Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
BOCK&TARA - CRONICA POLITICĂ ÎN IMAGINI - de George ROCA
E o problema de cultură - Corneliu LEU
Albu Magdalena : Guvernul Boc
DOUĂ ARTICOLE DE Viorel Roman
Articole de Iulian URBAN
Articole de Generalul Iordache Olaru, Petrache Costinel şi Dan Brudaşcu
Articole Mihai Ciubotaru şi Ionuţ Ţene
Texte de pe internet
Texte de Dona Tudor, Mihaela Albu,Botez Adrian
Afirmaţii provenite din FOLCLORUL INTERNETULUI
Semnează: George Roca, Melania Cuc, Ioan Lilă - Partea I
Partea II
Partea III
Se profilează un volum de dialoguri
SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI - continuare
EMINESCU – „LUCEAFĂRUL” , În versiune engleza de Adrian SONCODI
Poezii de IOAN ALEXANDRU , în versiune franceză de Constantin FROSIN
Carol al II-lea, o figură sinistră care produce mare neîncredere în genealogia moştenitorului tronului său: ESTE MIHAI I FIUL LUI CAROL AL II-LEA ?- de Dr. Dan Brudaşcu
Corneliu FLOREA despre Pusi Dinulescu
Gheorghe Postelnicu, I. Oprisan, Al. Florin Ţene, Dan Brudascu, melania Cuc, Nicolae Băciuţ, Dorel Schor, Octavian Curpaş, Carmen Cătunescu, Adrian Botez, Paul Polidor, Alina Jar şi Jalel El Gharbi Publică articole despre: Ion Gheorghe, Teohar Mihadaş, Vasile Celmare, Sabin Bălaşa, Lazăr Morcan, Lucreţia Berzinţu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, Theodor Damian, George Roca, Liviu Antonesei, Theodor Codreanu, Mircea Stefan, Menuţ Maximilian , Sorin Issvoran, Constantin Frosin - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
Articole de: Părintele Stăniloaie , Andrei Vartic, Adrian Botez, Dumitru Bălaşa, Mihai Bocioacă, Sorin Golea, George Liviu Teleoacă, Ioana Stuparu - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
PARTEA V
PARTEA VI
Din folclorul internetului - PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV - Rubrica lui Ionut Caragea
PARTEA V - Passo Doble de Ioan Lilă
PARTEA VI
PARTEA VII - „AM FOST DOBITOC, DAR MAI SUNT OARE?!”
PAGINA A DOUA

CORNELIU LEU LA 78 DE ANI

 

 NE MAI GLUMIND CU CORNELIU LEU LA 78 DE ANI








      „Am glumit destul… Ironia se adresează doar celor care o merită…”
  declară Ramonei Vintilă de la „Jurnalul naţional” scriitorul Corneliu Leu,
                            miercuri 21 iulie, la împlinirea vârstei de 78 de ani!


„…M-am trezit în faţa situaţiei de a nu-mi mai permite să glumesc. Şi, pe măsură ce ţara a început să numere guvernele Boc, iar noţiunea de Preşedinte al ei să se confunde cu persoana care-i minte şi îi înjură cetăţenii, am renunţat şi eu la glumeaţa mea rubrică «În gura leului», trăgându-mă de mânecă şi spunându-mi că lucrurile sunt grave, deoarece cu prostia şi reaua intenţie nu e de glumit”…

Publicăm declaraţia scriitorului în întregul ei:

Fiind un optimist, mă consolez cu gândul că am glumit destul şi de abia la vârsta asta am ajuns să renunţ la umor. Dar, pretinzându-mă şi destul de lucid, îmi dau seama că nici semn de glorie acesta nu este.
 
Din păcate, nu e vorba numai de mica glorie pe care mi-am făcut-o  prin perseverenta mea rubrică „În gura leului” unde îmi permiteam să glumesc pe seama tuturor stângăciilor, mânăriilor şi chiar escrocheriilor politice.

Ei bine, m-am trezit în faţa situaţiei de a nu-mi mai permite să glumesc. Şi, pe măsură ce ţara a început să numere guvernele Boc, iar noţiunea de Preşedinte al ei să se confunde cu persoana care-i minte şi îi înjură cetăţenii, am renunţat şi eu la glumeaţa mea rubrică trăgându-mă de mânecă şi spunându-mi că lucrurile sunt grave, deoarece cu prostia şi reaua intenţie nu e de glumit. Ba chiar m-am admonestat şi mi-am atras atenţia că nu-i permis s-o duci aşa, într-o veselie, când te confrunţi cu nişte nechemaţi fatidici pentru societatea căreia şi tu te adresezi.

E sacrificiul meu conştient, a cărui ofrandă sper să ajungă Acolo unde trebuie  şi să-i mântuiască Dumnezeu pe Români de o asemenea incapabila golănie care-i guvernează.

Renunţ la glume şi nu-mi mai permit nici un fel de zâmbet, nici chiar cel cinic, în faţa grijilor şi tristeţii funciare aduse de ăştia! Am devenit mai egoist şi mi-am dăruit un nou roman pe care să-l pot oferi de ziua mea cititorilor. E un roman de meditaţie la bătrâneţe asupra stricăciunii vârstelor de mai înainte, se cheamă „Roma-Termini” şi, pentru a întâmpina graba cititorului de astăzi, nu este prea mare, făcând parte din acea categorie de cărţi la care lucrezi îndelungă vreme, tocmai ca să aibă pagini puţine.

Da, îl ofer cititorilor spunându-le că săptămâna aceasta îl pot prelua gratuit din „Vitrina editurii on-line” aflată la adresa de internet: < www.cartesiarte.ro >  şi urându-le ca, până ce vor termina scurta lui lectură, să le vină vestea bună că au scăpat de duşmănoasa guvernare. Atunci, poate, vom fi capabili să ne reluăm zâmbetul.
 
Pentru că, superbul act de gândire care este ironia, nu se adresează decât celor care o merită!  

----------------------
Pentru a face mai mult haz de necaz, şi pentru a ne mai descreţi puţin frunţile, anexez o imagine de referinţă pe care am intitulat-o „Nedumirirea batrânului leu de uscat asupra mersului politicii româneşti actuale” (n-am zis „leu de mare”!!!). Îi urez maestrului Corneliu Leu, „La mulţi, mulţi ani!”, sănătate, fericire, bucurii şi multă putere de muncă! Să ne citim de bine!

                                                                                         Cu drag, prietenie şi preţuire,
                                                                                           George ROCA
                                                                                    din partea redacţiei revistelor:

- ROMANIAN VIP (Dallas, Texas, SUA)
http://www.romanianvip.com/despre-noi/
- MIORIŢA (Sacramento, California, SUA)
http://www.ziarulmiorita.com/staticpages/index.php?page=redactia
- OGLINDA LITERARĂ (Focşani, România)
http://www.oglindaliterara.ro/prezentare/index.php
- STARPRESS (România, Israel, Canada, Statele Unite ale Americii)
http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=225&Itemid=148
- FAMILIA ROMÂNĂ (Baia Mare, România)
http://www.bibliotecamm.ro/?s=1&f=13
- ALETHEA, AURORA, UNU (reviste ale ASLA – Oradea)
- EXPRESIA (REŢEAUA LITERARĂ) (Sydney, Australia)
http://reteaualiterara.ning.com/profile/GeorgeROCA?xg_source=profiles_memberList
- ARCADA (Bucureşti, România)
http://www.arcada.org.ro/redactie.htm

 

 

MERITOCRAŢIA, BUN NAŢIONAL PIERDUT ŞI... REGĂSIT








Maestrul Corneliu Leu face parte din spiţa intelectualilor de viţă veche, care nu se adapatează unui sistem anume, pentru a-şi susţine opera şi mai ales, pentru a lăsa senzaţia că viaţa unui intelectual pur-sânge ar trebui să fie trăită în turnul de fildeş.

Ajuns la vârsta de aur a creatorului, deşi domnia sa susţine că... a atins după un calendar al biologicului, vârsta care se potriveşte cu luna Decembrie, - scriitorul nu abandonează masa de scris, nici cetatea şi  este mai atent la detalii decât oricând.

În vreme ce majoritatea intelectualităţii române, care a mai rămas pe meterezele Patriei, - bieţi străjeri ca de operetă, înclinîndu-se dincotro bate vântul politicii, maestrul Corneliu Leu îşi continuă lucrarea dinlăuntrul Cetăţii, din  Agoră. Promotor al culturii naţionale contemporane, unic în felul său, implicat în editarea revistelor, clasice si electornice, de tiraj dar mai ales, de esenţă naţionalistă de  un bun simţ impecabil, - fără să fluture lozinci şi fără să facă valuri cu vorbe fără acoperire, scriitorul îşi face meseria de credinţă: scrie ceea ce simte!

În urmă cu ceva timp, a lansat o seamă de materiale care, împreună, ar fi trebuit să  constituie acel manifest potrivit pentru a trezi din somonolenţă, resemnare şi să scoată din consumisul de duzină, eşantionul de intelectuali care a mai rămas încă fidel naţiunii, societăţii aşa cum este ea azi, debusolată, degradată ca un preş bătut de vânt din toate punctele de vedere şi...puncte cardinale.

DESPRE MERITOCRAŢIE nu este doar o sintagmă care atrage atenţia asupra unui punct nevralgic care, o dată resuscitat, încă ar mai putea scoate România din criza morală, economică... Este un concept complex sugerat mai întâi, apoi dezvoltat cu acurateţe de un Om care întruneşte în esenţa sa de scriitor român valenţe ce le-ar putea părea unor, incompatibile pentru a funcţiona, fuziona perfect într-o singură viaţă de om.

Meritocraţia nu este napărat diametral opusă democraţiei, nu este un ciur şi un dârmon care să cearnă grâul de neghină într-o secundă. Meritocraţia se construieşte, şi prin sistemul politic, dar mai ales prin starea de conştiinţă a individului ce conştientizează că este doar o monadă din angrenajul ce va susţine sistemul, unul mai bun, către care tinde.

De ce oare, o celebritate în materie de cultură, aşa cum este maestrul Corneliu Leu, un om care a depăşit demult zona frustrărilor de tot felul, un intelectual împlinit indiferent de sistemul politic în care a trăit, - şi a trăit frumos, pragmatic dar ceea ce este esenţial fără a face compromisuri de care să se ruşineze mai apoi, un astfel de om nu îşi găseşte liniştea, împăcarea cu el însuşi şi mai ales concordia cu un ,, rest,, din lumea contemporană?? Mă întreb retoric desigur, pentru că, ştiind eferevescenţa cu care îşi trăieşte fiecare zi din viaţă,  intelectual vorbind,- nu mi se pare că acest exponent clar al elitei culturale române, ar putea sluji deodată la mai mulţi stăpâni. Ţara îi este una singură mamă şi Corneliu Leu ş-a câştigat dreptul să vorbească în numele ei, depre un Viitor mai bun care se poate realiza doar prin meritul fiecărui individ, printr-o competiţie a creierelor.

Au fost perioade, ani chiar, în care maestrul Corneliu Leu părea să vorbească în deşert.
 Intelectualul român, căruie is e adresa, era prea aşezat confortabil în  funcţii publice, ori prea umilit de un sistem care îl trata la ,,grămadă,, fără să-i caute cineva acea faţetă de diamant care îl face să strălucească la singular.

Un Profet Bătrân! şi spun Bâtrân cu veneraţie şi nu pentru a marca o vârstă care ţine de biologic, devcronologia care ne duce adesea în derizoriu,- din păcate, aruncând  idei şi concepte de o rarisimă înţelepciune şi potenţă creativă, la coşul de gunoi, doar pentru că autorii acestora au trecut cu ceva mai departe de jumătatea vieţii.

Și iată că, ceea ce percepea cu antenele-i sale de viitoroloog, Corneliu Leu, ca fiind inevitabil, dacă nu se intervine prin MERITOCRAŢIE, s-a şi întmplat, mai repede decât ne aşteptam, şi nu doar în România. Recesiunea a muşcat!

Lumea întreagă pare a fi condusă azi, de inşi ce nu au dovedit nimic important prin ei înşişi, diletanţi în materie dar care au  puterea diabolică de-a da nuanţe roz-bombon acolo unde coaja pământuli deja crapă la propriu. Și... un popor-de-furnici care să-i susţin prin ,aşa zisa decmocraţie, se găseşte sub soare.

Pentru ceea ce pledează de la o vreme bună încoace, maestrul Corneliu Leu, (şi) în lucrare sa intitulată sugestiv Despre Meritocraţie,-  nu este un miraj, nu este nici o extravaganţă , mai degrabă poate fi luat ca un act de curaj pe care să-l perpetuăm din Om în Om, de la o insituţia la alta, dar mai presus de toate, este la prezent : un semnal că, funia disperării naţionale se strânge, iar Meritocraţia este singura realitate, valabilă în toate timpurile istorice, -care restaurată corect, ar mai putea încă să ne readucă pe linia de plutire.

Dacă un Bătrân Scriitor nu poate dormi liniştit, cu capul cu coroana-i de păr alb aşezat pe perna cărţilor pe care le-a scris, cum pot dormi azi, tinerii României? Fermentul viitorului este în ei şi, ca păstrăvii care urcă împotriva şuvoiului, către izvoare, ei, tinerii intelectuali români s-ar cădea sa prindă curaj, să-şi recunoască rădăcinile, apoi, să iniţieze un Cod al Onoarei Naţionale.

Meritocraţia!

Ceea ce a făcut şi face maestrul Corneliu Leu este împlinirea unei datorii de onoare. Dar câţi dintre noi, îi vom merge, împotriva valului,  umăr la umăr ? Invocăm destinul miortic şi ronţăm pop corn în faţa televizoarelor, - tot programe de spălat creierele.

                                                                                                                                                                        Melania CUC
                                                                                                                                                                           iulie 2010

 
„Pentru că, superbul act de gândire care este ironia, nu se adresează decât celor care o merită! „

însemnări de Ioan LILA
le recentul roman al lui
CORNELIU LEU
„ROMA – TERMINI”
editie on-line www.cartesiarte.ro
2010



Un prim citat  din recentul roman leonian l-am folosit drept titlu. Continui cu al doilea:

„E schiloditul suflet tânăr care deja a simţit încercările rele ale traiului în care trebuie să se descurce cu instinctele ascuţite în a-şi duce singur grija. Care a deprins toate modalităţile, dar şi întreaga psihologie a celui ce se strecoară prin lumea asta ca să apuce câte ceva, să fure, să înşele, să nu ezite niciodată când poate pune mâna pe orice, să fie egoist, să ia de la alţii, să bage în buzunare, să n-aibă scrupule şi nici prea multă teamă, dar să ştie să se ferească, să dispară din calea celor care l-ar prinde cu furtişaguri, să se arate şi umil şi serviabil şi ghiduş, dar şi atent la tot pe ce poate pune mâna, ca şi la orice i s-ar putea lua, să aibă replică rapidă prin care să şi glumească, să şi şmecherească, să şi mârâie primul; să nu dea şi să nu ierte nimic decât făcând schimburi şi trocuri cu cei de-o teapă cu el, pe lucrurile găsite, aruncate sau furate şi smulgând de la alţii, înşelând, trişând, profitând de mila lor şi de iuţeala sa şi pretându-se la toate jongleriile de copil murdar şi obraznic şerpuind prin spectacolul străzii şi asigurându-şi singur, din instinctele pe care le-a căpătat, supravieţuirea…”
Sau:

„-Ai văzut ciupercile care cresc în gunoi? Le răstoarnă şi-un câine cu botul. Nu se ţin în nimic. Au numai nişte fire cu care sug gunoiul, cresc şi se distrug imediat de la sine. Lumea vegetală e obişnuită cu rădăcini adânci care o susţin puternic. Dar, dacă nouă ni se oferă numai gunoiul!… Ne hrănim ca ciupercile cu minciuni şi lucruri murdare, aşa cum suge firicelul acela al ciupercii din gunoi. Creştem ca ciupercile şi murim ca ciupercile!… Ciuperca nu are veşnicie, ea e mereu sacrificată, pentru ca a doua zi să apară altele. Iar noi, la fel: Nu e nimic de capul nostru şi, mai ales, nimeni nu are nevoie de noi… Te-ai culcat? Vezi să nu visezi urât!”

    În peisajul beletristic actual, stilul lui Corneliu Leu este mai mult decît graţios, este puternic, pentru că, distinsul scriitor reuşeşte să surprindă în naraţiune fluxul gîndirii, care exprimă trăirile complexe ale personajelor. Citeam o frază şi o reluam, împins să plec cu imaginaţia pe şi mai complexele straturi de lectură, care îi dau o culoare metaforică inconfundabilă scrierilor lui Corneliu Leu. Aveam senzaţia, citind, că sînt asaltat din toate parţile de tablouri real-imagistice colosale, mă opream să respir şi o luam de la capăt.      Şi, copleşit, am mai făcut un exerciţiu, după ce am citit romanul: am început să-l răsfoiesc şi să citesc pe sărite, un fragment de pe o pagină, o frază din alt capitol... şi, trebuie să vă spun că este fascinant, pentru că şi marile rîuri se adună din micile pîrîiaşe pline de vitalitate ce se scurg de pe pantele munţilor. Citind astfel, am descoperit o lume care se crează continuu din ea însăşi, îşi domoleşte asperităţile, îşi răvăşeşte singură sentimentele, defineşte continuu ale stări emoţionale. Uite frază:
     „Atât de frumoasă şi atât de mângâietor scăldată în nostalgiile vinului auriu cu nume de amant cum numai megalomania sonoră a limbii italiene poate da: Un Soave candido care te face să uiţi toate problemele economice şi macroeconomice pe care le-ai lăsat în gară la Davos sau chiar în limuzina impresionantă a hotelului celebrului summit.
Limuzină care te-a extras de acolo, dintre gulerele albe ale marilor politicieni, marilor patroni şi marilor finanţişti ai lumii, descărcându-ţi ţinuta sobră, de personaj important ce priveşte lumea prin lentilele mici din subţirea ramă de aur, pe peronul îngust, printre hanorace şi treninguri colorate, schiuri, clăpari, ochelari de vânt şi fesuri de lână, părăsind staţiunea unde toţi purtătorii lor vin să se distreze, să se destindă, să soarbă soare scânteietor din duhul zăpezilor”

    Citiţi aceste trei fraze în ce ordine doriţi, şi vă veţi convinge de strălucirea profundă a  naraţiunii, pentru că, marile valuri vin din adîncul memoriei, care le filtrează, nu sînt o peliculă de ulei într-un pahar cu apă.

    Aici, ca un critic serios, ar trebui să povestesc pe scurt acţiunea romanului şi să punctez cîteva aspecte, ca să vadă lumea ce critic deştept sînt eu, dar, slavă domnului, nu sînt critic, ca să fiu deştept, aşa că vă las plăcerea lecturii.

În schimb, mai am cîteva gînduri de exprimat despre romanul „Roma-termini”! Ia citiţi fraza asta, copii ai planetei incendiate de gloanţe, grenade, parade şi discursuri patriotarde,  pentru că, nu poţi să afirimi că ai trecut oceanul pentru a începe un război cine ştie pe unde, ca să-ţi aperi Patria !

„Era, poate, ultimul gest romantic, de înalt cavalerism, din istoria navală a unor vremi apuse; tot aşa cum, cu numai trei-patru ani înainte, un camarad al său aviator, după ce duelase în aer cu un avion de vânătoare inamic folosindu-şi fiecare, la maximum, pe viaţă şi pe moarte, priceperea la tir şi manşă, când a remarcat că celălalt rămăsese fără gloanţe, iar el era liber să tragă focul de graţie prin care să-l spulbere, s-a apropiat de inamic până ce i-a văzut privirile prin parbriz, i-a adresat un solemn salut militar şi a făcut marea volută a onorului aviatic plecând spre locul său de aterizare cu demnitatea de a nu fi tras în cel pe care şi aşa îl învinsese.”

    Stilul maestrului Corneliu Leu, densitatea textului, frumuseţea gîndirii creatoare, toate acestea definesc un scriitor de mare forţă creativă, cum îţi e dat în viaţă să întîlneşti doar de puţine ori!
    Există şi o ierarhizare logică, care devine esenţă pură şi relevă unitatea compoziţiei armonice. Aici trebuie ca scriitorul să fie mare meşter, pentru a păstra unitatea de care vorbeam, diversificînd nuanţele interioare ale naraţiunii, pentru că trebuie atacată, în interiorul acestei metode, legea esenţială a spontaneităţii.
Dar acum trebuie sa detaliez ce am vrut sa spun prin « legea esenţială a spontaneităţii », cea care însufleţeşte statuile şi le redă păsărilor umbra. Apă fără valuri, cer fără stele, apa în sine este o formă simbolică, asemenea fructului, dar apa trebuie însufleţită de valuri, forma în sine este o piedică, trebuie să reţinem vuietul valurilor şi să estompăm umbrele fabuloase. Spontaneitatea scriiturii nu se bazează pe simbolism, ci este o privire adîncă în interiorul naraţiunii. Culoarea unei zile pe un peron este, aici, suplă, animată, se adună din parfumul viguros al imaginaţiei realului: „gările mici, ca nişte bucolice construcţii de turtă dulce imitând cărămida şi peroanele înguste cu pavajul de ceramică strălucitoare, spălată zilnic de mai bine de trei jumătăţi de veac!” Am făcut această precizare pentru profesioniştii genului, amatorii tot nu vor înţelege, aşa că pe ei îi iert de toate păcatele.

   

    





           SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI
Corneliu LEU – Dimitrie GRAMA

Iata un început la care, spre a sugera cum se profilează acest demers de a schimba păreri grave asupra lumii contemporane, adaugam cateva  articole din ciclul « Omul-Masină » publicat de Dimitrie Grama în ultimii cinci ani, in paralel cu ciclul ,,Despre Meritocraţie'' al lui Corneliu Leu pe care-l puteti descarca din acest portal, la « Vitrina editurii noastre on-line »

CORNELIU LEU :

Vezi, dragă Dimitrie, îmi trimiţi versurile  tale proaspete şi, în acelaşi timp, îmi scrii primele impresii despre noua mea carte, poate necoaptă suficient, dar al cărei început m-am grăbit să ţi-l trimit.
    În versuri eşti direct şi cu cititorul şi cu tine însuţi:
Mă trezesc lângă o fereastră deschisă / în care o femeie tânără / ţine un prunc în braţe. Mă / îndeamnă din ochi / să mă apropii. / Fără să privesc ii spun: / Sunt eu acest copil, mamă!/ De ce mi-l arăţi tocmai acum/ când m-am reîntors? /Nu-mi răspunde. Îşi întoarce /  privirea înspre interior. / Acolo pe un scaun înalt e tata. / Fumează şi tace. / Eu cresc în braţele mamei care / mă scapă în stradă unde eu / bine-nţeles sunt şcolar, soldat. /  O clipă om matur. O clipă doar. / Şi dintr-odată, bătrân. Mă clatin / şi cad pe piatra dură. Nu simt / nimic. / Din fundul camerei vine acum / şi tata. Cu mama de mana coboară / în stradă. / Îmi spun: Nu mai este nimic de / făcut. Eşti mort! / Închid fereastra şi se întind / pe piatră lângă mine. / 
    Eşti direct, într-o metaforă atotcuprinzătoare, fără ocolişul metaforelor mici care înfloresc doar frazarea, o înfrumuseţează, dar nu ajung a prinde ecou într-o alegorie generală. Şi simţi nevoia să te întorci direct la esenţele pe care le numim de obicei rădăcini: „…Sunt eu acest copil, mamă! / De ce mi-l arăţi tocmai acum / când m-am reîntors?”… Ceea ce, pe mine mă face să mă întreb: Unde este fereastra deschisă lângă care, din visul tău, tu te trezeşti tocmai la modul oniric în care ne trezim lângă cele mai puternice dintre amintirile pe care le avem. Adică cele de care nu putem scăpa şi care ne poartă ca-ntr-un vis tot timpul. Am şi eu asemenea stări şi am să încerc să-ţi exemplific punând aceste lucruri în legătură cu paginile recente pe care ţi le-am trimis.
    Lucrând la cartea mea „Roma-Termini”,despre care spui că nu-ţi pare a semăna cu ceea ce ai citit până acum ca proză românească, m-am trezit deodată preocupat de aceste rădăcini, insistând asupra lor, cu toate că atunci când i-am trasat  povestea, cu metaforele ei şi cu alegoria pe care acestea trebuie să o clădească, nu am avut nici o intenţie să fac un asemenea lucru. Şi astfel, pe măsură ce scriam această poveste despre care tu îmi spui că îţi aduce rezonanţe din cu totul alte literaturi, mă trezeam când preocupat de ideea acestor rădăcini pe care, undeva, fiecare fiinţă umană le are, când vizitat, bântuit, apăsat de întrebări, indignări şi revelaţii în legătură cu propriile mele rădăcini.
Despre aceste întrebări, indignări şi revelaţii îţi voi propune să discutăm mai încolo, tocmai pentru a veni fiecare cu experienţa noastră: A mea îngrădită, limitată (dar poate si aprofundată) la un anume teritoriu pe care l-am locuit şi în care pumnul dictaturii m-a înfundat, a ta cu posibilităţile largi de a privi aproape o întreagă lume trecând şi trăind prin diferite medii ale ei. Sunt foarte curios să vedem, prin experienţă personală, în ce măsură ne sunt apropiate preocupările dar şi sentimentele pe care le-am trăit în legătură cu unele idei generale ale existenţei umane, cum ar fi cea de libertate, de realizare umană, de existenţă productivă sau creatoare, de ambient socio-economic-educaţional-spiritual  favorabil sau nefavorabil pentru acestea, de democraţie şi respect sau nerespect între oameni, de luciditate comună şi comunitară sau inconştienţă comună sau comunitară a unor populaţii faţă de propria lor stare. Intr-un cuvânt: de aflare a căilor fireşti necesare realizării persoanei umane şi a comunităţilor în care ea se înscrie, se circumscrie şi, până la urmă se defineşte. Un punct de vedere să zicem „local” din parte-mi, cu mai multă apăsare pe sfera naţionalului şi unul „universal” din parte-ţi cu rezonanţe despre ceea ce numim astăzi „sfera globală”; dar, nota bene: O denumim astfel cu plăcere numai pentru că, în imaginaţia noastră,  sfera trebuie să fie din superbă sticlă transparentă; pentru ca, măcar, dacă are reziduuri care o murdăresc pe alocuri, să i le vedem. Şi nu o sferă opacizată chiar de către cei care i-au lansat ideea tocmai pentru că vor să o conducă şi să profite de ea, netransparentă spre a nu i se vedea structura deformată de ei, în interesele lor obscure care  ameninţă să-i treacă în obscur şi transparenţa sentimentelor  frumoase cu care noi, muritorii cu speranţe normale, o învăluim. „Continuitate în creşterea din rădăcini, cu seve curate, funcţionale organismului nostru natural, care asigură dezvoltarea proiectatului rai pe pământ în care speră cei de rând, sau deturnarea acesteia spre discontinuităţi care, chipurile „revoluţionează” omenirea, adică impune poftele unora sau ale altora  distrugând tot ceea ce ar fi trebuit să fie bun de păstrat? De ce fac asta? Numai şi numai spre a simţi plăcerea că ei dirijează;  numai şi numai pentru a-şi impune ambiţiile deşarte şi setea de putere care se poate realiza doar limitat, ultrasecularizat, fragmentând diacronia istoriei în perioade disparate care nu pot asigura o înlănţuire progresivă dintr-una-ntr-alta şi divizând în forţe contrarii sincronia oricărui moment istoric. În aşa fel încât oamenii să se distrugă unii pe alţii, în loc de  a-şi asigura un progres normal şi o viaţă tot mai bună prin respect, dragoste şi solidaritate. 
Vom vorbi despre acestea mai târziu, pe cât vrei de larg şi cu cât mai multe exemple, relatate cât mai în proză, referindu-se cât mai mult la prezentul de oriunde. Şi nu doar formulate teoretic; pentru că noi suntem artişti, iar ochiul nostru e făcut mai mult să fotografieze peisajul sufletesc decât să deducă abstracţiuni ideatice. Acum, mă întorc la ceea ce mi-a deturnat viziunea iniţială asupra prozei pe care o aveam de scris şi, dintr-o operă de artă în care să primeze doar esteticul reacţiilor umane, m-am trezit că am în faţă paginile  unei cărţi teziste, moralizatoare, descriind mai mult idei decât personaje, cu toate că stările sufleteşti ar fi trebuit să conducă doar spre conturarea celor din urmă.
Am constatat astfel că, oameni fiind şi trăind într-o anumită istorie, nu avem cum să ne detaşăm de ea nici noi, nici personajele pe care vrem să ni le închipuim. Oricâte criterii psiho-estetice am invoca  şi ne-am dedica lor, ele nu se pot desprinde, cel puţin la un temperament ca al meu, de celălalt aspect care este psiho-socialul. Şi, atunci când am început a mă gândi la ansamblul de rădăcini ale omului, chiar numai şi numai ca artă a descrierii devenirii personajelor mele, oricât aş fi încercat să mă obiectivez sau să narez oniric, nu m-am putut desprinde de propriile mele rădăcini. Iar, propriile mele rădăcini nu au putut să nu-mi trezească, aşa cum am spus: întrebări, indignări, meditaţii, certitudini, angoase şi strigăte atunci când se încerca a fi smulse, satisfacţii şi pace sufletească atunci când reuşeam să le reconstitui în forma lor naturală. A trebuit să mă întreb, tocmai pentru că era vorba de identitatea personajelor mele (precizez că eu imaginez, sau compun în plan virtual, doar personaje inexistente ca atare; şi că nici o dată nu am simţit tentaţia să procedez la descrierea simplă  a unora existente), să mă întreb, deci: Cum Dumnezeu de am rezistat aici, la Carpaţi, după atâtea atacuri la rădăcina noastră. Atacuri conştiente sau inconştiente. Atacuri venite sub formă de năvăliri, sau infiltrate în solul de unde ne tragem, prin scurgerea lentă, neobservată aproape, a dejecţiilor altora, veniţi de altunde, cu alte seve în ei. Şi, astfel, nu că am prestabilit eu, ci personajele mele mi s-au definit ca nişte simboluri ale dezrădăcinărilor pe care ni le-a provocat secolul trecut, iar mie mi-a rămas să fiu doar cel care înregistrează strigătul lor de durere: „Cine şi cu ce drept şi-a permis asta?!” …
În rest, personajele pe care aveam pretenţia de a le fi creat, şi-au văzut singure de destinul lor simbolic pentru drama societăţii româneşti care de abia se scuturase de vicisitudini, se consolidase şi căpătase avânt printr-o evoluţie normală, atunci când conjunctura internaţională a lăsat-o în mâinile bolşevismului. Din acest strigăt se nasc trei personaje: Cel care până la jumătatea vieţii părea un învingător venind de jos şi reconstituind în el vigoarea multor generaţii, trebuie să moară. Pentru că în el şi în eforturile sale creatoare loveşte cel mai mult puterea şi ideologia artificială, nefirească, adusă cu tancurile. Cel care părea a proveni dintr-o familie deosebit de stabilă şi consolidată, devine nesigur şi total derutat văzând cum perfidiile politice îi fac nepăsători şi ineficienţi la bine tocmai pe cei în care îşi pusese speranţa. Şi decade în nihilism terorist. Iar cel care se smulge din nefericirea ce părea a-i stâlci viaţa tânără, cu slabe mlădiţe de rădăcină, ajunge a-şi da seama la bătrâneţe că nu se salvase cu nimic de vreme ce puternicii omenirii provin din aceeaşi lume imundă a lipsei de spiritualitate, iar politicile lor au numai aparenţe de chip uman.
Şi, atunci, nu faci decât să te întrebi dacă mai există undeva adevărul salvării, de vreme ce, în egală măsură, asupra ţării a venit răul cotropitor, iar asupra celor care par a fi scăpat în lumea largă se revarsă alte naturi ale răului. În atacurile moderne, reci, mecanice, artificiale, lipsite de spiritualitate, întrebării „Qvo vadis Domine?” îi este amputată transcendenţa auzirii Răspunsului întru salvare!
 Îţi jur şi sper să mă înţelegi în egala măsură în care-ţi înţelegi instinctul ce te-a condus, poate fără să vrei, la versuri precum cele de mai sus şi, desigur, înţelegi instinctul asemănător pe care i l-ai trezit cititorului făcându-l să te recepteze confundându-se cu tine … Categoric: nu am avut această intenţie şi nu am făcut-o deliberat. Am vrut să scriu un roman, poate ironic, la adresa permanenţei umane a mofturilor de putere care au condus şi la  criza de astăzi. Criza văzută ca o pedeapsă pentru insistenta dezordonare a celor fireşti prin amestecuri artificiale. Dar şi ca o reacţie (răzbunare) a naturalului, faţă de repetata şi repetata iresponsabilitate cu care omul – omul trufaş, considerând că, nu nişte raţiuni superioare ale existenţei, ci el dirijează lucrurile, - îşi permite tot felul de măsuri invazive în coerenţa prestabilită sau dedusă pas cu pas din mersul tuturor lucrurilor lumii acesteia după firea lor.
     Deliberată, adică gândită, imaginată, calculată şi proiectată în acţiune, povestea mea era a unui mare financiar care-şi dă seama de nocivitatea (dar şi zădărnicia) tuturor ingineriilor financiare prin care a colaborat în viaţa lui la acele măsuri care dau stăpânitorilor senzaţia de dirijare a omenirii. Îşi dă seama târziu şi părăseşte totul căutând calea înapoi spre copilăria lui pierdută în vagabondaj, în nepăsătoarea viaţă interlopă, dusă de pe o zi pe alta. Pentru că, de fapt, constatase că şi viaţa sa ulterioară, cea ultraonorabilă, dusă cu acribie în cele mai înalte medii ale puterii, era tot de pe o zi pe alta, fără vreo deosebire esenţială de cealaltă, dusă în lumea declasaţilor. Dar ambele aceste vieţi fiind într-o mare contradicţie cu ceea ce consideră el a-i fi fost rădăcinile. Rădăcinile pierdute prin vicisitudinile sorţii deformate de actele invazive ale obsesiei de putere care macină omul.
Astfel, am ajuns la aceste rădăcini care mă preocupau nu numai ca literatură, ci şi în viaţa mea de toate zilele…
    Si, tot astfel, ajung în finalul acestei părţi să te citez din nou, ca un sentiment al implacabilului:
„…/ Eu cresc în braţele mamei care / mă scapă în stradă unde eu / bine-nţeles sunt şcolar, soldat. / O clipa om matur. O clipa doar. / Şi dintr-odată, bătrân. Mă clatin / şi cad pe piatra dură. Nu simt / nimic. / Din fundul camerei vine acum / si tata. Cu mama de mână coboară / în stradă. / Îmi spun: Nu mai este nimic de / făcut. Eşti mort! / Închid fereastra şi se întind / pe piatra lângă mine”...




DIMITRIE GRAMA :

Draga Corneliu,


Legătura noastră culturală, bine-nţeles ca se bazează şi pe o mare responsabilitate sociala, deoarece este de datoria scribentului, poetului, artistului si a intelectualului in general, să influenţeze evoluţia unei societăţi, ba chiar, in concepţia mea, sa contribuie activ, chiar sa lupte pentru societatea în care traieşte.
Citindu-ţi textele şi dându-mi seama de angajamentul tău în viaţa cultural-socială din România, mă simt onorat să colaborăm într-un dialog de idei şi, să sperăm şi de soluţii posibile, înspre binele poporului român şi al României.

Subliniezi in textele tale, importanţa intelectualităţii romane, care s-a format şi finalizat etic-intelectual in diaspora, in vulcanul Revoluţiei Franceze de la 1848. Reveniţi în ţară, ei au întors pe dos mentalitatea oriental-fanariota din Valahia si Moldova, făcând posibilă tranziţia acestor principate de la "orientalism" la "europenism" si "modernism".
Ardealul şi Banatul, făcând parte din Imperiul Austro-Ungar, au avut şansa să fie printre zon ele din "mentalitatea europeana", chiar daca se pot invoca o serie de argumente împotriva faptului ca aceste provincii au fost ocupate de forţe străine.
Nu exista nici o îndoiala că toţi romanii au profitat de excelenţa intelectualilor din diaspora, atunci in secolul XIX, când Europa moderna  si naţiunile europene s-au format si consolidat în forma lor actuala. Cu toate ca s-ar putea să fim victimele unor sentimente de exagerată veneraţie a generaţiilor trecute, trebuie totuşi să recunoaştem, citind doar anumite lucrări literare, ca intelectualul roman de la 1848, era un individ progresist, însetat de cunoaştere si convins ca este de datoria lui sa lupte pentru o nouă societate, o societate mai buna, chiar cu riscul de a pierde totul, inclusiv viaţa.
Mă întreb dacă intelectualul de astăzi, indiferent că este intelectual in România sau intelectual din diaspora, se poate compara cu cei de la 1848?
Eu nu cred că-i putem asemăna. In secolul XIX, intelectualul era un individ bine definit, avea "carte", ceea ce însemna ca era "educat" si educaţia însemna pe vremea aceea si "răspundere" obstească si sociala. Era, probabil, ceva asemănător cavalerului medieval si a samuraiului.
Intelectualii secolelor trecute, reprezentau o elită în gândire si comportament, si doar o anumită parte dintr-o populaţie putea sa se dezvolte atât de mult încât sa formeze "o clasă intelectuala". Unii vor spune, ca doar cei bogaţi ar fi avut astfel de "privilegii", dar acest lucru nu este adevărat, fiind doar propaganda socialista, deoarece istoria, din antichitate încoace, ne da exemple de oameni simpli care au ajuns pe treptele cele mai de sus ale gândirii umane. Este de ajuns sa ne gândim la  Iisus Christos ca „Fiu al Omului”!
Care sunt "intelectualii" zilelor noastre? Si mai ales; care sunt "intelectualii români" din zilele noastre?
Privind lucrurile "din-afara" şi având experienţa trăită atât in România cât si in Vest, nu vad mari deosebiri in felul in care se "aleg" si se "produc" intelectuali in zilele noastre.
Intelectualul de azi este un produs de masa, cu o clara şi câteodata singulară ambiţie de parvenire materiala. Idealiştii, altruiştii, sunt pe cale de dispariţie, deoarece atât societăţile "vestice" cat si cele din fostul lagăr socialist, învăţând una de la alta, si-au dat seama ca un intelectual cu o ţinută morala demna, este un instrument periculos si deci trebuie marginalizat, anihilat!
Totuşi există o diferenţă atât de atitudine cât si de mod de intrare în acţiune între intelectualitatea din Vest si cea din România.
Intelectualitatea Vest Europeana, după "căderea" Inchizitiei religioase ca organ de absurd control al evoluţiei umane, nu a mai fost nici o data "interzisa". A fost lăsată sa funcţioneze, sa se dezvolte şi să influenţeze societatea din care făcea parte. Iar aceasta libertate de expresie intelectuala de care beneficiem de aproape 500 de ani, trebuie sa o comparam cu "libertatea" de expresie intelectuala a românilor, unde din păcate, doar scurte intervale de adevărată libertate civica au existat în ultimii 500 de ani.
Eu nu sunt convins ca românii din actuala diaspora, aşa cum speri tu,  ar reprezenta un fel de soluţie la problemele morale ale României. Deoarece, aşa cum am mai spus, românii din diaspora nu se deosebesc "în esenţă" de cei din ţară, şi sunt convins că există un mare număr de români "autohtoni" care posedă o înaltă ţinută etică.
Din păcate, românii de calitate sunt marginalizaţi şi intimidaţi de canaliile spirituale si amorale care au fost cultivate in "pepiniere speciale" în era comunistă în toate ţările lagărului comunist. Ce înseamnă "lagăr", daca nu temniţa?! Care au fost întemniţaţii şi care temnicerii?
Probabil că toata lumea normală poate să răspundă la astfel de întrebări simple şi eu cred că în cazul României, o mare parte din "misterele" comunismului si cele ale post-comunismului românesc, s-ar fi putut mai bine elucida dacă lui Ceauşescu si celor din jurul lui li se făcea un proces juridic adevărat si nu o farsă juridică ruşinoasă.
Procesul lui Ceauşescu reprezintă o ruşine si ne-a compromis in ochii tuturor civilizaţiilor democratice moderne. Şi totuşi, se pare, că în România actuală, foştii temniceri sunt acceptaţi cu uşurinţă ca noi înalţi funcţionari, judecători si miniştri.
Acesta este un paradox al neglijentei si probabil ca se poate explica prin faptul ca toata lumea a fost timp îndelungat şi continuă să fie despiritualizată, şi fără speranţă.
Da, cam aşa cred ca aş putea cataloga şi caracteriza poporul roman: "Un Popor Fără Sperante".
Este extrem de trist şi, dacă s-ar pute face ceva, s-ar putea pentru început să i se facă un fel de "respiraţie artificială" României.

Fără nici un fel de intenţie de a indigna sau umili sentimentele naţionale, ci doar privind cu răceală ce se întâmplă in jurul meu, doresc sa-mi expun câteva păreri personale, in speranţa ca aceste păreri vor avea un efect pozitiv in procesul de redobândire a unei identităţi mândre şi sănătoase de reafirmare naţională.

Se ştie foarte bine in Vest si mai ales in UE, ca România este o ţară în care corupţia este lăsată sa se dezvolte liber, poate chiar încurajata de exemplele celor de la putere şi se ştie, din păcate prea bine,  că această corupţie se bazează pe un sistem politic imoral. Acesta este un adevăr limpede pentru un om lucid şi obiectiv care priveşte din afară si, chiar dacă ar exista cineva care s-ar simţi ofensat de o asemenea părere, ea e bine întemeiată şi nu acceptă comentarii, scuze sau interpretări. Eu nu accept sa discut cu oameni care ştiu că aşa stau lucrurile dar, dintr-un pseudo-patriotism mi-ar cere să fiu mai îngăduitor. Nu poţi fi îngăduitor cu un adevăr social-politic ce defineşte un întreg sistem corupt; şi nu un individ sau altul deoarece, cum am amintit deja, sunt destui români de o ţinută morală indiscutabila, dar aceşti români nu fac parte din sistem.

In primul rând, România ar trebui sa-si dreagă imaginea internaţionala deplorabilă, care din start, o descalifică în orişice situaţie de negocieri serioase.
Reprezentanţii României la UE, ONU, Ambasade şi alte Organizaţii Internaţionale, ar trebui sa fie cetăţeni de o ţinută morala impecabilă care de asemenea poseda o cunoaştere profunda atât a tradiţiilor vechi caracteristice neamului, cum ar fi: ospitalitatea, inteligenţa naturala, simţul artistic, acceptarea  ne discriminatorie a altor naţii, etc., cât şi o cunoaştere profundă a lumii exterioare de care România încearcă să se apropie.
Nu este de ajuns sa ai studii social-politice in România, să fii îmbrăcat frumos si sa ai o abilitate superficiala de dialog, ci trebuie sa ai capacitatea sa participi activ si constructiv la orice manifestare la care Tu reprezinţi un popor întreg.
Un astfel de reprezentant, ar trebui pe lângă un fundament moral sănătos, sa deţină o cultura vasta, să stăpâneasca câteva limbi străine, inclusiv limba materna si, în toată umilinţa înţeleptului, să fie un neînfricat apărător al neamului sau.

Din păcate la ora actuala, românii discriminează alţi români. Cei din ţară, au un fel de aversiune alergica faţă de cei din diaspora si nu ar accepta în ruptul capului nici sfaturi şi nici ajutor de la cei plecaţi de acolo.
Este considerata o ofensă gravă atunci când cineva din diaspora  ar avea tupeul sa critice sau sa aibă opinii cu privire la situaţia "romanului autohton". La ora actuala, am impresia ca o apropiere intre cele doua "tabere de luptă" - românii autohtoni şi cei din diaspora, este posibila doar la un nivel "personal", între indivizi care acceptă un schimb intelectual sau spiritual limitat doar la teme artistic-culturale.

Mai ales după 1989, mulţi români serioşi din diaspora, de altfel la fel ca si mulţi străini serioşi, au încercat să se angajeze în materie de soartă a României, să se implice cu sentimentul de a da o mana de ajutor, de a contribui altruist la "refacerea" infrastructurii, la modernizarea vieţii social-politice, etc. Dar toţi oamenii de calitate superioara au fost intimidaţi  de atitudinea agresiva a diverselor "cadre" autohtone, si in timp, dezamăgiţi sau dezgustaţi, s-au retras din "spaţiul romanesc".
Bine-nţeles ca există atât romani din diaspora cât şi străini care, în sistemul românesc au descoperit o şansă enorma de parvenire materiala; aceşti indivizi, in foarte scurt timp au reuşit să acapareze o bună parte din bunurile obşteşti.
De la sloganul "Nu Ne Vindem Tara!", atunci când era vorba de investiţii cinstite făcute de firme serioase, investiţii de la care ar fi profitat tot poporul, s-a ajuns la cel de: "Dăm Tara Pe Gratis".
Ultimul slogan este însa complet aberant, de amîgire a prostului, deoarece ţara s-a vândut, de către cei care, în fond, nu aveau nici un drept sa  vândă ceva, dar ajutaţi de un trecut glorios de temniceri, si deci având in posesia lor toate cheile de la toate uşile închisorii numita România, ei au putut deschide si închide doar acele uşi care le conveneau.
Astfel s-au putut deschide sertarele cu bani, pe care, noi, temnicerii îi împărţim între noi, ca nu degeaba am "muncit" o viaţă ăntreagă ca temniceri şi călăi, iar sertarele cu documente le ţinem sub cheie! Eh, mai dam si noi câte un praf, din când în când, sa le astupam gura!
"Ce domnule, ai ceva de spus? N-ai citit Raportul Tismaneanu?"
Cu aşa ceva ne-a luat piuitul: Democratie, domnule, Democratie!

Adevărat este că şi în Vest, în ţarile democratice si dezvoltate există escroci, hoţi si criminali, dar aceştia de obicei sunt cunoscuţi ca infractori si când sunt prinşi, sunt trataţi ca atare de lege, dar găştile de criminali nu exista la nivel de obşte administrativa, la nivel guvernamental.
Fenomenul acesta de "aroganţă în corupţie", de putere nelimitata in acte criminale, exista doar in Lumea a Treia, in aşa-zisele Republici Bananiere si in fostele tari comuniste unde, din păcate, atât infra-structura social - politica cat si infra-structura umana, au fost distruse.
Deci eu nu cred că România este singura tara din Europa unde Imoralitatea, Coruptia, Furtul si Iresponsabilitatea Civica exista si sunt acceptate ca făcând parte din fenomenele "normale" ale societăţii, ci cred ca la fel este situaţia si in Bulgaria, Ungaria si restul tarilor din fostul lagăr comunist, dar sunt convins ca exista nivele de diferenţiere.
S-ar putea sa mă înşel, dar am impresia ca România se afla pe una din treptele cele mai de sus in privinţa decadentei morale si spirituale pe care o naţie ca atare o poate suporta si accepta.
Treapta următoare posibila in evoluţia României ar putea fi, ori o noua Revoluţie Populara, ori o nouă formă de Dictatură.


Sfârşesc aici, cu aceasta introducere.
Voi încerca mai încolo să găsesc explicaţii plauzibile la fenomenul "decadenţei şi dezintegrării spiritului uman" si mă voi strădui să ajung la o concluzie: Dacă acesta este un fenomen general aparţinând arsenalului genetic uman, sau este un fenomen excentric, lăturalnic, definit prin diferite accente geopolitice, aparţinând doar subiectiv şi particular unor indivizi sau unor populaţii.

                                                                                                                                                                                       Dimitrie


Corneliu LEU

… S-ar putea să te înşeli, în măsura în care nu cunoşti unele amănunte, dragă Dimitrie, dar intuiţia unor anumite generalizări o ai, desigur, din experienţa ta de acolo. Mă opresc aici numai asupra ideii intelectualului care nu poate fi un simplu tehnician ci, el, prin ceea ce învaţă şi ceea ce acumulează, printr-o viziune mai clară asupra abstractului ideatic şi formele concrete prin care acesta se conturează în viaţa socială, devine purtătorul unei conştiinţe intelectuale care decurge din cunoaşterea mai aprofundată a lucrurilor. Iar conştiinţa, întotdeauna, ţi-o manifeşti; în vreme ce, profesia, doar o practici. Intelectualii, însă, în majoritatea lor, practică profesii generatoare de conştiinţă sau sunt dedicaţi unor asemenea profesiuni în care nu pot face abstracţie de conştiinţă.
    Din păcate, pe măsură ce omenirea a descoperit şmecheria că totul se poate învăţa chiar dacă nu ajungi niciodată să înveţi totul, pe măsură ce progresul tehnic a început să aprofundeze specializarea, învăţământul care s-a adaptat acestui progres a căutat să corespundă mai mult nevoilor tehnice decât celor de evoluţie. Adică celor inventate şi nu celor rezultate firesc.  Din acest punct de vedere ai dreptate când vorbeşti de nostalgia mea faţă de intelectualul de altă dată, regretând faptul că, în contemporaneitate, s-a pierdut concepţia de luminător al poporului. Brătianu a venit de la Paris cu diploma Şcolii Politehnice, iar pe fii lui, tot ingineria i-a trimis să înveţe şi, apoi, i-a  pus să lucreze cu Saligny la podul de la Cernavoda. Dar ce lumină doctrinar-liberală a răspândit politica lor pe întregul plan naţional!… Astăzi, conform unor precepte, uneori venite de peste ocean, alteori, am să-ţi spun eu de unde… avem şcoli care formează tehnicieni politici aşa cum formează tehnicieni în construcţii şi tot felul de alte specializări în alte industrii iar, după unii falşi pedagogi care sunt şi ei tehnicieni ai pedagogiei, accentul pe vocaţie este un lucru depăşit, de vreme ce mecanismul educaţional a ajuns să fabrice intelectuali în serie.Sau, cum spui tu: "Intelectualul de astăzi ca produs de masă cu o clară şi, câteodată, singulară ambiţie de parvenire materială".
    Societatea modernă are nevoie de serii, nu de unicate şi, tocmai aici se pare că, în materie de intelectuali adevăraţi, am greşit-o. Că vine asta de la Ford, care voia sa-şi specializeze fiecare muncitor pe câte o mişcare singulară, corespunzând unei singure direcţii de filet iar, de aici, spre a conveni patronilor, universităţile au început a forma specialişti pe tehnici singulare, e posibil. Dar, la noi, vine clar din accentul absurd pe care comunismul îl punea pe „armata muncii” care trebuia să se pregătească pe câte o direcţie tehnică pe care s-o execute gândind cât mai puţin sau chiar de loc! Învăţământul lui Spiru Haret era splendid şi extraordinar de modern, depăşind modelele franceze de la care el pornise. L-au distrus importând de la ruşi acel „tehnicum” cu destinaţie categoric semidoctă.  Dar nici asta nu e singura cauză, ci doar un dat agravant al nostru, provenind din destinul nefast al ţării. Sunt mulţi „formatori” în lume, ca să-i numim aşa pe cei din sistemele de învăţământ ce pun stăpânire pe destinele popoarelor deoarece prin acestea se profilează viitorul, care consideră că s-a ajuns la tehnici specifice în fiecare domeniu şi acestea trebuie învăţate pentru a livra societăţii un „diplomat” în sensul de om cu diplomă. Dar iată că tocmai o asemenea concepţie ne joacă renghiul şi se ajunge la o fetişizare a diplomei in sine. Ea devine obsesie pentru orice tânăr şi părinţii săi care „vor să-l facă om şi-i dau şi ei ce pot; dar, în ori ce caz o diplomă cu care să se poată angaja undeva”. Care obsesie, în medii corupte până la fetidizare de atmosfera demagogică, hoţească, apucătoare şi nesinceră ce ne-a apăsat sub dictatură, se transformă pentru unii în furt de calificări prin cumpărare de diplome iar, pentru alţii, în crima organizată a negustoririi acestora.
    Dar, despre acest aspect de decădere morală a învăţământului care, ca şi religia, ca şi justiţia, ar trebui să fie un domeniu totalmente etic, poate vom discuta mai târziu. Acum să ne gândim la diploma pomenită mai sus care asigură urmaşului un viitor „ca să se poată angaja undeva” şi ne vom da seama că asta a corupt toată încărcătura termenului de „intelectual”. Pentru că una este să ai un atestat (meritat sau ne meritat) pentru ocuparea unui serviciu în care să prestezi o anumită muncă ştiind că poţi câştiga mai bine în funcţie de rangul diplomei respective. Adică să te limitezi la atât: Echivalenţa diplomei în salariu. Şi alta este să ai conştiinţa şi mândria că ai absolvit examene la care te-a supus un important focar de cultură care, chiar şi tehnică fie (sau, poate, în epoca noastră, mai ales!), căleşte virtuţile umane prin conştiinţă intelectuală. Concluzia: In afara politicilor elitiste de tratare şi recunoaştere a unei, de loc numeroase, intelectualităţi creatoare pe care o susţin cu bani mulţi americanii, poate pornind de la ei dar, oricum, generalizat în toată lumea şi abrutizat până la degradare în fostele ţări socialiste, sistemul de învăţământ pe bandă rulantă care livrează generaţii de oameni cu diplome, este cel care te îndreptăţeşte să-mi remarci nostalgia după chipul intelectualului model, intelectualul care-şi înţelege poziţia socială  drept o obligaţie de a gândi şi a acţiona pentru interesele obştei  pe care o dirijează, nu neapărat politic dar, în ori ce caz, moral, intelectualul – conştiinţă a neamului său. Intelectualul opus atât acelui robot care a deprins anumite tehnici, dorit de politicienii comunişti şi nu numai, cât şi celuilalt tip, steril şi neproductiv în acumularea de cunoştinţe, definit printr-o parafrază la Hugo: „Honte au penseur qui se mutile/ Et s’en vait chanteur inutile/ Par la porte de sa cite!”…
Da, Dragă Dimitrie, mă bucur că m-ai făcut să reajung la asemenea gânduri care nu odată m-au preocupat. Pentru mine contează foarte mult condiţia de intelectual în sensul de „om cu carte care înţelege condiţiile şi comandamentele superioare ale existenţei prin însăşi direcţiile culturii pe care şi-a însuşit-o”. Dar, cu miniştri de educaţie amatori - poate chiar ei înşişi ceva mai inculţi, adică „specializaţi” într-o direcţie şi nu „învăţaţi” despre toate legile vieţii - cărora li se adaugă alţi intelectuali care, nu că nu sunt, dar nici n-au învăţat să aspire la condiţia de modele pentru cei din jur, ce mai putem să facem?!… Zicem mersi pentru că, măcar, am scăpat de perioada în care, când îmi făceam eu studiile, ministru era Gheorghe Vasilichi, de „profesie”… tinichigiu. Ăştia au măcar o profesie cu diplomă de studii superioare. Dar nu este de ajuns atâta vreme cât ne dăm seama că, fie el şi la modul de strict profesionism (să zicem chiar ne atacat de practica examinărilor corupte), nu se face cultură ci specializări limitate, ceva mai largi decât la Ford pe direcţia filetului de şurub. Dar la Ford, ciclarea dura o săptămână şi dădea de muncă la milioane de venetici atrăgându-i ca mână de lucru care a consolidat naţiunea americană. Ăştia însă, vor patru ani pentru deprinderea unor tehnici în variate domenii, nu neapărat industriale. Şi nu pentru a aprofunda cultura tehnicii respective în raport cu întreaga cultură. Aşa ajungem la titraţi în orice domeniu; pentru că, pe principiul „învăţ ca să pot câştiga mai bine” se bazează şi concurenţa pe care bieţii găinari de rând încep să o aibă de la hackeri.
Fac această afirmaţie dureroasă pentru un corp profesoral care se vede angajat în a specializa şi tehnicieni în profesii antisociale. Cele pe care, la o cultură adevărată, omul nu poate decât să le desfidă. Există o filozofie a învăţământului şi a educaţiei pe care contemporaneitatea „specializată” în instrucţiune publică o ignoră. Ea s-a extins la eşaloane de absolvenţi ilustrate prin statistici sociale şi n-a mai mizat pe faptul că fiecare absolvent de cursuri temeinice poate intra printre elite. Este o ignorare gravă, şi un atac la teza modernă a egalităţii de şanse. Ce şanse de a deveni o elită are cel căruia îi bag în cap doar tehnicile care te-au condus pe tine la sintagma: „Omul-maşină”?!…   


                                                                                                                                                                                          Leu
In addenda, trei articole mai vechi de la care a pornit această discuţie :

Omul  ca maşina
de Dimitrie Grama - Danemarca
 
 Am citit cu interes articolul Antoniei Iliescu ( publicat in AGERO, sub titlul"Limba omeneasca" ) cu privire la creatie, evolutie, antropologie, inteligenta si os sphenoid. Un lucru interesant si ,din pacate nedezvoltat in acel articol, este comentariul lui Christian de Duve care spune ca "materia este obligata sa mearga spre complexitate, pentru ca nu are alta cale de ales, iar acest proces evolutiv este dirijat intru perfectionarea creierului uman, in scopul aparitiei inteligentei si constiintei, ca apogeu al evolutiei". Acum nu este deloc sigur ca asa stau lucrurile si daca chiar acesta este adevarul, despre ce fel de perfectionare are creierul nevoie?!
 
Aici fiecare sa se gindeasca la raspunsul care-i convine si comentariul meu este acesta: "Fiinta umana a fost creata fara constiinta, aceasta fiind misiunea ei (a fiintei umane) sa o dobindeasca in procesul auto-evolutiv, altfel risca pieirea definitiva. Se vorbeste mult despre constiinta, dar nici acum omul modern nu o poseda. Ba chiar se pare ca ar fi mai departat de o "constiinta" decit omul primitiv.
 
"Fiinta umana ca si celelalte "creatii", "inventii" biologice, este o masina, un mecanism foarte complicat si sofisticat, dar totusi o masina, care in timp a ajuns la niste performante manufacturiale si la niste realizari materiale impunatoare. Asta datorita unui creier care,din punct de vedere "industrial",a facut progrese enorme si continua sa faca "descoperiri" uluitoare ;acum cind prin mijlocul aliatului artificial pe care si l-a construit, "computerul", are direct acces la toata experienta stiintifica umana.  Si aceste cuceriri pe care le face omul in domeniul tehnologiei, au orbit omenirea in toate celelalte domenii pentru ca din punct de vedere filozofic, psihologic si anthropologic, fiinta umana a ramas la acelasi nivel de la inceputuri, daca nu chiar a regresat.
 
Omul, in general, nu are constiinta pentru ca nu are o identitate proprie, ci are mai multe identitati. Nu are doar "un singur Eu" si daca te gindesti bine, fiecare din noi prezentam un "Eu" diferit, convenabil, cu diferite ocazii. Un "Eu" care dorim sa placa, sa fie iubit, sau sa faca o impresie puternica celor din jur si de multe ori acest "Eu" folosit este un "Eu" copiat, furat de la altcineva ca sa ne serveasca anumite scopuri care,pe moment, ni se par foarte importante.
 
Avind mai multe identitati, omul nu are "O vointa", ci are mai multe ,care trag in diferite directii si in general suma si efectul acestor vointe este egala cu zero. Fara vointa nu se poate ajunge la o constiinta. Este foarte greu sa reusesti sa te auto-cunosti, sa-ti creezi o personalitate si o vointa proprie si, luptind mai departe, sa ajungi sa ai o constiinta. Eu incerc de multi ani acest lucru si pina acum nu ma pot lauda cu cine stie ce realizari. Poate ca am ajuns acolo unde incep sa inteleg cite ceva, poate ca am ajuns la niste concluzii care sper sa ma ajute sa aleg drumul cel bun atunci cind voi fi la vreo rascruce.
Ce cred este ca:
•    Omul este o masina complicata cu mai multe identitati.
•    Fiecare "identitate" are vointa ei proprie si acest fenomen duce la o confuzie a spiritului, duce la un "perpetuum mobile" al unor manifestari reflexive si impulsive.
•    Avind mai multe identitati, omul nu poate avea "o constiinta"
•    Ceea ce numim "constiinta" este o stare la care inconstient aspiram (pentru ca ceva din noi simte ca asa trebuie sa fie), o stare a unor realitati straine si la care, in fond, nu stim cum sa ajungem.
•    Unii, si aici exemplele adevarate sunt rare, au ajuns sa traiasca in aceasta alta realitate, sa posede o constiinta si unii din ei au incercat sa imparta aceasta bogatie cu restul lumii; dar de obicei eforturile lor au ramas fara raspuns. Si chiar daca lumea a incercat ceva, a fost de obicei doar un effort superficial. Aici dau exemplul lui Isus Cristos, care a propavaduit "Constiinta", dar din pacate marea majoritate a adeptilor actuali nu-l inteleg si urmeaza reflexiv un ritual, inspre binele lor personal ( Doamne ajuta-ma, Doamne da-mi mie, etc.).
•    Intr-adevar, daca fiinta umana va reusi sa evolueze spiritual, sa-si dezvolte o "singura identitate", o vointa proprie acestei identitati si ,pina la urma ,"o constiinta", atunci oamenii de pretutindeni se vor putea intelege pe o limba comuna, care poate ca nici nu trebuie sa fie rostita.
Abia atunci omul (atit intellect cit si spirit) va fi cel care isi decide  destinul si nu se lasa prada manipularilor unui creier technocrat. Dar nu este deloc usor sa ne eliberam de jugul comoditatii si sa muncim din greu cu obisnuinte care ni se par inascute, normale si mai ales sa incercam sa influentam informatia genetica si osul sfenoid!



SE PROFILEAZA UN VOLUM DE DIALOGURI

Corneliu LEU – Dimitrie GRAMA
                                                                                                                   - continuare
                                       Omul ca maşina şi coordonarea cunoaşterii
                                                    DIMITRIE GRAMA

 
Prin viaţă eşti condus, ghidat, de acea creatură interioară, atotcunoscătoare,de acel spirit jucăuş, care nu este altceva decât Tu însuţi. (Richard Bach)
 
      Fiinţa umana, posedând un creier unic în lumea universal cunoscută, este enorm de bine înzestrată din punctul de vedere al posibilităţilor analitice, de sinteză şi astfel de creaţie inventivă în orice domeniu posibil cunoscut sau încă necunoscut, de descoperit. Nu este greu de imaginat că omul în trecuturile îndepărtate, nu a avut învăţători şi nu existau instituţii care să-i îndrume paşii spre binele lui personal şi cel al umanităţii în general. Şi cu toate acestea, fiinţa umană a făcut progrese, a evoluat atât cultural-umanistic câ şi inventiv-tehnologic. S-ar putea spune că omul în mod instinctiv a acumulat şi selecţionat cunoştiinţe care la început au fost direcţionate, subordonate activităţilor practice de supravieţuire, ca mai apoi, această cunoaştere să devină din ce în ce mai variată şi din ce în ce mai abstractă.
      Richard Bach spune că: „învăţătura este să descoperi ceea ce deja ştii”. Şi probabil că aşa s-a şi întâmplat la început şi pâna la un moment dat, când fiinţa umană a devenit conştientă de complexitatea, diversitatea şi potenţialul cunoaşterii. De asemenea, omul şi-a dat seama că anumite cunoştinţe, dacă nu sunt de natură practică, de folosinţă zilnică, pot fi uitate, sau pot să dispară. Şi atunci creierul uman, acest generator uimitor, a inventat litera şi mai apoi cifra. Această însuşire inventivă este o caracteristică fundamentală, consitutivă a fiecărui creier uman. Deci, dacă Mr.X şi Mr.Z nu inventau scrisul şi cifrele - indirect gândirea abstractă - atunci când le-au inventat, alte creiere, poate chiar al tău cititorule, în timp le-ar fi inventat. Şi acest lucru este aplicabil tuturor marilor idei sau performanţe umane, precum Platon, Arhimede, Da Vinci, Mozart, Einstein, etc., pentru că toată cunoaşterea posibilă există acolo undeva ascunsă în labirinte sinaptice şi în fond aşteaptă doar un recipient prin care să se expună.
      Nu am nici ambiţia şi nici răbdarea să fac o cronică a evoluţiei cunoaşterii de-a lungul istoriei omenirii, ci vreau doar scurt să mă opresc la câteva idei cu privire la evoluţia felului de a preda cunoaşterea şi în acest context să emit părerea că: metodele moderne, oficiale, de predare a cunoaşterii (observaţi bine), sunt inferioare, hai să spunem, celor vechi, antice.
În trecut şcoala nu era o instituţie obligatorie, iar cei care simţeau nevoia de învăţătură, cei care simţeau un inbold intelectual şi doreau să schimbe, să dezbată şi eventual să dezvolte gânduri, vise şi idei, se căutau unii pe alţii, se adunau în grupuri unde fiecare era în aceiaşi masură şi elev şi profesor. Puterea de imaginaţie şi exprimarea tuturor ideilor şi altor forme de expresie creativă, era liberă, neîngrădită de reguli şi standarde cenzorice.
Fiecare ramură a cunoaşterii era parte integrală a unei „broderii umanistice”, deci împletea în esenţa ei abstractul spiritual uman şi absolutul. Inspiraţia, de orice natură, era spontană, se spune chiar divină, deoarece nu venea pe căi sau canale predescrise, sau la sugestia sau comanda altcuiva din afară, ci aparţinea unui domeniu aparte, necunoscut, binecuvântat. Profesorii, academicienii, care în acelaşi timp erau şi elevi, funcţionau ca sprijin şi eventual catalizatori reciproci, stimulând noile idei care se cereau descoperite.
      Ce se întâmplă în schimb acum? Şcoala şi reprezentanţii cunoaşterii au un plan şi un ţel bine definit, standard, pentru toţi cei care sunt obligaţi sau benevol se aventurează să-i treacă pragul. Ambiţia este aceea de a forma individul şi având de a face cu spirite şi intelecte virginale, copiii, reuşesc într-adevăr să o formeze. Şi cum acest lucru nu este oare bun, dând posibilitatea tuturor copiiilor să ştie cum să scrie şi cum să socotească? Binenţeles că este bun pâna la un anumit nivel, hai să-i zicem bun pentru cunoştinţe bazale, dar mă întreb ce necesită un plan pentru initiaţiva personală, inspiraţie, creativitate?
      De multe ori şi majoritatea instituţiilor oficiale duc o politică de omogenizare a tuturora la un nivel dictat şi acceptat de cenzorii culturii şi în acest fel instituţiile de educare, de cultură, devin centre de inhibare, de plafonare a tânărului individ încă incomplet format, în loc să fie centre de stimulare şi dezvoltare intelectuală, spirituală şi culturală. Deci o adevarată catapultă spre alte dimensiuni ale cunoaşterii. Nu doresc să fac alte comentarii, ci doar să amintesc de celebrele „mediocrităţi şcolare”, Edison şi Einstein.
 
      Închei, aşa cum am început, cu Richard Bach care spune:
„Cele mai simple întrebări sunt cele mai profunde:
-Unde te-ai născut?
-Unde iţi este căminul, casa?
-Încotro te îndrepţi?
-Ce faci cu viaţa asta?”
 
Gindeşte-te la aceste întrebări din când în când şi vezi cum răspunsurile se schimbă.
 

                                Orgoliile, mediocritatea şi celebritatea
                      Eseu despre falsa victimizare şi coada la nemurire
                                     Dr. Dimitrie GRAMA, Danemarca
 

 
Să vorbim despre acea realitate care izvorăşte din ambiţiile nemăsurate de succes şi de nemurire, pe care o bună parte din scribenţii actuali o manifestă ipocritic! De ce spun, "ipocritic"? Pentru simplul motiv că nu-i cred, sunt nişte mincinoşi! Ca ciupercile au apărut acum o grămadă de "adepţi" ai dreptăţii, o grămadă de oameni de litere ”sinceri”, o grămadă de ”martori” şi ” judecători” ai unui trecut recent, din care au facut parte! Cu toate că îmi dau seama, din ceea ce Ei scriu, că au fost jurnalişti sau ”corespondenţi” la diverse publicaţii comuniste sau scriitori care au publicat nuvele, poezii, cărţulii sau alte materiale, indiferent de ce natură în presa oficială comunistă, sau chiar mai mult, că au facut parte din elita timpului, aceştia expun mărturisiri ”amare”: cum că nu li s-au acordat mai multe onorarii, mai multe titluri sau mai multă atenţie de regimul comunist şi bieţii de Ei, ar fi fost nedreptăţiţi!! ( Domnilor şi doamnelor, ce tragedie, ce tratament odios au suferit aceşti oameni!?) . Şi care or fi fost ei: Păunescu, Liiceanu, Pleşu, Blandiana, Patapievici şi mulţi alţii prezenţi în mass-media trecută, comunistă şi prezenţi la fel de vânjos în cea actuală, post-comunist-coruptă.
 
Cei care într-adevar au fost persecutati, au fost dezidenţi cu adevărat, nu au apărut în nici o formă documentată ca şi creatori sau oameni de ştiinţă şi cultură în perioada comunistă. Diferenţa între a fi ”popularizat” şi aceea de a fi total ” ignorat” , probabil consta atunci, ca şi acum, în gradul de talent al omului de litere sau de arte şi bineînţeles şi în gradul de prostituare conştientă acceptat de către ”creator”. Multi români de geniu de altminteri, au fost publicaţi şi apreciaţi chiar şi de comunişti, aşa cum mulţi alţi români de geniu au preferat să rămână anonimi (ori n-au avut încotro), atât în perioada comunistă, cât şi în cea pre-comunistă ori post-comunistă. Multe mediocrităţi au fost supraestimate şi ridicate la rang de intelectuali subţiri în perioada comunistă, precum şi în cea post comunistă. Fiindcă întotdeauna a existat un ”dans”, un tras al sforilor, un joc al ”tuturor eventualităţilor”, un ”ceva” arbitrar şi ”nelogic”, dar care la un moment dat în istoria unui loc sau al unei populaţii, are un anume sens, o înţelegere şi influenţă. Aşa se explică sentimentul de ”nesatisfacere”, de amărăciune, ori de falsă victimizare care, pe mulţi dintre aşa-zişii ”creatori” îl "încearcă".
 
Am chiar convingerea că mulţi din aceşti noi ”victimizaţi” ai persecuţiei trecute, ar fi facut cu plăcere parte din pătura privilegiată a regimului comunist, dacă atunci, li s-ar fi dat ocazia să beneficieze de privilegii. Dar nu le-a fost îngăduit atunci, fiindcă au fost concuraţi de altii - mai smecheri, mai cu relaţii, ori mai abili decât ei şi de aceea se simt acum marginalizaţi în trecut! Acum, ei vor să se răzbune pe cei care au avut mai mult succes decât ei în trecutul comunist. Ipocriţi şi atunci, ipocriti şi acum! Căci dacă ardeau de pasiunea dreptăţii, ardeau şi de urgenţa demascării şi condamnării sistemului din care faceau parte, ar fi putut alege ori calea emigrării, ori calea trimiterilor prin diverşi intermediari în Vest, a unor incendiare mărturii scrise, care sa demaşte crima şi dictatura comunistă, mărturii care ar fi putut să şocheze lumea vestică! Dar, după câte ştiu eu, aproape nimeni nu prea a făcut acest lucru la români. Ruşii, (da, ruşii!) au avut adevăraţi martiri de constiinţă şi de atitudine critică şi dreaptă! Nu pot să nu consider majoritatea celor care acum, brusc, se trezesc a fi fost dizidenţi, martiri ( mai mult sau mai puţin victimizaţi), ai tradiţiilor sau ai culturii româneşti, nişte marionete, nişte filfizoni, lipsiţi de de autenticitate. Ipocriţi sunt, pentru că adevăratul creator nu ţine cont de sistemul politic ce domină cotidianul, nu ţine cont de suferinţa sau succesul altora, deoarece el este un egoist şi luptător pur-sânge! Adevăratul creator nu este o unealtă manipulată de alte forţe, pe care el conştient nu are cum să le controleze sau să le influenţeze. Şi atunci creatorul are de ales: ori nu crează nimic, ori continuă să creeze, deoarece nu poate altfel! Astfel în mod conştient orişicine cu pretenţii culturale şi curaj, are posibilitatea de a alege.
 
Tuturor celor care consideră că ceea ce eu descriu mai sus, este exagerat sau nu este adevărat, doresc să le spun că eu personal, am început să ”public” abia din anul 2000, la 53 de ani, cu toate că poemele si eseurile ”cotidianului mistic” le aveam pregătite de mult timp, (din 1965). Eu ştiu ce spun, pentru că eu am ales! Ce eu nu înteleg, la români (eu fiind aromân), este faptul că intelectualii în loc să dea dovadă de adevarata inteligenţă socială şi să contribuie prin efort comun la dezvoltarea unei noi societăţi evoluate, bazate pe o înaltă ţinută morală şi demnă, se complac în defăimări şi mahalagisme. Viitorul întotdeauna va începe astăzi! Şi intelectualii români în ferocitatea şi agresivitatea lor nu îl pot percepe, nu pot contribui la edificarea şi legalizarea unei noi ordini. Intelectualii români sunt din păcate, orbii societăţii în mijlocul căreia traiesc, în care ei ”creează” ! Ei nu au ca scop primordial, binele poporului sau al societăţii din care fac parte, ci sunt aşa cum am amintit mai sus, individualişti, egoişti pur-sânge! Atunci când se lamentează, când ”par” revoltaţi, asistăm la mimarea unor decepţii personale şi nimic mai mult! Este doar o spaimă existenţială cea care urlă în ei, ameninţându-i că vor fi daţi afară de la coada la ”Nemurire”!
 

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971