAN, se fac…taman 33!!! – numărul de ani NECESARI ai întrupării dumnezeiesc-hristice, pentru “săvârşirea/împlinirea” Misiunii Golgotice!),

3-ba chiar ajunge la apoteoza ideatică, identificând geţii, tracii şi ilirii cu NEAMUL /Imperiul ARIMIN şi 

4-fiind în consens cu un foarte acribios şi harnic istoric italian, care-i identifică  pe Eroii Geţi, cu ASENII, din epopeile sanscrite (“Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi AUSENI sau ASENI – EROI – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că "au plecat cu Odin în Scandinavia" – cf. istoricul italian Carlo Troya,  Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo, în cinci volume în anii 1839-1841, o parte din acest text fiind preluat şi completat de către J. F. Neigebaur, care a publicat la Breslau, în anul 1859, o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei),
 
…ei bine, jubilează absurd la năvalele geţilor/goţilor în Tracia! -…de parcă Tracia nu era TOT şi MEREU  - Patria lor!!!: “În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd” – sau: “În anul 258 geţii şi goţii năvălesc în Tracia şi Grecia pe care le devastează fără cruţare, apoi trec în Asia Mică, iernează acolo după care se întorc în anul următor plini ochi de pradă. La acea dată provincia Dacia nu mai este controlată de romani, fostul imperiu get de pe timpul lui boero Bisto fiind refăcut parţial dar cu o componentă etnică şi mai ales militară de neam germanic venită din Scandia care se adaugă la cea getică”.

Ce importanţă are că, temporar, romanii erau “stăpâni” ai teritoriilor trace?! Aceasta nu înstrăina, spiritual, un Pământ Sacru de …Cei Sacri/Sfinţi!!! Tracii tot traci rămâneau, fie că se numeau geţi sau daci sau goţi…iar Patria lor nu putea să fie “invadată”, ci…ELIBERATĂ!!!

Pentru că, altfel, păţim ceea ce se temea cărturarul CRISTEA SANDU TIMOC: bulgarii “şi-o vor lua în cap”, “capturând”, în mod nemernic, numele de “trac” -  pentru…EI! Or, ştim cu toţii cât de “traci” vor fi fiind sălbaticii bulgari (cam la fel de civilizaţi precum “nobilul neam al lui Attila”…!) – cu care fraţii români din dinastia Asăneştilor au făcut alinanţă ofensivă/militară de nevoie, iar nu de prea mare drag…!!! Şi zău că ne ajung obrăzniciile criminale maghiaro-secuieşti şi ucrainiene, ca să mai alimentăm şi aroganţa unui neam (foarte intens supravegheat de SUA şi UE…), despre a cărui inteligenţă Eminescu zicea că stă…în ceafă: “(…) bulgăroi cu ceafa groasă (…)” (cf. Mihai Eminescu, Scrisoarea III).
***

XI – FALSIFICAREA ISTORIEI…ÎN OGLINZI
a - CONSTANTIN ŞI ELENA.
ENIGMA DACILOR DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN
Cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

b- FALSIFICAREA ISTORIEI
(…)…Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii români, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.
***

 
XII– DISPARIŢII MISTERIOASE ŞI EXTREM DE…”DISCIPLINATE”!!!

…Se ştie, azi, că mai toate documentele fundamentale ale acelei vremi, care marchează confruntarea, aparent doar militară, în realitate, O LUCRARE ALCHIMICĂ! – au fost distruse cu încrâncenare sau au dispărut misterios…şi extrem de suspect (prin “generalizarea” fenomenului de “aneantizare” a dovezilor despre sfinţenia dacilor/tracilor şi despre esenţa lucrării alchimice traianice…) – ceea ce-l conduce pe cunoscutul tracolog Adrian Bucurescu la concluzia că, de fapt, Originea şi Misiunea Neamului Nostru de LAHI/(V)LAHI=NEGRI-MISTICI – este Taina Supremă a Existenţei şi Evoluţiei Spirituale a Terrei: “Dion din Prusa a scris o carte intitulată Getica ori Istoria geţilor, astăzi pierdută. Din această operă s-a inspirat enciclopedistul Casiodor (490-575), de la curtea regelui Teodoric, din Italia, care a scris o mare istorie a goţilor, pierdută şi ea, iar mai târziu Iordanes. Nepotul lui Dion Chrysostomos, Dio Cassius Coceianus, născut la Niceea, în Bithynia, pe la anul 155, a scris şi el o Getica, azi de asemenea pierdută. Despre daci a scris şi împăratul Traianus o importantă lucrare ce se va fi numit Dacica sau probabil De bello dacico. Din această operă s-au păstrat doar cinci cuvinte într-un manual de gramatică întocmit în secolul al Vl-lea de Priscianus.
La războaiele purtate de Traianus în Dacia a participat direct şi medicul împăratului, T. Statilius Crito, grec din Heracleea Cariei. El a scris o carte cu titlul Getica, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, într-un lexicon întocmit în a doua jumătate a secolului al X-Iea, cunoscut sub numele de Suidas ori Suda. Războaiele între daci şi romani au mai fost amplu prezentate de către Appianus (cea 100-170), grec din Alexandria, unul dintre cei mai importanţi istorici din secolul II, care a scris Istoria Romei, în 24 de cărţi, elaborată, probabil, în a doua jumătate a vieţii lui, înainte de anul 165. El înfăţişează cucerirea diferitelor popoare de către romani. Cartea a XIII-a, pierdută în întregime, se referea la luptele cu dacii . Din Istoria lui Ammianus Marcelinus s-a pierdut numai partea referitoare la Traianus.
Multe alte fragmente din lucrările istoricilor antici, privitoare exclusiv la geto-daci, s-au pierdut definitiv. Este limpede că în operele dispărute se ascundea Taina Tainelor (…). Conştienţi ei înşişi de intenţiile de a li se distruge secretele spiritualităţii, geto-dacii le-au ascuns în inscripţii ce par… latineşti sau greceşti. Astfel, acestea s-au şi conservat până astăzi, continuând să fie crezute netracice. Cum se poate ca un text să fie înţeles în două limbi deodată?, exclamă cu indignare unii inşi cu pretenţii ştiinţifice şi culturale. Ei, uite că se poate! Un exemplu, dezbătut şi astăzi de lingvişti şi istorici, este celebrul strigăt TORNA, TORNA, FRATRE! In anul 587 avarii năvăliseră în Peninsula Balcanică şi ajunseseră în Tracia; în vreme ce o parte a armatei bizantine se răspândise în jur pentru jafuri, conducătorul rămăsese cu o mică trupă; generalul Comentiolus, care comanda armata împărătească, s-a decis să dea atacul şi, după lăsarea serii, a înaintat. Cronicarul bizantin Theophylactos Simokattes (urmat apoi de de Theophanes) spune că, în timp ce oastea înainta, un incident banal a semănat panică în rândul ostaşilor împărăteşti, care au început să fugă în dezordine. Căzând încărcătura de pe un catâr, fără ca soldatul care avea grijă de animal să-şi dea seama, căci se afla ceva mai în faţă, un alt soldat ce se afla mai aproape, 1-a strigat să se întoarcă spre a-şi ridica bagajul: RETORNA (sau, după Theophanes, TORNA, TORNA) FRATRE, şi aceasta „în limba locala” (tracă!). Aceste cuvinte au fost interpretate ca un ordin de retragere de către oştenii latinofoni, care erau în primele rânduri; toţi au început să strige cât puteau de tare (RE)TORNA, astfel încât, în scurtă vreme, s-a dezlănţuit o fugă generală. De fapt, soldatul nu făcuse decât să-i atragă atenţia compatriotului căruia îi căzuse bagajul şi îi strigase în graiul matern: TORN-AF, TORN-AF RA TE!, adică “Ţi-a căzut, ţi-a căzut!” (literal: A căzut, a căzut la tine!)” (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip R.S., Bucureşti, 1997, cap. I, Taina Tainelor, pp. 12-13).

Evident, sublinierile din textul de mai sus ne aparţin.
***

XIII-…TOTUŞI, DESPRE ALCHIMIA TRAIANICĂ…!!!

…Chiar dacă s-a pierdut scrisul, a rămas Duhul…Şi Vasile Lovinescu, în lucrarea sa O icoană creştină pe Columna Traiană (glose asupra melancoliei), Gnosis, Cartea Românească, Buc., 1996, pp. 119-121 – asta face: re-face (prin melancolice meditaţii şi revelaţii, dar şi prin vraja etimologiilor şi a tainelor ascunse în lume şi-n oameni!) gândul şi spiritual vaticinar şi de alchimist ale lui Traian! Şi ajunge la concluzia (care la noi a fost doar un gând trecător, o ipoteză fără demonstraţie!) că “războiul” daco-roman (dincolo de “zăngănitul armelor” şi de victimele fizice!) a fost OPERAŢIUNE ALCHIMICĂ, de recuperare spirituală ASCENSIONALĂ a romanilor, prin celebrul şi paradoxalul ritual “regressus ad uterum” – “regresia” ritualico-mitică spre/în Paradisul de unde au plecat, alungaţi de păcatul lor de necredinţă…DACIA! Şi, în definitiv, dacă ne gândim la “rezistenţa” Imperiului Roman de Răsărit (1453), dar, mai ales, la “rezistenţa” prin vremi a ideii de “romanitate” şi de apropierea ei, acum, prin cercetări tot mai extinse, a “Paradisului Dacic”, de unde au pornit şi sore care voia să-i întoarcă acest “Rex et Pontifex”… – se pare că Traian Tracul n-a muncit degeaba!

“Unul dintre simbolurile cele mai obişnuite ale vicisitudinilor Devenirii, ale alternanţei VIEŢII şi a MORŢII, ale lui Solve şi Coagula, este războiul cu concomitenţa lui de Victorie şi înfrângere; chiar şi războiul profan are existenţial şi necesar, acest sens. (…) Războiul dacic e războiul întregului cosmos, al desfăşurării spirale a devenirii, în jurul Axului imuabil al lumii. (…) Războiul dacic se desfăşoară de-a lungul stărilor indefinite ale Firii, încolăcindu-se ascendant în jurul axului lor comun, ca şarpele în jurul Arborelui din Paradisul Terestru (…). Toate ciclurile de existenţă sub atracţia imuabilă a Cerului au o mişcare ascensională în jurul Axei Lumii, printr-o impulsie helicoidală, cu pas infinitesimal, formând, astfel, un cilindru. Spiralele războaielor dacice indică pasul elicei. Pe vârful Coloanei avem pe Wang, Imperatorul, intermediary între cer şi pământ, administrând schimburile dintre ele, Traian, Şen Jen, Imperator Mundi. În acest sens, Columna lui Traian este o reprezentare, o exteriorizare în Roma, a lui Geticus Polus; pentru aceasta a fost necesară anexarea Daciei la Imperiu, făcând posibilă acea minune istorică, secolul Antoninilor (n.n.: toţi, de origine tracă!). (…) Având în vedere şi descendenţa romanilor din troieni (n.n.: traci), e posibil ca Ripheus Troianus să fi fost denumirea Şefului Suprem al ierarhiei iniţiatice romane care, într-un moment de graţie, sub Traian, a coincis cu Şeful Vizibil al Imperiului, chiar ca nume (n.n.: să nu uităm că “falusul” Creator de la Roma comunică, precum un releu, cu acela ridicat/erect, la modul magico-alchimic, la Adamclisi…!). (…) Acela care a cules în potir sângele Domnului şi a dus Graalul în Apus a fost Iosif din Arimathea, al cărui nume reaminteşte pe ARIMII HYPERBOREENI (n.n.: alt nume al Imperiului Tracilor/Dacilor). Alt nume al Arimatheiei era Rama; intenţia de altoire pe Tradiţia Primordială prin al şaselea şi al şaptelea avatara, Paraşu Rama şi Rama Ciandra, devine convingătoare; devine evident rolul noii religii (n.n.: cea a Lui Hristos Înviatul!) de a se răspândi în lumea ariană. (…)  (n.n.: în continuare, V.L. vorbeşte despre Collegia Fabrorum, societăţi secrete care trebuiau să împace “păgânismul” cu “creştinismul”, întru Centrul intersectat cu Polul Getic). (…) Războiul troian a distrus ceea ce recuperase expediţia Argonauţilor – un HAGEALÂK LA OBÂRŞII! (s.n.) (…) Italia, aşezată excentric, nu a fost atinsă de această catastrofă spirituală. De aceea, Enea, cu penaţii Troiei, a putut să se refugieze acolo, ca să întemeieze un nou Ilion. Troia a trebuit să moară, pentru ca Troia să stăpânească lumea. Parabola bobului de grâu. (…). Ripheus e Distribuitorul şi Stăpânul superlative şi prin excelenţă al Justiţiei, Regele ei, Melchisedech, ar spune evreii; acest justissimus  nu se poate afla decât în locul justissimus al acestei lumi, în punctual central, unde toate antonimiile şi complementarităţile se resorb în Unitate (n.n.: cât de exact a intuit Eminescu, Muntele din Centrul Paradisului Dacic!), principiul lor comun, unde verticala polară intersectează planul nostrum de existenţă; un reprezentant, o specificare a lui, se putea afla în limba balanţei (n.n.: Thule a Hiperboreei Dacice!) geografice pe care o reprezenta Troia în mileniul al II-lea d. H. (…) Justiţia lui Traian capătă un sens messianic, justiţia celei de-a şaptea zile. (…) Căderea Troiei este aşezată în anul 1184 î.H.; dacă adăugăm 1296 ani, adică a zecea parte din Anul Mare (Manvantara), găsim anul 112 d. H., adică apogeul domniei lui Traian. (…) Dispărut în ruina Troiei în 1184, Troianus Ripheus a reapărut 1296 ani mai târziu, ca Traianus Ripheus, cu o alternanţă de doliu şi glorie, cum spune Apostolul Pavel de cei doi Adami. (…) Dar în această operaţie trebuiau angajate şi centrele hyperboreene ale Daciei! Trebuia o endosmoză între Dacia şi Imperiu – şi acesta a putut fi rostul occult al anexării. (…) Fondul ideii mesianice se compune dintr-un dublu element, amintirea unei mari ruini şi speranţa unei mari reparaţii. (…) Omogenitatea organică a lui Traian cu Ripheo Troiano îi fac solidari în această misiune mesianică, mai ales că Ripheus însuma în el Munţii Riphei, Munţii Daciei (s.n.). (…) Ochiul Sferic al Acvilei de pe Columnă îl conţine pe Diametrul-Traian. (…)  La cele două capete ale diametrului sunt Traian şi Ripheo Troiano. Primul este istoric, al doilea e Monarhul Perpetuu. (…).”

…O operaţiune alchimică se meditează/revelează, nu se comentează…
***


XIV – TRACO-DACII – SFINŢIŢI/ALEŞI
 ÎNTRU A FI PRIMUL POPOR ORTODOX DE PE TERRA!!!

…Revenim la “cestiunea”…”pădurii nevăzute, din pricini de…copaci”! – adică la necesitatea unei viziuni de perspectivă şi, oarecum, obiectivate, a “problemei/cazului Daciei”.

De observat că Adrian Bucurescu nu se “împiedică”, în textul său, de denominativele neamului nostru de origine. Şi asta, pentru că Adrian Bucurescu cunoaşte, chiar miraculous de bine, etimologiile cuvintelor. Iată cum traduce el cuvântul fundamental (cel puţin, în viziunea nostră): TRAC. “Numele etnic de Trax, Threkes (lat. Thrax, Thraeci, Thraces, Tracia etc.) pomenit încă de Homer şi menţinut şi mai târziu de autorii antici, s-a păstrat în etnonimul dac Dragae „atrăgători; plăcuţi; iubiţi; frumoşi; buni; puri” (cf. rom. drag, a drege şi v. slav dragu). Tracii purtau şi nume ca Aulu-tracus „Prea Plăcutul”, iar armele gladiatorilor din acest neam se numeau Thraeci-dica „Bine-cuvântate” (cf. rom. Drăgaica)”  -  cf. idem, p. 9.

Deci, etnonimul TRAC înseamnă, în limbajul nostru de azi: SFINŢII/SFINŢIŢII.

Şi, atunci, se explică extrem de clar de ce Adrian Bucurescu nu se fereşte să asimileze cuvântului-etnonim TRAC şi pe cel de DAC, dar şi pe cel de GET/GOT (vom vedea mai jos documente ale urmaşilor goţilor, germanicii scandinavi, care îl confirmă, întrutotul, pe “tracul” nostru, Adrian Bucurescu!): pentru că

1-DAC vine de la DAOI=POPORUL CĂII DREPTE (a se vedea cum asiaticii buddhişti au moştenit această semnificaţie, cu tot cu denumirea: DAO… - utilizând-o mai ales în confucianism!), dar şi POPORUL LUPULUI FENRIR! De ţinut seamă nu doar că urmaşii lui Eneas Troianul – Romulus şi Remus – sunt “fiii Lupoaicei”, ci, concomitant, că steagul-YANTRĂ al dacilor era Lupul cu Pântece de Dragon! Prin Gura Lupului este înghiţită lumea desacralizată/pângărită/epuizată ontologico-spiritual, iar în pântecul de balaur se produce “metanoia”, purificarea prin foc de athanor, a lumii! Deci, DAC devine sinonim cu “Sfânt”, dar şi cu…”ÎNVIAT”!!!;

2-problema lui GET / GOT se “rezolvă” mult mai repede: cele două cuvinte sunt, de fapt, cele două variante de pronunţie ale aceluiaşi etnonim (pronunţie “din SUD”, respectiv, pronunţie “din NORD”, în Eurasia!) – şi, ambele, sunt utilizate şi înţelese şi azi: în germană, GOT, în engleză, GOD, înseamnă “Dumnezeu”. Care va să zică: Poporul Lui Dumnezeu! Deci, tot: …“SFINŢII”/ALEŞII CERULUI/BUNII/PURII/BINECUVÂNTAŢII…!!! “Tracii”…!!!

Iată de ce misiunea creştinatoare a Sfântului Andrei, în Dobrogea traco-scitică a fost cea mai uşoară dintre toate: Tracii nu numai că erau credincioşi-spiritualizaţi, DAR ŞTIAU (PRIN CULTUL “PREGĂTITOR” AL LUI ZALMOXIS ŞI ORFEU) TOTUL DESPRE ÎNVIERE/MÂNTUIRE! Doar Zalmoxis “ se răstignise” pe Stejar, apoi “se îngropase”şi, în fine, “ÎNVIASE”!!!
…Şi, totul, întregul cult zalmoxian, întrega viaţă comunitară a traco-dacilor (care duceau, ca şi tracii-esenieni de la Marea Moartă, o viaţă de o puritate şi de un echilibru spiritual exemplare!), desfăşurându-se într-o perfectă armonie interioară şi armonie cu cosmosul-Creaţie! -  întru cea mai curată şi luminoasă deschidere către DIVINITATE ŞI CALEA EI DREAPTĂ!
De aceea, după opinia nostră, traco-dacii trebuie consideraţi nu doar primul popor creştin de pe Terra, dar şi poporul ORTODOXIEI, al Căii Celei Drepte/Luminoase şi Unice, către Mântuire!!!
***

XV– GOŢII DESPRE GEŢI…ADICĂ, DESPRE EI ÎNŞIŞI!!!

…Iată dovada, adusă de cărturari străini, care, potrivit unor teorii moderne, ar trebui să ne fie rivali (celţi / ”celtism” cotra traci/”tracism”…!), că GOŢII recunosc identitatea lor cu GEŢII:

“GETII SAU GOŢII DIN  SCANDINAVIA
Paul Siding isi incepe a sa Istorie a Scandinaviei spunand: "Actualii locuitori ai Danemarcei, Norvegiei si Suediei, sunt urmasii enormului trib gotic care isi are originile in jurul Marii Negre" (pagina 19, Rasele Scandinave).
Luati aminte ca atat Svearii, cat si Gotii au venit din zona Marii Negre. La gurile Dunarii, pe tarmul vestic este zona Getilor si Dacia in timpurile Romanilor. Dupa Procopius, care si-a scris istoriile in secolul al cincilea, Romanii "spun ca Gotii sunt parte a rasei Getice" (Cartea V. XXIV, 30).
Getii sunt mentionati in opera lui Herodot (secolul cinci, i.e.n.). In traducerea lui George Rawlinson, fratele sau Sir Henry scrie aceasta nota de subsol: "Faptul ca Getii sunt identici cu Gotii de mai tarziu este mai mult decat o conjuctura plauzibila. Poate fi privit ca o certitudine istorica" (Vol. III, pagina 84, editia din 1862).
Jordanes, cel mai cunoscut istoric al Gotilor, vorbeste intotdeuna de Geti si Goti ca de un popor. El ii mai numeste si "Sciti".
Mai gasim dovezi si in alte relatari istorice. De exemplu, "Cronica Picta” declara ca “Scitii si Gotii au o origine comuna" (pagina 216, Rasele Irlandei si Scotiei de W.C. Mackenzie).
Dovezile mai indica si faptul ca Getii erau acelasi popor cu Dacii. Ei vorbeau aceeasi limba, spune Strabon (7.3.13). Plinius spune ca “Getii erau numiti Daci de Romani” (cartea IV, xxi, 80).
Duchesne, care a cules cronicile normande in secolul al XVII-lea, nu are niciun dubiu ca Normanzii erau Dacii, asadar ii numeste astfel in prefata sa.
Dudo, care a scris cea mai veche istorie a Normanzilor in secolul zece, considera ca ei veneau din Scitia de peste Dunare. El mai spune ca ei erau Daci” - de Robert C. Boraker. (Acest articol a fost publicat in The Plain Truth, editie norvegiană, iulie/august 1984, p. 10).

Se spune că, într-o noapte, trecând printr-o pădure de lângă Marea Baltică, două triburi, unul zis “get” (sau, cum s-ar zice azi: “germanic/gotic”…) şi unul zis “got”, s-au întâlnit în beznă şi…erau gata să se încaiere, dacă n-ar fi brăzdat Dumnezeu cerul cu un fulger cumplit, dar atotluminător. La lumina aceasta cerească, cei zişi “goţi” au strigat, într-un glas: “Germanos!” (adică: “fraţi buni”, sau chiar: “fraţi gemeni”!) – şi, pe dată, cele două triburi s-au îmbrăţişat, cu mare şi adevărată bucurie a regăsirii…
Ion Antonescu n-a făcut o alianţă contra firii, atunci când a mers, în al doilea rpzboi mondial, lângă germani/”germanos”/”gemenii fraţi”. Dimpotrivă! Abia în primul război mondial, Masoneria, prin Brătieni, dar, mai ales, prin familia regală a României, au produs alianţă contra firii, cu Franţa Galilor şi cu “perfidul Albion”…
Nu putem avea niciun cuvânt asemănător cu cele de pioasă laudă adusă martirului Ion Antonescu, atunci când vorbim despre “nemţii regali” – aleşi de Loja Marelui Orient de la Paris, pentru a “conduce” România (de fapt, a o jefui şi a o da spre jaf – “alogenilor”, de care face  vorbire Eminescu, cu atâta mânie şi obidă: “Din Boian la Vatra Dornii /Au umplut omida cornii /Şi străinul te tot paşte, /De nu te mai poţi cunoaşte…”), cei din familia Hohenzolern-Siegmaringen… -  pentru că nu putem uita rândurile scrisorii evreului din Israel,  Cezar Lazarovici , către “ideologul Legiunii”, Faust Brădescu: “Noi (n.n.: evreii şi masonii) v-am adus în ţară un mare rege, dintr-o venerabilă familie de evrei (n.n.: “domnitorul” Carol, devenit, apoi, regele Carol I…), dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!”

***

XVI-LIMBA DANUBIANĂ, SCRISUL
 DACIC ŞI…TEXTELE VEDICE. SUNTEM ÎNAINTE
 DE “TURNUL BABEL”, ÎNTRU LIMBAJUL ÎNGERILOR!!!

E cazul, deci, să nu-l mai suspicionăm atâta pe tracologul Napoleon Săvescu, câtă vreme există dovezi străine, ABSOLUT INDEPENDENTE DE AFIRMAŢIILE DOMNULUI SĂVESCU!!!
Chiar în România, Paul Lazăr-Tonciulescu aduce argumente despre RA-MANIA= PATRIA LUI RAMA – precum că aşa-zisul “Zeu Indian” al Soarelui-RAMA – dar şi trimitere la numele  lui Ammon-RÀ, zeul egiptean al Soarelui!!! - s-ar fi născut în HAR-DEAL-ul României…: cf. Paul Lazăr Tonciulescu -  De la ţara Luanei la Ieud, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Ramania – Paradisul pierdut (apărute în 1998, 1996 şi 1997, prima la editura Miracol-Bucureşti – respectiv, celelalte două, la Editura Obiectiv-Craiova). Cărţi scrise cu totul în paralel, folosind metode ştiinţifice diferite de cele ale muncii, din străinătate/SUA, a dlui Napoleon Săvescu!  Dar concluziile coincid – şi nu neapărat, cum pretinde dl editor de la Obiectiv-Craiova, dl Eugen Delcea, pentru că dl Napoleon Săvescu “s-ar fi folosit, din plin, de citate culese din lucrările domnilor Paul Lazăr Tonciulescu şi Adrian Bucurescu” şi…”era mai eficientă conspectarea Editurii noastre” (n.n.: Editura Obiectiv), ci pentru că…Duhul Sfânt al Adevărului suflă pe unde vrea El!
Iată, mai întâi (să dăm cezarului ce este al cezarului, şi istoricului/SENIORULUI  - curajos şi acribios, chiar pedant, în aparenţă! - ceea ce merită, pentru jertfirea a 40 din anii vieţii sale, pentru Ideea Tracică!), Concluziile cărţii de căpătâi a dlui Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul regăsit: “Considerăm că, în cele expuse anterior, s-a desprins o realitate de necontestat: vechimea neamului românesc de pe teritoriul numit azi România ca şi de pe ţinuturile învecinate, rupte din fosta Dacie (numele anterior al României de azi), vechimea neîntreruptă a civilizaţiei noastre pe parcursul ultimilor 2.000.000 de ani, ca şi vechimea şi răspândirea, pe plan European, a limbii române, ca şi a dialectelor vorbite de românii din afara graniţelor României de azi.
Toate cele prezentate se bazează pe documente de necontestat, ca şi pe unele inedited, necunoscute, până în present, de istoriografia actuală.
Considerăm că este cazul ca cele expuse în prezenta lucrare să fie cunoscute de toţi cetăţenii acestei ţări, pentru că numai astfel vom putea afla adevărul cu privire la neamul românesc sau – mai bine zis – daco-românesc, adevăr care a fost deformat cu bună ştiinţă de diferiţii străini infiltraţi în istoriografia nostră. În felul acesta, vom avea o cu totul altă viziune din partea popoarelor europene, marea lor majoritate fiind descendente din străvechiul neam al dacilor, fapt care astăzi nu le mai este cunoscut”.

Da, azi se face TOTUL, pentru UITAREA ISTORIEI-ADEVĂRULUI, pentru mancurtizarea popoarelor-neamuri! ADICĂ, PENTRU CA, UITÂNDU-NE IDENTITATEA, SĂ UITĂM CE DREPTURI AVEM, ÎN LUMEA ASTA, ŞI CE MISIUNE, FIECE NEAM DUMNEZEIESC ÎN PARTE!
ŞI, PRIN MANCURTIZARE,  SĂ PUTEM FI UMILIŢI ŞI MANIPULAŢI, ÎN BUNA LOR VOIE, DE TOŢI DEMONII STRECURAŢI ÎN ACEASTĂ LUME CĂZUTĂ ÎN BEZNA ADUSĂ DE STADIUL (ANTI) SPIRITUAL  - KALI YUGA!!!

…Iar acum, să dăm cuvântul “ucenicului”/JUNIORULUI, dl Napoleon Săvescu (cam nărăvaş şi controversat, ca istoric…spun unii… - cam nerăbdător cu concluziile, cam neîngrijit cu sursele, spun alţii – bănuindu-l de apartenenţă la Masonerie… - dar uitând că Masoneria nu încurajează amintirea istorică autentică, ci mancurtizarea neamurilor, trăitoare în greu-încercatele veacuri XX-XXI:  dacă e să-i facem dreptate, dincolo de lucrurile/lucrările sale de sinteză -  apoi, să nu uităm, tocmai noi, că domnia sa are şi iniţiative absolut admirabile, cu real, ba chiar imens şi nesperat folos, pentru Neamul Românesc!), cuvânt dintr-un interviu oferit, de domnia sa, revistei Noi, nu!:
“(…)3. Ce este limba româna şi în ce masură pastrează conotaţii dacice în vocabular?
 Din nou, întrebarea dvs. aduce involuntar ecoul erorilor tradiţionale: limba noastră nu "păstrează conotaţii dacice", ea este – (precum noi suntem urmaşii în linie dreaptă, prin veriga vlahă, ai strămoşilor geto-daci!) – strănepoata vechii limbi, limba gentilică de pe cursul mediu şi inferior al Dunării, vorbită între Carpaţi, Balcani, Dinarici şi Alpi. Se ajunge treptat la concluzia că era o limbă comună a acestei arii, în neolitic, denumită în vremurile moderne ba "ariană", ba "indo-germanică", ori mai recent : "indo-europeană", pe care mai corect ar trebui s-o numim "DANUBIANÔ  ( aşa cum propune profesorul Timotei Ursu, consilierul ştiinţific al societăţii "Dacia Reviva", al carui punct de vedere îl preţuiesc şi îl împărtăşesc). Este limba pe care astăzi lingviştii – unanim pe plan internaţional – o consideră idiomul ancestral al "vetrei indoeuropene".
După numeroase studii comparative a devenit tot mai evident că aceste aşa numite (impropriu!) limbi indo-europene nu au o origine asiatică sau nord-pontică, ci sunt derivate centrifugal dintr-o "zonă centrală" situată chiar în mijlocul Europei: o zonă de înfloritoare dezvoltare autohtonă a agriculturii şi creşterii vitelor, un centru de difuzie cu o mare densitate de locuire, care se dovedeşte arheologic a fi cel al cursului mediu şi inferior al Văii Dunării. Pe parcursul a trei-patru milenii, odată cu roirea periodică a excesului de populaţie în toate direcţiile cardinale, s-au "desprins" – în etaje diferite de timp! - familii ligvistice. Acestea s-au dezvoltat apoi, prin slăbirea contactului cu vatră, prin autoproces al evoluţiei lingvistice dar şi asimilând elemente lexicale ale populaţiilor peste care s-au aşezat, devenind în timp cunoscutele grupe ale limbilor "indo-europene": indo-iranice (în Est), greco-anatolice (în Sud), romanice (în Sud-Vest), celtice ( în Vest), aglo-germanice (în Nord-Vest), balto-slave (în Nord-Est). Nu trebuie sa ne mire că un idiom fundamental, situat în centrul danubian al acestui evantai lingvistic, cum este limba româna, (şi ea: urmaşă a Danubienei iniţiale!) deţine mai toate cuvintele lexicului de bază, ba şi structuri gramaticale, cu corespondenţe în absolut toate grupele amintite mai sus! Situaţia era atât de frapantă încât în perioada… tinereţii lingvisticii, când domina ideia unei limbi "indo-europene" importată din Asia, lingviştii români au cedat cosmopolit sugestiei lingviştilor străini (care, de fapt, nu cunoşteau limba romană!) încetăţenindu-se ideea profund eronată că româna este formată dintr-un amalgam de "împrumurturi" din… latină, din limbile slave din Sud, din cele slave de Est, ba şi din… germană, maghiară, turcă şi greaca modernă.
Lipsa de informaţie, ca şi "modelul" acceptării mecanice a descendenţei actualilor români din … legiunile romane, a făcut să se ignore sistematic probabilitatea păstrării comune, din Limba Danubiană Centrală, a unui impresionant volum de cuvinte şi structuri lingvistice, atât în limbile astăzi învecinate nouă cât şi în actuala limbă română! Evident, ne referim la limbile din familia indo-europeană. În structura acestora, de la caz la caz, apar şi "conotaţii" ale unor idiomuri şi mai străvechi, ale unor triburi autohtone, pre-neolitice, anterioare dezvoltării explozive a limbii Danubiene. Probabil că aceasta este explicaţia existenţei în română şi albaneză (ca şi în idiomul danubian geto-dac!) a circa două sute de cuvinte "ilire", care nu se regasesc în celalte limbi "indo-europene". În cazul vorbitorilor unei alte grupe de limbă, cum sunt maghiarii ori turcii, precum şi bulgarii originari (din familia limbilor fino-ugro-turcice), dincolo de câteva împrumuturi reciproce, fireşti unei "convieţuiri", este o chestiune de logica elementară că, la imigrarea dovedită a acelor stramoşi ai lor - fie în Pannonia, fie în profund tracica Anatolie - au preluat nu numai păşuni, ogoare, păduri, sate, oraşe şi supuşi, ci şi cuvinte găsite acolo, în special cele cu caracter "tehnic" denumind realităţi care nu le aparţineau.
Este de pilda ridicol să derivăm românescul "oraş" din… maghiarul "varos" ( citiţi: waroş), de vreme ce vorbitorii de maghiară veche, proveniţi din zona stepelor nomadismului, nu aveau acolo oraşe; dar aveau, pasămi-te… cuvântul care să le denumească ?! Spre deosebire de vlahi, care aveau oraşe dar, nu-i aşa, aşteptau alogenii ca să-i… înveţe cum să le spună acelor "îngramădiri de case"?!… Ei, acest exemplu e doar o picătură din marea de probleme care îşi reclamă reexaminarea şi recalificarea temeinică.
 4.Care a fost influenţa dacilor în Roma şi imperiul roman, pe ce durată s-a extins aceasta, cum s-a manifestat acest lucru în arta romana şi unde se mai pot vedea opere din acea epocă? 
 N-ar trebui să spuneţi "influenţă", ci prezenţa geto-dacilor la Roma. Istoricii italieni sunt, în cvasi-totalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat militar dar şi cu tradiţii agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei şi Savei şi "năvălind" peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni - sau, oricum, anteriori - în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraş Trieste. Nici macar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviţi harta şi veţi vedea că, de pe cursurile celor doua râuri amintite până în zona Trieste-Goriţia, au avut de mers mai puţin decât le-a trebuit ostenilor lui… Dragos Vodă pentru a "descăleca" pe apa Moldovei!.. Mai lung - de câteva secole! - a fost drumul Dorienilor, pe Morava şi Vardar (din actualul Banat până în Macedonia şi Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al Indo-Iranicilor sau cel al Cimerienilor şi Hittiţilor; ba chiar extensia spre Nord-Vest, mai recentă (către sfârşitul neoliticului) a proto-celţilor, peste izvoarele Dunării.
Prin urmare, strămoşii latinilor şi ai geto-dacilor s-au aflat iniţial în aceeaşi vatră Danubiană (amintiţi-vă şi simbolul "natal" al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Aşa se şi explică acuzata apropiere (şi nu "derivare!) a lexicului şi structurii gramaticale între latină şi română sau între română şi celelalte limbi romanice, ba chiar cele "celtice", "anglo-germanice" şi "balto-slave". În timp, (şi anume atunci când latinii Romei au început să devină o forţa invadatoare şi dincolo de pensinsula italica, cu vădite tendinţe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu "pericolul roman". Dar cei doi verişori, neamuri mai apropiate decat s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerţie, ale unor "sclavi geţi", în fapt: ale unor luptători sau sacerdoţi danubieni) sunt mărturii ale acestui contact social, la Roma şi în alte colţuri ale Peninsulei; şi n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acest conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Greciei, a Macedoniei şi a "geticelor" Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural şi economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedeste inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca şi contrafacerea monetelor romane pe plan local!
Probabil că mulţi vor trebui să mediteze serios la imaginea - insuflată lor artificial - a "primitivei Dacii", dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, Augustus a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie foarte serios examinata ipoteza că aşa-numita "Sarmisegetusa Romana" a fost adevărata capitală a geto-dacilor iar construcţiile "romane" de acolo au fost ridicate - inclusiv cu meşteri romani şi după planuri "mediteraniene", cum sugerează Dio Cassius! - mult anterior apariţiei legiunilor lui Traian in Ţara Haţegului (probabil că numai într-o astfel de capitală urbană şi confortabilă se pregătea împăratul Augustus să-şi dea de soţie fiica, regetului dac!).
Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza - bazată pe referinţele lui Iordanes, Isidor din Sevilla şi ale unui impresionant număr de învăţaţi medievali - aceea că "gotzii"erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea sa ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiasi neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor "cohorte" în… armata romană, în furnizarea de împăraţi şi generali romani de origine danubiană între secolele II- V, dar până şi în prăbuşirea Romei, datorată… goţilor! Subiectul însă e prea vast ca să-l putem comprima într-un astfel de răspuns rezumativ.
5) A existat un scris 'dacic' ? Se poate încă vedea acesta în ziua de azi?
 6) Există vreo continuitate între tăbliţele de la Tărtăria (7,000-7,500 I.C.) şi scrisul dacic pre-romanic?
 7) Sunt placuţele 'dabogete' contrafacute sau autentice? De ce?
 "Scrisul dacic" este unul din aspectele cele mai sensibile ale cercetării contemporane. Pe de o parte deţinem dovada "Tabliţelor de la Tărtăria", care s-au dovedit anterioare cu două milenii apariţiei scrisului în Summer; pe de alta parte au ieşit la iveală, recent, - graţie harniciei "neprofesionistului"dar îndrăgostitului de istorie inginer Dan Romalo - uimitoarele copii (în plumb) ale "tăbliţelor de la Sinaia". Acestea au fost nu numai tăinuite, dar şi jecmănite barbar vreme de un secol, în beciurile institutului bucureştean de… arheologie (!). Să nu uităm inscripţia de trei cuvinte de pe colanul de aur de la Pietroasa - interpretată eronat drept gotică, sau acea aşa zis illirică din „ Necropoli di Komani": ANA OHOHICER, interpretată în mod comic drept un rebus de limbă greacă   ( vezi Dacii vorbesc- Iordache Moldoveanu p. 15)
Să mai amintim inscripţia pelasgă, de 14 propoziţii de la Camina din Lemnos, care aşteaptă în Muzeul din Atena, de mulţi ani de zile să fie interpretată corect; literele ei nu pot fi greceşti, fiindcă neamul ce va rămâne cu acest nume, grex, gregis nici nu apăruse înca în Europa, când a fost scrisă această inscriptie în alfabetul geto-pelasgo-trac. Ce putem spune despre inscripţia geto-dacă de la Kiolmen, găsită pe o piatră în anul 1965 şi care stă pripăşită la Preslav, din cauza citirii ei eronate de către bulgarii Beşevlev şi Georgiev!
Inelul de la Ezer, de pe valea Hebruliu, având trei propoziţii deosebit de interesante în conţinut, scrise în limba daco-getă, nu înţelege de ce filologii români nu îl iau în consideraţie. Pe când pe inelul de aur de la Celei , Sucidava- Oltenia se scriau rugăciuni în proto-latina priscă( latina arhaică) - „Populi romani" practica o agricultură rudimentală în Latium.
Toate cele menţionate mai sus, sunt gata să spună foarte multe despre limba pelago-geto-Dacă, limbă căreia i se refuză dreptul de a fi avut un alfabet, deşi primele alfabete au fost create şi promovate de către pelasgo-geto-daci (vezi Iordache Moldovan). Oare chiar trebuie să-l aştepăm pe italianul Marco Merlini să ne spună că scrisul a apărut prima oară în lume la noi ? Îmi amintesc când am prezentat la al 39-lea Congres Internaţional de la Kalamazoo, Western Michigan University, SUA, 6-9 mai 2004: "When no one read, who started to write" lume în sală a aplaudat. Când însă le-am vorbit la români, la Bucureşti, despre acelaş subiect :"Când nimeni în lume nu citea la Tărtăria se scria", ştiinţificii de acolo s-au grabit să mă taxeze drept protoconist! 
Să aşezăm între aceste extreme tradiţia documentară a existenţei unui celebru Kogaion hiperboreic (care s-a dovedit astăzi a fi marele centru al sanctuarelor de la Gradistea, din Munţii Oraştiei, un veritabil unicat mondial recunoscut ca atare de UNESCO!) şi apelarea expresă, de catre Iordanes, a existenţei unor misterioase "înscrisuri de legi ale Geţilor" intitulate Legile Belagine . Chiar dacă tradiţia culturală a Europei antice centrale şi de Nord, "transmontană" (spre deosebire de tradiţia Peri-mediteraneeană!), cultiva "secretul comunicarii sacerdotale" şi metodele de învăţare memotehnică prin memorizarea unor imnuri – ca în practica culturală druidică - tot mai multe dovezi se acumulează astăzi pentru identificarea unor forme de scris stravechi, paralele sau anterioare celor tradiţional recunoscute: etrusc, sumero-accadian, egiptean, fenician, linear A si B, etc...
Forme de scris similare, ca metode de comunicare sau "înregistrare", au apărut spontan şi relativ concomitent, or sunt într-o relaţie care aşteaptă încă să fie relevată. Aşa de pildă există o vizibilă asemănare între "alfabetul Ogham" din Irlanda secolelor VI-VII e.n., "inciziile pe bâtele ciobăneşti" în Carpaţi, o parte a semnelor de pe tabliţele de la Tărtăria şi extrem de interesantul - şi puţin studiatul! – alfabet clasificat astăzi drept al… "runelor maghiare", în fapt transilvan, utilizat până târziu în Evul Mediu în ţinuturile secuieşti, zonă care a fost în antichitate vatra agatarşilor!
Întrebarea dvs. asupra "plăcuţelor daco-gete" îşi găseşte un prim răspuns chiar pe situl www.dacia.org , articole/Rom : „Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie ?". Vă pot spune că în anul 1875 cu ocazia construirii castelului Peleş din Poiana Văcăria, Sinaia, s-a descoperit un tezaur de aur compus din mai multe tablete de aur scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă sau din.... tezaurul a fost cedat de guvernul procarlist Lascăr Catargiu, lui Carol I. Acesta, în mare taină , decide să le topească şi cu banii obţinuţi pe aur să-şi continuie ridicarea castelului. S-au efectuat însă nişte copii în plumb la o fabrică de cuie din Sinaia. Am înţeles că unele copii au ajuns la prof. Nicolaescu-Plopşor. În 1978 a fost trimis la Muzeul Mânăstirii din Sinaia cercetătorul stiinţific M.Dogaru de la Institutul de Studii istorice şi Politice care se pare că a luat de acolo două tăbliţe conţinând această scriere dacică. Ce a făcut el cu ele nu am aflat.

                                                                                                                                                                                           continuare II

În salutara lucrare a lui Dan Romalo, "Cronică apocrifă pe plăci de plumb", premiată de Societatea "Dacia Reviva" - vedem fotografiate, şi publicate, împreună cu o încercare de descifrare aceste uimitoare "plăcuţe de plumb", tăinuite atât de suspect în beciurile Institutului de Arheologie din Bucureşti şi taxate (de incapacitatea sau de frustrarea unor cercetători care îşi văd ameninţate mai vechile lor teorii!) drept… falsuri. Cele 79 de extraordinare "falsuri" sunt, în realitate copiile în plumb, foarte îngrijit realizate, după nişte originale care – ne asigură inginerul Romalo – nu puteau fi decât din aur, cu o tehnologie pe cât de originală, pe atât de dificilă, reclamând un înalt nivel de pricepere mesteşugărească. (Am reprodus fotografiile acestora, cu acorul autorului cărţii, pe site-ul www.dacia.org unde le pot consulta toţi utilizatorii de computer).

Faptul că originalele - de aur?! - au dispărut, probabil topite, este regretabil; dar există copiile elocvente ale acestor înscrisuri în care, reţineţi: numele lui Burebista este pomenit vizibil de 37 de ori, al dacilor de 22 ori, al lui Decebal de 21 de ori, al Sarmisegetusei de 31 de ori, al lui Zalmoxis de 8 ori. Aş dori să menţionez şi lucrarea lui Iordache Moldoveanu „Dacii vorbesc"( anul 2000, editura Semne), unde la pagina 136-137 sunt redate două din aceste tăbliţe împreună cu o descifrare a lor.

Nu vi se pare doar şi numai acesta un argument zdrobitor pentru care aceste tabliţe, redactate în trei alfabete diferite, ar fi trebuit să devină un obiectiv de cercetare primordial, nu numai pentru diferiţi cutezători individuali, ci pentru un puternic colectiv pluridisciplinar, organizat şi finanţat de însasi Academia Română?! Ei bine, după ce doi "academici" – asupra cărora planează bănuiala că au fost părtaşi la condamnabila tăinuire în beciuri a acestei comori! – au declarat bâlbâit într-o emisiune tv., cum că ei le consideră (fără nici un temei!) falsuri, iată că au trecut trei ani de la publicarea fotografiilor referenţiale de către Dan Romalo fără ca forumul stiinţific, finanţat din bugetul naţional, să fi imaginat un astfel de colectiv de cercetare colectivă şi exhaustivă; iar Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei îsi cheltuieşte fondurile în transportul, cazarea şi hrănirea unor "invitaţi din… Europa" costumaţi în armuri legionare romane şi chemaţi să mărşăluiască în inima capitalei românilor pentru a le "reaminti" că - în lipsă de documente elocvente! - ei nu sunt nimic altceva decât, cel mult, copiii din flori ai centurionilor abătuţi cândva pe aceste meleaguri!…

Referitor la conecţia Daciei cu textele vedice, cu posibila conecţie între lumea tracilor şi Asia, precum şi cu "Auraicept ma N-Eces", opera în limba gaelică a învăţatului irlandez Longarad, din secolul al VII-lea al erei noastre şi redactată într-o variantă a alfabetului Ogham, pentru a nu lungi excesiv acest interviu vă propun să le socotim subiecte ale unor discuţii ulterioare. Cu atat mai mult cu cât zilnic apar noi descoperiri, dovezi materiale sau ipoteze plauzibile, justificate ştiinţific. Când, pe baza unui fond de informaţii disponibile atunci, am scris – în urma cu un deceniu şi jumatate – cartea "Noi nu suntem urmaşii Romei!" am totalizat, argumentând, o concluzie iniţiată de Nicolae Densusianu, de Nicolae Miulescu, parţial de Hasdeu, ba chiar intuită corect de Petru Maior şi de o serie de alţi cercetători. În acest deceniu şi jumătate care s-a scurs de atunci, principiul enunţat în însuşi titlul volumului nu s-a modificat; dar o serie de date de referinţă s-au completat, s-au modificat, or s-au impus preponderent. Ne aflăm în faţa unui ogor ştiinţific abia desţelenit care, cum spuneam, devine teritoriul unor complexe colective de cercetare inter şi pluridisciplinare, nu numai al unor intuiţii individuale” (cf. Napoleon Săvescu, în revista Noi, nu! - 4 iunie 2007).

Prin “limba danubiană”, adoptată de toate populaţiile Eurasiei, dacă nu chiar de întreaga planetă Terra – suntem înainte de “încurcarea limbilor, din pricini de luciferism uman, la Turnul Babel”…deci, suntem aproape de…ÎNGERI! Că tot sunt Traco-Dacii-Geţii-Goţii – “SFINŢIŢII”!!!

***

XVII- TRACII ÎMBRĂŢIŞEAZĂ TERRA…

…NU DOAR PRIN LIMBĂ!!!

…Şi, iată, tot datorită dlui NAPOLEON SĂVESCU, avem trasată enorma arie de răspândire şi de stăpânire spirituală (sugerându-se legături cu supravieţuitorii Atlantidei, adică nu cu cei luciferizaţi, ci cu cei “SFINŢI”) a TRACILOR/SFINŢILOR:

“Faptul cã acei arieni carpato-dunãreni au format o puternicã dinastie în Mesopotamia în 1500 î.d.H., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India . rãspândindu- şi limba, religia şi cultura pânã în Himalaya, nu-mi era necunoscut -  dar cã au cucerit Japonia? Aşa cã am pornit sã cercetez preistoria Japoniei şi vã las pe dumneavoastrã sã judecaţi. Când yayoi-ii, strãbunii japonezilor de azi, au sosit în Japonia, în anul 300 d.H. (foarte târziu în istorie, dupã cum vedeţi) - ei au gãsit o populaţie bãştinaşã albã, blondã, bãrboasã, pe care au numit-o emishi, însemnând bãrboşi… Aceştia însã se chemau ainu, cuvânt cu semnificaţia de om, în pronunţia lor semãnând cu aomu (n.n.: ne amintim de invocaţia AUM, din templele buddhiste şi din lamaseriile tibetane! – dar, fireşte, în primul rând de Dumnezeu-Hristos-Mântuitorul, care se intitulează “Fiul Omului”!!!), fiind atunci simpli vânãtori şi pescari. Ei se numeau oameni, ca şi carpato-dunãrenii aryeni care invadaserã India şi se închinau zeului vedic OM.  Aceşti oameni, cum le place sã se numeascã, sunt consideraţi azi urmaşii caucazienilor  carpato-dunãreni-arieni, care au invadat insulele aşa-zise japoneze, acum 5000 de ani (3000 î.d.H.), imediat dupã cucerirea Indiei, când ei terminaserã deja cucerirea Chinei de azi. Pânã nu demult, chinezii se mândreau cu strãmoşii lor . adică, cu mumiile (n.n.: păstrând ochi din sticlă ALBASTRĂ!!!) - descoperite la Tarim Basin. Dar se pare cã se mândreau cu strãmoşii noştri.. Apariţia maşinilor de PCR  (Polymerize Chain Reaction), dispozitive capabile sã citeascã şi sã interpreteze rãmãşiţe cromozomiale, amprente lãsate în AND-ul mitocondrial, au produs surprise – istorice şi arheologice. Astfel, cercetând mumiile

din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, - USA , March/April 1995) rezultatele au atestat originea lor europeanã şi inter-relaţia lor cu toch-aryenii. Surprize, surprize, surprize! În sfârşit, sã ne întoarcem la carpato-dunãrenii ainu, din Japonia. Ei au fost forţaţi de cãtre nãvãlitorii yayoni sã se retragã din ce în ce mai spre

nord, pe mãsurã ce ponderea demograficã a acestora a devenit covârşitoare. Un memoriu prezentat împãratului în anul 805 d.H. se referã la cheltuielile mari, cauzate de lupta continua cu ainu, menţionând cã ainu se strâng în grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi sã disparã precum pãsãrile… Populaţia ainu, împinsã spre insulele friguroase Hokkaido şi Sakhalin, şi-a pãstrat independenţa pânã în anul 1799, când japonezii s-au hotãrât sã-i ocupe, pentru <<a-i proteja>> de agresiunea ruseascã… Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale  PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete ! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <<acei oameni albi>>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinþific, în ceea ce priveşte originea acestora -  nu existã! -  şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. Azi se considerã cã insulele Japoniei au fost descoperite, din întâmplare, de trei marinari portughezi, care au atins coasta insulei Kyushu, în 1542. Aceşti marinari rãtãciţi nu sunt primii europeni care au ajuns în Japonia, aşa cum ni se spune eronat în cãrţile de istorie. Cu multe mii de ani înaintea lor, noi, carpato-danubienii, am descoperit, invadat şi populat aceste insule. Sosirea în 1549 a iezuitului Francis Xavier, care va implanta o cruce pe pãmântul “nou descoperit”, nu va avea acelaşi succes ca în America de Sud; creştinismul nu a reuşit în aceste insule, poate şi din cauza interesului practic minor pe care îl prezentau la acel moment. Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale. Prejudismul naţional împotriva oamenilor ainu devine total ridicol şi, ca sã vã dau un exemplu, unul dintre conducãtorii recenţi ai populaţiei ainu este Shi-Geru Yo-Sano, care s-a luptat aproape 20 de ani cu o companie de construcţii japonezã, care voia sã construiascã un dig, distrugând astfel un râu sacru al oamenilor ainu dintr-un sãtuleţ, din insula Hokkaido. Când, în sfârşit, a reuşit sã aducã în faţa Curţii acea companie de construcţii, care aparţinea guvernului, judecãtorul şi Curtea au refuzat sã accepte cã ar exista aceastã populaţie ainu (cf. p. 280 din cartea lui Patrick Smith, Japan, a reinterpretation). Japonezii sunt un grup etnic ce aparţine rasei mongoloide. Ei îi numesc pe toţi care nu le aparţin ca rasã “gaijin”. Aceasta s-ar traduce: gai = de afarã,  iar jin = persoanã. Ei bine, ei niciodatã nu i-au numit astfel pe coreeni ori chinezi, dar pe ainu, DA. Prigoana împotriva populaţiei ainu a atins maximul

în anul 1192, când au fost împinşi cu sãlbãticie în nordul friguros şi neprimitor al Honshu-ului şi Hokkaidoului.

Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!

.. Sã sperãm cã într-o bunã zi, un OM, un urmaş al acestor carpatodanubieni va avea situaţia materialã şi dorinţa ştiinţificã sã cheltuiascã nişte mii de dolari pentru a face acel test de arheologie molecularã “PCR”,  de confirmare a amprentei genetice (genetic blueprint) a acestora. Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) - cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

***

XVIII- SFÂNTUL MUNTE AL  KOGAIONULUI

ŞI ECHILIBRUL SPIRITUAL

AL TRACILOR LUMINOŞI

 

Traco-geto-dacii erau ultimul, deci singurul popor, din Eurasia, care îşi păstra ritmul evoluţiei spirituale constant şi neatins. Cu alte cuvinte, rămăsese, cel puţin în Europa, ultimul popor “credincios”, păzind, cu străşnicie, cultul zalmoxian. Paznicul acestui cult despre care ne vorbeşte Ritualul Învierii/Transcenderii, din Mioriţa – era MAGUL DIN VÂRFUL KOGAIONULUI. Despre acest mag vorbeşte Eminescu în Strigoii, Memento mori – dar, mai ales, în aşa-numitul (de către George Călinescu aşa numit…!) Povestea Magului călător în stele:

“ (…) În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,

Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară

Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag.

Când încă eram tânăr el tot bătrân era:

Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

«În fruntea lui e strânsă un ev de ‘nţelepciune,

Viaţa lumii toate în minte-i a ‘ncăput.

Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;

Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de ‘nceput

Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,

Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să ‘nveţe

Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.

«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,

Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară

În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,

Silit ca să înceapă din începutu-i iar

Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.

Şi cine – enigma vieţii voeşte s’o descue

Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».

Magul n-are dreptul, din punct de vedere cosmico-religios, să coboare din vârful Muntelui Sacru, pentru că locul său, din vârful Muntelui, este, în primul rând, “limba” Thulei/Balanţei Cosmice! În al doilea rând, NUMAI din vârful Muntelui Sacru, ca dintr-o “ureche a lui Dionysos”, ca din “ombilicul terestru” – el poate “palpa”, INTEGRAL, zonele de lumină şi pe cele de întunecare, ale credinţei din spaţiul Cosmosului Tracic.

Aşa s-a ajuns şi la alungarea (de către Magul Kogaionului!) a tribului “romanilor”, care, la un moment dat, slăbise în credinţă (“slăvind” mai curând fiinţa fizică, raţiunea practică şi armele, decât Cerul unui Zalmoxis URANIAN!!!)  – de pe “Cerul” Daciei, dinspre Gurile Dunării…  - spre Apus=Locul Degeneraţilor Spiritual! De fapt, exodul acestui trib slăbit în credinţă/spiritualitate (ca să nu “infecteze/contamineze”, cu necredinţa lui, restul Poporului Sarabilor/Fiilor Soarelui/ai Lui Dumnezeu-Zalmoxis!) - este înscris de Homer, în Iliada (şi, apoi, de Vergilius, în Eneida), când se vorbeşte despre singurul “troian”/trac (dar degenerat spiritual, probabil, prin exacerbarea Eros-ului cel carnal!), Eneas, fiul Afroditei, silit de “incendiul” Troiei (adică, al patimilor nesănătoase/dezechilibratoare de Duh!), să plece, cu tatăl-Anchise în spinare, spre Cartagina şi, apoi, spre Italia…

Iată cum este descris Muntele Sacru, de către tracologul Adrian Bucurescu: “Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion

În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”. KOG-A-ION înseamnă “Capul Magnificului”, fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de “Sfinxul Românesc”.

Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS “Cerescul; Divinul”. Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.

Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS

TINTONINOS

INSUS TIKO IS DAKON

KAND SIA TIL KOGAION

ILMATON HLIOYLO

PLEISTE NAKTOILO

Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii!

Din text se deduce că «Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, “Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.



                                                                                                                                                                              - continuare III

 

 

Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text:

NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I.

Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce.

Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: “În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamitaţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN “Superbul; Magul; Poetul”, ION “Măreţul” sau I-ANA “Al Anei”. Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului:

Caloiene, Iene,

Du-te-n cer şi cere

Să deschiză porţile,

Să sloboadă ploile,

Să curgă şi gârlele,

Zilele şi nopţile,

Ca să crească grânele!

***

Iani, Iani, Caloiani,

Ia cerului torţele

şi deschide porţile

şi porneşte ploile!

Amintindu-ne că Mainades “Dansatoarele (sacre)” i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion “Capul Magnificului” i s-a mai spus şi AURU-METTI “Drumul Celui Curat (Strălucitor)”, de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are loc, de obicei, în marţea a treia după Paştele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ” ca să plutească pe apă ” sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot ” Mainadele erau preotesele Soarelui! ” alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene!

Cum ne curg lacrimile

Să curgă şi ploile,

Zilele şi nopţile,

Să umple şanţurile,

Să crească legumile

şi toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:

Iene, Scaloiene!

Tinerel te-am îngropat,

De pomană că ţi-am dat,

Apă multă şi vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt,

Apă multă să ne ude,

Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paştele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc:

Caloiene, Ene,

Mă-ta te cată

Prin pădurea deasă,

Cu inima friptă, arsă,

Prin pădurea rară,

Cu inima friptă, amară!

Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS “Grădina (Sămânţa) Magică”), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ş.a. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.

Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă “călugăriţă”). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.

Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.

Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION “Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.

***

XIX- POPORUL MISTIC, AL SOARELUI

 NEGRU/SPIRITUAL: LAH/VALAH

…Să nu uităm că Neamul nostru Românesc se mai numeşte şi „Valah”, de la arhaicul (şi mioriticul)„Lah/Lai”: „Mioriţă laie...”

Istoricul Neagu Djuvara, punând în discuţie originea voievozilor întemeietori ai Ţării Româneşti, Negru Vodă şi Basarab I, scrie o carte care, prin afirmaţiile ei, intrigă, cel puţin… o carte despre originile statale româneşti, bazată ( ni se spune…) pe argumente de ordin arheologic şi istoric. Ce afirmă domnul Neagu Djuvara şi, alături de el, o „anumită parte a presei”…de-o vreme încoace…? Afirmă că poporul român s-ar fi format cu ajutorul cumanilor, iar statul medieval românesc, în primul rând Ţara Românească, ar fi fost „vopsită bine”cu aceşti cumani… Unde vor fi dispărut, însă, românii… românii de până atunci…??? VALAHII, deh!… Aaa, păi, atât Negru Vodă, cât şi Basarab I „sunt cumani”!!!…înseşi numele lor o arată, limpede ca apa tulbure… Pentru Negru Vodă, explicaţia ţine de culoarea pielii – cumanii „aveau un ten închis la culoare”, zice istoricul Djuvara! – iar Basarab ar fi însemnând „tată conducător”…

Mulţumim frumos de „orientare”, domnule Djuvara! Dacă tot e să vorbim la modul „ipotetic”, atunci noi preferăm ipotezele care ne favorizează Neamul…(iar nu ni-l duc în nişte tenebre aiurite/aiuritoare…) – şi, şi mai bine, pe cele care sunt mai mult decât ipoteze deochiate: sunt explicaţii ŞTIINŢIFICE! Şi, deci, aduc Adevărul, pentru Neamul nostru! Şi, în acest caz, îi preferăm pe B.P. Haşdeu şi pe Vasile Lovinescu… – domnului Neagu Djuvara!

La esoteristul român Vasile Lovinescu, există două feluri de a-ţi lămuri el sensul unui cuvânt:

1-direct, traducând cuvântul… – destul de rar!

2-sugerând căi de conexiune semantică, pentru a rezulta un sens sintetico-mitic.

Să luăm pe rând lucrurile:

a-cazul lui “Negru Vodă”: onomastica legendarului ctitor de ţară se poate tălmăci, întâi, prin simbolistici conexe: se porneşte de la Novac=Înnoitorul; se sugerează că, dacă Kronos=Neòteros=Înnoitorul, înseamnă că şi Saturn=NEGRUL (CARE) ESTE IZVORUL ALBULUI-LUMINII!!! (Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 33). La fel, Marea Neagră – are “două chei”: I- Cheia Soarelui-Leuke-Insula Serpilor (…acolo, în Insula Şerpilor, este Templul lui Apollon…de aceea ne-au “găbjit-o” ucrainienii… – au, şi politicienii lor, habar de esoterism… – şi ţin mult mai mult la interesul ţării lor, “cu tot nedreptul”, chiar – decât Emil Constantinescu şi Adrian Severin, “cu dreptul cel mai drept” al Neamului nostru…) + II – Cheia Lunii-Selina-Sulina-Selene…Deci, Marea Neagră ar trebui să însemne “IZVORUL LUMINII FORMEI CELEI BUNE” (ev=bun+ropa=forma…) – cf. p. 30.

…Dar tatăl lui Novac este IANCU(S)=IANUS(cf. p. 35), adică “zeul cu două feţe”, una spre trecut, cealaltă spre prezent, una spre întuneric, alta spre lumină…Deci, prin Tatăl-Iancu, Novac-ul devine Izvorul Dublu, concomitent al Luminii şi Întunericului…

…Dar şi Omul (…vârful muntos) este figura lui Saturn, Papaios=BĂTRÂNUL…(cf. p. 35). “Chiar pe vârful Omul (…) este un omphalos uriaş, de 10 metri înălţime şi 20 de metri lăţime. Este Geticus Polus, numit de popor OSIA LUMII şi BURICUL PĂMÂNTULUI”- op. cit., cf. 35. (Da, numai domnul Djuvara nu vrea să ne recunoască – hai, să zicem, n-om fi nici “Buricul Pământului”, dar măcar…nu cumani…).

Deci, noi, ca oameni, avem ambele izvoare, de “alb” şi de “negru”, în noi…Zalmoxis este Brahma Nirguna – “zeul suprem dacic este fără nume/calificare”(cf. Strabon), ci doar funcţional… – izvor al contrariilor…(À propos: acea “istorie”, cu Deceneus care coboară din vârf de munte, pentru a stârpi viţa-de-vie – este interpretată, la p. 37, de Vasile Lovinescu, drept SALVAREA TRACIEI DE NORD-URANICE[DACIA], DE INFLUENŢELE DIONYSIACE DIN TRACIA DE SUD, intrată sub nefastele perturbări spirituale, greco-oriental-persan-siriace…).

Deci, concluzia implicită: NEGRU VODĂ ESTE IZVORUL COSMIC ABSOLUT!

La p. 37, a aceleiaşi cărţi, apare o primă tălmăcire a cuvântului Sarab=rex et pontifex (”Sarabii cumulau ambele funcţii”). “Sarabii erau deasupra castelor, erau hamsa – ereditară, vizibilă şi accesibilă.” Şi, la p. 59: ”Basarabia era numele unei caste şi nu al unei singure familii”.

Mai jos, se spune despre Sarabos Tereos (cf. Jordanès) = Sarab purtând Tiara. BanSarabos=Casta Suprem-Solară/Celestă… La fel şi (S)Arabii…

Iată veriga de unire între Europa şi Asia: ARABII…(Nu prea ne convine, probabil, ACUM… – dar arabii au fost cei mai mari alchimisti ai Evului Mediu…).

“Pe stema Valahiei se văd trei capete de Negri (n.n.: în sensul de “etiopieni”-lahi/popor esoteric/”plin de DUH”); iar pe acelea (n.n.: stemele) ale Moldovei – două chei încrucişate – având fiecare, la extremitatea superioară, 2 capete de Negri“…(cf. p. 61).

Dar dacă Zalmoxis=Saturn=Izvorul Dublu=Regele Lumii, înseamnă că şi Sarabii sunt Regii Lumii…pentru ca ei conduc funcţiunile Cerului si Pământului…Deci, şi Negru Voda este Sarab…

Să nu uităm că noi suntem “(v)lahi”=Negri-Saturnieni…SORI NEGRI-OCULŢI! (Precum Luceafărul eminescian…). Adică, Stăpânii-Regii Lumii…”SFINŢII” Lui Dumnezeu-Zalmoxis…

Dar Arimoi/Arimii/Aresmoi/Oresmoi sunt nume care trimit si la Rama şi la Titani…(Typheus era Arimoi…), cei care l-au “înfruntat” pe Zeus, adică au “tentat” indistincţia sintetizantă, între uranic şi chtonian…între Negru si Alb…(Iată EURASIA, de care tot am vrea să se zică, într-o bună zi, că este continental unitar al civilizaţiei terestre…).

b - iată, însă, şi pasajele “directe”: “Descălecătorii (n.n.:Ţărilor române) sunt toţi din Transilvania (n.n: Adrian Bucurescu precizează, în Dacia secretă: HAR-DEAL…), ei sosesc dintr-un ţinut NEGRU sau sunt ei înşişi NEGRI. (…)Negru Vodă, ca iniţiator superior şi ca misionat (n.n.: sic! – cu Misiune Divină!) a realizat aici un suport spiritual, o manifestare pantaculară a misterelor din nou instituite de el, care au fost, în definitiv, o readaptare a tradiţiei dacice (n.n: readaptarea la tradiţia primordială se face, deci, fie de o personalitate divină sau cu funcţie divină, fie de Collegia fabrorum=comunităţi-congregaţii secrete=personalitaţi/spirite “colective”…UNU-ÎN-MAI-MULŢI, revenind la UNU… – iată şi comentariul lui V.Lovinescu: “de altfel, Ianus nu prezida, oare, Collegia fabrorum?”- cf. op. cit., p. 55) .

Şi Moldova este întemeiată de “Cel din Maramureş (Dragoş-Dragonul-Ouroboros-ul…)=Ţara Mureşului Negru”…Şi se merge pe alchimia “nunţii” dintre Căţeaua-Molda=Mercurul Lunar+Bourul-Urus (de aici, şi confuzia benefică dintre Bour şi Urs…în simbolizarea Pontifex-ului, a Castei Preoţilor/Brahmanilor…)=Sulful Solar…

***

Iată şi “întăriri” semantice, la p. 320, în Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur: “Sarab era descompus de Haşdeu în Sar si Ab(Ba): Sar=Soare, Principe, Domn, Sef – în sanscrită, Surya=Soare. Deci, Stăpânul, prin excelenţă al Lumii…SUR, în româneşte, denumeşte indistincţia dintre Eter şi Tărie…Cal Sur=Cal Soare…Fiinţa transcendentă şi arsă de ETER…(…)”.

Ba sau Ab – înseamnă şi Şef, dar sugerează şi Copil – în sensul de Izvor al Purităţii Eterice…Domn-Stăpân, sau Copil/Stăpân…(n.n: Fiii Soarelui-puritate esenţială/eternizată.. – maternitatea Anei Manolice semnifică tocmai această eternizare solară a Mânăstirii-Lume!).

“Profetul Muhamed spunea: “<> – <>- deci, rămâne RAB=DOMN=NUME EXCLUSIV DIVIN”.

Cam asta ar fi, la Vasile Lovinescu… – problema sensurilor/funcţiilor sacrale ale lui Negru Vodă/Basarabilor…Parcă sună mai nobil miturile vechi şi sfinte, cuvintele traduse din limbi reale, dar cu POVESTEA-MIT în ele, încă…decât aiuritoarele poveşti “cumăneşti”/”cumanizante”(după cele “romanizante”, ale altor falsificatori de istorie, care mai naivi, care mai puţin naivi… – deci, mai…”catolici”…), fără duh şi fără vreun rost, fără de vreun folos… – decât, poate, pentru detractorii şi aneantizatorii istoriei sacre a Neamului Românesc…al celor care scot pietrele sacre ale Sarmizegetusei, din locurile lor îndumnezeite/cosmicizate – pentru a le îngloba în temeliile motelurilor din zonă…şi asta, fără ca Ministerul Culturii, prin veneticii săi miniştri, măcar să se sinchisească…

Nici măcar nu ne trece prin minte că ilustrul domn Neagu Djuvara ar face parte dintre ei/aceştia (de care făcurăm vorbire mai sus…) – dar, hotărât lucru, “le dă (acestora) apă la moară”…”din gros”…

(-Cf. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 65: ”Iosif din Arimateea, plecând pe o corabie cu Sfântul Graal, spre Marea Britanie, s-a oprit îndelung în cetatea SARAS, al cărui Rege era EVALAC(…). La sfârşitul Questei Graalului, <>, Galaad, Perceval şi Bohor s-au îmbarcat cu Sfântul Potir în aceeaşi corabie, care îi duce până la Cetatea SARAS, al cărei Rege devine Galaad; acesta a închis Graalul în Templul Spiritual al acestei Cetăţi. Din Saras, au ieşit Sarazinii, spune povestea…Saras, Sarabii; Evalac, Valahii; Sarab transformat în Arab, denumire populară a Negrului, la fel ca Sarrasin (şi Maur) în Evul mediu Occidental. Resorbţia GRAALULUI în Templul Spiritual din SARAS, tot atâtea lucruri formidabile, greu de precizat, nu atât din pricina lipsei de fapte, ci pentru că sunt inefabile…”

Bine că domnul Djuvara transformă fapte deloc inefabile, în…falsuri „cu gură mare”…Foarte mare, incredibil de mare…şi goală…

***

XX - NEGRU-VODĂ, LOGOSTELELE ŞI  EROII

Mai ales astăzi, când mulţi istoricii români, în loc să scormonească trecutul nostru autentic, se ocupă cu falsificarea lui – şi în loc să re-descopere eroismul românesc, „iau foc cu gura” ca să demonstreze „că n-am fost vreun lucru mare”, ba chiar că nici n-am existat, cu identitate clară (un fel de popor migrator al Europei!!! – tocmai noi, CEI MAI VECHI LOCUITORI AI EUROPEI!!! – dacă nu şi ai lumii…), ori că suntem, din născare, mai ticăloşi decât alte neamuri… - azi, când dl Neagu Djuvara, din nişte impulsuri cu totul obscure, doreşte, cu orice preţ, să ne „cumanizeze”… - ei bine, tocmai în aceste împrejurări năucitoare, noi venim cu dovezi nu doar mitologice, ci chiar ştiinţifice, etnografico-etnologice, despre Neamul Tracilor şi despre Eroii şi eroismul traco-românesc…Noi, poporul ai cărui războinici se amestecau cu Oastea Îngerilor, ca SEMIZEI-ANSES-ASENI – înrolându-se în Oastea lui Zalmoxis şi apărând cerul de năvala dragonilor, luptând direct sub conducerea Arhanghelilor MYCALE/MICHAEL şi CAEPROEZUS/GABRIEL (cf. Adrian Bucurescu, Mitologie românească, în rev. Strict secret, An VI, nr. 292, 28 nov.- 4 dec. 1995, p. 14). Dovezi care ne situează, ca popor, în zona celor cu „stea în frunte”, sub LOGOSTELE - STELELE LOGOS-ului SACRU, din vecie…, Logos care produce transcenderea Omului întru Divinitate, scoasă înafara Ursitei/Urse: „Pentru român, stelele logostele deţin o importanţă magico-mitică mărturisită de credinţe şi tradiţii(…); ele păzesc destinul stabilit de urse/ursite fiecărui om.” Stelele Logostele acţionează, însă, şi pe deasupra urselor/ursitelor, întru re-cuperarea stării primordial-paradisiace a Omului-Eroului, întru hierogamie: „În descântece de nouă stele logostele se solicita să se fure (.n.n.: a se citi: A TRANSCENDE CONTINGENTUL!) dragostea împărătească, frumuseţea zânei şi să o ducă solicitantei, pentru a se mărita cât mai degrabă(…). În interpretarea magico-mitică a stelelor logostele, mai mult decât în descântecele celorlalte categorii de stele, se întrevede dorinţa omului de a interveni în cursul destinului său” (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei RSR, Buc., 1987).

Neamul Metafizic al Românilor s-a zidit/ctitorit/zămislit sub stele logostele, s-a născut şi există întru MIT. Iată adevărul românesc (nu cel „cumănesc”… - ci, pentru că suntem creştini ortodocşi, AL TRADIŢIEI SACRE!), despre „figura legendarului” (?!) NEGRU VODĂ, ctitor al Patriei Misterului Divin (NEGRU-KARA-LAH!)-Kara Iflak-ului/Vlahiei (Ţara Românească), de fapt, el însuşi fiind Fiinţă şi Herb, Domn şi Zeu, Existenţă şi Punte spre Supraexistenţa Atemporală, Om/Erou/Zeu şi Ţară, totodată : „Titlul de VOIEVOD vine în româneşte din supranumele PONENAVATA-„Domnul Nopţii” (NEGRU): STĂPÂNUL NEVĂZUT, cum i se mai spunea lui Orpheus. Acest DOMN NEVĂZUT avea un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga Cerului pentru popor şi nu se arăta decât conducătorilor militari şi religioşi. Ultimul mare Preot a fost NICOARĂ DIGU-MIRU, aşa-numitul <>, tatăl lui Basarab I. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropiase de Făgăraş, Marele Preot Dac a trecut munţii, împreună cu suita lui, şi a întemeiat Ţara Românească. La Curtea de Argeş, Digu-Miru a înălţat un templu, aşa-zisa biserică <>.  Turnul straniu al templului, ce se mai înalţă încă din ruine, arată că nu a fost vorba de o biserică creştină obişnuită. Numai autoritatea lui sacerdotală a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri s-au închinat şi ei marelui Domn, după cum atestă cronicile munteneşti. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului, de unde descălecaseră întemeietorii.

NEGRU-VODĂ a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstra datina ca, în fiecare an, de Sf. Nicolae, să se pomenească la acest mormânt ctitorul bisericii. Monumentul funerar, care se afla între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. În momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, ca într-o scurtă vedenie, IMAGINEA NEALTERATĂ A MARELUI VOIEVOD ŞI PREOT (n.n.: funcţiile sacral-dacice de Rex et Pontifex!), din veacul al XIII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, lăsate pe spate. La gât, peste tunica din mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă lucrată în mătase şi aur. Un şir de aprox. 30 de nasturi  de aur încheiau tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşetă cu şiruri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur erau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste şolduri avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur, ce reprezenta Palatul Cerului. În parte centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie – MARIA! – iar lateral, în balcoane, se află cei doi Zalmoxis, Fiul şi Fiica Împărătesei Cerurilor. Giulgiul era acoperit cu zvastici, simbolul sacru al iniţialei numelui lui Zalmoxis al Gemenilor Divini (n.n.: Apollon şi Artemis) – litera dublă Z. O coloană sculptată împarte în două coloana funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri: deasupra este un cap hexagonal; peste el, o stea cu 12 colţuri – cele 4 triunghiuri simbolizând lunile şi anotimpurile – într-un cerc, închizând cele 24 de raze ale unei roţi dinamice, adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orpheus, până la naşterea Gemenilor Cereşti” (cf. Adrian Bucurescu, Mitologie românească, în rev. Strict secret, Anul IV, nr. 197, p. 12). Deci, este absolut exclus, domnule Neagu Djuvara, ca Negru Vodă să fi fost cuman, din moment ce purta, la modul sacral, însemnele dacilor magi, Rex et Pontifex – magii dacilor au fost ultimii care au cumulat aceste două funcţii… - între care semnul zvasticii, ca herb al lui Zalmoxe/Gemenilor Cereşti se disting, cu maximă autoritate. Ca, de altfel, şi simbolurile numerologice.

Şi pentru cei care nu ştiu că pe trădătorii de PĂMÂNT/MOCŞĂ/MOŞIE/TĂRÂM SFÂNT (cu „textură” din sângele mântuitor al Eroilor!) şi de NEAM AL ACESTUI PĂMÂNT nu-i aşteaptă nimic bun – îi informăm că, pentru dacii/daoi, Poporul Lupilor (Lupului Fenrir, primă întruchipare funcţională terestră a Lui Hristos-Mântuitorul-Purificatorul-Învietorul!) şi ai Căii Drepte – poporul confreriilor cavalereşti ale lykantropilor şi ursinilor (Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 267), poporul Eroilor-(Semi)Zei („semizeul este un alter ego al eroului(…) eroologia consideră pe erou ca pe o făptură umană supradotată, ridicată la rangul divin prin efectul activităţii lui salvatoare sau civilizatoare pentru semenii lui, oamenii” – cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 323 – şi ce altceva decât „acţiune salvator-civilizatoare” au întreprins strămoşii noştri, prin auto-jertfa lor hristică, pentru MOCŞĂ ŞI NEAM?!) – Pământul este atât loc al Odihnei/Somn/Înviere, cât şi loc de unde blestemele pentru cei răi (şi ce este mai rău decât un trădător?!) îşi iau energia stihinică, de împlinire: ”Pământul, Mumă a tuturor(…) – românii plecaţi, de nevoie, din patrie, dormeau pe pământ adus din patrie(…) de aceea, mătăniile/metaniile se fac până la pământ (n.n.: între Pământ şi Cer este legătura fraternă, dintre Cei Doi Zalmoxis, Gemenii Divini!), iar „când blestemă cineva, se închină, se apleacă apoi şi sărută pământul” (cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 446), adică invocă strămoşii, în opera de lustraţie/exorcizare…Vedeţi, ne-stimaţi trădători de Pământ/Mocşă şi de Neam Românesc, să nu vi se deschidă, sub picioare, „cu perspectivă” spre Tartaros, acest Pământ, cu textură de Strămoşi/ANSES ZALMOXIENI/ Eroi Cosmogonici, dar şi punitiv-soteriologici!!!

                                                                                                                            

***

XXI – …AM AJUNS LA FINALUL AVENTURII

PRIN AMINTIRILE PROPRIEI NOASTRE

FIINŢE/FIINŢĂRI TERESTRE…

…Am insistat pe valoarea de “Sfinţi” a strămoşescului nostru Neam Daco-Traco-Românesc, nu doar pentru a ne preciza IDENTITATEA, dar şi pentru a sugera (ba chiar: clama!) MISIUNEA NOASTRĂ SACRĂ, COSMICO-TERESTRĂ – pe care n-avem dreptul s-o uităm, deci s-o trădăm – ci, precum Hristos Mântuitorul, s-o “săvârşim”/împlinim, dacă vrem să continuăm a exista sub soare, să continuăm a fi COPII AI SOARELUI – şi locuind, nu cu chirie, ci cu spirit de gospodărie!!! - în Grădina Maicii Domnului/AKES SAMENOS=GRĂDINA SFÂNTĂ, cum o numeau strămoşii noştri Traco-Daci.

…Adică, cei care ne-au lăsat, sub blestem şi binecuvântare, totdeodată, această moştenire de Duh şi Acţiune a Duhului, cu implicaţii extrem de importante în evoluţia spirituală a planetei Terra - pe care, acum, noi doar o distrugem, în loc s-o slăvim şi s-o gospodărim, cu maximă înţelepciune -  precum Dumnezeu, Grădina Raiului!!!

…Ar trebui să avem şi Misiunea de a ne apăra fraţii dinafara graniţelor ACTUALE (MESCHINE!, ca şi sufletul nostru actual…!)  - dar aceasta ar însemna, conform celor scrise de onorabilii istorici şi arheologi, citaţi de noi mai sus, SĂ NE CONSTITUIM ÎN APĂRĂTORII ÎNTREGII PLANETE, pentru că, peste tot pe Terra, Tracii AU ÎNTEMEIAT! De la Sudul Saharian, către Polul Nord-HIPERBOREEA!!!-Locul Divinităţii-Capul Lui Hristos – şi de la Apus până… în Extremul Orient!!! Da, probabil că, după Misiunea de Candelă Nestinsă  a Duhului – avem Misiunea de a Unifica şi Echilibra Spiritual (ca Balanţă Cosmică-THULE!!!), la Porunca Lui Hristos-Dumnezeu, cugetele întregii omeniri…

Dar acest lucru, această Misiune Sacră – nu este posibil/ă fără a ne căuta/cerceta, afla şi păstra …PROPRIA NOASTRĂ IDENTITATE!!!

“Drept care”…am scris şi citat cele de mai sus…etc. etc. etc.

…Dar nu putem încheia lucrarea, fără a da glas mustrării făcute de dl Napoleon Săvescu, aşa-zişilor “istorici”, care-şi trădează neamul, prin tăcere – ba chiar, mai grav, PRIN FALSIFICAREA ISTORIEI: “Nu am dreptate să mă revolt împotriva profesorilor care se mulţumesc să se rezume la ceea ce au învăţat sau n-au învăţat în tinereţea lor, împotriva celor care, din interese geo-politice, încearcă să bage în capul generaţiilor acestui secol că avem o altă limbă şi o altă origine decât cea evidentă şi reală? De ce să acceptăm transmiterea neştiinţei, prin ştiinţă?”

…Ba da, aveţi perfectă dreptate să vă revoltaţi împotriva actualilor dezertori de la Porţile Cetăţii Neamului Românesc – împotriva fariseilor şi impostorilor laşi, a falsificatorilor ştiinţei, prin “neştiinţa ştiinţifică”! – …adică, scuiparea în obraz a Adevărului-Hristos – …să vă revoltaţi împotriva, deci, a celor care uită vorba Sfintelor Evanghelii, în care răsună, ca o trâmbiţă apocaliptică, vocea Lui Hristos-Mântuitorul, către şi pentru noi: “Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, dând mărturie, în locul vostru!”

                                                                                                                                                                  prof. dr. Adrian BOTEZ

 


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971