Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
PAGINA A DOUA
NOI PAŞI  ÎNTRU LEGIFERAREA
          ZILEI LIMBII ROMANE

  ZIUA NAŢIONALĂ A LIMBII ROMÂNE


                    Încă de la prima sa apariţie, unul dintre primele scopuri declarate ale revistei noastre a fost propunerea instituirii unei importante sărbători naţionale prin care românii din ţară şi de pretutindeni, cu toţi vorbitorii limbii româneşti şi cititorii literaturii române să celebreze, laolată ca simţire ZIUA LIMBII ROMÂNE.
Alături demersului nostru ne-au fost primarii comunelor şi primarii oraşelor din România care, prin decizii ale Consiliilor locale  şi hotărâri ale Asociaţiilor lor, au impus pe plan local inaugurarea unor manifestări sărbătoreşti în jurul datei de 30 august, care s-au continuat şi în anii următori, raliindu-se la această iniţiativă zeci de asociaţii şi fundaţii, organizaţii neguvernamentale şi instituţii culturale ale românilor din ţară şi de pretutindeni, universităţi cu catedre de limbă şi literatură română, uniuni de creatori, reviste culturale şi literare, formaţii artistice, comunităţi ale diasporei româneşti. În acest mod, pe plan civic, neguvernamental, societatea civilă românească şi-a însuţit şi a pus în operă iniţiativa noastră organizându-şi tot mai susţinut această sărbătoare, iar manifestările ei în diverse localităţi şi comunităţi au căpătat unitate pe plan virtual, revista noastră organizând o amplă reţea publicistică pe internet, difuzând cele mai semnificative studii de linvistică română şi istorie a limbii române, extrase din lucrări clasice sau nou elaborate lucrări contemporane, care au fost preluate în semninariile şi simpozioanele manifestărilor locale şi comunitare.
În acest mod, de fapt, Ziua Limbii Române s-a instituit şi s-a impus ca dată de sărbătorire, reluându-se în fiecare an care s-a scurs iar, pentru consfinţirea ei şi de drept, Comisia pentru Cultură, Arte şi Mass-media a Senatului României şi-a însuşit propunerea  noastră şi a făcut o propunere legislativă semnată de parlamentari ai legislaturii trecute precum Alexandu Pereş, Viorel Nicula, Constantin David, Adrian Păunescu, Adrian Cioroianu, Petre Străchinaru pe care am publicat-o la vremea respectivă în revista noastră.
În actuala legislatură, după cum se poate vedea din documentele publicate mai jos, un număr impresionant de parlamentari au preluat continuarea demersurilor, fapt pentru care suntem convinşi că manifestările din anul 2012 vor căpăta şi mai mare amploare.
 Iată expunerea de motive şi proiectul de Lege:



Pentru a da localităţilor, comunităţilor şi instituţiilor culturale centrale, locale sau obşteşti posibilitatea de a începe de pe acum pregătirile, publicăm mai jos documentul inţial al propunerii din anul 2008, precum şi o bibliografie a tuturor materialelor existente în colecţia revistei şi în meniurile portalului nostru:

TOŢI ROMÂNII SUNT CHEMAŢI A SĂRBĂTORI
 LAOLALTĂ CU FRAŢII LOR DIN BASARABIA
ZIUA LIMBII ROMÂNE
 FĂCÂND DIN ACEASTA O SĂRBĂTOARE NAŢIONALĂ

PROPUNERE PRIVIND SĂRBĂTORIREA LIMBII ROMÂNE

Vom intra în curând în cel de al douãzecilea an de când fraţii noştri din Basarabia aniverseazã evenimentele din acea varã fierbinte a lui 1989 când cãrturari şi vorbitori ai limbii române s-au ridicat laolaltã la Chişinãu cerând recunoaşterea acesteia ca limbã de stat  şi trecerea la alfabetul firesc al scrierii cu caractere latine. An de an, ei considerã aceasta cea mai însemnatã sãrbãtoare a afirmãrii lor moderne, iar ecoul ei, fiind vorba de limba noastrã comunã, se întinde  mereu în þarã şi în comunitãţile românilor de pretutindeni.
Anul trecut, un eveniment asemãnãtor a avut loc la românii din Valea Timocului, una dintre încã nedreptãţitele enclave româneşti care, venind sã-şi afirme limba strãmoşeascã, a dat avânt şi mişcãrii de afirmare culturalã a ultimelor comunitãţi de români care nu au fãcut încã un asemenea pas, atrãgându-ne în acelaşi timp atenţia şi nouã, celor din þara ce constituie miezul şi locul permanent de regenerare, lãrgire şi modernizare a acestei culturi strãvechi pe pãmântul european.
Într-un asemenea context, revista noastrã a lansat pentru prima datã ideea extinderii sãrbãtorii limbii române la toţi cei care o vorbesc, iar cea de a opta ediţie a Consfãturii Naţionale a Intelectualilor de la Sate, dezbãtând aspectele acestei sãrbãtori în context istoric, a demonstrat cã actul afirmãrii independenţei, în primul rând prin limba naţionalã, a statului fraţilor noştri de peste Prut, face parte din contextul larg al tuturor evenimentelor de pe parcursul anului 1989, ca an al prãbuşirii definitive a dictaturii comuniste şi al afirmãrii româneşti în omenirea modernã şi-n lumea ei democraticã.
Din acest motiv, chemarea noastrã de a stabili la sfârşitul lunii august o zi a sãrbãtorii limbii române aşezând-o pe aceasta în contextul tuturor celorlalte sãrbãtoriri care evocã eliberarea întru democraţie a românilor, aseamãnã anul 1989 în întregul lui, cu anul 1848 care, având manifestãri deosebite în Principatele Române de atunci, pornind la date diferite mişcãri de emancipare în toate provinciile istorice româneşti, se confirmã istoriceşte, prin adunarea într-un singur context a tuturor acestor date şi manifestãri, ca an al pornirii marilor mişcãri naţionale care au urcat din treaptã în treaptã pânã la realizarea Statului Unitar Român.
  La fel cu însemnãtatea anului 1848 pentru istoria româneascã a urmãtoarelor douã secole, anul 1989 a culminat cu evenimentele eliberãrii noastre din Decembrie, tocmai pentru cã a fost pe tot parcursul sãu un an frãmântat de mişcãri de emancipare româneascã manifestate în diverse moduri. El meritã o notare specialã şi, prin stabilirea conjugãrii mai multor aniversãri, printre care cea propusã de noi sãrbãtorind cu toţii ZIUA LIMBII ROMÂNE, îi vom acorda întreaga însemnãtate, ca un prag de conştiinţã româneascã ce vine a se afirma  în faţa chemãrilor de iluminare democraticã ale secolului al douãzecişiunulea.
Pentru cã, atunci când vorbim despre anul 1989, am neglija un aspect esential al osmozei noastre nationale întru aspiraţii democratice dacã ne-am referi numai la  acele zile de decembrie de nemaipomenitã însemnãtate. Pentru definirea momentului istoric trebuie precizate elementele unui dramatism mult mai amplu, mult mai cuprinzãtor ca teritoriu şi ca simţire naţionalã, subliniind faptul cã tensiunea unei asemenea trãiri de mult mocninde începuse sã se generalizeze cu o iarnã înainte, unii dintre noi stând în frig şi obligaţi sã citeascã în ziare lecţii despre alimentaţia raţionalã fiindcã tiranul înnebunise pânã la a-i mustra pe români cã mãnâncã, în vreme ce alţii, stând tot la cozile comunismului inconştient la îndatorirea elmentarã de aprovizionare a populaţiei, nici mãcar  nu puteau citi minciunile propagandistice într-un ziar în limba lor, sau cu alfabetul lor. Într-un asemenea mod, chiar de comunicare peste graniţi, se producea o nemulţumire generalã şi, în felul acesta, întristãtor şi mocnind peste tot, se producea osmoza nemulţumirii naţionale premergând evenimentele anului 1989. Care primea un timid ajutor dinafarã, aşa cum venise prin operaţiunea „Villages roumaines”, dar se manifesta prin vãdite convulsii în þarã, în satele demolate, în ecourile revoltei de la Braşov sau aşa cum a fost protestul spontan din faţa demolãrii mãnãstirii Sfânta Vineri  şi circulaţia organizatã a listei de semnãturi care cereau pãstrarea monumentelor de cult.
 Pentru ca, deodatã, în ciuda forţelor mari desfãşurate de securitate - şi represiv, prin accentuarea aproape teroristã a supravegherii dinãuntru, a goanei dupã informatori şi a repartizãrii fãţişe de „sectoristi ai securitãţii” în toate instituţiile şi întreprinderile – dar şi diversionist prin infiltrarea de cârtiţe în diasporã, în ciuda unei nemaiîntâlnite întãriri piramidale a puterii poliţieneşti din ţarã, s-a întâmplat minunea: Printr-un por românesc dinafara sferei acestei puteri, atrãgându-şi opresiunea de la o altã poliţie, se sparge membrana ce realiza doar înceata osmozã, iar dorinţa de afirmare naţionalã, de eliberare mãcar moralã a tuturor românilor, izbucneşte la Chişinãu în varã, prin adevãrate lupte de stradã pentru obţinerea dreptului la ceea ce are mai etnic un popor: Limba maternã.
 Osmoza, funcţionând ca o reacţie la departajãrile şi delimitãrile artificiale, a devenit atunci realã circulaţie de sentimente româneşti oriunde inima devenirii noastre pompa acelaşi sânge. Iar, de atunci, acel 29 - 31 August 1989 care s-a încununat cu  Ziua Limbii Române, ziua recunoaşterii ei oficiale ca limbã a încã patru milioane de români, se înscrie în istoria anului revoluţionar la fel de evident ca şi marile noastre zile din 17 – 23 Decembrie... Sãrbãtoare de suflet nu numai a fraţilor noştri basarabeni, Ziua Limbii Române trebuie aşadar sã devinã o sãrbãtoare în toate colţurile României şi în toate colţurile româneşti din lume. Ea face parte din istoria îndelungatei noastre lupte de emancipare şi, alãturi de Decembrie, ca şi de alte momente ale rezistenţei, ea va reflecta lumini de referinţã atunci când vom ajunge sã înscriem fenomenul românesc al anului 1989, la fel cum îl avem înscris, de mai multe generaţii de istorici, pe cel al anului 1848.
 Pentru aceasta, Mişcarea pentru Progresul Satului Românesc, propune ca cea de a noua ediţie a Consfatuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate sã se desfãşoare în ultimele trei zile ale lunii august 2008, devenind un simpozion de evocare şi studiu a datelor istorice de afirmare naţionalã din anul 1989 şi stabilind, prin aceasta, data exactã la care sã se definitiveze trecerea în calendar a Zilei Limbii Române, ca sãrbãtoare naţionalã a românilor de pretutindeni.

BIBLIOGRAFIE INTERNET
cu extrase şi texte de folosit la manifestările
Sărbătorii Limbii Române precum şi
în seminariile sau simpozioanele pregătitoare

 În continuare vă oferim pentru dezbaterile pe aceasta temă, cîteva noi articole:


        
Literele â şi î

1 Numai cu mărginirile specialistului nu se ajunge decât pînă la treptele de jos ale istoriei,
N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice Iaşi, 1999, p. 191
2 Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.
B.P.Hasdeu, Principie de lingvistică, 1881, p. 12
Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă limbă şi ce este un dialect. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte indo-europeana, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, latina vulgară, limba barbară din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut. Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în Lingvistica integrală, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (Dictionarul explicativ al limbii române) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntulBancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă,vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor.) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat.batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pepanache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, arevisqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Pentru alte exemple a se vedea studiul introductiv.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( La science du langage, Paris, 1867, p. 269) arată că les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes (subl. ns. G.G.). Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (Les origines des Aryens, Paris, 1892, p. 11) scrie: sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda,a căror mamă a dispărut (subl. ns.)
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania”, Jahrbuch für östliche Latinität, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): Cela peut apparaître comme une boutade, mais c‘est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modčle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, męme, osons le dire, son hyper-romanité (Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa), subl.ns.
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d‘Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că Limba Română este mama Latinei, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ, de ce Jacques Goudet afirmă că Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice, de ce Jean-Claude Bouvier arată că Româna este mai Romană decît Latina etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (Cours de Linguistique générale, p. 19) susţine că problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie(o aberaţie academică), ci frecţie etc.
Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L‘Inde jusque vers 300 av. J.C., Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: Vom presupune deci, împreună cu F. de Saussure (Mémoire sur le systčme primitif des voyelles dans les langues indo-européennes, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că l‘indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i (indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i.)
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â Ť a şi respectiv î Ť i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î Ť i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â Ť a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î)este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
1) Rom. vînt Sued. vind
Dan. vind
Mhd. wint (germ. medie de sus)
Engl. wind
Sp. viento
2) Rom. vîsc Isl.veche visk
Ahd. wisc (germ. veche de sus)
Engl. whisk
Mhd. wisch
3) Rom. vîscos Fr. visqueux
It. viscoso
Sp. viscoso
4) Rom. strîngere Ital. stringere
Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.
Exemple:
1) Rom. a mânca Fr. manger
It. mangiare
Sp. manducar
2) Rom. mâncare Fr. manger
It. mangiare
Sp. manjar
3) Rom. mână Fr. main
It. mano
Sp. mano
4) Rom. mânecă Fr. manche
It. manica
Sp. manga
5) Rom. mâner Fr. manche
It. manico
Sp. manija
6) Rom. mâine Fr. (de)main
It. (do)mani
Sp. mańana
7) Rom. pântece Fr. panse
It. pancia
Sp. panza
Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i Ť î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezulpërrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în Dicţionarul explicativ al graiului albanez, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î Ť i (v. Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.
                                                                                                                                  Portalul `Gandirea



           Complexele lingvistice ale moldovenilor şi limba română
                                                                                                                 de Denis Cenusa

 Limba de stat şi toate variaţiile de termeni atribuite limbii române revine în centrul atenţiei opiniei publice pe 31 august, deşi reprezintă în continuare un dosar – “povară”, abandonat deseori, dar folosit în scopuri populiste de către guvernanţii care s-au perindat la putere până acum. Problematica limbii este una cronică pentru societatea moldovenească, care în mare parte nu poate să-i recunoască identitea românească, după jumătate de secol de propagandă anti-românească şi una pro-moldovenistă, pe altă parte.
Confuzia lingvistică este determinată şi de 20 ani de independenţă lipsiţi de coerenţă în privinţa apartenenţei lingvistice a moldovenilor, indusă cu perspicacitate de către oficialităţile dezinteresate de orice formă de relaţionare sănătoasă cu România. Pentru că nici partea română nu a acţionat conştient întru eliminarea fobiilor de pe malul stâng al Prutului, lăsând spirala panicii anti-româneşti să ruleze, “limba română” a devenit obiectul unor tranzacţii politice nefavorabile pentru existenţa şi utilizarea acesteia în spaţiul pruto-nistrean. Identificarea acesteia pe paleta lingvistică s-a transformat într-un “tabu”, iar mulţi moldoveni apelează la termenul de “limbă de stat”, deşi recunosc în culoare că vorbesc română, doar pentru a evita “altercaţiile verbale” cu moldoveniştii. Totodată, adepţii “românismului” agresiv nu pierd şansa de a stigmatiza populaţia autoidentificată deliberat şi fără presiunea drept “moldoveană”, situată într-un vid informaţional pe durata perioadei sovietice şi într-un spaţiu dominat de bruiaje ideatice patologice în privinţa valorilor naţionale autentice.
La 20 de independenţă şi 22 ani de la adoptarea legii privind limba de stat, R.Moldova este separată pe principii lingvistice puternic conturate. Grupurile lingvistice principale sunt: vorbitorii de română aflaţi în ascensiune datorită corecţiilor politice recent operate; vorbitorii de “moldovenească” activizaţi în contextul normalizării şi intensificării relaţiilor moldo-române; şi, vorbitorii de limbă rusă, numeric inferiori, dar antrenaţi în două campanii distincte- cea de apărare a statutului limbii ruse în RM şi cea de sprijinire a moldoveniştilor contra “românismului”.
Pe lângă variatele clivaje lingvistice evidenţiate în interiorul comunităţii, timp de 22 de ani populaţia suferă de complexe în relaţia cu limba română. Necunoaşterea propriu-zisă a limbii române este însoţită şi de afişarea unei superiorităţi din partea unor grupuri înguste de români, în special din domeniul serviciilor publice şi cel privat conex cu RM. Faţă de etalarea preeminenţei în ce priveşte posedarea limbii române veritabile şi însuşirea accentului natural al comunităţii lingvistice româneşti, autorităţile responsabile din România nu aplică măsuri de sensibilizare sau informare publicului românesc, în schimb alocă resurse financiare substanţiale înfruntând fobia anti-românească manifestată ca urmare de opinia publică din stânga Prutului.
Nici instituţiile cultural-lingvistice româneşti active în RM nu îşi concentrează misiunea pe dezrădăcinarea limbii populaţiei băştinaşe de numeroasele rusisme, încurajarea vorbirii corecte a limbii prin intermediul unor parteneriate cu mediul de afaceri românesc prezent în economia moldovenească, sau conlucrarea cu instituţiile de stat în domeniul educaţiei investind în purificarea limbii vorbite de generaţiile tinere.
Restabilirea statutului limbii române nu trebuie văzută în conexiune cu reanimarea proiectelor unioniste, deoarece produce efecte adverse pe filiera separatismului transnistrean, fortificând poziţia moldovenştilor axaţi pe apărarea simbolurilor statalismului moldovenesc. La fel promovarea valorilor naţionale româneşti între Prut şi Nistru nu are nimic în comun cu minimizarea statalităţii moldoveneşti, cu condiţia că vor fi respectate principiile de suveranitate şi independenţă a R.Moldova.
Strategiile bazate pe re-educarea lingvistică a populaţiei va contribui în egală măsură la recăpătarea unui statut privilegiat pentru limba romană, dar şi la îmbunătăţirea imaginii statului român în opinia publică locală, detaşată şi dezinteresată în prezent de spaţiul mediatic, cultural şi lingvistic românesc. Insistarea pe îmbinarea acţiunilor pentru renaştereaa limbii române în RM cu orice variantă a “proiectului unionist” este contraproductivă şi va înăspri condiţiile pentru revenirea moldovenilor la limba română.
Descătuşarea populaţiei de complexele lingvistice poate fi realizată, totodată, şi prin angajarea minorităţilor naţionale în procese de studiere a limbii, atât în cadrul instituţiilor de învăţâmânt cât şi prin intermediul unor proiecte socio-civile pro-active. Combinarea acestor elemente poate creea un mediu prietenos şi prielnic pentru limba română, unde aceasta nu va putea fi exploatată de politicieni pentru dividende politice, diminuând din complexele lingvistice ale populaţiei.


                       O intrebare nouă la nişte date care
         au căpătat certitudine în ultimii  ani:
mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
                                               From:
prietenele-mele@googlegroups.com

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. "Scriere secretă" După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat". Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc". După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre. Alfabet dacic cu 150 de caractere Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. "Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. "Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc. "Jurământul tinerilor blaki" Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit "Jurământul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul următor:
"O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!" Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
                              NE ESTE FURATĂ ISTORIA

„România este vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr. axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă (.). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi alte ţări învecinate după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii «vechii Europe», o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană"
Maria Gimbutas, „Civilizaţie şi cultură"
DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TĂCERE PE OCCIDENTALI
Şi astăzi se discută în contradictoriu despre originea şi civilizaţia daco-românilor. Chiar de către istoricii şi cercetătorii români. Originea pură a strămoşilor noştri este contestată. Însă, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit că omul de Neanderthal a trăit în urmă cu 100.000 de ani, iar cel de la Creo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciuleşti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grăuceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi aparţine savantului Dardu-Nicolăescu-Plopşor. Cum e posibil?!
Aşa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii şi poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunării. „Este uimitoare coincidenţa aproape perfectă între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena şi până la vărsarea în Marea Neagră. Această coincidenţă confirmă faptul că bazinul hidrografic al Dunării a fost leagănul de formare şi supravieţuire multimilenară a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român" (1!).
Săpăturile arheologice făcute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunării, cu ocazia deschiderii în 1964 a şantierului „Porţile de Fier", au scos la iveală vestigii de o importanţă covârşitoare, care atestă existenţa vieţii în această zonă din cele mai vechi timpuri. Cercetătorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest şantier împreună cu cercetătorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopşor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.
Lucrările arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche şi până la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viaţă din zonă au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în peşterile Chindiei şi Livadita de la Coronini, localitate situată la 7 km în aval de Moldova Nouă. Urmează vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orşova, pe malul românesc al Dunării, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit şi una dintre cele mai vechi aşezări dacice de pe Dunăre din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceaşca dacică.
 
Mi-ar trebui mult spaţiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din această zonă, descoperiri care au făcut obiectul unor numeroase comunicări ştiinţifice Între 30 martie şi 2 aprilie 2000 în Scoţia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinţa Internaţională "The Iron Gates in prehistory" (Preistoria Porţilor de Fier) ca semn de preţuire acordat importantelor vestigii scoase la lumină în defileul Dunării între Carpaţi şi Balcani.
„Nu sunt de neluat în seamă nici informaţiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonauţilor (din sec. XIII î.e.n.), spune că aceştia au văzut pe porţile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: «reprezentarea înfrângerii egiptenilor, conduşi de Sesostris, de către geţi». Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini şi până la războiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulată «Biblioteca istorică», prezintă campania egipteană din Tracia condusă de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)” (2).
Dacă la toate acestea se mai adaugă şi informaţiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat că aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamnă că istoria ţării noastre are rădăcini adânci prin vestigiile şi documentele atestate din antichitate şi până în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridică. În acest sens, o privire mai atentă asupra descrierii faptelor argonauţilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcaţi pe nava „Argo" şi plecaţi în căutarea lânii de aur spre ţara denumită Colhida pare să ducă la concluzia că aceştia au trecut pe la „Porţile de Fier". Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) şi ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) oferă un număr impresionant de mare de coincidenţe între denumirile mitice ale unor personaje şi locuri din antichitate şi denumirile de azi ale unor localităţi situate pe teritoriul ţării noastre. Pe traseul de la vărsarea Dunării în Marea Neagră la punctul de confluenţă al Tisei cu Dunărea şi apoi al punctului de confluenţă al Someşului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediaşului Aurit din nordul Munţilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Someşului. Pe acest traseu se găsesc o seamă de localităţi ale căror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Această observaţie l-a făcut pe cercetătorul ştiinţific geolog Mircea Ticleanu să adopte ipoteza şi să finalizeze un studiu în care a demonstrat că drumul pe ape al argonauţilor a urmat traseul pe Dunăre. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinaţia finală a expediţiei în Caucaz. Dar informaţiile de atunci se pare că situau Caucazul la vestul Mării Negre după cum ne-o confirmă atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman şi istoric, care aminteşte în secolul IV e.n. de un ţinut "Caucaland" situat pe malul stâng al Dunării la marginea bazinului Panonic, a cărei descriere corespunde cu Munţii Apuseni de la vestul Mării Negre.
Cu toate acestea, pentru occidentali, România este ţara romilor, a hoţilor, cerşetorilor. Aceştia să fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupă cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor „dizidenţi de catifea", care, după decembrie 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând după „reţete" stabilite în altă parte. Privitul spre Vest a devenit sport naţional.
În ziua de azi se duce o politică perfidă pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoaştem câte ceva, să le popularizăm. Voi? Să nu uitaţi! Şi să cultivaţi aceste lucruri copiilor şi nepoţilor voştri.  Şi nu mai căutaţi mistere în afara ţării. Pentru că există nenumărate dovezi ale civilizaţiei care ne-a precedat, dovezi care atestă că pe aceste meleaguri au trăit oamenii primordiali, care s-au răspândit în toată Europa şi pe toate continentele, dând naştere civilizaţiilor care acum ne ignoră. Acestea sunt adevăratele mistere uitate.
„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admişi, s-au emis o serie de teze, cel puţin bizare, după care statul şi naţiunea etnică ar fi nişte aberaţii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie să dispară, cedând locul «naţiunii culturale». Prin «naţiuni culturale» autorii tezelor respective înţeleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie modificate, pentru că ele numai corespund «criteriilor culturale», după care ar urma «spiritualizarea» lor, cum le place unora să spună. Primele victime se cunosc: Jugoslavia şi Cehoslovacia"(2).
Din păcate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile aşa-ziselor manuale de istorie alternativă. De fapt o „Românie suverană şi independentă", cum suna şi generosul crez politic al seniorului  Coposu, nu cred că mai este posibilă. Am devenit un fatalist deoarece totul concură la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totală. Acum se intenţionează ca din guvernul Boc să facă parte un ministru din C.E.
Dacă chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI
România este leagănul tuturor civilizaţiilor. Pământul Ardealului este „Grădina Maicii Domnului" şi locul de unde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii, rămânem aceeaşi ignoranţi, cărora nu le pasă de istoria neamului. În loc să fim mândri că suntem poporul primordial. De ce ne este frică de ceea ce am fost?
Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive şi biblioteci din ţară şi din străinătate a sute de cuvinte româneşti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc.  reprezintă adevărate piese de aur pentru cunoaşterea istoriografiei româneşti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificată rugăciunea Tatăl Nostru, aşa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Filologii români şi străini au mai descoperit:
- în cea mai veche cronică turcească, intitulată "Ogusnam", adusă în actualitate de istoricul român de naţionalitate turcă Ali Ekrem, tipărită în germană, franceză şi rusă, se menţionează existenţa, în anul 839, a unei Ţări a Românilor la nord de Dunăre, până spre Nipru. Se mai menţionează că „Ţara Românilor" s-a confruntat cu cumanii, deci ţara avea o armată şi o administraţie bine pusă la punct. Despre această cronică istoricii şi specialiştii noştri nu au aflat că există!;
- în Atlasul german din 1826, pe o hartă care ilustrează popoarele Europei din răsărit în anul 900, se specifică „Wahalen oder Rumumy", pe teritoriul ce se întindea din Panonia până la Nipru. Totodată se menţionează şi existenţa a cinci voivodate româneşti, adică a unor ţărişoare locale
- „descoperirea scrisorii unui conducător chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezultă existenţa în Transilvania a «Ţării Ardil», adică a ţării Ardealului, termen curat românesc, apărut cu două secole înainte de invazia triburilor migratoare războinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunării, ceea ce dovedeşte că ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba română, după topica limbii maghiare, Erdely" (3).
- descoperirea în Biblioteca naţională din Budapesta a lucrării lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic şi arheolog, care a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut cercetări arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici şi cetăţi voivodale româneşti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a apărut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectivă nu a fost găsită în nici o bibliotecă din România!
- a fost descoperită cronica împăratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipulează existenţa unei ţări româneşti numită „Walahia" între Dunăre şi Munţii Carpaţi, condusă de un principe. Sunt descrise cu lux de amănunte graniţele, iar principele ţării, într-un dialog cu împăratul, şi-a afirmat suveranitatea;
- au fost descoperite sursele documentare ale lucrării "Cosmographie", scrisă în limba română cu alfabet geto-dac, de către Aeticus Dunăreanu, ilustru cărturar şi explorator român din sec. al IV-lea.
NE ESTE FURATĂ ISTORIA
La polul opus se situează evenimente pe care autorul le trece la capitolul "conspiraţii": de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la strămoşii noştri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel:
• „Dacia", jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut;
• „Getica", o lucrare scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşi soartă;
• „Istoria geţilor", scrisă de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur.
• „Getica", o lucrare de sinteză a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului menţionat mai sus, a avut aceeaşi soartă.
• Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionantă lucrare în 24 de volume, numită "Istoria Romanilor". Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amănunţit chiar cuceririle romane în Dacia.
• Caninius a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian. S-a pierdut!
• Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierdută fără urmă. 
• Ammianus Marcellinus a scris 31 de cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia.
• Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat construcţia podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
 
Să mai spună cineva că toate acestea nu fac parte dintr-o "conspiraţie" împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaşte istoria strămoşilor noştri! Lista nu se opreşte aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de către Mihai Ibaşcu „cel mai de seamă poet al veacului său", a sosit în Transilvania la invitaţia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua", inclusiv colindând ţinuturile transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă la Danzig, iar manuscrisul său a dispărut în condiţii suspecte! Iată câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din ţara noastră:
„Călcând în goană goţii
Din depărtate Asii
Cu alţii-n şir grăbit grăbit
Venind pe cai gonaci
Al Daciei şi-al Romei
Pe greci să îi răpună
Pământ de mult râvnit
Pe Misii şi pe Traci,
Nu şterg a voastre nume
Cu biciul nici Atilla
Cum nu v-au nici învins
Cu hoardele de sciţi
De v-aţi păstrat lumina
Nu pot frânge neamul
Aşa cum e înscris.
Nepieritoarei ginţi.
Într-un  năvalnic tropot
năvala lor zoreşte.
Iar slavii vă-nconjoară
Ca marea într-un cleşte".
Despre limba strămoşilor noştri, cu excepţia „Codex Rahonczy" (îl voi prezenta în alt articol) şi a unor inscripţii, nu ne-au parvenit date concrete. După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române,  s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică. Chiar de către latiniştii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor", să dispară.
Nici siturile nu au fost cruţate. Munţii Orăştie au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, mărturii ale unei civilizaţii şi culturi geto-dacice de nepreţuit. Începutul l-au făcut romanii. „În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş, şi pe Dunăre, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării spre Budapesta şi Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: «Victoria dacică» înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum a declarat că ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice" (4).
În anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu a izbucnit în lacrimi mărturisind public cele două vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.
Nu multe persoane cunosc că pe Insula Şerpilor, în secolul al XIX-lea, se găseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet şi transportate la Moscova, unde au dispărut.
„Şi geografiile care descriau teritoriile dacice au dispărut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. „Marele geograf  Marin din Tyr descrisese în amănunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prezentări făcute de Ptolemeu" (5).
Din hărţile antice nu s-a păstrat nici una care să înfăţişeze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au păstrat cele care reprezintă Dacia de după cucerire. 
Chiar în mediile academice se vorbeşte foarte puţin despre strămoşii noştri. De ce? Pentru că sunt „barbari". Dacă vrem în Europa trebuie să susţinem că „de la Râm ne tragem", trebuie să ne uităm trecutul şi tradiţiile. Toţi guvernanţii de după decembrie 1989 au lăsat în paragină vestigii inestimabile ale trecutului!
În aceaste articole caut să dovedesc originea nobilă a poporului nostru, să prezint personalităţi ale strămoşilor noştri care au făcut Istorie şi pentru alte naţii. Şi am tras o concluzie amară: CINEVA ne-a furat şi ne fură Istoria.
------------------------------------------------------------------------
Surse:
                                                                                                                Teodor FILIP
                                                                                            http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com





                  O limbă care nu există şi un atac la
            adresa integrităţii statului naţional român

O iniţiativă. Organismul, numit Consiliul Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia, a luat iniţiativa de a standardiza limba vlahă şi a folosi alfabetul chirilic. 
 Patru întrebări. Se pun patru întrebări:
 1. Pe cine reprezintă Consiliul Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia?
 2. Există o limbă vlahă?
 3. Din ce cauză s-a avansat ideea existenţei unei limbi vlahe?
 4. De ce se încearcă a se găsi minorităţi acolo unde nu este cazul?
 Răspuns la prima întrebare. Teoretic, Consiliul Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia  îi reprezintă pe românii de pe Valea Timocului. Aflăm însă că, în concepţia unui parlamentar sârb,  ,,Consiliul Minorităţii Naţionale Vlahe din Serbia are o orientare pro-românească şi scopul principal al activităţii sale este ca, în timp, să-i transforme pe vlahii din Serbia în români!” Această părere aparţine lui Miletic Mihailovic, care la data de 8 mai 2010, când a făcut acea declaraţie, era preşedinte al Consiliului pentru Relaţiile între Naţionalităţi în Parlamentul sârb. Acest domn este membru al Partidului Socialist, de guvernământ. Domnia sa consideră că ţara de origine a românilor de pe Valea Timocului nu este România, ci Serbia, iar limba vlahă este diferită de limba română.  Aşadar, trebuia să se facă ceva în privinţa acelui Consiliu al Minorităţii Naţionale Rumâneşti/Vlahe; în consecinţă, prin fraudă, Belgradul şi-a impus simpatizanţii în fruntea acestuia, lucru denunţat de organizaţiile românilor timoceni: „În cadrul unei întâlniri la Bucureşti, delegatia românilor din Timoc a invocat modul fraudulos în care autorităţile sârbe, prin partidele sârbeşti şi prin presiuni ale poliţiei şi procuraturii, au preluat Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia, consiliu reprezentând pe românii/vlahii din Timoc.”  Interesant este că numele în sârbă al Consiliului este Nacionalni Savet Vlaha . În concluzie, Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Rumâne din Serbia nu mai apără interesele românilor timoceni.
 Răspuns la a doua întrebare. Comentăm părerea domnului Miletic Mihailovic din 8 mai 2010. Este nevoie să divizăm întrebarea a doua în alte două întrebări:
a. Ţara de origine a românilor timoceni este România? Nu, ţara de origine a românilor timoceni nu este România (paradoxal, aici îi dăm, parţial, dreptate domnului Miletic Mihailovic), pentru că, în cea mai mare parte, românii timoceni sunt autohtoni, ţara lor făcând parte din aria etnogenezei româneşti. Aşadar, ei nu sunt veniţi de aiurea, ci aparţin locurilor natale de un mileniu şi jumătate, de când izvoarele istorice îi atestă pe vechii români (străromâni), cei care au contribuit la formarea majorităţii popoarelor din Balcani, inclusiv la etnogeneza sârbilor. Aceştia din urmă au ajuns pe Valea Timocului foarte târziu, după 1833, când, din cauza intereselor Rusiei, această zonă a fost anexată de Serbia.
b. Limba vlahă este diferită de limba română? Nu, este una şi aceeaşi limbă. Poporul român s-a format pe un spaţiu imens, cuprinzând romanitatea orientală, cuprinsă între Marea Adriatică şi Marea Neagră, pe ambele maluri ale Dunării. Limba vorbită în acest spaţiu a fost limba română. Şi astăzi mai există zone în care se vorbeşte limba română, de exemplu, Valea Timocului, teritoriu care aparţine statului sârb. Prin urmare, limba română este una şi aceeaşi cu limba vorbită de românii timoceni, aşadar nu există o limbă vlahă.
Mai trebuie subliniat un fapt: cuvintele „vlah”, „valah”, „vlas”, „voloh” etc fac parte din patrimoniul istoric şi cultural românesc!!!  „Este democraţie! Nu îi obligă să fie români cu forţa, chiar dacă dovezile şi bunul simţ spun asta! Dacă nu sunt români sau nu recunosc apartenenţa la filonul românesc nu pot lua oficial numele de valah, vlah, vlas, voloh. Pot să-şi spună negotineni, petrovaţeni etc. Valahii, vlahii, vlasii sunt români şi românii sunt cei ai căror strămoşi au fost numiţi de străini valahi, vlahi, vlasi, volohi, olahi . Dacă nu afirmă oficial că noua limbă standardizată este un nume al unui grai românesc, nu pot folosi oficial numele de limbă valahă, vlahă etc pentru o limbă care ar fi altceva decât o limbă românească sau un grai al limbii române.” 
Răspuns la a treia întrebare. Dacă nu există o limbă vlahă, care este motivul pentru care este susţinută o astfel de idee? Este evident că se urmăreşte dezbinarea românilor. Se încearcă realizarea unui proces de alienare a românilor timoceni, după modelul din Macedonia (macedonenii vorbesc limba bulgară, dar se spune acum că vorbesc „macedoneană”; acum, macedonenii nu recunosc că ar exista vreo legătură etnică între ei şi bulgari).
Mai există un motiv pentru care se susţine ideea existenţei unui „popor vlah” şi a unei „limbi vlahe”: în perspectiva recensământului populaţiei din luna octombrie 2011 se urmăreşte debusolarea românilor din Timoc, pentru a scădea numărul de cetăţeni care se declară români şi a creşte pe al acelora care se declară vlahi şi/sau sârbi.
Straniu este că, în acelaşi timp, „Universitatea de Stat de Studii Umanistice din Federaţia Rusă pregăteşte pentru tipar un manual de limba moldovenească...” . Se reia un efort început în perioada stalinistă de a impune existenţa unei „limbi moldoveneşti” scrisă, de asemenea, cu caractere chirilice. Toate studiile serioase demonstrează că nu există o limbă moldovenească, diferită de limba română. Un mare filolog italian concluzionează că „m-am convins din ce în ce mai mult de ceea ce am afirmat la Congresul de Romanistică de la Florenţa din 1956: pretinsa limbă moldovenească nu este de fapt decât româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (adică în chirilice moderne, diferite de chirilicele vechi din paleoslava, folosite timp de mai multe secole de toţi românii), cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul graniţelor României I…]”  Este evident vorba de o altă încercare de divizare a românilor, din motive politice (statutul Republicii Moldova, constituită pe teritoriul pământului românesc dintre Prut şi Nistru şi interesele ruseşti în această zonă).
Utilizarea literelor chirilice pentru aşa zisă limbă „vlahă” reprezintă un alt fapt menit să adâncească procesul de asimiliare a românilor timoceni, din cel puţin două motive:
1. Negarea originii latine a timocenilor, în direcţia nerecunoaşterii echivalenţei român = vlah.
2. Interzicerea sau îngreunarea accesului la literatura apărută în statul naţional român, întrucât aceasta este scrisă utilizându-se alfabetul latin. Citind cărţi scrise la nord de Dunăre, românul din Estul Serbiei şi-ar da seama că vorbeşte aceeaşi limbă cu locuitorii statului naţional român şi şi-ar pune întrebări legate de originea sa etnică. Există, de asemenea, cărţi care transmit adevărul istoric referitor la populaţia românească din răsăritul Serbiei, editate pe teritoriul statului naţional român.
Trebuie spus că, în Evul Mediu, limba română se scria, într-adevăr, cu caractere chirilice. Motivul era acela că limba slavonă era limba de cultură (aşa cum limba latină era limbă de cultură în Occident), fiind împrumutate literele acesteia în redactarea primelor documente şi cărţi în limba română. Românii au folosit caracterele chirilice până în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea.
Ceea ce este absurd este faptul că sârbii înşişi, care vorbesc o limbă slavă (nimeni nu neagă acest lucru), scriu din ce în ce mai mult cu litere latine, ca o modalitate de a uşura legăturile cu Europa, în timp ce românilor timoceni le interzic acest drept.
Răspuns la a patra întrebare. Am arătat că s-a încercat să se acrediteze existenţa unui popor moldovenesc, a unei limbi moldoveneşti şi a unei limbi vlahe vorbită în răsăritul Serbiei. Mai mult, în 2006, s-a cerut constituirea Asociaţiei „Comunităţii Moldovenilor din România”. Fostul preşedinte Voronin vorbea despre minoritatea moldovenească din România, numărând 10 milioane de persoane (!) şi care ar fi discriminată ... În final „Partidul politic „Patrioţii Moldovei” a lansat... un apel către comunitatea mondială, solicitînd înapoierea Patriei-mamă – Moldovei – a tuturor teritoriilor istorice ale statului moldovenesc, aflate în componenţa României.”  De pe la mijlocul anilor 90 ai secolului trecut un curent foarte zgomotos acreditează ideea existenţei unei minorităţi aromâneşti în România, distinctă de poporul român şi  care vorbeşte o limbă diferită de cea română. Nu are rostul să demonstrăm aici ideea că există un dialect aromân al limbii române, alături de dialectul daco-român (vorbit şi de românii timoceni), cel megleno-român şi cel istro-român. Însă toate aceste elemente ne îndreaptă către o concluzie: Dezbinarea românilor prin inventarea de noi naţiuni (precum cea moldovenească) sau noi minorităţi (aromânii în România, vlahii în Serbia, diferiţi de români) are drept consecinţă nu numai distrugerea identităţii unui mare număr de români, dar înseamnă şi un atac la adresa integrităţii statului naţional român
                                                                              Prof. Valentin Băluţoiu,
                                                                 Colegiul Naţional „Carol I”, Craiova

 
 

                      Dacii de la capătul lumii

               Urme „româneşti” în Marea Britanie
  
Zidul lui Hadrian barieră în faţa barbarilor


În Northumbria ai senzaţia c-ai ajuns la capătul lumii. Un zid uriaş, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii în două, despărţind Scoţia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavăză împotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie să fie aproape. Îi presimţi puterea şi maiestatea. Parcă întreg relieful se schimbă înainte de întâlnirea cu Marele Zid. Aşezările omeneşti devin tot mai puţine, mai mici. Ici-colo câte un sătuc scoţian, câteva ferme zgribulite, adunate în jurul unei piaţete cu două-trei prăvălii, apoi iarăşi pământuri nesfârşite, înconjurate de ziduri din piatră milenară. Piatră şi păşuni verzi - asta e tot ce vezi în aceste locuri, în apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodată pe pământurile Europei... şi oi. Mii. Zeci de mii de oi păscând la întâmplare, până în depărtările cu nori albaştri-plumburii. Sfârşitul sfârşitului.
Şi-apoi, dintr-o dată, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, şerpuind peste dealuri şi văi, înălţat de împăratul roman pentru a-şi despărţi imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune că de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuită de daci: Banna, fabuloasa aşezare antică, unde nişte strămoşi de-ai românilor au făcut istorie, lăsând amintiri de neşters. Banna - cel mai mare şi mai vechi fort din cele şaisprezece înşirate de-a lungul zidului, cel mai bine păstrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, şi după destrămarea imperiului roman, mult după aceea, de către urmaşii acelor soldaţi veniţi din îndepărtata Dacie.
Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Îl rostesc întruna, în gând, privind curios în jur, prin fereastra deschisă a maşinii, scormonind orizontul, spre rămăşiţele de fundaţii ce se întrevăd printre ierburi, trag adânc în piept aerul rece al Scoţiei sau al Angliei, cine ştie, căci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, înălţat, în urmă cu peste două milenii, între cele două ţinuturi ale Marii Britanii. Aici, lângă zid, toate aşezările poartă numele străbunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu închinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, înscris pe toate tăbliţele acelea cafenii, având în paranteză denumirea veche: Deva. (Tocmai oraşul nostru din ţinutul Hunedoarei şi-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificaţie de „cetate”.
Deva, Chester... Simplă coincidenţă? şi totuşi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o mulţime de „dave” la noi, în celălalt capăt al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetăţi pur dacice.
     Casă construită pe temelia vechiului fort         

Mergem mai departe. Drumul e îngust ca un fir, încadrat de ziduri din piatră veche, luată tot din ancestralele fortificaţii. Plouă încet, cu soare şi curcubeu, trecem prin câteva crânguri blânde, în faţa maşinii se zbenguie şoareci grăsani de câmp, o mulţime de vulpi roşcovane, iepuroi... Trebuie să oprim mereu ca să-i lăsăm să treacă. E frumos aici, ploaia, sălbăticiunile, curcubeul, oile şi vacile plimbându-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarbă amestecat cu cel de ruine vechi... Deodată, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, văd clar numele pe care îl visasem săptămâni întregi. Cobor să îmi fac o fotografie lângă săgeata de tablă: „Hadrian's Wall. Birdoswald” (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată curcubeu care să apară dimineaţa. Mă aflu în cea mai îndepărtată aşezare dacică descoperită vreodată pe pământ.
BANNA, fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian.
Dincolo de hotarul de piatră se văd temeliile unui întreg oraş, cu străzi şi zeci de clădiri uriaşe, înconjurat de alte ziduri impozante şi turnuri de apărare, fundaţiile adânci ale unei cetăţi fantastice, despre care se credea că nu va putea pieri în veci, că e nemuritoare...
Banna este, fără îndoială, cea mai îndelung locuită aşezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche în care-i adăpostit azi muzeul este o veche „fermă de oi fortificata” din veacul 17, ridicată peste altă fermă de oi fortificată din veacul 14, şi peste alta, şi alta, şi-n cele din urmă, peste aceleaşi temelii ale aşezării daco-romane.
Încă din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stăpân de oi la Birdoswald, care făcea daruri bogate unei mănăstiri din apropiere. Fermă peste fermă, veac peste veac, soldaţi răsplătiţi cu pământuri şi ranguri mari, păstori la origine, în aşezările lor din Carpaţi, rămaşi pe păşunile de pe dealurile Britaniei, împământeniţi acolo, oieri bogaţi până azi. Cu toţii păstrând lângă casă, ca pe un însemn de nobleţe şi o amintire de preţ, fundaţiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfânt, fălindu-se cu ele, plătind cu banii lor arheologi, să vină şi să sape.
COHORS I DACORUM - cei mai buni luptători de pe Marele Zid
Ghizii noştri – „curatorii”, cum li se zice pe aici - sunt un bărbat bătrân şi o femeie mărunţică, cu ochelari, amabilă, dar parcă mereu întrebătoare din priviri. Stăm la nişte mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu ştiu cam nimic. Se uită unul la altul, nedumeriţi, când îi întrebăm despre daci. Bătrânul se duce până înăuntru, încet, ca să aducă o carte. Apoi iarăşi întrebăm. Iarăşi şi iarăşi. şi, abia într-un târziu tresărim, când bătrânul ne spune că fortăreaţa asta a fost ridicată şi locuită de 1000 de soldaţi din Cohors I Dacorum, recrutaţi de Hadrian pe la 120-125, ca să lupte împotriva scoţilor, iuţilor şi picţilor de la miazănoapte. Că dacii au fost cei mai numeroşi şi cei mai buni luptători din toate naţiile aduse aici, pe Marele Zid, ca să-l apere. Că au construit cetatea Banna cu nişte tehnici „ciudate”, mai ingenioase decât la restul forturilor, şi s-au bucurat de mari onoruri militare. Că au continuat să trăiască aici, fiindcă s-au înţeles bine cu localnicii celţi, datorită unor asemănări de cultură, „probabil” şi că au lăsat o mulţime de inscripţii în urma lor, dar pietrele acelea nu mai există, pentru că au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le mulţumesc celor doi curatori şi mă duc să văd fortul. Dezamăgit de puţinătatea ştiinţei lor, nu le mai explic ce înseamnă Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldaţii aici. N-are rost să le spun nici despre acele „probabil asemănări de cultură” dintre celţi şi daci, despre care s-a scris enorm, au curs râuri de cerneală, chiar şi din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de rădăcini comune spirituale şi lingvistice.
 
       Opinci ... romane!  
                         Scrieri romane pe lemn
  
Mă îndrept către fort, dar înainte de-a pleca am o presimţire ciudată şi deschid cartea pe care mi-a dăruit-o bătrânul ghid. Mă uit la cuprins şi primele cuvinte pe care mi se opreşte privirea sunt cât se poate de clare: „Cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern România...”. Femeia face ochii şi mai mari decât îi are. „Da, e extraordinar...”, murmură. Apoi, pe aceeaşi pagină, mai găsesc încă o cohortă de la Banna: „Cohors I Thracum”. Şi apoi altele: „Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...”. Cei doi curatori cărora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o în dar sunt puşi în locul ăsta ca să vorbească unei lumi întregi. Să le vorbească milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
Sunt în mijlocul cetăţii, cocoţat pe fundaţia fostelor grânare ale dacilor. Privesc în jur, peste capetele turiştilor ce mişună curioşi printre pietrele milenare şi mă simt puţin mândru. Nu ştiu de ce. Poate pentru că, deşi e încă dimineaţă, răcoare, deja sunt atâţia oameni pe păşunile verzi, abia scuturate de rouă. Poate fiindcă văd scris, pe una dintre plăcuţele ce însoţesc „traseul” turiştilor, numele Daciei, în cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar şi în chineză. E un peisaj atât de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblându-se molcom pe pajişti, cu legendarul râu Irthing, căruia îi simţi curgerea străveche şi molatecă, cu toată istoria asta mare şi vie, pe care o ai la îndemână, care te copleşeşte... Păşesc printre ruine şi constat miracole. De pildă, că dacii şi-au ticluit hambarele de piatră cu un ingenios sistem de ventilaţie pe sub podea, pentru ca grânele să nu mucegăiască. Astfel, aceste grânare au fost ridicate puţin deasupra pământului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost săpate nişte întortocheate canale prin care să ruleze aerul rece, până la câteva găuri cu gratii din afara zidurilor. Se văd canalele acelea, poţi înţelege văzând. Acest „aparat de răcire” nu-l mai găseşti la nici unul din celelalte forturi romane. Şi-mi vin în minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetător atent al zidului lui Hadrian: „Mai ales în ce priveşte creşterea animalelor, romanii au fost mai degrabă învăţăceii decât profesorii dacilor. Superioritatea tehnologică a romanilor a fost întotdeauna supraevaluată...”.
 
Nu e însă, nici pe departe, singurul lucru „ciudat” din fortăreaţa asta. Chiar în faţa fermei-muzeu sunt rădăcinile unei clădiri unice în tot Imperiul Roman. „Basilica exercitatoria”, „biserică de exerciţii militare” cum s-ar zice, o zidire cu faţa spre răsărit, asemeni bisericilor de la începutul creştinismului. Trebuie spus că toate castrele romane aveau o structură standard, în toată lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelaşi fel de clădiri, după aceleaşi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul ăsta al dacilor este altfel. Niciunde în Imperiu nu găseşti această biserică în care ostaşii se antrenau sub protecţie divină, pregătiţi să-şi dea viaţa prin bătălii, atât de departe de ţara lor. Pentru ei, lupta era sfântă, la fel ca şi moartea. În zidul sanctuarului s-a găsit încrustată una din cele mai importante inscripţii de la Banna, datând din anul 219. O dovadă ineluctabilă a trecerii dacilor prin aceste tărâmuri nordice. O relicvă istorică de care noi, românii, putem fi mândri. Nu pot să văd decât o fotografie a inscripţiei.
Ghizii iarăşi nu ştiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscripţia este dedicată marelui „tribun dac” Menander, rang acordat rareori unui străin „auxiliar”. Tribunul avea puterea să adopte legile Romei. Avea drept de „veto” în senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a ţinut să-şi decoreze piatra de mormânt cu o „sica”, sabia curbată, o marcă a Daciei, arma etnică a tuturor luptătorilor danubieni. A făcut asta tocmai pentru a-şi sublinia originea dacică, mândria de-a fi făcut parte din neamul lui Decebal.
E, într-adevăr, uluitor: sica, falx-ul dacic, în Scoţia! Cea mai temută armă a antichităţii romane! E plină Columna de asemenea săbii. Însuşi Traian, Împăratul, mărturisea că „soldaţii lui încercaţi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale dacilor, după grozavele răni care le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale acestora”.
Pe lângă piatra tribunului Menander, la Banna au fost găsite încă aproape 20 de asemenea inscripţii, „cu sica şi frunza palmată”, lăsate de cohortele dacice. Nici una n-a mai rămas la Birdoswald, în acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, că nici una nu e expusă azi în vreun muzeu englez sau scoţian, ci zac uitate prin beciuri de arhive.
Pe aceste plăci de piatră, dacii mărturisesc zeilor că „şi-au îndeplinit cum se cuvine jurământul”. Jurământul lor sfânt, de luptători pentru o ţară străină. Trei veacuri şi-au dat sufletul pentru apărarea Britaniei şi a Romei. Ei, strămoşii romanilor, care astăzi au fost uitaţi. Înaintaşii acelor romani care azi, în Britania şi la Roma, sunt socotiţi „scursurile Europei”. Măcar un capitolaş de istorie li s-ar cuveni şi lor.
Dintre toate inscripţiile, cel mai mult m-a mişcat o anumită piatră de mormânt, închinată memoriei a doi copii născuţi aici, în cetatea de la Banna. Piatra nu e întreagă, dar se poate citi. „Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trăit (...) zile şi a fratelui său Blaes, care a trăit 10 ani (...)”. Cine să fi fost aceşti copii daci? De ce au murit ei aşa de mici? Ce să se fi întâmplat atunci, în cetate? Cine poate şti... Privind fotografia inscripţiei, tocmai aici la Birdoswald, atât de departe de ţară, n-ai cum să nu te înfiori. În urmă cu două milenii, un copil mort înainte de vreme a lăsat, în schimb, o moştenire nepreţuită: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorică certă a prezenţei dacilor în Britania.
Pelerinaj la hotarul magic
„Prima cohortă dacică stă acolo de două secole”, scria Andre Maurois despre Banna. „Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin, legiunile uită de legăturile lor cu Roma...” Într-adevăr, există o continuitate de locuire fantastică a dacilor acolo, în lumea celtică. O mână de soldaţi care au reuşit să sădească în Britania un sâmbure de istorie...
Adio Banna. Mă despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea încă multe să îmi spună, dar nu poate. Sunt iarăşi în faţa zidului, la poarta cetăţii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se află Muzeul Armatei Romane, singurul loc în care am putea vedea câteva urme găsite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda îl voi întâlni pe arheologul Robin Birley, conducătorul lucrărilor de la Marele Zid, cel care a făcut descoperiri incredibile. E trecut de amiază şi constat că numărul vizitatorilor s-a mărit. Mulţi dintre ei merg de-a lungul întregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevărat pelerinaj s-a născut aici, la grandiosul hotar din piatră. Oamenii merg liniştiţi, privesc, iau aminte. Nu se grăbesc, au timp. Am întâlnit acolo, lângă fortăreţele lui Hadrian, în două locuri diferite, doi bărbaţi tineri care scriau ceva într-un carnet. Îşi lipiseră caietele de piatra peretelui străvechi şi scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am întrebat pe unul din ei, un ins blond şi înalt, de ce merge pe jos atâta amar de drum. „Ca să mă regăsesc pe mine însumi”, mi-a răspuns, simplu.
Doi oameni în vârstă, soţ şi soţie, domnul şi doamna Bowman, vin şi ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. Şi vor merge, pe lângă zid, amândoi, tocmai până la Marea Nordului. Până la cel din urmă fort, numit South Shields. Vor înnopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care îi vor găzdui. Nu contează. Nu se gândesc la confort. Important este că vor merge împreună, că vor vorbi amândoi şi vor fi împreună...
Îmi spun că cel mai „bogat” dintre toate forturile văzute până acum este Banna. Ar vrea să ştie mai multe despre daci. Pot eu, oare, să le spun ceva? Ar vrea să merg împreună cu ei, până la Vindolanda, să mărşăluim împreună, să le spun tot ce ştiu despre neînfrântul rege Decebal, despre frumoşii noştri munţi din preajma marelui oraş al Sarmizegetusei de odinioară. Le-aş spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs şi atunci va fi seara. Ne îndepărtăm cu maşina, încet, privind mereu înapoi...
N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu în aer liber, cu gazon fin şi mici lacuri peste care se arcuiesc podeţe elegante, cu turnuri şi clădiri romane reconstruite după modelul celor antice, cu un muzeu modern, adăpostit într-un superb conac englezesc, la capătul aleilor umbrite de-o pădurice atent îngrijită, odihnitoare... Într-adevăr, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atâtea câte n-au fost duse încă pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar dacă unele dintre ele te fac să exclami uluit. De pildă, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui şi nojiţe pentru înfăşuratul obielelor, dedesubtul cărora scria cu litere de o şchioapă: „încălţăminte militară romană”... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscripţii cu sica, descoperite la Banna, nu se găsesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost găsit în fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborâte în depozite şi lăsate acolo. De câţiva ani, Birdoswaldul a fost trecut, şi el, în grija celor de la „English Heritage”, un organism guvernamental preocupat mai degrabă de turism şi protecţia mediului, decât de cercetare, istorie şi patrimoniu. Vestigiile autentice au fost înlocuite cu păpuşi îmbrăcate în costume romane, care „mimează” viaţa de altădată, siturile arheologice cu machete fistichii şi trasee turistice aducătoare de bani. Practic, deşi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost înstrăinate. Au şi englezii lipsurile lor, gândesc, dar gândul acesta nu mă consolează deloc.
„Au fost strălucitori: brilliant!” 
Ştiu cine este, ce-a scris. E o onoare că ne-a primit, fie şi pentru 40 de minute, ca să ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii şi chiar ai lumii. Pentru toate cărţile lui despre zidul lui Hadrian îţi trebuie o bibliotecă. De aproape 60 de ani face săpături aici, necontenit. Într-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, în pantaloni scurţi, cu bretele, bucurându-se la descoperirea unui vas de ceramică. La 14 ani, era deja profesionist în ale arheologiei. Tatăl său, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele său, Anthony, la fel. Fiii săi, Andrew şi Patrick, sunt şi ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumpărat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei să aibă unde arăta lumii comorile descoperite. Fără familia asta ilustră nu s-ar fi ştiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cât se cunoaşte astăzi. Dar dintre toţi, el, Robin, este neîndoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Găsite în adâncul pământului, aproape 1500 de documente scrise pe foiţe subţiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din întreaga Europă. Documente militare, contabile, scrisori între oameni obişnuiţi, cu semnătură şi destinatar, desfoliate foiţă cu foiţă din bucăţi de lemn îngropate la câţiva metri sub pământ. O muncă de vrăjitor. De om înnăscut să scormonească în adâncuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viaţa de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O muncă teribil de grea, de istovitoare. De aceea mă previne, dintru început, să nu mă aştept din partea lui la speculaţii ori poveşti. El nu poate vorbi decât despre ceea ce a găsit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la vârsta lui, „nu mai are dreptul” să bată câmpii. Tocmai de aceea, atunci când îl întreb despre daci, îmi răspunde prompt: „Au fost strălucitori. Brilliant! Atât ca luptători, ca loialitate, dar şi ca civilizaţie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm înainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar şi după, când i-au chemat să lupte în legiunile lor. Erau luptători remarcabili. Se băteau fără teamă de moarte şi mureau râzând, deoarece credeau că sufletele lor sunt nemuritoare. Însuşi titlul „Aelia” era o mare onoare, căci derivă din numele întreg al împăratului Hadrian, denumire care putea fi câştigată numai datorită unui serviciu militar sau cultural ieşit din comun. La început au fost trimişi în faţa Zidului, într-un avanpost numit Bewcastle, ca să se bată primii cu triburile barbare. Trimişi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat într-o zonă deschisă, pustie, fără zid, fără păduri, fără nimic în jur. Asta, tocmai fiindcă se cunoşteau curajul şi devotamentul lor în luptă. Se credea că vor muri, însă ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, şi aici au trăit până la sfârşit. Au primit pământuri, drepturi, ranguri. Au rămas pentru veşnicie acolo, în cetatea lor. Da. Au fost, fără îndoială, dintre cei mai buni luptători aduşi să lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini”, îmi spune arheologul Robin Birley. Şi nici nu îi cer să îmi spună mai mult.

           Menander, tribunul dac           Placa tribunului

     
Soarta Scoţiei, decisă în Dacia 
Acelaşi Robin Birley recunoaşte, apoi, că primele sale descoperiri importante le datorează, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor „de acolo, din ţara lor, de pe actualul teritoriu al României”. Şi este, într-adevăr, fascinant să asculţi povestea asta, din gura acestui bărbat de 74 de ani, înalt, masiv, cu părul alb, încă foarte puternic la trup şi la spirit, care spune zâmbind despre sine că „mai are încă foarte multe de găsit pe sub pământurile astea” până ce va închide ochii pentru totdeauna.
Merită să-i auzi povestea, de la început la sfârşit, şi să iei aminte: „Era în primăvara anului 105, chiar înaintea celui de-al doilea război al lui Traian în Dacia. Dacii puseseră pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai până aici, la ultimele hotare. În vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoană, cohorta a IX-a Bataviorum, toţi luptători profesionişti şi nobili, recrutaţi din Belgia. Unul din regimentele „de top” ale Zidului, supranumit şi „Regimentul Săgeată”. Erau specialişti în asalturile pe apă, ştiau să lupte înotând în plină viteză, pe ape învolburate, de aceea erau primii aruncaţi în războaie atunci când era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintâi chemat în Dacia, România de azi, special pentru trecerea Dunării, şi cantonat apoi la Buridava, în actualul judeţ, numit Vâlcea. Există acolo, în vechea Dacia, dovezi clare ale prezenţei acestor soldaţi, plăcuţe de marmură în care se povesteşte plecarea lor din Britania către Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit să părăsească Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunăre. Întreg Imperiul era preocupat atunci numai de războaiele dacice. De aceea, ei au ars în mare grabă, chiar înainte de plecare, toate tăbliţele „nedorite”, mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care conţineau şi informaţii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: că le-au ars! O ploaie torenţială a căzut peste fortul părăsit, imediat după plecarea lor, aşa cum se întâmplă atât de des aici, în Northumbria. Ploaia aceasta a înăbuşit focul, „călind” tăbliţele de lemn, acoperindu-le cu o crustă de carbon şi oferindu-le astfel condiţii anaerobe de păstrare, fără ca bacteriile să le poată ataca, până astăzi. Mi se par nişte documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, să fie băgate în seamă şi de arheologii români. Noi am deschis aceste bucăţi de lemn îngropate, le-am desfăcut strat cu strat, „foaie cu foaie”...
O muncă într-adevăr foarte grea, migăloasă, pentru că nu ştii unde să cauţi, la ce adâncime, sau le găseşti sparte, iar dacă nu descoperi acolo măcar câteva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, măcar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, rămân doar câteva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, când le scoţi, rişti ca scrisul să se risipească imediat la atingerea cu aerul şi bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundăm 6 săptămâni într-o anumită substanţă de prezervare şi abia apoi le fotografiem în infraroşu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi şi fascinant totodată. Aşa am putut descoperi un adevărat „secret militar”, o scrisoare neobişnuită adresată prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnată în comun de către doi buni prieteni de-ai săi, tot nobili, prefecţi şi ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnică a batavilor în Dacia, spre luptele de la Dunăre. Cei doi îi scriu lui Cerialis: „Ne rugăm, frate, ca ceea ce este pe cale să faci să fie încununat de succes. Şi, aşa va fi, pentru că este deopotrivă în acord cu dorinţele noastre, ale amândurora, să faci asta, dar şi în interesul tău, căci tu eşti cel mai demn de respect. Îl vei întâlni cu siguranţă pe Guvernatorul nostru cât de curând”. Şi semnează. Era ca un fel de scrisoare de rămas bun. Pentru că, într-adevăr, la puţin timp după scrisoarea asta, în primăvara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discuţie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului şi plecarea în goană către Dacia. Se pare că n-a fost singurul regiment de la Zid plecat să lupte acolo, în România de azi. Războaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul până la ultimele hotare ale sale. Vă daţi seama, dacă au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri depărtare!... Dacii aceştia au reuşit, de fapt, să schimbe istoria. Dacă ne gândim numai la câte puteri erau atunci adunate aici, lângă Zid...
Zău, nu ştiu ce s-ar fi ales de scoţii, picţii şi restul triburilor din Caledonia, dacă aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite să plece”...
În timp ce profesorul Birley îşi urmează pledoaria, îmi vin în minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte „Romans and Barbarians" (Romani şi Barbari). Acesta spune şi mai răspicat: „Soarta a ceea ce noi ştim că e Scoţia a fost decisă în ţara numită astăzi România”. Se referea tocmai la abadonarea Scoţiei de către armatele plecate spre războaiele dacice. Şi se pare că a avut dreptate.
Îi arăt lui Robin Birley „inscripţia cu sica” a tribunului dac Menander. „Da, într-adevăr...”, murmură arheologul, zâmbind parcă a amărăciune. Îmi face semn cu mâna să aştept. După câteva minute, se întoarce cu o carte neagră, veche, groasă. Un fel de „biblie” a arheologilor britanici romanişti. Însă, de data aceasta, se aşează chiar lângă mine. Scaun lângă scaun, umăr lângă umăr, de aceeaşi parte a mesei. Amândoi cu cartea cea mare în faţă, pe care văd alte şi alte asemenea inscripţii, una sub alta. „Uite, toate sunt dacice...”, zice, dând filă după filă, încet. „Uite, încă un falx, o sică... Da... Uite, încă una... şi încă una...” Mă simt bine lângă omul acesta. Mă simt, nu ştiu cum... ocrotit. „Oh, iată încă una!”, exclamă după câteva pagini. Şi râdem amândoi, ca între prieteni vechi, ca între tată şi fiu, de parcă am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oară, în pământurile mângâiate de ploi de la capătul lumii...
Pe urmele dacilor, în Scoţia şi Anglia
De la Stonehenge la Sarmizegetusa. Între monumentele megalitice din Marea Britanie şi România există asemănări impresionante.

  
      Scoţia: Insulele Orkney  
La nord-est de coastele Scoţiei, acolo unde începe oceanul nesfârşit, se află insulele Orkney, numite Orcades de către autorii latini: insulele orcilor, adică ale focilor. Oamenii neoliticului au lăsat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, încet, spre sud, pe măsură ce clima s-a răcit. În epoca fierului, insulele erau locuite de picţi, care locuiau în bordeie săpate sub pământ. Regele orcadienilor s-a supus împăratului Claudius al romanilor la începutul erei creştine, iar în secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni. Aceştia le-au stăpânit timp de şase secole, apoi au fost oferite, în 1468, lui Iacob al III-lea al Scoţiei, ca dotă a Margaretei de Danemarca. Şi astăzi, prezenţa nordicilor se simte puternic în insule, căci Oslo este mai aproape decât Londra.
Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scoţian, unde UNESCO şi-a aşezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare însemnătate, care au luat naştere datorită unor avansate cunoştinţe de matematică şi astronomie. Gândul, întărit de poveştile unor martori care au fost şi-au văzut, că oamenii neoliticului scoţian ar putea avea, în comun cu dacii, seturi de cunoştinţe sau de tradiţii, ori chiar o felie neştiută de istorie, m-a îmboldit să fac un drum în aceste insule.
Satul dezgropat de furtună
Pe geamul zgâriat al micului avion care mă duce de la Edinburgh la Kirkwall se zăresc insulele orcadiene, ca nişte foiţe de hârtie colorată, împrăştiate pe apă. Aici se întâlneşte Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Întreg peisajul e plat, fără dealuri, fără munţi, fără păduri. De fapt, e un ţinut fără umbre. Doar câmpuri verzi şi lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiată de „inima neolitică a Orkney-ului”, ţinut ce strânge laolaltă o mulţime de vestigii străvechi uimitoare. Am ajuns aici într-o zi caldă, de septembrie, cu iz de primăvară nelalocul ei. O vreme buimacă, cu un cer incredibil de coborât, ce te atinge pe creştet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poţi ghici anotimpul şi, de multe ori, nici ora din zi, căci vara zilele se întind până după miezul nopţii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scoţian vorbăreţ şi zgârcit, mă duce la cele mai importante situri din zonă: mai întâi într-un sat neolitic, apoi la un mormânt străvechi, ce domină câmpia, şi în final, la un sanctuar uriaş de piatră.
Pe ţărmul sudic al golfului Skaill, se află un sat neolitic, cel mai bine conservat din întreaga Europă: Skara Brae. Nisipul alb al plajei mărgineşte un mănunchi de movile, zece la număr, sub care se găsesc tot atâtea case din piatră, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatră, vetre, unelte. Nu s-a găsit nici o armă şi nici un zid de apărare: aici domneau pacea şi bunăstarea. Satul a fost părăsit, unii spun că dintr-o dată, în faţa unui cataclism natural, alţii susţin că treptat. Peste el s-a aşternut nisipul mării şi întunericul, au trecut miile de ani, iar într-o zi furtunoasă de iarnă, a văzut din nou lumina. Rafale teribile de vânt au smuls brazdele de iarbă, iar valurile uriaşe ale marii au spălat miezul crud de pământ jupuit. După ce furtuna s-a potolit, a ieşit la iveală un sat întreg, cu căsuţe ordonate, ce emană şi acum pacea şi liniştea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina şi viaţa, iar întunericul, ce stăpânea suprem în noaptea cea mai lungă din an, cea a solstiţiului de iarnă, când ziua nu avea mai mult de o oră, era alungat prin diferite practici şi ritualuri şi prin rugăciuni către zeul luminii. Umbrele celor ce cândva au locuit în căsuţele de piatră par să tremure ici şi colo, deranjate de puţinii vizitatori. Satul pare viu, parcă oamenii au plecat cu toţii la secerat sau te miri unde, urmând să se întoarcă curând şi să-şi reaprindă focurile în vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat în lumina puternică a amiezii, mi s-a părut un loc al vieţii şi al luminii.
Cercurile cu uriaşi
După-amiază ajung la Maes Howe, un tumul uriaş de pământ, cu o cameră funerară în interior, datând din aceleaşi vremuri. În întunecimea mormântului simt că am trecut din viaţă în moarte, aşa cum trece copacul din toamnă în iarnă. Aici, la asfinţitul zilei de 21 decembrie, când este cea mai scurtă zi din an, lumina pătrunde prin poarta de piatră a tumulului şi se proiectează în interior. Probabil, în concepţia celor de atunci, viaţa, moartea şi învierea se succedau ritmic, în deplină armonie cu natura, cu o credinţă ce înlătura frica de moarte şi celebra transformarea.
Aproape de Maes Howe se află două cercuri de piatră, Stenness şi Brodgar, care împreună cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pământ dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelaţiei Orion. Aceeaşi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pământ de la Thornborough, în Anglia. Dar şi Orion este un semn al morţii şi învierii, căci se ridică cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau că Osiris, zeul morţii şi al învierii, îşi avea sălaşul în constelaţia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelaţii. Aici, în Orkney, unde lemnul lipseşte cu desăvârşire, unii susţin că pietrele au fost cioplite după chipul strămoşilor trecuţi în lumea cealaltă şi aşezate în cerc. E ca un sfat al bătrânilor. Aşa au luat naştere cercurile de piatră. Cel de la Stenness avea 12 megaliţi, socotiţi cei mai mari din Marea Britanie, mai mari şi decât cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliţi, formând un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcătuiri uriaşe de pietre? De ce ne este atât de greu să le dezlegăm misterul?
Soarele e aproape de asfinţit. Cercul lui Brodgar domină peisajul de departe, ca o pată întunecată pe verdele câmpiei. Înăuntrul cercului este doar iarbă neagră, celebra iarbă neagră scoţiană, care alcătuieşte mare parte din vegetaţia acestei ţări. Umbrele a doi turişti se zăresc între menhire, în lumina mieroasă a asfinţitului. Pietrele rămase în picioare, ştirbite de timp, capătă umbre înşelătoare. Legendele locului spun că o dată, tare demult, într-o noapte plină de stele, aici au venit nişte uriaşi fioroşi şi au început să danseze. Unul dintre ei a scos o scripcă şi a început să cânte o învârtită. Pământul se cutremura sub paşii lor tot mai apăsaţi şi mai iuţi. Atât de prinşi erau de hora lor, încât nu au zărit că se face ziuă. Iar prima rază de soare care le-a atins pielea i-a transformat în piatră. Şi aşa au rămas, până astăzi...
Arheologii nu au săpat în interiorul cercului niciodată. Uriaşii de piatră, strămoşi sau zei coborâţi pe pământ, par să ne spună că viaţa e asemenea anotimpului frumos, ce începe cu încolţirea sămânţei şi se sfârşeşte iarna, când pământul îngheaţă, pentru ca apoi să înceapă iar, şi iar, într-un ciclu fără capăt, asemenea unui cerc fără început şi fără sfârşit.
  
Poveşti despre celţi şi daci
Peter şi Katlyn Leith locuiesc în Stenness, la doi paşi de megaliţi. Sunt doi ţărani scoţieni care au copilărit în umbra uriaşilor de piatră. Casa lor este izolată în câmp, şi mulţi turişti le trec pragul, când vin să vadă megaliţii. Peter ţine chiar un caiet de oaspeţi, foarte gros, a cărui primă pagină datează din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul... Dar nici un român. La ora înserării, la o ceaşcă de ceai, Peter îmi povesteşte despre pietrele lor şi îmi arată un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricotează la gura sobei, iar alături toarce o pisică. Ea este mai povestoasă. Accentul scoţian, care face ca sfârşitul cuvintelor să fie cântate, îmi aminteşte de graiul ardelenesc. Tinerii căsătoriţi din zonă încă se duc la pietre, pentru că le aduc noroc, îmi povesteşte Katlyn, fără să se oprească din tricotat. Iar în noaptea de anul nou, acolo se reînnoiesc jurămintele. Unele obiceiuri au mai răzbătut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sărbători sau tradiţii. Sunt oameni închişi, suspicioşi, care preferă să-şi petreacă în familie sărbătorile, nu în comunitate. Aşa se face că nu s-a păstrat mai nimic din vechile tradiţii: nici o sărbătoare agrară, nici un ritual de nuntă sau înmormântare, nimic... Mă gândesc că la noi, pe teritoriile locuite odinioară de daci, rădăcinile sunt teribil de adânci, câtă vreme încă avem obiceiuri ce trimit înapoi, în timp, spre solarul neolitic: de la paparude la căluşari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci şi sute de crâmpeie de viaţă de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir roşu, până azi.
Lumea neoliticului este încă un mister pentru noi, dar ea se manifestă în esenţă la fel pe teritorii întinse, fie că e vorba de strămoşii celţilor, fie că e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus în Scoţia. Cu siguranţă şi unii, şi alţii aveau cunoştinţe astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.
 
Aşa se face că în construcţiile de cult ale dacilor, deşi mult mai târzii decât cultura megalitică din nord-vestul Europei, regăsim aceleaşi construcţii circulare închinate soarelui şi aceeaşi celebrare a victoriei luminii şi a nemuririi. Poate că este vorba de un fond comun, poate că unii i-au influenţat pe alţii sau au învăţat unii de la alţii. Ceea ce le deosebeşte este felul în care fiecare a pus în practică un nucleu de cunoştinţe, prin prisma proprie. Dacii aveau păduri şi foloseau şi lemnul, iar construcţiile lor sacre erau plasate adesea în munţi, în locuri greu accesibile. Ei nu căutau să exprime esenţa învăţăturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterică, practicată în comunităţi mai restrânse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilecţie în zonele de şes, foloseau piatra, căutau să-şi facă monumentele sacre cât mai impresionante prin dimensiuni şi le plasau în locuri de unde să poată fi zărite până departe. Aceste monumente erau frecventate de mulţimi uriaşe de oameni. Aşa se face că civilizaţia megaliţilor s-a întins doar în nord-vestul Europei, în zone joase, încercând parcă să înlocuiască absenţa munţilor, în vreme ce pe teritoriul ţării noastre munţii înşişi au fost sanctuare, locuri sfinte în care omul se întâlnea cu Dumnezeu.

Anglia: Stonehenge
Văzusem o mulţime de fotografii şi filmări cu complexul megalitic de la Stonehenge. Ştiam unde e situat şi cum arată, îi ştiam istoria şi interpretările, dar, cu toate acestea, nu aveam cum să bănuiesc ce mă aşteaptă. De la Londra nu e foarte mult de mers cu maşina până în câmpia Salisbury, unde e situat Stonehenge.
  
Stonehenge - centrul universului
    
Casa păsărilor
  
Drumul coboară, iar în partea stângă, în mijlocul unui câmp verde şi rotund se zăresc pietrele. În jurul lor, într-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, într-un cerc multicolor ce se învârte lent, sute de oameni dau ocol, în tăcere, monumentului. Iar deasupra, zeci de păsări negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecând spre un centru al lumii care pare că atrage totul în jurul său, ca un sorb. Imaginea e halucinantă. Acolo, în acel peisaj ireal, megaliţii de la Stonehenge se dezvăluie a fi cu totul altceva decât în fotografii. Încerc să înţeleg pentru ce au fost ridicaţi acolo, privesc pietrele şi ascult explicaţiile ghidului audio, dar, destul de repede, „sorbul” mă atrage vrăjitoreşte şi mă trezesc învârtindu-mă hipnotic în jurul monumentului, la fel ca toată lumea, cu gândul gol, dar cu o linişte de nedescris în suflet, şi incapabilă să îmi mai pun întrebări.
Este o linişte foarte stranie. Copiii veniţi în excursie nu strigă, cei mari vorbesc în şoaptă. Şi, deşi suntem mulţi, şiruri-şiruri de curioşi, veniţi să vadă minunea, liniştea este aproape materială. Doar ţipetele păsărilor se mai aud din când în când. Sunt păsări multe, negre, cuibărite în piatră, la subsuoara trilitonilor uriaşi, ori aliniate pe lespezi ca nişte gardieni, păsări mute ce se scaldă în ochiurile de apă din pietrele culcate la pământ, ori păsări gureşe ce fâlfâie ameţitor în jurul monumentului. Toate par să aparţină pietrei şi se învârt în acelaşi loc, ca şi cum din piatră s-ar fi desprins bucăţi cu aripi ce au prins să zboare. Cerul de la Stonehenge este coborât până în creasta pietrei, cu nori groşi şi soare ireal între ei. Locul acesta a fost ales cu anume ştiinţă, căci el însuşi este magnific, dumnezeiesc, chiar dacă nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatră. Poate energii misterioase din adâncuri, pe care strămoşii britanicilor le simţeau, îl fac să fie aşa. Poate de aceea în această zonă sunt cele mai frecvente apariţii de cercuri în lanuri de grâu. Şi poate nu e o întâmplare nici faptul că meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.
Crăciun străvechi românesc
Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de îngropăciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea şi de celebrare a strămoşilor, observator astronomic şi multe altele. S-a spus multă vreme că aici se celebra solstiţiul de vară, însă ultimele cercetări arată că, din contră, nu sunt semne ale unor activităţi pe timp de vară, ci pe timp de iarnă. S-au găsit cantităţi impresionante de oase de porc, ce provin de la ospeţe ritualice, iar analizele au arătat că aceştia au fost sacrificaţi în luna decembrie. Deci, un ospăţ în decembrie, la solstiţiul de iarnă, când ziua este cea mai scurtă din an, iar întunericul pare că se luptă cu lumina, pentru a pune stăpânire asupra ei. În acest moment se sărbătorea victoria luminii, când soarele câştiga bătălia, iar ziua începe să crească. Sacrificiile de animale erau făcute pentru a îndupleca întunericul şi a ajuta lumina să învingă. Acest scenariu seamănă foarte mult cu un Crăciun străvechi românesc. Noi am uitat demult că de Crăciun se sărbătorea victoria luminii, iar ziua naşterii lui Hristos a venit să reconfirme că lumina credinţei învinge întunericul, însă am păstrat viu spiritul acestei sărbători.
Hiperboreea
Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca şi Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive neştiute. Romanii nu îl pomenesc niciodată, iar despre celţi nu ştim dacă l-au utilizat în ritualurile lor. În forma sa finală, este alcătuit dintr-un cerc de 30 de megaliţi din sarsen (un tip de gresie), în interiorul căruia se afla o potcoavă formată din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre), din care două în picioare şi o lespede culcată peste cele două), din acelaşi material. Ambele formaţiuni sunt dublate de câte un cerc alcătuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o depărtare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecătoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au găsit multe schelete umane ce prezintă urme de boli sau infirmităţi, de aceea s-a presupus că Stonehenge putea fi şi un loc de tămăduire. Legendele greceşti spun că Apollo, zeul luminii şi al vindecării, se retrăgea în lunile de iarnă în Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, în carul său solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. În acest mit al hiperboreenilor, Dacia se întâlneşte cu Marea Britanie. Unii învăţaţi socotesc că hiperboreenii erau o populaţie mitică din insulele britanice. Dar cum unele legende susţin că hiperboreenii locuiau la nord de Dunăre, şi Dacia a fost socotită patrie a lor.
Tot ansamblul este înconjurat de un şanţ ce are exact acelaşi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scoţiene: 104 metri. Ce e cu adevărat straniu este că sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelaşi diametru cu Stonehenge, diferenţa fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 m la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcătuit din 104 pietre, acelaşi număr obsedant divizibil cu 13, pe care îl întâlnim şi în Orkney, şi la Stonehenge. Cercul următor este alcătuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe când la Stonehenge sunt 30 de megaliţi. Iar în interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoavă, ca şi Stonehenge. Nu e deloc surprinzător că sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstiţial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelaşi moment din an: solstiţiul de iarnă. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe vârfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezintă acelaşi plan ca şi Sarmizegetusa şi Stonehenge: un cerc în interiorul căruia se află o absidă (potcoavă), orientate toate spre solstiţiul de iarnă. De ce au ales această formă şi cum se explică această coincidenţă? Încă nu avem răspunsuri. Unii specialişti care au făcut calcule complexe afirmă că la noi, datorită poziţionării pe paralela 45, calculele astronomice făcute de daci sunt mult mai precise decât cele ale constructorilor de la Stonehenge.
Dacă e să acceptăm o abordare para-ştiinţifică, poate a existat o vreme când iniţiaţilor li s-a revelat simultan, în mai multe locuri, o cantitate mare de informaţii matematice şi astronomice, aşa cum se presupune că a existat o vreme când vracilor li s-a dat de către zei să cunoască toate plantele de leac şi utilizările lor, şi cum a existat o vreme a marilor profeţi-reformatori, care i-au învăţat pe oameni cum să comunice cu zeii. În istoria civilizaţiei au existat perioade de vârf, când transformările au venit în valuri, fără explicaţii logice. În acest caz, informaţiile au ajuns independent în mai multe părţi. Din punct de vedere ştiinţific, e posibil să fi existat un contact direct între cele două zone, ori o deplasare de populaţie neolitică dinspre zona dunăreană spre cea britanică, dar aceste supoziţii nu pot fi demonstrate deocamdată.
În Marea Britanie există peste o mie de cercuri de piatră, toate datând din neolitic şi demonstrând o extraordinară efervescenţă religioasă. În preajma anului 2500 î.Hr. vremea s-a răcit şi s-a trecut de la clima atlantică, umedă şi caldă, la cea sub-boreală, mai rece şi mai uscată. În această perioadă, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populaţia s-a retras spre sud şi s-a produs o ruptură, o lipsă de continuitate. O nouă înflorire a civilizaţiei se produce după încă două mii de ani, când îi găsim pe celţi, care însă nu pot fi asociaţi cu aceste construcţii, decât în sensul că poate le-au folosit şi ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte puţine elemente care ar putea aminti de tradiţii vechi de milenii.
  
La noi, clima a fost întotdeauna mai blândă decât în nord, şi în vremea când Marea Britanie era sub calota glaciară, aici comunităţile de agricultori erau în creştere. Au fost mereu condiţii pentru continuitate de locuire şi, în ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptură între lumea neoliticului şi ce a urmat după ea. Mai târziu, dacii pun în practică cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunăstare ale mileniilor IV-III înainte de Hristos. Ei sunt păstrătorii unei tradiţii cu rădăcini incredibil de adânci. Aşa se explică asemănările uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie şi Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemănări dintre lumea dacilor şi cea a celţilor s-ar putea să aibă la temelie şi acest străvechi strat neolitic comun. Urmaşii dacilor, în ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au păstrat până astăzi o parte din acest bagaj, chiar dacă în mare măsură fără să îi mai conştientizeze semnificaţiile. Englezii nu mai sacrifică porci la solstiţiul de iarnă, aşa cum au făcut-o strămoşii lor din neolitic, pentru a îndupleca forţele întunericului şi a ajuta ca lumina să triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, deşi o făceau în vremuri îndepărtate, în cinstea lui Osiris, tot la solstiţiul de iarnă. De fapt, din marea civilizaţie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic până la egiptenii de azi. În schimb, românii încă mai practică sacrificiul porcului înainte de Crăciun, fără să mai ştie de ce o fac. Este un mister adânc, o taină de nedezlegat, cum de aici, mai mult decât în orice parte a Europei şi poate chiar în afara ei, există o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpământean de ancestralitate ce curge pe sub pojghiţă înşelătoare a istoriei oficiale.
Dacia: Sarmizegetusa
La Sarmizegetusa e o toamnă de vis frumos. Pietrele dacilor tac, aşa cum tac şi pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tăcerea lor, se aud loviturile de târnăcop care au doborât la pământ construcţiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost părăsite de bună voie, aşa cum s-a întâmplat la Skara Brae sau la Stonehenge.
Aici a avut loc un măcel. Aici pietrele tac de durere, nu din neştiinţă. E octombrie, şi florile s-au trecut, dar cineva a sădit pansele galbene în mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur împrejur sunt iconiţe. O cărticică cu „Drumul Golgotei” este aşezată cu grijă la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt aşezate patru cruciuliţe. Oamenii vin aici şi se roagă, ştiind că e un loc sacru, simţind că, dincolo de timp, Dumnezeu este acelaşi. Acelaşi şi în invocările dacilor, acelaşi şi în rugăciunea creştinului. Supuşi zeului banului şi trăitori între betoane, departe de lumina binefăcătoare a soarelui, şi luminaţi, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai înţelegem cât de importantă este legătura cu natura. Atât de importantă, încât pierzând-o, am pierdut şi legătura cu Dumnezeu şi ne-am pierdut pe noi înşine. Am pierdut sentimentul unităţii creaţiei şi am învăţat singurătatea şi frica de moarte. Am uitat că nu suntem nici singuri, nici izolaţi, ci suntem una cu tot ce există şi, prin urmare, nemuritori. Dacii ştiau acest lucru, de aceea mergeau la luptă desculţi şi fără armură. Şi tot de aceea celebrau în egală măsură viaţa şi moartea, ca faţete ale aceleiaşi monede. Dar nouă, românilor, ne-au rămas tradiţiile, ca un ecou şi un semn de aducere aminte care să ne readucă pe drumul cel bun, înapoi la natură şi la Dumnezeu.
Dacă îţi imaginezi incinta sacră ca pe un ceas, undeva în dreptul orei 11 se face o cărare printre fagi. După un urcuş abrupt de mai mult de două ore, se deschide plaiul Muncelului. Vârful Godeanu, socotit de mulţi drept muntele sfânt al dacilor, răsare în apropiere ca un sanctuar de piatră. El este cel mai înalt vârf din zona cetăţilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacră de la Sarmizegetusa sunt orientate către el. Cât cuprinzi cu ochii, e singurul loc în care vezi piatră - în rest, doar păşuni. Aici se încheie călătoria mea, deasupra munţilor, cu un orizont mai deschis şi mai curat decât cel al câmpiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poţi vedea departe, prin ceţurile şi ploile eterne ale Scoţiei şi ale Angliei. Nici nu ai cum, din câmpie, din locuri atât de joase. De pe Godeanu, în zilele reci, când cerul e senin, vezi până departe, pe văi, până la Alba Iulia şi până în Apuseni. Iar în zilele calde, când ai inima senină, poţi vedea şi mai adânc, până acum câteva mii de ani, când aici oamenii se întâlneau cu Dumnezeu şi celebrau viaţa, moartea şi învierea.
  
Sarmizegetusa Regia   

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971