Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
NU S-AR CUVENI O GREVĂ A GÂNDIRII? Se întreabă Liviu ANTONESEI
FARSE ALE GUVERNARILOR DE STÂNGA CU PLUSĂRI DIN PATRIMONIUL ROMÂNESC
DESPRE PERSONALITATEA LUI Karl Friedrich, prinţ moştenitor al Casei de Hohenzollern
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare II
FRAGMENTE DIN ROMANUL: “FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”- continuare III
Marian PETCU: “PHILOBIBLON” – CEA MAI MARE REVISTĂ DIN ROMÂNIA
Tiberiu COSOVAN: „BUCOVINA ÎNARIPATĂ” SE ÎNALŢĂ SPRE CER
Anca GOJA: TEATRUL ARARAT
Lucreţia BERZINTU -INTERVIU CU LUIZA CALA
SFERICITATEA ETERNĂ A GENIULUI, EMINESCU - Magdalena ALBU
IMAGINEA SATULUI ROMANESC IN CREATIA LITERARA DIN DIN VOIVODINA
CRITICUL DE POEZIE - UN PARAZIT AL SENTIMENTULUI UMAN? eseu de Al. Florin ŢENE
ACCESUL ELEVILOR LA MAREA LITERATURĂ - Prof. Carmen CĂTUNESCU
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT” -SCRIITORUL AUSTRALIAN DE ORIGINE ROMÂNĂ, V. NICHOLS - George ROCA
ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU - George ANCA:
Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova – ctitorie a Domnitorului Matei Basarab - Dan LUPESCU
Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H. îşi avea locul în centrul României de azi- Dr. Napoleon SĂVESCU
SEMNUL CRUCII - Adina Livia CHIRILA
NAŞTEREA FILMULUI, ARE EA O DATĂ CUNOSCUTĂ ? - Vlad LEU
Cum staţi cu inima? - Ionuţ CARAGEA
PAGINA A DOUA

 

 

 

CORNELIU LEU

 la

77 ANI

 

  

FRAGMENTE DIN ROMANUL:

“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

I

 Trecuta de cei doi cinci, adică atât cel care-i marca jumătatea de veac la vârstă, cât şi cel care-i mai adauga pe deasupra alţi ani, plina de spirit gazdă a  celui mai monden salon parizian, conştientă atât de autoritatea cât şi de atracţia pe care-o exercita asupra lumii ideilor şi artelor din cel de al doilea imperiu, era conştientă şi de vârsta sa; lucru mai rar la femeile răsfăţate, oricât de inteligente ar fi ele. Înafară de foşnetul mătăsurilor scumpe şi de ostentaţia fardurilor a căror folosire cu insistenţă era de acceptat la o soţie de pictor căutat pentru decorul construcţiilor somptuoase, somptuoasă şi ea atât prin maniere cât şi prin libertatea ideilor pe care nu se sfia să le afirme public, ştia să fie şi să se păstreze ca o doamnă ajunsă la vârsta şi la influenţele ei politice. Nu întrecea niciodată măsura şi nu-şi permitea cochetării ieftine, ca frivolele băbuţe pofticioase ce uită că nu mai sunt copile şi se lasă împinse spre speranţe de amor în acel Paris atotpromiţător care, cu înalta ştiinţă a frivolităţii,  ajunsese să ridice  mult peste cutumele obişnuite baremurile vârstelor amoroase. Parisul acela lipsit de prejudecăţi, oferind midinete drăgăstoase pentru moşnegii aproape damblagii, dar importând şi italienescul termen de gigolo pentru băieţii arătoşi care nu se sinchiseau de cărnurile vlăguite ale celor care, în ciuda vârstei, încă mai voiau s-o facă pe curtezanele.
 Era o adevărată regină în salonul ei plin de marile celebrităţi ale vremii, dar şi de ideile înaintate care adoptau şi nu se sfiau să le cultive chiar pe cele mai revoluţionare, fapt ce-i dăduse tăria să refuze cele patru milioane de franci pe care, tocmai spre a-i confirma împăcarea deplină, împăratul Napoleon al treilea i-i oferise. Unii spuneau că erau fraţi de lapte, mama ei fiind doica actualului împărat. Alţii se îndoiau de aceasta, diferenţa dintre ei fiind de vreun an şi ceva. Un singur lucru era clar: Actualul împărat, fusese consemnat ca naş când familia lui Louis Bonaparte, regele Olandei, hotărâse să o boteze pe fiica servitorilor lor.  Aşa că, pus în copilărie să-i fie naş, când mama sa îi dăduse propriul ei nume, de Hortense, fetiţei născute de slujnica pe care şi-o alesese cameristă, ajutat la tinereţe de ea şi de soţul ei, pictorul Cornu, în perioada când Louis Philippe îl condamnase la închisoare pe viaţă, supărat pe ea, mai târziu, când se amestecase cu cei care-l huleau pentru că, din preşedinte de republică se proclamase împărat - spre a-i confirma, deci, împăcarea prin care o atrăsese ca să-i fie scânteietoare doamnă de anturaj şi sprijin intelectual la curte, Napoleon se oferise să-i subvenţioneze cheltuielile elitistului salon. Pentru că şi imperiul, căpătand importanţa europeană ce-i dădea stabilitate, îi făcea  pe mulţi revoluţionari de la 1848 să vrea să se apropie din nou de fostul lor combatant care se încoronase trădându-i, dar şi Napoleon al III-lea avea ambiţii de autor, îşi publicase tratatul despre artilerie al cărui limbaj tot această distinsă literată i-l corectase, iar acum voia să scrie şi o carte despre Iulius Caesar, pesemne, tocmai pentru a se compara cu acela. Avea, deci, nevoie de verbul talentat al doamnei Hortense Cornu sau, poate, prin ea, chiar al altor scriitori mai mari, de la care să împrumute un stil de geniu sub semnatura sa imperiala şi să-l combată pe Victor Hugo care, din exilul de la Londra, nu-l ierta nicdecum de sub tirul pamfletelor în care-l numea  Napoleon cel mic .
 Hortense Cornu, născuta Lacroix de servanta mamei sale, regina Hortense a lui Louis Bonaparte pus de Napoleon I pe tronul Olandei,  moştenind inteligenţa naturală şi setea de ascensiune a familiei simple din care provenea, iar, peste aceasta, beneficiind şi de educaţie alături de copiii familiilor princiare, de talentul literar şi inteligenţa politică pe care şi le dovedise, putea să-i fie de mare folos. Ca o bonapartistă de cel puţin două generaţii, ne fiindu-i indiferente onorurile de curte, ea acceptase să-l ajute pe Napoleon să scrie cartea, dar calculase un şi mai mare câştig, atât moral cât şi material, faţă de suma oferită. Aşa că o refuză, răspunzându-i împăratului cu o maliţiozitate convingătoare: « Vreau să fiu liberă, majestate, tocmai ca să vă pot spune adevărurile de care aveti nevoie »... Fiind cândva copii care se jucasera împreună, apoi tineri antiregalişti sub restauraţie, mai apoi susţinători ai libertatilor de la 1848, au găsit destule elemente de conciliere şi împăratul şi cea care-i devenea sfetnic de influenţă, căpătând prestanţă la Tuilleries şi crescând prestanţa propriului ei salon literar.
 Demnă, inteligentă, având mai puternic simţul femeiesc al relaţiilor bine aranjate decât cel al cochetăriilor superficiale care nici nu stau bine la o anumită vârstă, putându-se să spui despre ea nu că ar fi doar superioară femeilor din jur, ci chiar că bărbaţii o simţeau mai mult decât egală, ştia să se implice în aranjamentele politice nu ca o curtezană, ci ca un adevărat sforar, feminin doar prin delicateţea gesturilor parfumate cu care trata afaceri uneori complicate, de la marile comenzi de pictură oficială pentru soţul ei, până la influenţa celui de al doilea imperiu asupra altor ţări şi case domnitoare.
 Într-un asemenea sens, pesemne, îi spuse celui care stătea pe pretenţiosul fotoliu din faţă, aşezat şi lejer, fără crispare, dar şi politicos, fără nepăsarea acelor nonşalanţi de salon care ştiu să-şi expună mai mult eleganţa decât bunul simţ:
 - E bine!... E bine că rezolv şi problema unei ţări ca a voastre, dar îi rezolv şi bietei mele prietene Josefina situaţia de prinţi scăpătaţi. Că prinţul, bărbatu-său, Karl- Anton e la fel cu numele lui ce pare făcut din doua beţe rigide! E zgârcit, poate din nevoia că provine dintr-o ramură mai săracă; nu e chiar atât de capabil ca dovadă că n-a rezistat ca prim-ministru, fiind înlocuit de Bismark; e avid în afaceri şi slugarnic cu vărul său regele Wilhelm, ca să-i dea câte-o funcţioară cum e asta de la Dusseldorf, dar ciupeşte nişte bani vânzându-i secrete şi lui Napoleon;  încearcă afaceri cu căi ferate dar nu vrea sau nu le poate da băieţilor un venit demn de rangul lor. Că de asta, Carol, despre care-i vorba, mi-a plâns tânjind după Anna Murat care s-a căsătorit cu ducele de Noailles, iar biata Josefina, care e o Beauharnais, fiindcă mama ei, Stephanie, se trage de la Josephina lui Napoleon cel Mare, nu reşeşte să-l vindece de amorul păgubos, în care cad bărbaţii lipsiţi de imaginaţie. Asta-i trăsătura nemţilor şi eu de asta am tradus Suferinţele tânărului Werther: Se zbuciumă de parcă n-ar exista altă femeie!...Dar Goethe era genial şi a dat multă poezie dramei, în vreme ce ăştia, banalii pofticioşi de bani de la Siegmaringen, au coborât-o la nivel de afaceri meschine: Carol, îndrăgostitul, a jucat la bursă ca să se-mbogăţească şi a pierdut vreo cincinzecişicinci de  mii de franci; Anton, tatăl zgârcit, a făcut o criză şi l-a consemnat în domiciliu obligator, cu un paznic-contabil obligându-l să scoată bani din piatră seacă; totul s-a redus, după firea lor uscată, la bani şi la afaceri, fără nimic din înaltele trăiri ale lui Goethe! Nemţi proşti, meschini şi afacerişti; că şi ăla tânăru s-a speriat de pierderea banilor şi nu-i mai arde de amor.
 - Iar cea care suferă, e prietena dumneavoastră Josefina de Hohenzollern-Siegmaringen. - intui Brătianu lucrurile, sau avu inteligenţa să-i ofere o scuză partenerei sale de discuţie
 - Bine-nţeles; doar ea e o Beauharnais!... Cred că s-a căsătorit cu neamţul de nevoie, iar primul ei fiu seamănă destul de bine cu împăratul nostru. Ştii, între veri se mai întâmplă, iar familia asta a Bonaparţilor e amestecată, uite-aşa, cu progenituri de la Josefina lui Napoleon cel mare. Păi regele Louis, tatăl lui Napoleon al treilea, îi era frate lui Napoleon întâi dar, în acelaşi timp îi era şi ginere, pentru că Hortense, naşa mea, era fiica din prima căsătorie a Josefinei, înfiată legal de Napoleon !...
 - Aha! – rosti Brătianu această interjecţie mai puţin controlată şi dându-şi seama, se corectă rapid: Adică, voiam să spun, stimată doamnă, că încep să înţeleg raţiunile imperiale.
 Iar ea, fără a se arăta deranjată, renunţă la comportamentul controlat, întrebând ca la piaţă:
 - Şi ce, nu crezi că ăsta e un avantaj pentru sprijinul de care are nevoie ţara voastră?!
 Perfect cavaler al jocului politic, Brătianu preferă să tacă şi să-i sărute afectuos mâna. Distinsei doamne nu-i displace. Îi face cu degetul bărbatului frumuşel, sanguin după aparenţele şi figura îndrăzneaţă, completată frumos prin gesturile de bun simţ ale unui om sigur pe el şi experimentat în relaţii - şi precizează:
- Ai, deci, o sarcină dublă, domnule Brătianu, ca să duci în spate un asemenea rege, care îţi va fi recunoscător!... Fiindcă îi vei prezenta şi secretele noii lui ţări, dar, poate, şi secretele vreunei femei care să-l facă să iasă din melancolia asta bleagă a bărbatului care cade la primul şoc amoros şi crede că nu mai exista o a doua femeie pe lume... Ei, ce zici?...Nu se poate să nu găseşti vreo româncuţă plină de foc; ar prinde bine politicii dumitale de om dedicat ţării !
 Brătianu e politicos, foarte echilibrat în mişcările lui sigure şi în aerul de om care ştie ce vrea, încercându-şi împotrivirea doar pe departe:
- Cu tot respectul, Doamnă, vă informez că noi, de zece ani am propus prinţ străin, tocmai ca să nu-l încuscrească vreo familie de-a noastră şi să poată rămâne  obiectiv, ca domnitor al tuturor românilor, fără preferinţe pentru unii sau pentru alţii.
             - Frumos, foarte frumos ca realism politic! – nu-şi ascunde deloc admiraţia acea femeie care încă e frumoasă, cercetându-l pe bărbatul mai tânăr cu plăcute priviri – Şi îşi reformulează tactica: Ei, o să găsim. Ce, femei nu se găsesc pe lumea asta?!... El să fie în stare! – şi, iarăşi, îşi declină convingerile, ori experienţele pariziencei dispreţuitoare de bărbaţi nevolnici: Numai, să nu fie prea neamţ! Ştii, eu cred că este la fel de rigid şi de încuiat ca taică-său; aşa-i soarta bărbaţilor neîndemânateci la femei!... – Pentru a adăuga repede : Dar asta nu poate fi considerat defect pentru un principe domnitor, ci dimpotrivă! Vei aduce pe tron un garant sobru care, fiind si cavaler, deschide porţi spre alte case regale care va vor avantaja. De asta, n-avea grijă, mă ocup eu şi Josephina care, ţi-am spus: e o Beauharnais şi compensează insipidul prusac. Mama ei, Stephanie, a fost verişoara naşei mele înfiate de  marele Bonaparte
 Politicos, bărbatul cu priviri drepte şi gest reţinut, sigur pe sine, lipsit de orice neîndemânare, cu obraz plăcut, sănătos, ca la copiii pe care îţi vine să-i săruţi, îşi permite, cu un mod foarte specific, acela de a-ţi demonstra că nu se teme de sinceritate, să întrebe ceea ce, de fapt, îl chinuia mai demult.
- Să înţeleg, deci, Doamnă şi distinsă protectoare, că, în legătură cu Filip de Flandra, lucrurile sunt...
 - Nici nu poate fi vorba. I s-a pus în vedere să-şi ia orice gând.
 - I “s-a pus”?
 - Da; i “s-a pus”.
 - Impăratul?
 - Poate mai mult decât împăratul!
 - Ar putea fi vorba de ce se spune despre Loji?
 - Şi ce se spune despre Loji? – întreabă ea amuzată, cercetându-i chipul de bărbat în vigoare tot cu aceleaşi plăcute priviri care-l îndemnau să îndrăznească - Ce se spune despre aceste Loji?
 - Că ascultă de el; că e singurul cap încoronat care are influenţă şi în Loji.
 - Posibil – răspunse ea arătând că nu-i displăcea o asemenea afirmaţie – posibil ca toate aceste schimbări din Europa să impună şi aşa ceva. Dar să nu uităm de ritul scoţian  şi de faptul că există o casă regală care este şi a Scoţiei!
 - Bine, dar…
Cochetând, poate dintr-un impuls lăuntric, poate spre a schimba vorba, ea îi atinse uşor mâna într-o mângâiere nu lipsită de sens:
- Dragul meu, pe tema asta, nu ştiu nimic în plus. Eu sunt femeie; ştii că n-am acces la loji. – Şi făcu un joc de cuvinte: Europa descoperă abia acum « virtuţile minţii feminine »...  Eu pot să-ţi spun doar un lucru: Că regele Belgiei e înrudit cu Casa de Orleans, duşmana pe care noi am alungat-o de la tron, aşa că împăratul nu vi-l recomandă pe fratele lui.
             - Şi, atunci, e ma recomandabil unul provenind din familia lui Wilhelm al Prusiei, cu care Napoleon a fost şi va fi în conflict ?
              - Dar de ce te gândeşti numai la insipidul de prinţ patern care, zgârie-brânză fiind, nu e indiferent la ce-i poate pica de la Napoleon contra unor servicii? De ce nu te gândeşti la Josephine, al cărei sânge strigă Vive la France?!... Sau, măcar gândeşte-te la tânărul prinţ, c-a făcut o pasiune zguduitoare pentru nepoata celui care a fost gloriosul nostru Murat şi, dacă nu-l oprea, tot fricosul de taică-său care, imediat i-a spus că n-are destui bani ca să trăiască la Paris cu o femeie de lume mare, ar fi fost imediat dispus să devină cetăţean francez!
             - Chiar aşa?
             - Chiar aşa, mon petit! – răspunse veselă distinsa doamnă nemairezistând tentaţiei şi mângîindu-i uşor, cu unghiile, obrazul acela de bărbat sănătos, crescut cum cresc pomii din livezile însorite. – Dă-ţi seama: regele, vrem-nu vrem să-i luăm în consideraţie pe regi dar, dacă ţi-l alegi, trebuie să-ţi fie o şansă, nu o piedică. Ăsta i-a căzut cu tronc lui Napoleon a cărui mamă, Hortense căreia îi port numele, era o Beauharnais. Josephine e tot o Beauharnais, un fel de verişoară... Ba, chiar ţi-am zis: se spune că l’Empereur, care nu-i uşă de biserică... Ei, să lăsăm asta, hai mai bine să-ţi spun una veselă, mon petit : Împăratul, fostul nostru paşoptist, are o vorbă: « Eu nu cuceresc femeile; eu mă apăr de ele dar, uneori, capitulez! »... Ha, ha! Ce zici?...
         - Întotdeauna am apreciat spiritul francez; ba, chiar pot spune că îl iubesc, e pe sufletul meu ! – răspunse  bărbatul fără sfiala de a arăta că reacţiona cochetând, aşa cum trebuie reacţionat omeneşte la aprecierile pe care ţi le adresează o doamnă distinsă.
Şi, cu perfectă îndemânare politică, atacă prin tot ce era la el francheţe şi sinceritate:
        - Distinsa mea protectoare, fiindcă aţi rostit gândul acela cu « vrem-nu vrem să-i luăm în consideraţie pe regi », n-am să vă ascund faptul pe care-l ştiţi de multă vreme, de când am conspirat pe acolo pe unde era şi soţul dumneavoastră, că eu, în tot sufletul meu, sunt un republican.
         - Ştiu ; ştiu prea bine şi nici eu nu sunt departe. Tocmai de asta mi-am spus despre dumneata: Iată-l pe acest frumos republican, care caută un rege pentru ţara lui!
          - Sunt şi un pragmatic, doamnă, şi ştiu că asta e situaţia acum: Fiindcă nu avem tăria s-o facem republică, adică să riscăm ca la dumneavoastră, să pună unul mâna pe vot şi apoi să se declare împărat şi dictator pe viaţă. E mai înţelept s-o facem monarhie constituţională. Am acest sentiment acum,   exact cum am avut sentimentul de indignare atunci când republica dumneavoastră s-a transformat în imperiu. Cred că asta mi-a fost o lecţie între ce vrea omul pe lumea asta şi ce e posibil pe lumea asta.
 - Iar eu cred că ţi-am găsit exact omul de care ai nevoie; adică, hai să vorbim ca între noi, republicanii, un om căruia să i te supui, făcându-l pendinte de partidul dumitale şi de ideile avansate pe care le aveţi.
 - Credeţi ?
 - Cunosc bine familia: E ramura cea mai nevoiaşă a Hohenzollernilor şi ar face orice ca să-şi poată ţine coada sus. Karl Anton, n-o fi el nici prea bărbat, nici prea scânteietor, dar negustor perseverent este! 
 - Şi, totuşi, stimată Doamnă, faţă de acest spirit prusac, chiar al sărăciei perseverente, ce n-are legătură cu efervescenţa noastră latină, la fel de săracă, poate, dar oricum, generoasă, caldă, entuziastă în spirit revoluţionar, nu numai familia regală belgiană, ci Belgia, ca atare, ne e mult mai apropiată; e mult mai apropiată de spiritul nostru; afirmarea ei naţională e un recent exemplu pentru ce vrem noi !
 - Mi-ar părea rău să te las să te-nflăcărezi degeaba – îşi întinse ea din nou mâna înmănuşată-n parfumată muselină de mătase, ca şi cum i-ar fi mângâiat tremurătoarele plete ce-i subliniau împătimitul aer leonin.
 Dar el se-nflăcăra:
- Belgia, doamnă, şi-a rezolvat situaţia pe care noi o vrem rezolvată acuma, cu doar treizecişicinci de ani în urmă. A fost sub dominaţie austriacă, aşa cum unii dintre ai noştri mai sunt şi astăzi. Când ei se eliberau, în 1830, am fi făcut-o şi noi, fiindcă porniserăm revoluţia încă de la 1821, iar ecoul revoltei din Paris împotriva lui Carol al zecelea, ajunsese şi la noi. Dar n-am putut, fiindcă ne ocupaseră ruşii care ne-au dat un Regulament Organic pe măsura absolutismului lor şi nu a speranţelor noastre liberale care veneau de la Paris, unde se cerea libertatea presei!... Am încercat din nou la 1848, dar dumneavoastră, susţinătorii noştri, aţi devenit imperiu iar pe noi nu ne-au mai lăsat turcii. Un principe care a cunoscut aspiraţiile Belgiei, ne va ajuta mai mult să trecem peste acest hiatus de trei decenii, decât un ofiţer prusac, educat în regimentele care au îngenuncheat revoluţia de la 1848. Germanii au cedat în faţa Habsburgilor şi nu şi-au realizat visul de a deveni un stat unitar; în vreme ce Belgia este, aşa cum vrem şi noi să fim!... Ai mei, în ţară, tocmai de aceea s-au şi grăbit să-l proclame pe Filip: Ca duce de Flandra ce este, mai mult decât ca vlăstar al Casei de Saxa-Coburg, cum rămâne regele Leopold!
Ea nu făcu decât să-şi desăvârşească gestul de mai înainte, ajungând să-i atingă pletele şi fruntea spre a-l alinta cum merita:
- Mon petit – grand revolutionnaire!... Eşti de-a dreptul fascinant, dar nu poţi decât să mă faci să-mi pară şi mai rău. Înţelege că nu se poate:  Regele Leopold nu e numai de Saxa-Coburg, ci e şi căsătorit cu Luisa-Maria de Orleans, care nu e alta decât fiica lui Ludovic Filip, cel împotriva căruia s-a ridicat Napoleon, care l-a condamnat pe Napoleon, a fost alungat de Napoleon; e familia cea mai duşmană Bonaparţilor !
- Inţeleg că nu se poate, doamnă; asta înţeleg şi vă dau cuvântul meu că voi respecta. Altceva nu înţeleg, însă, şi vă mărturisesc dumneavoastră care aţi recunoscut că, neavând dreptul ca femeie să vă implicaţi în loji, aveţi dreptul ca minte mai grozavă decât a oricărui bărbat să comentaţi decăderea acestora şi a speranţelor pe care le-au adus!
 - Decăderea ?
 - Da: decăderea. V-o spune un iniţiat...
 - Ştiu: până la rangul de maestru în La rose du parfait silence!
 - Ştiam că ştiţi; nu se putea să nu ştiţi. Ceea ce nu ştiţi, însă, e că maestrul acesta a început a se îndoi... – şi, ridicându-şi deodată fruntea sa cea mare, proclamă: Masoneria poate avea legi, dar nu tirani. Napoleon le petit, al dumneavoastră, vrea să dicteze şi-n masoneria care l-a onorat cu marile ei grade. El i-a transmis lui Filip de Flandra ordinul să ne refuze, ca mason şi nu ca relaţii între casele lor monarhice. De asta principele nu mai vrea să stea de vorbă cu noi!... Sunt indignat, stimată doamnă şi, vă rog să fiţi convinsă că am îngropat în mine această indignare, dar în faţa dumneavoastră  o recunosc: Nu se poate ca o organizaţie care are legi, legi mari ce urmăresc stabilizarea omenirii, să fie încălecată de acelaşi om care a încălecat şi cea de a doua republică proclamându-se împărat, tocmai pentru că legile democraţiei nu-i mai permiteau să candideze ca preşedinte... Mă dezamăgeşte, doamnă, şi-mi pun întrebări, dacă nu cumva şi legile noastre iniţiatice se-ncearcă a fi trădate la fel! Masoneria e o idee mare, o cale de perfecţionare umană; dar dacă încape pe mâna tiranilor care îi schimbă sensul...
              Femeia rămase perplexă; cu toată marea ei inteligenţă, la aşa ceva nu se aşteptase. Si nici nu-i trecuse prin minte că s-ar fi putut aştepta. Bărbatul acesta, de-o maturitate interesantă fiindcă-şi păstra entuziasmul tineresc, se dovedea atât de experimentat, cu fibra atât de intens lucrată în decenii de iniţiative şi perseverenţă revoluţionară, încât o uimea. Ea, prietena lui Victor Hugo, opozantul de geniu, a lui Ernest Renan ce revoluţiona termenii credinţei, a liber cugetătorilor de la Revue des deux mondes şi a celor mai originali scriitori, de la venerabilul Dumas la atât de originala Georges Sand şi la fascinantul, încă tînăr, Gustave Flaubert, plus seria celor mai noi publicişti, împătimiţi ai ideilor novatoare, care nu mai dădeau doi bani nici pe nobilimea tradiţională, dară-mi-te pe sforţările bonapartiste de a fi familie serenissimă, era obişnuită cu orice se rostea protestatar în salonul ei. Dar nu-i trecuse prin minte că al doilea imperiu se baza şi pe frâiele masonice acaparate treptat de acest Napoleon, ce se dovedea a fi mai mult şi decât abilul aventurier din tinereţe şi decât lipsitul de scrupule autocrat de după 1848. Se uită altfel la Brătianu, îi mângâie fără jenă fruntea aceea lăţită între nişte tâmple mari, depărtate, pe care numai pletele scurte le acopereau într-o sugestie de romantism şi rosti în şoaptă cu regret, ca şi cum şi-ar fi spus sieşi:
-Ce păcat; ce păcat că mintea asta de mare politică, serveşte doar o ţară mică!
- Am greşit cu ceva? – întrebă el mai degrabă glumeţ, ca să-şi ascundă flatarea.
Dar ea îi răspunse cu totul altceva:
             - Intuiţia dumitale cu perfidia dictatorului care, după ce şi-a supus republica, încearcă să-şi supună şi masoneria, a pus degetul pe punctul nevralgic al liberalismului nostru. Ştii bine că eu sunt o republicană; ştii bine că, de la 1848 şi până la 1856 nici n-am vrut să am de-a face cu acest individ despre care se spune că a supt laptele mamei mele. Contesa Walewska m-a dus la Tuileries reintroducându-mă în lumea lui; şi i-am văzut din nou faţa când devenise mai umană, adică muiase teroarea din prima parte a absolutismului sângeros şi venea spre ceea ce vrea să numească astăzi Imperiul liberal. 
             - Vreţi să spuneţi că el şi-a slăbit absolutismul oficial, doar pentru că şi-a întărit între timp puterile subterane?
             - Dumneata ai spus-o. Eu mi-am explicat, doar, nişte lucruri despre care nu vorbesc nici cei mai extremişti din salonul meu.
              Brătianu o privi drept fără să se jeneze de a cuprinde cu  palmele umerii ei dar, în loc de-a o trage la piept, păstră distanţa braţelor întinse spunând un lucru grav cu convingerea că-i face cadou cel mai mare secret al său:
              - Eu v-am făcut mărturisirea unică a unui fapt pe care vreau să-l uit şi pentru mine: Mă pune pe gânduri această masonerie franceză care, în loc să reprezinte marile deziderate ale unei întregi societăţi, se lasă dirijată de interesele unei persoane; şi, cu atât mai rău cu cât această persoană este împăratul. Masoneria are legi stricte, tocmai pentru a-şi îndeplini îndatoririle sociale pe care şi le-a asumat, tocmai pentru a asigura progresul cizelând fiinţa umană şi întărind solidaritatea între oameni.Nu uitaţi că eu m-am opus lui ca împărat.
               - Ai fost chiar printre conspiratori, împreună cu soţul meu.
               - Atunci n-aveam tot dreptul. Trădarea lui îi privea pe francezi. Acum, însă: Să încerce a profita de rangurile înalte ale masoneriei...Asta e indignarea mea, nu principele german.
- Şi ce ai e gând să faci?
               - Nu ştiu; am datoria să mă sfătuiesc mai întâi cu cei din loja mea; da, înainte de-a lua o decizie. Oricum, voi fi loaial ordinului de a-l lua pe prinţul prusac, dar decizia negativă în privinţa Comitelui de Flandra nu se poate amesteca cu legile masoneriei. Dacă acceptăm asta, înseamnă că le punem în slujba altor interese. Iar, dacă le punem în slujba altor interese, nu ne mai poate cere nimeni să le respectăm cu încredere-n ele!
               Bucurându-se măcar de acea îmbrăţişare distantă, care-i transmitea căldura  palmelor bărbatului îndârjit de nedreptatea ce se făcuse credinţelor lui, distinsa doamnă deveni femeie şi rosti sincer, nu ca o aluzie, ci muiată sentimental,  în ecoul unui infinit regret:
                - Ce păcat !... Ce păcat că nu sunt mai tânără, să am dreptul moral de-a mă-ndrăgosti de dumneata!... - Şi-l întrebă cu grijă: Te chinuie, nu? Simţi că ţi s-a făcut o nedreptate.
         - Urăsc totalitarismul, doamnă; nu vreau nici să ni se dicteze şi nici să dictăm noi, ci vreau să ne supunem fiecare aceluiaş statut.
         - Uită-l pe Ducele de Flandra, aşa cum şi eu voi uita clipa nepermisă când am vorbit de dragoste.
          - Dar nu e nepermisă, Doamnă!... - o făcu el fericită ciar lăsându-i mâna în mâna ei, dar ducându-şi gândul mai departe:
Cât, despre Duce, nu mă leagă nimic de el. Pe mine m-a indignat procedeul autocrat prin care se schimbă sensurile carbonarismului pe care l-am iubit cândva. Dar, convingându-mă că preferatul dumneavoastră are întâietate, voi încerca să-l servsc tot pentru scopurile ţării mele.
          - Nu e neapărat preferatul meu. E cea mai bună soluţie pentru voi, crede-mă. Dacă tot vreţi cap încoronat, aveţi nevoie de un om care să fie agreat la cât mai multe curţi. –Şi schimbă tonul redevenind maliţioasa pariziancă: Eu, despre nemţi am impresie proastă ca bărbaţi, nu ca principi; îl agreez pentru tron, nu pentru pat!
          - Aveţi dreptate; e important să fie bine văzut de Napoleon.
          - În vreme ce dumneata, ca om ce-ai conspirat împotriva lui, nu vei avea niciodată uşa deschisă la Napoleon. Gândeşte-te la asta: vreau să fiu sinceră, tocmai pentru că nu-mi eşti deloc indiferent.          
          Eliberându-se de cele ce-i treziseră fierberea indignată a îndepărtării sale de un legământ pe care-l considera ferm, Brătianu redeveni galant:
          - Stimată doamnă, scumpă doamnă, fiindcă mi-aţi făcut onoarea unei mari sincerităţi în privinţa capetelor încoronate, am să vă răspund la ce mi-ati spus înainte despre butada impăratului privind capitularea către femei: La doamne atât de frumoase, cum sunteţi dumneavoastră, aş capitula şi eu!
           Ştrengăria prinse; atmosfera de intimitate se accentuă; distinsa femeie găsi modalitatea elegantă a unei apostrofări fără sens de respingere şi-l umili exact cât trebuia ca să-l încurajeze:
             - Te pricepi. Am văzut eu cum îmi apreciai subreta când servea ceaiul. Nu te gândeşti că un revoluţionar tenace ca dumneata, şi cunoscut şi evident în gesturi ca om de acţiune, o singură privire dacă scapă-n plus din ochii aceia înflăcăraţi, tulbură viaţa bietelor copile?!
              - Sunt un naiv, doamnă - se alintă el – nu-mi atribuiţi atâtea...
              - Ţi le-a atribuit viaţa... şi experienţa. Voi, bărbaţii ăştia care începeţi să încărunţiţi după ce aţi avut o tinereţe zbuciumată şi plină de voinţă...
              - Ar merita să avem dreptul şi la puţin alin, nu-i aşa?
              - Ştiţi voi să vi-l luaţi. Ştiţi şi să-l provocaţi, sau aveţi asta în instinct – spuse ea cunoscătoare şi ca femeie încercând să-l atragă către ea, dar şi ca scriitoare atentă să se întoarcă la subiectul ei:  O să aibă ce-nvăţa de la dumneata prusacul ăla care-i mult mai mult lipsit de imaginaţie decât lipsit de bani, cum a moştenit complexele lui taică-său; şi e mai mult plângăreţ decât sentimental, cum... Da, m-am hotărât; am să-ţi dezvălui un secret, lucru pe care n-ar fi trebuit să-l fac. Dar aşa se obişnuieşte între conspiratori, iar eu mă scuz prin faptul că noi conspirăm un lucru frumos pentru ţara dumitale... Şi, da, de ce n-aş spune-o?!... Chiar pentru ambiţiile dumitale de revoluţionar cu plete frumoase...
          Se ridicase în acest timp atingându-şi o clipă genunchii de ai lui şi, căpătându-şi statura elegantă de femeie care ştie ce trebuie să-şi pună în valoare, se duse la un scrin cercetând nişte pachete cu scrisori, dar ne ascunzându-şi curiozitatea de a-i spiona privirile, ca să vadă dacă o cântăreau cu aceleaşi criterii de apreciere acordate mişcărilor subretei.
          - Sunteţi mai distinsă decât în portretul  pe care vi l-a făcut soţul dumneavoastră! - îi spuse Brătianu ca şi cum i-ar fi demonstrat că înţelegea tot.
Dar ea devenise atentă la partea gravă a lucrurilor:
         - Sper să nu mă faci să-mi pară rău pentru acest secret care rămâne al nostru. Indiferent din ce aluat, dacă noi doi facem un rege, trebuie să iasă ca lumea! ... Citeşte şi o să vezi că dumneata trebuie să-i dai ceva din fibra asta voluntară şi bărbătescă pe care o ai !
         Scrisoarea era datata în urmă cu mai bine de doi ani, mai precis, la 2 decembrie 1863 :

Scumpă şi bună Hortense,
Întors de curând la Berlin, mă grabesc să vă exprim mulţumirile mele cele mai sincere pentru marea amabilitate care aţi avut-o faţă de mine în ultima zi a şederii mele la Paris. Este frumoasa amintirea pentru mine de a fi fost primit cu atâta bunăvoinţă de către draga mea Hortense. Această ultima zi, ultimele ore la Paris, au decis multe. Cunoaşteţi proverbul german: Zarurile au fost aruncate...
         
         - Ăsta, sau e bolnav de mândrie gotică, sau n-a prea citit cum stau lucrurile cu Rubiconul – se amuză Brătianu dar, fluturând încă o scrisoare, ea îi făcu semn să continue:
- Citeşte, că de la mine s-a dus la Anna Murat, dar n-a fost în stare să se poarte bărbăteşte. Ehe, de asta nemţoaicelor le sticlesc ochii în cap după bărbaţi! O să se căpătuiască până la urmă cu una ca alea şi-o s-o anunţe protocolar, cu două săptămâni înainte, că a programat o partidă de sex. Aşa râd eu cu Josephine de taică-său.

...După ce v-am părăsit, m-am dus, dupa cum ştiţi, în avenue Montaigne, pentru a-mi lua ramas bun. Gândul ca sunt obligat sa parasesc Parisul îmi era greu de suportat. V-am relatat, dragă Hortense, modul în care prinţesa Anna s-a despărţit de mine, tulburându-mă într-atât că la un moment dat am fost cu totul zăpăcit, Ea mi-a strâns mâna spunându-mi: Sper ca ne vom revedea curând, nu-i asa? Va veţi întoarce în curând  - şi cu greu m-a lăsat să plec...

        - Auzi: ea cu greu l-a lăsat să plece, iar el... – se amuzară amândoi găsind prilej de şi mai multă intimitate în acest amuzament  care ducea direct la îmbrăţişare.

Plecând de acolo, mă gândeam să o revăd curând spre a fi unit cu ea pentru totdeauna. Am fost foarte fericit sa pot petrece o zi la Düsseldorf alaturi de parintii mei, cărora le-am spus totul: mama este încântata, iar tata, dupa cum se pare, nu are nimic împotrivă... Acum trebuie făcute demersurile. Dacă aşteptăm prea mult, prinţesa Anna va crede ca nu mi-a facut nici o impresie, cu atât mai mult cu cât am fost destul de rezervat faţa de ea la Compiègne... V-am spus, draga Hortense, o iubesc din toata inima şi ea este singura care mă poate face fericit. "


         - Ei, ce zici: Anna îl va face fericit, dar ea nu ştie nimic. Pentru că, în loc să aibă curajul să-i spună ei, bietul băiat îmi spune mie, fiindcă sunt prietena mamei lui; te-ai lămurit!? – întrebă ea apropiindu-şi de el parfumul şi schimbându-i hărtiile din mână -  Uite dincoace cum nu are "nimic împotrivă" prinţul-tată, prusacul bine calculat. Vezi, eu sunt sinceră, ţi-i arăt aşa cum sunt: Fiul un timid sentimental, cam lipsit de personalitate, ceea ce nu e rău deloc pentru un monarh constituţional dirijat de un politician deştept ca dumneata, iar tatăl, un paria al marii familii, care caută şi el un gheşeft  mai bun decât ca fiu-său să cheltuiască banii cu o pariziancă pretenţioasă; ceea ce, iarăşi vă poate fi convenabil vouă, bărbaţilor care vreţi un viitor pentru ţara voastră.


«  ...Îmi fac chiar anumite reproşuri de a-l fi ascultat pe Carol » - îi scria Karl-Anton doamnei Cornu. « Tânara persoana (Anna Murat), obişnuită să trăiască în centrul luxului şi al lumii celei mai stralucitoare, se va putea ea mulţumi cu ceea ce poate sa-i ofere Carol, care este fire pur germanică şi, mai presus de orice, germană? ...Va şti ea să aprecieze ceea ce noi preţuim cel mai mult pe lume, viaţa de familie? Va dori ea să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii la ţară, pentru a-şi crea acolo un mic centru de ocupaţii subordonate?...
Carol nu poate dispune decât de 50 000 de franci venit anual, pe care eu nu-l pot mări din cauza celorlalţi copii şi a marilor impozite pe care le suport... Se spune că prinţesa este foarte bogată şi înzestrată, dar averea ei nu are nimic de-a face cu ceea ce îmi dictează mândria mea, că soţia trebuie să trăiasca din veniturile soţului... Averea lui Carol nu-i va putea permite nicicând asa ceva; ea nu-i va permite nici chiar să traiască însurat la Berlin sau în vreun alt mare oraş, el n-ar putea să trăiască decât la ţară, cu excepţia călătoriilor şi a vizitelor..."

           - « Fire pur germanică şi, mai presus de orice, germană » - cită Brătianu cu amuzament făcând-o să râdă pe doamna căreia începuse să-i sărute mâinile într-un mod şi mai intim, ba chiar insistent; cu o insistenţă care, ei, îi făcea din ce în ce mai multă plăcere – Ha, ha, ha !... Doamna mea, scumpa mea doamnă Hortense, caracterizarea dumneavoastră e genială ! Da, ăştia sunt: Se căsătoresc pentru a-şi anunţa soţia că, în virtutea angajamentelor conjugale, peste două săptămâni, la o anumită oră, vor face puţin amor…
           - Îţi place, nu? – îi mângâie ea obrajii lăsându-se legănată în tot amuzamentul ce-i înveselea şi-i apropia. Pentru ca deodată să-l şi sărute, să se şi desprindă de el atentă la ceea ce aveau mai întâi de finalizat: Atunci, hai să punem lucrurile la punct, că de-ndată va sosi Bălăceanu şi trebuie să-l trimitem la Napoleon cu lecţia bine învăţată!...

            - Îl trimitem - spuse Brătianu cu înţeles complice - de cum vine, îl instruim bine şi-l trimitem; scăpăm de el!

V


 De unde-l lăsă poştalionul, pe lângă hanurile Episcopiei, era foarte aproape strada Academiei, aşa că Brătianu îşi luă un bagaj uşor, lăsându-le pe celelalte şefului poştei spre a i le trimite la Piteşti şi porni pe jos respirând nesăţios aerul Bucureştilor cu grădini înecate-n noapte şi fluiere de vardişti dialogând sub lună la intervale fixe. Asta, ca şi rotirea felinarelor din turnuri, marca ordinea noptatecă a oraşului, în vreme ce mirosul florilor de cireş, ori de măr văratec şi dialogul celălalt, al câinilor peste mahalale, avea valuri haotice, când discrete, când intempestive, poate răspunzând unor semnale de la stelele ce clipeau deasupra oraşului cu cer jos, de câmpie, rămânând fixe doar când, de mai aproape, de pe Podul Mogoşoaiei ce se simţea peste străduţele mărginite de garduri cu vegetaţia înmugurită, se auzeau voci de trecători, uşi de stabilimente sau tropotul tacticos al cailor de la vreo trăsură ce ducea chefliii cuminţi acasă, iar pe cei întărâtaţi spre locuri şi mai de pierzanie decât cele în care petrecuseră până atunci.
 Oricât venise de grăbit şi de precipitat,călcând pavajul acesta, parcă înota în familiaritatea atmosferei care era a sa şi a oraşului său. Numai a sa şi a oraşului acestuia în care făcuse şi afaceri şi chefuri şi politicale şi revoluţii, ţinuse discursuri grave despre libertate, îndeplinise funcţii de răspundere şi atenţie sporită, suportase jigniri, acuze şi chiar arestări, sau se amuzase cu confraţii ieşind voioşi de la petreceri şi provocând muscalii ce stăteau pe capre, la rând, ca să câştige un ban mai bun noaptea:
- Birjar, eşti liber?
- Da, conaşule.
- Trăiască libertatea!
Asta, pentru că la ei totul gravita în jurul ideii de libertate şi nici glumele nu trebuiau să facă uitat dezideratul vital iar, din acest motiv, modificaseră puţin obişnuita glumă a miticilor:
- Birjar, eşti gol?... Du-te şi te-mbracă!
Revenea acasa, adică în această atmosferă dâmboviţeană şi, chiar în precipitarea care-l aducea, se bucura să guste din noaptea acestui „acasă”: mai molcomă, mai lipsită de spectaculos, dar nu mai prejos ca foială de oameni, de plăceri şi de interese decât cea pariziană. Aşa că nici nu se sfia să bată la ora aceea în poarta lui Rosetti, ştiind că în atelierele din faţă tipografii lucrau mai abitir ca ziua, ca să scoată gazeta şi că nu era departe ora de trezire nici pentru patronul care veghea ca un cerber la mişcările politice ale oraşului, mereu dezamăgit de unii căuzaşi şi mereu sigur pe cauza care era unică; mereu neiertător şi cu adversarii şi cu fugarii, dar mereu devotat celor pe care-i reprezenta generic sub numele acesta de „cauză”.
Ca şi cum ar fi fost în continuare acolo şi n-ar fi lipsit toată iarna aceea, le făcu semn negativ lucrătorilor care, în timpul liber, îi vindeau şi lui vinul lui adus de la Drăgăşani şi Ştefăneşti; semn înspre ferestrele de sus, din fundul curţii, ca să nu-l trezească pe jupân.  Şi începu a citi prin şpalte şi chiar prin aşezarea pe dos a titlurilor de plumb, ca să-şi împlinească imaginea despre oraşul ce-l primise ascunzându-şi în noapte mişcările, pe care el, însă, le ştia, le ghicea şi voia, doar, să le descifreze mai bine pentru scopurile care-l aduseseră atât de repede.
Pentru că, din ziua în care la Paris se auzise de înclinaţia celor şapte puteri garante de a da turcilor dreptul de a resepara principatele şi a nu mai admite decât domnitor pământean, adică a reîncepe zâzania, el nu mai avusese stare. Bătuse în grabă toate cabinetele pariziene unde avea acces încercând să-şi găsească aliaţi ca să împiedice un asemenea lucru. Comunicase, cât permitea telegraful, cu cei de-aici, dintre care numai Rosetti îi răspunsese ferm, pe faţă între ei doi, adică, chiar dacă limbajul era încifrat, el să înţeleagă nevoia de radicală soluţie şi, instigat de acel „e frig ca şi-n ianuarie '59, când numai noi şi prin noi...”, ceea ce, în metafora conspirativă  a limbajului lui Rosetti, însemna că apăruseră atâtea împotriviri încât trebuia acţionat ca la 24 ianuarie 1859, când, fentând toate restricţiile, au procedat cum nu se-aştepta nimeni, adică l-au ales pe Cuza şi la Bucureşti, punându-i pe toţi duşmanii în faţa faptului împlinit. Şi-au confirmat astfel unul altuia că se prefigurau situaţii atât de grave încât trebuiau să acţioneze cu  picioru-n prag prin punerea din nou a duşmaniilor imperiale din jur  în faţa faptului împlinit doar prin ei înşişi. Iar el a fugit din nou în Germania, la principele tânăr care, cu o săptămână în urmă îi confirmase cu încântare, ba chiar şi nerăbdare, recunoştinţa pentru oferta ce i se făcea:
- Alteţă, mergem în România şi vă aşezăm pe tron; n-avem timp de pierdut!
            - Dar tata spune că eu trebuie să aştept aprobarea regelui – răspunsese  Carol mecanic, fără personalitate, ba chiar demonstrându-şi cu îngânfare lipsa de personalitate prin comoditatea pseudodisciplinată a aşteptării ordinului.
 - Alteţă, n-avem timp de aşteptat!
 - Eu trebuie să am – răspunsese rigid acela, mai mult pentru altcineva care de undeva, din umbră, îi dădea o notă, decât pentru Brătianu.
 Iar Brătianu fierbea:
- Să înţeleg că nu mai agreaţi propunerea care v-a încântat săptămâna trecută?
 - Săptămâna trecută nu se pronunţaseră încă reprezentanţii marilor puteri.
 Bărbatului care gonise-n noapte tocmai de la Paris, îi colcăiau toate sentimentele şi resentimentele produse de acel mare pericol prezentat recent de acceptarea propunerii turceşti. Interesele opuse ale marilor puteri îi făcuseră pe reprezentanţii acestora să accepte redespărţirea principatelor :
            - Alteţă, dar asta distruge unirea noastră, ne distruge unitatea de guvernare pe care de-abia am căpătat-o! – folosi el cu sinceritate argumentele supreme ale unui vis pentru care luptase o viaţă şi a cărui dreptate era evidentă pentru oricine.
  Nu însă şi pentru acel locotenent prusac timorat, complexat şi ascuns pe care, de fapt, el îl cumpărase de la tatăl său, bătrânul prinţ avar şi apucător cu care tratase afacerea în termeni destul de comerciali; aşa că răspunsul fu pe măsura lipsei de simţire:
 -Asta, vă priveşte pe dumneavoastră; e interesul dumneavoastră.
 - E un interes naţional pe care aţi acceptat să-l serviţi, alteţă! – răspunsese Brătianu cu un ton, pesemne, atât de ameninţător, încât îl umili pe acela şi îl făcu să bâiguie, să se explice fără vreo încredere-n sine:
 - Eu, bine-nţeles că doresc... eu v-am dat acordul meu, dar...
 Brătianu deveni lucid, îşi redresă starea sincerei indignări şi solicită ferm jucându-şi singura carte:
- ...Dar nu vreţi să-mi daţi cuvântul de onoare  că veţi respecta acest acord.
           Miza era prea mare pentru ca tânărul locotenent, care era mai mult uniformă exterioară decât persoană cu voinţă în interiorul acesteia, să poată face caz, fără comentariu, de ordinele care-l manevrau. Miza era prea mare, iar, de cealaltă parte a ei, se afla un bărbat deosebit de ferm, care-l domina:
 - Eu, ştiţi prea bine, domnule Brătianu, doresc... doresc şi v-am dat cuvântul, dar...
 - Opriţi-vă aici, alteţă! – porunci celălalt fără drept de apel – Opriţi-vă la dorinţă şi la cuvântul dat. De rest ne ocupăm noi. Vă opriţi?!
 Şi era atât de imperativă întrebarea, subliniind atât de ferm alternativa închiderii oricărei porţi, încât instinctul la ordin reacţionă aşa cum trebuie în complexatul ofiţeraş prusac ce tocmai voia să se plângă spunând cum a vorbit şi cu kronprinţul şi cu fratele regelui care, fiecare, îi dăduse alte sfaturi. Dar astea le spuse după; mai mult ca o justificarea poziţiei sale de minge trimisă de la unul la altul.
            - Ja vohl! – rosti el şi, abia după strângerea de mână la care-l obligă Brătianu, continuă cu celelalte: Eu... numai fiindcă... mă înţelegeţi: Regele Wilhelm nu spune nimic, fratele lui zice una, kronprinţul zice alta...
 - Considerati-mă ministrul vostru şi lăsa-ţi-mă pe mine să tratez cu ceilalţi – îl linişti Brătianu devenind şi el mai calm. - Dacă-mi daţi cuvântul că acceptul e accept, mai pot prinde trenul de Viena care pleacă-n treizecişicinci de minute. Mi-l daţi?
 - Vi-l dau .
 Răspundea acela complet dominat, chiar dacă un anumit complex de ciudă că nu putea să iasă de sub această dominare, se simţea în privirile-i piezişe.
 Dar lui Brătianu nu-i mai păsa. El grăbea către confratele său Rosetti, omul cu care împreună, voinţele puternice împletindu-şi, ştiuseră nu o dată să facă prin ei înşişi pasul hotărâtor cu care-şi surclasau adversarii punându-i în faţa faptului împlinit. Politica faptului împlinit era arma lor neiertătoare care, chiar dacă nu ţinea seama nici de obraz, nici de angajamentele politice, nici de obligaţiile în  faţa celor cărora îi supuneau jocurile diplomatice, nici chiar de cuvântul de onoare, făcea din ei conspiratorii cei mai abili, cărora nu le păsa decât de cuvântul de onoare dat propriilor lor idealuri. 

 FRAGMENTE DIN ROMANUL:


“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

- continuare

VI

Când fereastra aceea de sus, de la casele din fundul curţii, se lumină de flacăra unei lămpi, el luă o bucată de carton mai tare nimerind cu ea direct în geamul luminat şi zicând băiatului de la corectură care voise să-i pună o cafea:
- Acuma fă-o. Mare şi amară că avem multă alergătură astăzi.
            Şi continuă să citească şpaltul hotărârii despre organizarea gărzii civice în care chiar dacă nu se spunea, el intuia nişte măsuri mai ascunse, cu iz conspirativ sau de organizare de dedesubturi politice purtând pecetea de neconfundat a minţii lucide cu care Rosetti aranja întotdeauna lucrurile, cu previziuni şi ţeluri nu prea evidente altora, dar întotdeauna mergând pe o direcţie ascensivă, asigurând succes scopurilor perseverent urmărite de către cel pe care inamicii  îl numeau cu un fel de respectuoasă teamă şi nevoie de avertizare „tartorul”.  
 Da, era tartorul concepţiilor radicale care-i legaseră şi-i uneau, a cărui palmă osoasă o simţea acum pe umăr, întorcându-l spre pletele tunse scurt peste urechi, ca şi ale lui, dar încadrând o figură fioroasă, care-i confirma şi mai mult porecla.
             - Am reuşit s-o trec prin Adunare, repede, cu fonduri cu tot ca să-i înarmez pe civili, să nu depindem doar de armată la eventuale ciocniri – înţelese Rosetti dintr-o privire sensurile pe care le descifra Brătianu în şpaltul acela şi, cu scânteieri de diabolică satisfacţie în ochii săi bulbucaţi, simţi nevoia să-i confirme acest lucru înainte de a-l îmbrăţişa acolo, printre mesele cu materie de plumb ce pregăteau ziarul. Afectuos, cu sinceră căldură şi bucurie, dar scurt, ca-ntre gărzi ce se unesc pentru a duce împreună, mai departe, atacul. Şi, păstrându-şi strînsura numai în mână, îl trase înspre rama unei pagini ce păstra deocamdată doar capul ziarului, aşteptând: Am ţinut pagina întâia goală, ca să publicăm o proclamaţie aşa cum o să vrei tu.
- Când putem întîlni locotenenţa?
            - Vrei să zici „Când se deschide la Palat”! Păi pe la opt- nouă, c-acolo-i cu protocol... Până se bărbieresc, până ridică steagul... Dar mergem mai înainte la Haralamb. Că el e militar şi chiar când întîrzie la Madam Creţescu, tot intră fix pe poartă la regiment! La el e sfântă  şi iubirea de pat şi iubirea de cazarmă.
 - Să-nţeleg că pe Golescu l-ai pregătit?
 - Ne va susţine. Cu Catargiu-i mai nu ştiu cum, fiindcă ăia fac mişcări la Iaşi. Chiar l-am convins pe Stefan Golescu să se ducă acolo prefect, să pună ceva ordine.
 - Ce vorbeşti? Vodă Tefan a acceptat măruntul post de prefect?... Mare om pe care poţi pune bază! - Si, pentru că Rosetti îi arăta un şpalt în care se vorbea despre olucrătură a conservatorilor lui Catargiu, îl linişti: Am eu un ac pentru cojocul lui Catargiu; m-am gândit pe drum.
 - Una-i pe drum şi alta-i aici. Uite cum stau lucrurile – nu mai avu răbdare Rosetti demonstrând că aceeaşi precipitare cu care Brătianu alergase încoace, o trăia şi el aici, aşteptându-l. Şi înşiră repede tot: Turcii au adus trupe la Dunăre; Iaşiul e nesigur, cneazul Moruzi atrăgându-l şi pe mitropolitul Calinic spre separaţiune şi ruşi; Adunarea au păstrat-o cât au făcut Legea învoielilor, pentru moşiile lor. Conservatorii vor alta, cu vot sigur în caz de prinţ pământean. Abia am reuşit să trec şi eu  Legea asta a Gărzii civice şi, gata: Pe 30 martie i-au dizolvat pe deputaţii rămaşi de la Cuza şi pe senatorii din Corpul ponderator. Pe urmă a venit şi vestea de la Paris că a învins propunerea turcească. Asta e grav. Desigur, i-au susţinut şi englezii şi austriecii. Dar, spune-mi: Napoleon?!...
 - Napoleon... – îşi aminti Brătianu marea indignare - Tiran, frate. N-a vrut el să ne vândă Habsburgilor pe Veneţia?!... Tiranu-i tot tiran! Modernizat, dar tiran; dictează acum şi-n masonerie. Avem altele acum, dar eu sunt tare dezamăgit: Dacă ni se fură şi organizaţia de la care porneşte chiar lupta împotriva tiranilor, noi ce facem? Ne prostim, ne minţim idealurile?!
 - Deci am simţit bine sfidându-l când a furat revoluţia şi s-a proclamat împărat!
 - Din păcate, interesele lui sunt singurele care ne sprijină, frate al meu! Închidem ochii, că suntem ţară mică; nu ne pasă că ni-l schimbă pe Filip cu Carol, că noi tot nu credem în capetele încoronate, decât că asta-i conjunctura; strângem din dinţi, înjurăm şi aducem pe oricine pe tron, numai să nu se spargă Unirea!... Prin noi înşine, cum ai spus tu. Nimeni nu ne va ajuta de bunăvoie. Noi trebuie să-i obligăm.
 - Ca la 24 ianuarie!
 - Exact. Dacă nu-mi telegrafiai asta, poate că n-aş fi avut toată îndârjirea. Aşa, l-am obligat pe neamţ să-mi spună „da” şi am venit în fugă.
 - Să-l proclamăm înainte de-a se trezi alţii, cu alte piedici! – adăugă Rosetti în continuarea gândului celuilalt, aproape ca-ntotdeauna în demersurile radicale pentru care se sprijineau unul pe altul şi, deseori, doar unul cu altul, stând spate-n spate.
 - Absolut, dacă ai totul pregătit aici.
 Rosetti zâmbi înfrumuseţându-şi oarecum chipul hirsut cu un sentiment de rară sinceritate pentru un rar om care o merita şi spuse cu dulce glas autoironic:
            - Pe tine n-am să te mint, cum l-am minţit pe Haralamb să scoată armata contra lui Cuza, zicând că aduc şi eu mii de mahalagii. Cum era s-aduc? Însemna să mă deconspir dinainte. Eu i-am pregătit pentru „după”, dar a tăiat Beldiman funiile clopotelor şi n-am mai avut cu ce da zvon. Sunt multe de povestit de când nu ne-am văzut, dar nu acuma. A ţipat Haralamb la mine că l-am minţit, dar mişcarea ne reuşise!... Pe tine n-am să te mint. Nu pot spune c-am pregătit totul. Sunt destule necunoscute, dar te-ntreb ca de obicei: Riscăm?
- Riscăm.
            - Atunci, uite care-i avantajul: Adunarea e desfiinţată. Ei au făcut-o, dar noi profităm. A rămas numai Locotenenţa domnească depozitând puterea de deliberare. Pe Golescu l-am convins. Mergem la Haralamb şi avem doi. Îl izolăm pe Lascăr Catargiu – sticliră bulbucăturile alea ale ochilor săi de conspirator - şi-l proclamăm pe ăsta, neamţul... cum îi vom spune?
- Carol întâi.
            - Carol întâi să fie! Important e... – îi sticliră şi mai mult privirile acelea ca-ntotdeauna când întâlneau confidenţa deplină a bărbatului frumos, dar la fel de agresiv pe care şi-l avea prieten – important e să-l proclamăm pe tronul lăsat liber de Cuza, brusc şi imediat, aşa cum ştim noi s-o facem până se trezesc ceilalţi. Că, pe urmă, cu Guvernul mă descurc eu să punem ordine şi să nu vină vreo lovitură... Carol întâi, zici?... N-are şi un nume aşa... ca să sune mai româneşte?
 - N-are. Îl cheamă Karl-Eithel-Friederich-Zephirinus-Ludvig. Alege care-i mai românesc
 - Deci, nu era hărăzit nicium din leagăn pentru noi.
- Am convenit să nu semneze cu kappa, ci cu „C”: Carol întâi de Hohenzollern-Siegmaringen. Siegmaringen, asta din câte-am înţeles, e latura mai sărăntoacă  a Hohenzollernilor; dar nu contează atâta vreme cât şeful dinastiei e chiar regele Prusiei; iar mama lui e o Beauharnais fapt ce-l gâdilă pe Napoleon al treilea. Urmărim să facem plăcerea cât mai multor tirani, frate, că altă şansă n-avem, oricât de republican ar fi sângele nostru!
 - Fie!... – rosi hirsutul şi, ca şi cum s-ar fi convins pe sine -  Asta-i situaţia: doar un cur nobil pe tron salvează Unirea. Înghiţim  hapul, numai ca să nu iasă pe-a turcilor şi pe-a Habsburgilor!... E, măcar, ceva de capul lui, cum se comportă? – mai întrebă  de sub lumina abajurului simplu al lămpii de tipografie, în mirosul acela de cerneală şi de hîrtie udă care pătrundea şi-n îngustul birou unde ei puneau la cale politicile ce implicau mari imperii.
 Iar Brătianu, de sub lumina aceluiaş abajur, răspunse convins:
            - E un dobitoc, mai degrabă crispat decât îngânfat! Eu, de fapt, am tratat cu tat-so, care-nvârte gheşefturile. – pentru a adăuga liniştitor la adresa ambiţiilor lor republicane:  Dar asta n-are acum nici o importanţă faţă de faptul împlinit în faţa căruia vrem să-i punem pe toţi. Noi  servim doar interesul naţional, nu?!... - Îi trase o palmă prietenoasă peste palma lui cu falange mari şi spuse hâtru, ca şi cum l-ar fi linştit: Să ştii că, în ciuda respectului pe care-l arată făţarnic Habsburgilor, tatăl care-şi negocia fiul cu mine n-a dat înapoi nici de la perspectiva alipirii Ardealului, când i-am spus că acolo se află minele de aur.
- Te-a-ntrebat de minele de aur?
            - Dar ce, crezi că-l interesa fluierul ciobanului sau... hora lui Alecsandri?!... Pe 30 martie, când voi desfiinţaţi aici Adunarea, eu mă anunţasem la el, la Dusseldorf unde ia o leafă de şef al garnizoanei, după ce s-a băgat prea mult în afaceri ca prim-ministru. Ei, ce crezi? Bătrânul studiase tot. Ştia şi de sare, de miere, de păduri cu fierăstraie mecanice, de păcură şi  pivele de postav; îl interesa cu cât pot fi mai ieftine vitele decât în Germania; învăţase bine lecţia cu navigaţia pe Dunăre, cu schelele pentru grâne chilipir şi cu ieşirea la mare; l-a bucurat foarte mult că n-am mai păstrat contractul de căi ferate cu englezii; a strâmbat din nas la numele bancherilor austrieci şi nu s-a sfiit să-mi spună că ne ajută el cu soluţii mai bune; ştia de lipsa de numerar, de camătă, numai treaba cu poziţionarea minelor de aur l-a cam încurcat; dar n-a dat înapoi de la perspectiva venirii lor sub sceptrul lui fiu-său... Da, da: E un neamţ arogant dar cam stingherit de nevoi, fără umor sau imaginaţie, perseverent în întrebări şi-n idei fixe, încercând mereu să ceară pe titlul său nobiliar mai mult decât face.
  - Atunci e bine. Trebuie să-i ţinem la nas mirosul de bani româneşti, măcar până ne facem interesul şi obţinem dreptul de a ni-i bate noi! – răspunse cu umor Rosetti - Hai să bem cafeaua până vine Carada să-l las aici cu toate treburile şi mergem la Haralamb. Că, dacă i te duc pe tine, mă iartă cu ce i-am făcut în piaţă acum... uite că e exact: acum exact două luni. – Şi, cu toate funcţiile naţionale pe care le îndeplinise sau le îndeplinea, acolo, pe singurul scaun sigur, cel de la biroul lui din fundul tipografiei, deveni mai îngândurat, dispărându-i lucirile diavoleşti din bulbucătura ochilor şi pocnindu-şi falangele prelungi ale degetelor osoase: Au trecut două luni, domnule, iar lucrurile se-ncurcă fără să avansăm deloc.
 - Le descurcăm pe scurt. Aşa cum ştii tu să le-ntorci fără ezitări şi fără scrupule. Nu eşti tu tartorul!?
 - Mersi!... Mersi că-mi susţii metoda. Dar ţie nu-ţi afirm că nu mă tem. Ţi-am repetat că turcii au adus trupe la Dunăre, iar ruşii şi austriecii agită. Ambasadorii puterilor garante nici nu mai lucrează prin locotenenţă, cel francez e nou. La Paris, ştii doar, Bălăceanu l-a înlocuit pe Alecsandri, dar Alecsandri are mai multe informaţii şi, supărat, nu ni le dă... S-ar putea să contăm pe Kogălniceanu care vrea să revină în politică dar i se pun beţe-n roate; unii conservatori se pregătesc să devină domnitori. Cât de mici, dar domnitori!
 Şi continuă a-i amănunţi situaţia, stând amîndoi de-o parte şi de alta a biroului, cu pletele aplecate unele către altele, cu bărbile ţinute-n pumn şi cu aburul cafelei  făcând să nu li se mai distingă obrazele: Unul mai obosit, cu frumoasă întindere pe trăsături distinse, altul, parcă mai odihnit, dar chinuit de figura care i se potrivea cu porecla: Tartorul, cu toate că, de fapt, era doar un dârz om încăpăţânat pe convingerile sale.


VII

La colonelul Haralamb care, becher fiind, stătea în gazdă pe strada Berzei, Rosetti adoptă o atitudine de om mai sigur decât îşi permisese în sinceritatea faţă de Brătianu.
            - Domnule colonel, - îi spuse mizând pe vechea admiraţie pe care i-o purta militarul – iată că mă revanşez: Nu mai depindem de funiile clopotelor pentru care m-ai mustrat în februarie, ci ţi-l aduc aici pe Brătianu care vine cu toate garanţiile; şi a principelui care a acceptat, şi a lui Napoleon al treilea care-l agreează pe acest principe. Nu-ţi ascundem că întârzie încă Wilhelm al Prusiei să-şi dea acordul; nu ezită, ci doar întârzie fiindcă a auzit de manevra turcilor susţinută de englezi care au interese cu ei si de Habsburgi care au interese împotriva noastră. Dar manevra turcilor, noi trebuie să o înfrângem; doar ăsta-i rostul nostru, nu?
             Ca locotenent domnesc, Haralamb purta o uniformă de gală foarte arătoasă pentru mobila burgheză din încăpere sau pentru ora aceea la care nici nu se deznoptase bine; şi nu putu să nu observe curiozitatea cu care i-o studia Brătianu.
              - Îţi place uniforma mea? – îl întrebă el arătându-i prin îmbrăţişare mai multă afecţiune decât lui Rosetti pe care, încă mai voia să-l pedepsească – Am îmbrăcat-o ca să fiu gata să mergem la Palat dacă ne-aduci vestea cea bună... Şi dacă ne dai certitudini, nu promisiuni – preciză după aceea, iarăşi înţepându-l pe Rosetti.
               - V-a confirmat Bălăceanu, care e trimisul vostru oficial, despre acordul lui Napoleon al treilea. Eu precizez că e mai mult decât un acord,  este chiar o dorinţă a împăratului, după cum mi s-a transmis prin Madam Cornu, iar ministrul Drouin de Lhuys m-a asigurat că va transmite aceasta prin nou ambasador. De asemenea, Bălăceanu v-a informat şi despre acordul principelui şi a tatălui său cu care am tratat la 30 martie. Acum, după ce la puterile garante şi-au băgat turcii coada, eu am trecut din nou pe la principe şi aduc acordul lui reconfirmat!
 - Reconfirmat! – exclamă cu bucurie colonelul, sensibil la fraza plină de conţinut, aproape ca un raport militar, prin care Brătianu formulase legitimarea situaţiei tocmai pentru unul ca el, punând şi concluzia:
 - Aşa că putem acţiona.
 - Vom acţiona, domnule Brătianu, că ăsta este singurul rost al locotenenţei domneşti; eu am mai spus-o.
 - A spus-o ferm, când i-au propus să fie domnitor şi a refuzat – întăreşte Rosetti.
 - Ei, domnitor! – refuză şi acum ideea colonelul – Au vrut să mă pună să sparg unirea, adică să mă pună pe mine  domnitor aici şi să-l trimitem pe Cuza înapoi la Iaşi.
 - Păi, ăsta-i pericolul, domnule colonel. Ei se prevalează de faptul că nu au aprobat unirea, ci doar dubla alegere a lui Cuza, pe care le-am impus-o noi...
 - Iar acum, - îi luă Rosetti vorba – cât vom mai putea ţine cu dinţii de locotenenţa care e numită doar de Cuza, prin predarea către ea a prerogativelor lui, şi de Adunarea care-i desfiinţată?... Oricine poate spune că locotenenţa nu mai e legală.  Dacă nu-l proclamăm repede pe Carol  întîi tot pe tronul lui Cuza, tronul acesta dispare rămânând iarăşi cele două despărţite!
 - „Carol întâi”... repetă onestul militar numele, ca şi cum ar fi apreciat simbolul pentru care era pregătit să lupte. Iar Brătianu găsi repede argumentul:
 - Locotenent de artilerie. Artilerist ca şi dumneata. De asta-ţi priveam uniforma, cercetându-ţi insemnele artileriei...
 Arată încântat de acest atu în plus, dar de unde să ştie că, tocmai prin asta, îl provoca pe acel  om onest să-şi explice nehotărârea?!
            - Uniforma asta, domnilor, - spuse el ca şi cum şi-ar fi recunoscut grav ruşinea – mi-a făcut-o cadou Vodă Cuza cu trei săptămâni înainte ca eu să-l trădez. Adică, mi-a comandat-o din banii lui remarcând într-o zi, la masă, că cea veche mi se cam uzase şi pricepând că nu strânsesem încă bani pentru una nouă. Iar eu, v-o spun ruşinat, l-am trădat fiindcă am încredere în domnul Rosseti şi, dintre toţi conspiranţii, el m-a convins cu puternice argumente patriotice. Nu-mi pare rău – rosti el ca un dureros oftat – dar pentru cariera mea bazată pe loialitate militară, asta va rămâne o pată...
             - Păi Beldiman, care ţi-a fost dumitale coleg de liceu, a poruncit poliţiştilor să taie funiile clopotelor – se grăbi Rosetti într-un mod nu prea bărbătesc să se justifice – şi n-am pututu aduna oamenii decât mai tîrziu.
 - Dar mie mi-ai spus că poporul va fi adunat acolo când ajunge armata!
 Rosetti ştia lecţia şi, poate, chiar îi fu ruşine pentru tonul dinainte. Se aplecă şi, până să-şi dea seama Haralamb ca să şi-o retragă, îi sărută mâna:
 - Te-am minţit; recunosc; pentru cauză am făcut-o. Aveam nevoie de armată. De armata unde se păstrează secretul. Populaţia nu puteam s-o anunţ dinainte; am adus-o pe urmă, după ce nu mai era riscul deconspirării.
 - Asta este: Dumneavoastră sunteţi conspiratori şi n-aveţi nimic sfânt în afara conspiraţiei dumneavoastră; iar eu sunt soldat şi n-am nimic sfânt înafara jurământului de loialitate pe care l-am depus!
 - Aşa-i! – recunoscu Rosetti – şi să nu crezi că n-am trăit ruşinea când ai strigat la mine acolo, în faţa palatului: „unde ţi-e poporul?!”... Ştiam că aveai dreptul să mă urăşti. Am fost şi eu militar... Dar şi cu această ruşine, fapt e că am învins! Am reuşit – vorbi el convingător – ceea ce înseamnă că ăsta a fost un sacrificiu!... – Şi nu-l lăsă să-şi retragă mâna dintr-a lui ci, chiar emoţionat repetă, mai mult explicându-i lui Brătianu: Aveai tot dreptul să mă urăşti!... Da, Ioane, avea tot dreptul iar el, acest om dintr-o bucată ştii ce-a făcut?... M-a făcut ministru!... Da, fiindcă eu nu mai eram pe lista guvernului. Se pusese de-a curmezişul consulul austriac care-a ameninţat prin Başibuzucul Creţulescu, prin Mitiţă Sturdza şi, cine ştie, poate că nici beyul Ion Ghica n-a zis nu. Numai Haralamb a zis nu!... El a observat că-i venise la semnat lista fără mine şi l-a tăiat pe Bălăceanu, da, Bălăceanu al tău de la Paris, că aşa a ajuns acolo: Mâna asta l-a tăiat şi a scris numele meu!
 - Păi, dacă aşa se convenise de la început, aşa trebuia să fie! – răspunse cu modestie colonelul în faţa gestului demonstrativ  al celui poreclit Tartorul.
 - Poate. Dar dacă nu erai dumneata, nu era aşa! – şi-i explică lui Brătianu. Într-o oră de când le condusesem conjuraţia, mă şi lucraseră băieţii!... Iar el, în două ore de când ţipase la mine pe bună dreptate, îmi făcea mie dreptate.
 - Nu dumitale, - preciză obstinat Haralamb - ci pentru a-mi păstra cuvântul dat când am intrat în conjuraţie.
 Privindu-l cu alţi ochi, ca pe un exemplar uman întra-adevăr rar, Brătianu nu-şi mai permise un ton de pledoarie, ca înainte, ci sincer impresionat, rosti:
 - Atunci, vom reuşi. Pentru că şi acum, tot despre asta e vorba: Să ne ţinem cuvântul pe care ni l-am dat şi noi încă din divanele ad-hoc, şi l-a dat şi Cuza când a spus că este numai un îngrijitor al depozitului sacru; şi să îndeplinim legământul cu principele străin. Dumneata, domnule colonel, crezi că se poate altfel?
La care, colonelul îi răspunse fără ezitare:
            - Domnule Brătianu, eu ştiu prea bine că n-am fost pus la locotenenţa domnească pentru capacitatea mea, ci pentru lealitatea mea.
            - Iar acestă lealitate nu poate fii decât faţă de domnul străin pe care ni l-am dorit cu toţii! – spuse Rosetti logic şi deosebit de ritos – dar, faţă de caracterul atât de frumos pe care şi-l arătase omul acela căruia-i sărutase mâna, sentimentul de iertare cerută îl obligă să precizeze pentru a fi cât mai exact şi cât mai lipsit de neadevăr: Sau, măcar, am căzut cu toţii de acord că e singura formulă prin care putem salva tronul nou, care încă ne mai garantează unirea!
 - Cum  arată principele... ce garanţii ne dă Napoleon? – întrebă Haralamb după o oarecare tăcere meditativă sau chiar îngândurată.
 - Arată... chipeş... am spus: are uniformă de artilerist... a făcut războiul din Danemarca... serveşte chiar la curtea regelui Wilhelm... e în graţiile lui Bismark... – Brătianu îşi mişcă greu privirile plecate, ridicându-le cam  vinovat spre Rosetti, ca şi cum n-ar fi avut tupeul aceluia să-şi spună că face orice pentru triumful cauzei; şi adăugă repede: E bun; e bine şcolit, tatăl său face parte din familia regală a Prusiei şi, nefiind căsătorit - încercă el cât de cât să spună şi lucruri pe care le credea - se va putea aranja un mariaj care să ne lege şi de alte familii europene importante... - De cealaltă întrebare, însă, scăpă mai repede, fără să mai aibă nevoie de improvizaţii: Napoleon ţine la el ca la o adevărată rudă ce îii este... - zise el scurt dar, simţindu-se vinovat, încheie cu un amănunt în care putea fi sincer: Mai ales că tatăl lui mai câştigă un ban de la împărat dându-i din când în când informaţii din secretele Prusiei!...
 Nu-şi dădu seama dacă pe sobrul colonel îl amuza un asemenea amănunt, dar imediat avu motiv să devină bucuros, când Haralamb recunoscu nevoia imperioasă de a-l proclama pe prinţ şi le promise că va trece doar pe la regiment ca să primească raportul şi va grăbi spre Palat ca să-i primească oficial împreună cu ceilalţi doi membri ai locotenenţei.
 Suindu-se-n trăsura lor, Brătianu nu se putu abţine să nu-i mărturisească lui Rosetti:
 - Ce soartă la acest frumos caracter de om onest!... Tocmai când tu îţi ceri iertare pentru că l-ai minţit cu Cuza, eu trebuie să-l mint cu poveşti frumoase despre Carol!...
 - Interesul cauzei şi nimic altceva! - răspunse căuzaşul Rosetti cam neatent, mintea lui rumegând mişcarea următoare – dacă-i convingem în trei ore de acum încolo, proclamaţia mai poate să apară azi, iar mâine obligăm guvernul să organizeze plebiscit!.. Mergem la telegraf  acuma. Cât mai avem timp până la Palat, bătem depeşe-n ţară, să pregătim oamenii!
 Ziua care de-abia se dezmeticea deasupra Bucureştilor, începuse pentru ei de mult, iar primele  rezultate le înteţea îndârjirea ca-ntr-o alergare contra cronometru. Reajungând a fi împreună, cunoscându-şi bine mişcările prin care se completau unul pe altul, deveneau din ce în ce mai crispaţi asupra frâielor prin care trebuiau să le-o ia înainte mai multor duşmani, care ar fi avut motiv să-i împiedice din mai multe direcţii de interese.

IX

- Direct cu Napoleon al treilea  şi cu ministrul său de externe, fără alţi intermediari, eu am tratat prin două canale diplomatice obişnuite la Tuilleries, două importante doamne care asigură şi relaţiile familiei Hohenzollern-Siegmaringen: Madam Cornu către împărat şi baroneasa Franque către ministrul  Drouyn de Lhuys cu care m-am şi întâlnit primind depline asigurări. Am rugat să vă fie transmise şi oficial prin noul consul francez numit aici. Pentru că e un moment propice. Şi nu ştiu dacă de lungă durată, fiindcă împăratul poate reveni oricând la vechile tratative cu Viena, dându-ne pe noi răsplată pentru teritoriile italiene, care-i sunt mai aproape şi mai de interes. Tiranii sunt imprevizibili, domnilor. Cu cât ne mişcăm mai repede, cu atât ne rezolvăm problema şi, obţinându-le acordul, depindem mai puţin de ei. Acum avem acest acord de care trebuie să profităm chiar azi!
             Brătianu îi măsură bine pe cei trei membri ai locotenenţei, ca şi cum i-ar fi asigurat că, vor-nu vor, trebuie să aibă încredere în raţionamentul său. Constată, pe chipul uşor de citit al lui Haralamb, că putea conta pe promisiunea ce i-o obţinuseră, căută să afle, parcă, în expresia prin care încă nu se pronunţa generalul Golescu, dacă aceluia îi mai rămăseseră simpaticele trăsături de om de curte care ar fi putut şi sluji dar şi domni, un anume fler princiar datorită căruia, dintre ei, fusese primul observator autentic al defectelor lui Cuza. Şi, trecând de la acesta, întâlni un fel de avidă neîndestulare pe obrazul boieresc al lui Lascăr Catargiu. Era cu câţiva ani mai tânăr decât ei, dar moştenea dragostea de funcţie şi putere a marilor boieri pe care-i servea fără să fie prea atras de valul schimbărilor; mustaţa groasă îi făcea mai încăpăţânat chipul cuprins într-un dreptunghi mare, vădit nebinevoitor nu neapărat cu cei de faţă, ci cu lumea în general, parcă atrăgând atenţia că era conservator tocmai pentru că avea temeiuri vechi, pe care se putea baza oricând. Se vedea la el plăcerea de a nu se clinti din ceea ce voia, venind nu din mediul lor care cunoscuse boema revoluţionară pariziană, ci dintr-un clan de boieri aranjaţi din juneţe cu funcţii de ispravnici şi pârcălabi, implicaţi în a administra ţara pentru ei, foarte atenţi la creşterea în slujbe, lefuri sau onoruri ce puteau ajunge până la a-i sui pe tron. Cu şanse pentru oricare, ca-n republică; dar turciţi fără obligaţii faţă de naţie ci faţă de Înalta Poartă. Erau ca pe o moşie de pe care dădeau haraci, dar nu iertau să nu le fie îndeplinit ceea ce porunceau. Iar, dacă prin schimbările din ultima vreme, care aduseseră elecţiuni, dorinţele nu-i erau la fel îndeplinite în cercuri mai largi, unde nu depindea numai de ai săi, cum se-ntâmplase cu mai multe încercări ale Catargiului de a ajunge la domnie, asemenea eşecuri nu-l făceau decât ca, odată cu vârsta, să obstineze şi mai mult într-un mod necooperant, ferm pe câteva interese care erau ale tuturor conservatorilor, ceea ce îi dădea multă autoritate în partida sa.
            - De fapt - încercă Rosetti să le explice ceea ce, discret, stabiliseră cu Haralamb – însuşi rostul locotenenţei ăsta este: să aducă principele străin şi să-l aşeze pe tronul unirii până nu reuşesc marile puteri să despartă din nou principatele pe principiul sferelor lor de influenţă. Ce, pe Filip de Flandra, nu s-au grăbit să-l proclame încă din prima zi?! Să procedeze la fel de repede şi cu acest al doilea candidat, ca să nu le pară rău apoi că au acţionat prea târziu!
            - Şi, dacă în cazul lui Filip am procedat prompt, dar nu ne-a  ajutat conjunctura, ce-am realizat?! Suntem supuşi capriciilor celor mari; recunoaşte şi tu asta, că doar vii de la Paris!...
 Întrebarea n-o punea Catargiu ci, spre surprinderea lor, generalul Golescu, a cărui apartenenţă era, totuşi, muntenească şi liberală. Brătianu simţi semnul aproape invizibil  pe care-l făcea Rosetti c-o anumită ridicare nemulţumită a bărbiei. Spre satisfacţia lui Catargiu de a constata disensiunile dintre liberali, tartorul nu ierta dubiile şi împotrivirile moderaţilor din propriul lor partid, tocmai pentru că radicalismul său, cel mai adesea, de asemenea reacţii se lovea.
           -Ce-am realizat? - repetă Golescu întrebarea, aţâţând nemulţumirea pe care i-o trezise ursuzului revoluţionar.
- Am realizat că noi, care suntem radicali, care am renunţat la ranguri şi visăm  republica, am ajuns să dorim acum asiduu prinţul pe tron; în vreme ce voi, care v-aţi păstrat nobleţea, vă puneţi asemenea întrebări! – răspunse acela tăios, ca şi cum i-ar fi atras atenţia că nu se-aştepta la aşa ceva; şi porunci: Să-ţi spună el de ce n-am realizat. Fiindcă Napoleon a ajuns să dicteze şi-n masonerie!
Atenţi, locotenenţii domneşti se traseră mai aproape, ca şi cum n-ar fi vrut să lase loc unei provocări. Dar nici Brătianu nu se lăsă surprins fără gardă.
          - Asta, n-o discutăm acum şi aici. E o frământare a mea, pe care n-am s-o ascund, pentru că, atunci când ai un ideal, nu-ţi convine ca un tiran să ţi-l confişte pentru interesele lui. Acum avem de salvat tronul unirii şi, da, aşa cu spune Rosetti, noi republicanii vrem să grăbim aducerea prinţului străin; s-o facem chiar mâine, fiindcă altfel ni se surpă unirea!... Nu-mi mai pasă că din pricina lui Napoleon, Filip, cel proclamt de noi, a refuzat. Asta arată slăbiciunea lor!... Pe mine mă interesează că Napoleon, cel pe care ca persoană-l desfiid, îl susţine pe Carol; deci nu se va opune dacă ni-l instalăm pe tron cât mai repede. În felul acesta le-o luăm înainte duşmanilor unirii şi vom avea susţinută strategia noastră, a faptului implinit.
          Se uită la cei trei drept, pentru că nu vorbise cu niciun ascunziş; iar ei, ca români, trebuiau să înţeleagă aceasta. Dar îl văzu pe Rosetti zâmbind. Cu zâmbetul său maliţios, poate chiar răutăcios atunci când se lovea de oameni ce-i considerau idealurile radicale doar o strategie de politician considerat „cel mai priceput la conjuraţii”, adică acea viziune superficială care făcea din el tartorele şi nu omul fermităţii doctrinare.
         - Fii atent, Ioane, că avem în faţa noastră doi boieri care candidau în 1859, aşa că nu se ştie în ce măsură le-a convenit „faptul împlinit atunci”, prin alegerea lui Cuza pe ambele tronuri - spuse el cu un anume scop.
Care, aşa cum mizase, i se şi îndeplini.
         - Şi, chiar dacă am candidat şi noi atunci, îndrăzneşti să crezi că n-am fi buni români?! – îl apostrofă Catargiu dur, simţindu-se solidar cu Golescu.
 Generalul scoase o scrisoare arătând-o.
            - Tocmai o discutam cu Lascăr care pleacă şi el într-acolo. E de la fratele meu Ştefan, care a acceptat să fie prefect la Iaşi.
            - A acceptat Vodă Tefan asta? - folosi Brătianu denumirea familiala a celui mai mare dintre Goleşti doar spre a provoca făcându-se că nu ştia ce făceau conservatorii la Iaşi.
            - Anume ca să împiedice mişcările ce vin dinspre ruşi, dar nu sunt  străini nici Habsburgii, prin baronul Eder... Ha – reacţionă cel de al doilea Golescu plăcut impresionat – tot îi mai spui fratelui meu „Vodă Tefan”!
             - Pe amândoi, ştiţi că vă respect, iar cu Radu am învăţat la Piteşti! Dar el, fiind cel mai mare al Goleştilor, pentru mine e Vodă. Sper că l-aţi ajutat şi cu ceva armată. Acolo Prutu-i aproape!
            - Şi cu armată. Iar Catargiu se pregătea să se ducă să întărească autoritatea, fiindcă şi el a fost prefect acolo.
            - Poate se duce ca să fie pus el domn, înfipse pumnalul şi mai mult Rosetti făcându-l pe acelasă riposteze, exact cum îi fusese scopul:
            - Sunt mai tânăr decât toţi cei de faţă, dar nu permit! Niciun boier din partida noastră nu agreează manevrele cneazului Moruzi, cu o rupere în interes rusesc, austriac, sau turcesc!
            Iar Rosetti, care pricepea prea bine ce urmărise Brătianu, în deplină concordanţă de mişcări cu acela, i-o servi pedagogic adversarului lor politic:
           - Dovediţi-o. Este exact un moment când situaţia vă cere aşa ceva!
          Urmă  oarecare tăcere în jurul mesii aceleia de intim înalt consiliu ale cărei scaune rămăseseră neocupate, doi bărbaţi îndârjiţi stând într-o parte cu câte-o palmă ferm sprijinită pe marginea ei, alţi trei, autoritari în obligaţiile lor oficiale, privind la fel de serios lucrurile, dar ca unii care ar fi putut să aibă şi de pierdut ceva. Dintre aceştia, în uniforma sa atât de elegantă pentru care plătise preţul chinurilor de om al datoriei, dar şi singurul care-şi simţea mai degrabă îndatoririle decât puterea, până la urmă Haralamb fu cel care spuse:
        - De fapt, locoteneţa, ce înseamnă ea altceva, decât să ţină locul pregătit pentru cel care va veni?!
        - În cazul nostru e mai mult, pentru că avem şi de ales pe cel care va veni! –îl corectă Golescu.
        - Dacă nici unul dintre noi nu e bine venit pe acest tron! – rosti Catargiu  fără să ştii dacă era un regret sau o confirmare a angajamentului luat.
        Spre admiraţia lui Rosetti, care-şi simţise întotdeauna, chiar şi când au conspirat împotriva lui Cuza, impulsul ireconciliabil faţă de acel urmaş de Catargii, bărbat încă  tânăr, dar prea marcat de acea trăsătură desuetă a mândriei prin rang care-l făcea  bătrânicios în precepte fundamentaliste. Dar Brătianu se dovedi până la urmă a fi ce de neînvins. În ciuda oboselii lungului drum pe care-l făcuse, în ciuda crispării care-l obliga să fie cât mai concis şi cât mai convingător prin sinceritatea dezideratelor sale, găsi în neruşinarea pragmatismului, acea undă de tratativă ca o gluma cinică şi rosti cam cu acelaşi ton cu care ar fi oferit cozonac în loc de pâine:
       - Pe tron, domnule Catargiu; ca simplu simbol, adică. Dar nu ca prim -ministru, în mâna căruia noi, ca radicali, vedem adevărata putere!
       - V-aţi şi gândit; aţi şi calculat-o; aţi şi trasat limitele monarhiei constituţionale! – răspunse acela morocănos, ca şi cum le-ar fi spus de la obraz că le ştia el planurile.
            Şi, tocmai când tonul său nebinevoitor îl arăta destul e hotărât să-i împiedice, Brătianu jonglă cu marea artă îndelung exersată în zeci de nuanţe, prin care-ţi lăsai  preopinentul descoperit:
       - Da, ca să-ţi facem dumitale un scaun bine aşezat de prim-ministru!
       - Mie?
      Atunci Brătianu dădu şi o a doua lovitură, părând îndreptată spre partizanul lor liberal Nicolae Golescu:
     - Da, iartă-mă coane Nicule, - vorbi el familiar, dar cu respectul de vârstă şi rang pe care-l acorda fraţilor Goleşti - noi liberalii trebuie neapărat să  fim mai în umbră. Sunt cunoscute preferinţele noastre republicane. Un rege nou, cu un prim ministru conservator e mult mai credibil pentru continuitatea unor trăsături româneşti bine conservate. Nu-i aşa, domnilor?...
Lovitura era dată. Generalul Golescu ridica mâinile cu palme demonstrativ rotite, ca şi cum ar fi recunoscut că altă soluţie nu exista şi, în vreme ce Rosetti punea pe masă textul proclamaţiei prin care locoteneţa propunea aducerea pe tron a acelui nume care nu spunea încă nimic, Brătianu îi dădea părinteşte asigurări rivalului său cu doar doi ani mai tânăr, dar mai vanitos şi mai lipsit de scânteierile umorului:
         - Ce, crezi că m-am gândit vreo clipă să conduc guvernul protejatului său, când am o condamnare de doi ani pentru conspiraţie împotriva lui Napoleon al treilea?!... Şi-apoi, prinţul ăsta vine dintr-o ţară unde Bismark este cel mai puternic conservator!... Vreau să fim, împreună cu conservatorii, la înălţimea acestui moment naţional şi să-l servim cum e mai bine pentru ţară. Asigură-i de asta!
           - Am s-o fac. Am s-o fac chiar la Iaşi. Am să-l împiedic pe Roznovanu care vrea să candideze împins de ruşi prin cneaz – spuse acela dovedindu-se cel puţin mai bine informat, dacă nu chiar familiar cu ce se pregătea în Moldova.
 Îi întrerupseră ceilalţi trei fiindcă apăruse o problemă: Adunarea fiind desfiinţată, nu avea cine să voteze  propunerea locotenenţei, aşa că-l chemau pe Ion Ghica,  pentru ca ministerul să facă în cîteva zile plebiscit. Aşa că Lascăr Catargiu semnă documentul Locotenenţei Domneşti şi grăbi în călătoria  spre Iaşi tocmai ca, în drum, să-şi asigure partizanii că obţinuse pentru partidul lor prioritate în faţa principelui străin, spre a se alinia cu cancelarul conservator Bismark al Prusiei, ţară de unde venea ocupantul tronului.
 Exact lucrul acesta le spuse Rosetti celor rămaşi, felicitându-l pe Brătianu cu stilul lor camaraderesc de a-şi bate palma, păstrat din tinereţea de căuzaşi:
 - Băiatul nu e prost şi ştie să arate boierilor ălora bătrâni că-i serveşte în funcţia pe care şi-a câştigat-o printre încăpăţânaţii vechilor  privilegii.
            - Dar i-am dat şi noi prilej s-o facă. Bravo Ioane! – se devoală pentru prima oară generalul Golescu.
 Mai precaut, Brătianu aşteptă ca Haralamb să ia documentul spre a-l meremetisi la Cancelaria Domnească în aşa fel încât la venirea lui Ghica să fie gata. Şi abia pe urmă-i spuse:
            - Dar şi dumneata, coane Nicule, păreai atât de-ndrăgostit de belgian, încât mă temeam să nu ni-l respingi pe neamţ!
          Galantul militar şi omul de spirit vesel, iubitor de artă şi de femei frumoase, care era acest al doilea fiu dăruit lui Dinicu Golescu de frageda Zoe, luată la nici treisprezece ani din neamul Pârşcovenilor, nu era însă altul decât cel care-i adusese pe Brătieni la Florica, făcându-şii vecini mai în sus de Goleşti. El recunoscu glumeţ că se-nţelesese dinainte cu Rosetti, iar vehemenţa aceluia fusese un joc:
         - Păi nu ştiu eu lecţia de la 24 ianuarie?!... Eu candidam la tron şi toţi erau convişi că liberalii vor vota cu mine. N-a făcut Vlădăianu faţa prelungă când te-a-ntrebat „Care este candidatul vostru, Golescu?”...Iar tu, pentru prima dată i-ai spus: „Nu; cel ales la Iaşi”!...  - Şi, mare boier comsecade fiind, îi consolă el pe ei pentru un regret care ar fi trebuit să fie al lui: Lăsaţi, fraţii mei; e bine! Soarta mea e căimăcămia; a fost să fiu locotenent domnesc la 1848, a fost să fiu şi acuma!...
       - Şi a mea, - fu cinstit Brătianu, a fost să stau la  balamucul doctorului Blanche, ca să scap de ghlotina lui Napoleon, aşa că, pe cinstite i-am dat locul de prim-ministru lui Lascăr!
       - Ha, băiatu ăsta al lui Catargi e perseverent, roade la carieră. Ai văzut ce grav a devenit când l-ai comparat cu Bismark!... Eşti mare, Ioane, sunt ferice că te am vecin în Muscel!
        Şi se bucurară toţi trei, ca-n tinereţe, de sforile politicale pe care, imbatabili, le-au tras:
      - Dar matale îl trimiseseşi la Iaşi, să-l pună la punct pe cneaz!
      - O să-l pună acuma. Dacă i-ai dat postu lui Bismark, sigur îl pune!...
      Brătianu devine însă mai grav:
    -Culmea e că, perseverent cum s-arăta de tânăr, o să se-nţeleagă bine cu neamţu, care tot un căpos cu ifose  mi se pare a fi!     Conservatorismul prinde la tron şi s-ar putea să ne joace festa; să fim atenţi. V-am spus că eu am căzut pe gânduri cu masoneria. Eu o văd în slujba republicilor, nu dominată de Napoleon. Rămâne-ntre noi şi va trebui să punem odată piciorul în prag.
      - La Paris, ai găsit un sprijin în direcţia asta?
      - Tot salonul lui Madam Cornu, oricât ar fi ea apropiată de împărat, îl sfidează. Marii intelectuali sunt toţi republicani, Hugo scrie diatribe de la Londra; lojile nu pot să nu-şi dea seama că strada atâta aşteaptă!
      - Nu pot să nu-şi dea seama, sau îşi dau seama? Spui asta ca o dorinţă, sau...
      - Ca o dorinţă, recunosc din păcate – răspunse Brătianu întrebării lui Rosetti – n-am îndrăznit să agit lucrurile. Am încercat să stau de vorbă şi cu principele Filip, dar am fost refuzat. Mai mult nu puteam face fiindcă aş fi compromis acţiunea asta, care era mai importantă. Dacă aş fi alertat vreo lojă, ar fi putut ajunge la urechile împăratului şi aş fi compromis misia principală. Aşa că am tăcut. Dar vouă vă spun: Ceea ce se-ntâmplă nu corespunde idealurilor noastre!
      - Nu trebuie! – îl susţinu şi generalul – Noi , când am făcut la 1840, în casele tatii, „Societatea” – asta aveam în ideal: Că va ajunge să pună pe gânduri tirania.
      - Şi, atunci, ce ne facem? Iată că istoria se repetă şi de asta noi depindem de familiile princiare: Răsturnăm tirania, punem aleşii mulţimii, iar aceştia reinstaurează tirania, pătrunzând şi-n resoartele intime ale minţilor luminate, precum lojile şi societăţile secrete!
      - Vom avertiza – spuse Rosetti – dar nu e acum momentul; trebuie să ne concentrăm pe ce avem aici de făcut. Zici că n-ai prea mare-ncredere-n neamţ, a?
      - E banal. Afişează o disciplină prusacă, dar încolo e nesigur pe el. Pare greu de influenţat fiindcă prea execută ordinele date de tatăl său.
      - Pentru disciplină, trebuie să-l încorsetăm cu o Constituţie care să-l oblige; ordinele tatălui i le-am putea contracara dacă-i găsim o nevastă pe care s-o putem influenţa. – stabili tratamentul doctorul în ştiinţe politice care era Rosetti. La care afirmaţie generalul se amuză:
      - Cu toate că am cincizecişişase de ani, la partea cu influenţarea domniţei încă mă ofer. Când eram maior, făceam asta cu multă voluptate! – Şi, dându-i un ghiont lui Rosetti: Păcat că nu i-o putem oferi odată cu tronul şi pe Maria Obrenovici; va trebui să-i povestim lui Ion cum o-mbrăcau ofiţerii când Cuza semna abdicarea!...
       - Maria e neam cu Catargiu. Ştiţi ce emoţii am avut când am auzit în noaptea aia că venise la palat! Credeam c-a aflat ceva şi-l va avertiza pe Cuza. – preciză Rosetti făcându-l pe Brătianu să întrebe:
       - Deci, Catargiu a fost de cuvânt în conspiraţie?    
       - N-aş putea spune că nu. Am mizat pe asta fiindcă îl invidia pe Cuza de mult.
       - Adică, - pricepură Brătianu şi generalul – te temi că, pe Carol, neinvidiindu-l, l-ar putea ajuta într-un sens în care să nu ne convină?
       -Vedeţi: De asta va trebui să veghem. Eu nu te-am contrazis când i-ai promis lui Catargi guvernul. Dar, dacă, sprijinit de el, principele ăsta neamţ se transformă-n tiran?!
       Rosetti, cu gândirea sa foarte exact calculată, era cu un pas înainte faţă de veselia momentului.
      - Atunci îl radem! Îl detronăm şi facem republică. Dar va fi o republică în locul tronului lui recunoscut de tiranii europeni. Adică nepericlitând unirea!
       Demonstrând că nici mintea lui nu stătuse degeaba, iar asemenea calcule erau făcute, Brătianu răspunsese lucid, cu glas egal, în termeni limpezi, ca şi cum l-ar fi executat pe cel în cauză. Şi se justifică:
      - Trebuie luată în calcul şi acestă variantă pentru că, nu trebuie să fii prea deştept ca să devii tiran, atunci când ai  poziţia care-ţi permite. Noi nu trebuie să-i oferim niciodată această poziţie, nici să-l lăsăm să ajungă la ea prin vreo altă cale.
      - Şi nici Catargiului ca să-l încurajeze! – preciză Rosetti.
     - Compromisul, fraţii mei! – ridică Brătianu mâinile ca-nspre destin. – Va trebui vegheat. Aici, coane Nicule, baza ne este la dumneavoastră. Matale şi Vodă Tefan trebuie să staţi pregătiţi să-l schimbăm pe Catargiu la nevoie, dar şi să-i punem piciorun-n prag neamţului, dacă se va voi ca susţinătorul lui de la Paris. Tirania-i tiranie. Uitaţi-vă cum şi-a găsit masoni care să-l susţină!... Va trebui ca, la noi...
      Tăcură toţi, pentru că uşa se deschise şi Haralamb, însoţit de funcţionarul cancelariei aducând hârtiile parafate, îi făcea loc  lui Ion Ghica să intre.
            - Să vedem tronul apăsat de o persoană pe care s-o ştim de neclintit de pe el; sau să-i impunem noi să fie de neclintit.  Asta-i! – mai spuse Brătianu văzând proclamaţia a cărei copie se află în mâna lui Ghica.
           - Şi, nu uitaţi: Ca să fie apăsarea mai puternică, trebuie să-i alegem un fund de principesă pe placul nostru; m-am oferit! – le aminti generalul pentru ca apoi, cu bonomia lui glumeaţă să devină mai concesiv: Sau, mă rog, pentru raţiuni superioare putem încerca fiecare. Orice român patriot trebuie să tindă să fie cât mai aproape de tron!
          Cu toate că era minat de sentimente grave, care-l făceau să aibă emoţii în faţa hârtiilor întinse pe masa de înalt consiliu, Brătianu nu putea să nu fie emoţionat de căldura camaraderească prin care acel om, şi mai în vârstă şi mult mai înalt în ranguri, le arăta încrederea sinceră de a fi mereu aproape de ei, de la treburile cele mai grave până la glumă. Şi, cu toată graba lui Rosetti care se arăta precipitat de a ajunge cu documentele în tipografie, mai sacrifică un moment pentru a-l tachina pe acela şi a răspunde cu aceeaşi monetă a prieteniei dezinvolte:
        - Femeia, fie ea regină, tot femeie rămâne! La principesă m-aş angaja şi eu şi, cred că şi domnul Haralamb. Aşa cum l-am găsit pe prinţ, ne vom sacrifica patriotic să-i găsim şi să-i cercăm una ca lumea, care să fie şi-n serviciul nostru!... Numai pe Rosetti să nu contaţi, fiindcă el e singurul dintre noi care şi-a găsit femeia unică!
       Pesemne că încă ne având cunoştinţă de tot sensul discuţiei lor, Ion Ghica spuse foarte serios:
       - Ştiţi pe cine mai putem conta? Pe Kogălniceanu care dă semne a vrea să reintre în politică.
       Ceea ce, cunoscut fiind apetitul amoros al marelui cărturar, îi făcu pe toţi să izbucneacă în râs.
       - Nu uitaţi că, dintre toate bogăţiile noastre, în legătură cu care a avut taică-său grijă să mă chestioneze amănunţit, neamţul n-are voie să se atingă de femei! – preciză Brătianu simţind şi el  abia atunci valurile mari în care i setopea încordarea  ultimelor săptămâni.

 

 

 FRAGMENTE DIN ROMANUL:


“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

- continuare III

X

      Nu poţi să ai o privire plăcută când te scoate din închisoarea unde persoana şi demnitatea ţi-au fost umilite, chiar dacă te duce direct în faţa principelui tău. Deprins cu ţinuta îngrijită încă din şcoala de la Piteşti a lui Nicolae Simonide unde învăţătorul, la fel de nebogat ca şi tatăl său, dar conştient de rolul de luminare a minţii copiilor deştepţi, ambiţionându-se să-i înveţe pe lângă altele şi ceea ce putea să însemne „sărac dar curat”, nu numai pentru ei, dar şi în formarea mentalităţii unei societăţi pe care începutul de veac o întrevedea, Brătianu îşi scutura mereu hainele. Şi când coborâ din trăsura poliţiei, şi când comisarul îl predă aghiotantului domnesc, şi când i se deschise uşa  către cabinetul domnitorului, şi chiar când rămase singur cu acesta. Ca şi cum mai importantă era ţinuta în care apărea decât persoana în faţa căreia apărea; ca şi cum mai important era cum se simţea el – adică să se simtă sărac dar curat, decât impresia pe care i-o făcea celuilalt.
           - Am zis să vii direct aici când ţi se dă drumul – îşi luă principele măsuri de precauţie fără să-i pese că poruncea într-un moment când, dacă tot hotărâse astfel, nobleţea l-ar fi obligat să n-o facă  – ... să vii direct aici, dar nu pentru imputări. Eu n-am să ţi le enumăr dumitale, dar nici dumneata să nu vrei să o faci. Am vrut să vii aici ca să discutăm ce e de făcut – adăugă el simplist în exprimări, ca-ntotdeauna, soldăţeşte, fără îndemânarea sau imaginaţia de a marca prin vreo eleganţă de comportament eleganţa decorului în care trona. Adică, avea conştiinţa că e dreptul său să troneze şi trona, pur şi simplu, cu dorinţa de a simţi asta, ordonând lipsit de imaginaţie, într-un mod rigid, chiar când nu era nevoie de aşa ceva. Şi, pentru că celălalt continua să se scuture sau să-şi întindă elegantul costum şifonat, nu mai amână să-l întrebe: Îţi pare rău că m-ai adus pe tron, nu?
 - Eu nu-ndrăznesc să mă ridic până la a spune că v-am adus, dar n-am făcut-o pentru instabilităţi guvernamentale, nici pentru subjugare fiscală.
 - Deci îţi pare rău.
Brătianu rămase cu mâinile trăgând de pulpanele hainei pe care voia s-o întindă de şifonarea de pe paiele beciului de poliţie:
- Nu de acum; fiindcă arestat am fost şi de Cuza, pe care, tot aşa, l-am adus pe tron. 
- Dar de când?
- De când aţi început a schimba guvernele, aşa, parcă aţi face exerciţii cu mecanismul ăsta pe care îl aveţi în mână.
- Ce mecanism? – întrebă Carol cam obtuz pentru vârsta-i tânără, simţindu-i-se nemulţumirea că era cel puţin la fel de încordat şi, din pricina asta, nu pricepea.
 - Mecanismul de a schimba guvernele este dat tronului constituţional ca să acţioneze spre binele ţării, nu spre a demonstra că are dreptul să schimbe oricând şi pe oricine.
 - Ţi se pare că am exagerat, deci!
 - Nu mi se pare; mă doare.
 - N-am respectat privilegiile tronului?
 - Ba da; dar pe latura despotică, nu pe cea constituţională.
 - Şi asta dă dreptul la conspiraţie.
 - Acuzaţii gratuite. Procesul o va demonstra. Curtea din Târgovişte ne-a eliberat şi ne va judeca.
 - Ştiu, răspunse apăsat Carol ca şi cum ar fi vrut să-şi sublinieze o contribuţie. Dar nimic nu vă îndreptăţeşte să mă acuzati pe mine pentru convulsiile politice din această ţară. Nemulţumirea voastră l-a influenţat şi pe Napoleon.
 - Napoleon, poate că în aceste zile nu mai contează – spuse Brătianu trezind la celălalt o nemulţumire ca şi cum s-ar fi ferit să discute subiectul:
 - Să nu ne exprimăm până nu vedem dacă învinge von Moltke sau Mac-Mahon! – porunci el fără jena de a-i putea fi cotată această înţelepciune drept laşitate – Vorbeam de faptul că, încă de anul trecut, ambasadorul lui Napoleon la Viena i-a propus lui Cuza să revină – se arătă el a fi urmărit de mult jocul şi a fi fost bine informat.
 - Dar dorinţele unui împărat străin vă dau dreptul să vă arestaţi supuşii?!
 - Parcă mă acuzai doar că am schimbat guverne.
 - Pentru asta s-a manifestat nemulţumirea mea. Nemulţumirea Măriei Voastre s-a manifestat cu arestarea. Nu e vorba atât de mine, sau de Hasdeu, care este un mare cărturar, sau de preotul acela care a fost bătut la sânge; dar generalul Golescu care a stat  regent pe acest tron ca să-l păstreze pentru Înălţimea Voastră, merita aşa ceva?!
 - Am spus că nu vreau imputări – îşi sublinie Carol voinţa şi, la modul său rigid, repetă cele ce spusese sau, poate, chiar se pregătise mai dinainte să le spună învăţându-le cuvân cu cuvânt: Am vrut să vii aici ca să discutăm ce e de făcut.
 - E de făcut un guvern stabil, iar principele să înţeleagă că  a meritat acest tron tocmai pentru că ai noştri, cei reacţionari, cei mai potrivnici schimbărilor, sunt implicaţi în interese. Am vrut prinţ străin care să nu mai permită intrigi unii contra altora. Intrigi care, aşa cum înainte duceau la schimbarea domnilor, acum duc la schimbarea guvernelor.
 - Îmi garantezi că asta nu te deranjează doar pe dumneata şi partida dumitale cea radicală?
 - Vă garantez că deranjează toată ţara, la fel de mult cum a deranjat şi Cuza când şi-a făcut camarilă.
 Atunci Carol veni cu un alt lucru pe care se vedea că-l pregătise tocmai pentru a se putea înţelege cu acest radical:
 - Dar pot fi sigur că acest curent al vostru împotriva mea, nu vine de la mişcările ce se agită la Paris împotriva lui Napoleon?
Brătianu pricepu. Se convinse că, mai ales faţă de el, care ştia că prin susţinerea lui Napoleon acest Hohenzollern trebuise să fie alesul românilor, domnitorul trăia acum teama ca mişcările de aici să nu se conjuge cu cele împotriva susţinătorului său. Aducerea lui aici, lângă tron, direct din puşcărie, nu era numai un act de iertare. Era un joc mai inteligent, pe care trebuia să-l studieze bine. Să iasă din starea nedreptăţitului căruia i se dă prilej să-şi manifeste indignarea, ceea ce ar fi dorit Domnitorul ca să-l liniştească şi, chibzuind mai adânc, să nu se mulţumească a-l jigni, ci să-l surclaseze obţinându-i o atitudine şi mai promiţătoare. Se convinse mai mult constatând tonul concesiv cu care Carol, intrând în rolul pe care şi-l pregătise, începea a rosti ceea ce chibzuise de mai înainte a fi o cale de a drege relaţiile dintre ei. Relaţii care, scăpând de sub control, nu le erau favorabile nici unuia:
            - Da, recunosc: Am schimbat guverne, poate mai multe decât trebuia.E un prilej să vă cunosc, să văd ce poate face fiecare. Şi tatăl meu îmi spune asta.
 Pentru a-l domina, în mod chibzuit acum, şi nu impulsiv, Brătianu mai găsi un prilej să atace:
- E un prilej să vă arătaţi puterea!... Dar serenissimul Vostru  tată nu V-a spus că mai ales cei slabi vor să-şi arate puterea?
 - Poate că mi-a spus. Dar dacă te nemulţumeşte că nu  ţi-am dat dumitale mână liberă...
 - Nu asta mă nemulţumeşte.
 - Ţi-am spus că nu vreau imputări. Mă refeream la cu totul altceva. Şi la altcineva. La Madam Cornu care m-a avertizat că Napoleon s-ar putea supăra dacă vei fi prea în frunte. Da, mă refer la Napoleon, tot aşa cum sunt convins că dumneata n-ai ezita să te referi la cei care acum, la Paris, crâcnesc împotriva lui.
 - Măria Ta, eu cu douăzeci de ani înainte am crâcnit împotriva lui şi am  fost arestat pentru conspirtaţie! – rosti pe gânduri, cu ton concesiv , bărbatul proaspăt ieşit din închisoare, ca şi cum ar fi lăsat de înţeles că trage linia şi e dispus să facă o socoteală avantajoasă pentru amândoi.
 - Ştiu: Ai fost achitat în privinţa conspiraţiei, dar ai fost condamnat pentru ziarele conspirative care ţi s-au găsit la percheziţia imobiliară.
           - Mi-am petrecut arestul la sanatoriul doctorului Blanche, dar, ca şi Măria Ta, la un moment dat Napoleon a trimis să mă cheme şi m-a întâlnit...
           - ...În casa secretarului său particular...
          Discuţia începea să devină calmă. Amândoi  ajunseseră a fi mai relaxaţi. Domnitorul ieşise din crisparea pe care întotdeauna i-o produceau ciocnirile cu acest om plin de personalitate care-l domina tocmai prin faptul că nu-i atrăgea niciodată atenţia asupra faptului că trebuia să-i fie recunoscător pentru ce ajunsese, sau pentru tronul pe care ajunsese. Nu-i atrăgea atenţia, dar lăsa mereu impresia că ar putea în fiecare clipă s-o facă.
          Brătianu, era şi el, dacă nu mai relaxat, cel puţin mai concesiv  şi mai atent la calea compromisurilor pe care, ca-n orice politică, o putea lua acea discuţie. Dar, în paralel cu cele ce rostea faţa de tânărul domnitor pentru care nu simţea cele mai bune sentimente, mintea lui era intrigată de un amănunt nou ce apăruse: Madam Cornu... Ehe, distinsa Madam Cornu!... El o uitase; dar ea: uite că nu!... Ea îl flatase şi pe el, îi dăduse şi principelui sfatul cel bun. Era o femeie care ştia să mizeze pe toţi caii!...
            Chiar ar fi fost curios să afle cam cum a evoluat ea în aceste zile critice pentru Napoleon; dar, cu cel din faţa lui nu putea discuta aşa ceva. Se vedea cum pozează cu gravitate în omul care nu se bagă, dar cum se fereşte ca de naiba să pară că s-ar dezlipi de Napoleon. În ţara asta filo-franceză, cu palavragii care nu-ţi iertau nici un gest politic şi cu consuli străini obişnuiţi să-şi bage coada şi să fie ascultaţi, singura lui soluţie fusese până atunci aceea de a se şti prea bine că, în măsura în care, în ţara lui, Bismark îl luase peste picior spunându-i că acceptă un tron de pe care e obligat să sărute papucul sultanului, era să se  ştie, deci,  cât mai bine şi cât mai mult, despre susţinerea care-i era asigurată de la Paris. 
             Carol nu avea cum comenta zvonurile care veneau dintr-acolo, decât combătându-le. Aşa că, fiind mai util pentru principe să le ocolească, Brătianu îi făcu jocul, uită pentru moment şi de Madam Cornu şi, bine calculat pentru un asemenea moment când încă îi mai puţea a închisoare, găsi cu cale să-l flateze ca să vadă şi ce-i oferea acela şi ce putea obţine de la el:
 - Aveţi şi memorie, dar şi informaţie de invidiat. Înălţate Doamne!... Amănuntul întâlnirii mele cu Napoleon în casa secretarului său particular, aproape că nu-l ştie nimeni!
 -  Mai am un lucru  care-mi aseamănă gestul cu al lui Napoleon – îi atrase celălalt atenţia, precaut, cunoscând şi riscul de a fi ironizat cu un „haida-de, nu te crede mai mare decât eşti!”. Şi, doar după ce-l văzu dispus să afle ce anume, i-o spuse, călcându-şi parcă pe inima aceea băţoasă, lipsită de efluvii: Am buna dispoziţie de a uita că m-ai înfruntat.
 Era o surpriză; o surpriză bine pregătită. Un joc inteligent care-l arăta a fi mai bine calculat decât părea şi a şti  să propună compromisuri, fără să mai  ţină la ambiţiile cu care poza. Ceea ce, pe prea experimentatul bărbat care, din cei patruzecişiopt de ani câţi număra, mai bine de douăzeci experimentase asemenea politicale, doar pentru el şi pentru şireata sa intuiţie, fu un semn că trebuia să pară mai moale, ca firul undiţei lăsând peştele să se creadă liber.
 - Eram sigur, Mărite Doamne; întrucât pot spune că vă cunosc generozitatea, eram sigur de un asemenea gest – nu se sfii el nici o clipă să-i ofere pe tavă convenţionala minciună, ba chiar adăugând: Am simţit asta de când mi-aţi pomenit de Madam Cornu, în graţiile căreia m-am simţit la fel de bine ca şi Înălţimea Voastră.
 Iar Carol muşcă. Zâmbi bucuros că-şi îndeplinise tactica aşa cum trebuia şi-i spuse clar:
 - Vreau să-mi fii sfetnicul de care am nevoie.
 - Ştiţi că vă sunt, Măria Ta! – minţi şi celălalt de dragul jocului protocolar.
 - Să mă ajuţi ca orice nemulţumire ar putea exista aici, ea să nu fie un ecou a ceea ce se-ntâmplă la Paris. – Şi, nedându-i timp de comentariu, preciză: Cu toate că nu mă tem eu, ştiindu-l pe Împărat stăpân pe politica Franţei. Acolo sunt sigur şi, tocmai de asta n-ar fi plăcut ca aici, cu superficialitatea de la porţile orientului, să creadă unii că se pot juca de-a revoluţia. – Şi reveni la tonul mai milităros: Pot conta ?
 Ca-ntr-un joc de mingi deosebit de atent, imediat schimbă şi celălalt tonul:
 - Să vedem, Măria Ta, să-mi consult şi eu partidul....
 La care domnitorul nu mai putu face faţă şi  bombăni cam lipsit de stil:
 - Care partid, domnule, că, aici, fiecare sunteţi trei-patru partide-ntr-unul?!
 - Eşichier politic, Măria Ta, fiindcă-ntotdeauna e vorba de două componente ale aspiraţiei: Cea naţională şi cea democratică...
 - Aspiraţie! – se-nfurie fostul ofiţer prusac simţind că i se dădea cu eleganţă o lecţie – Să nu-mi spui dumneata mie că populaţia asta de-aici, pe care o manipulaţi cum vreţi, are vreo aspiraţie!
 -Are; şi e foarte rău că Domnitorul ei gândeşte aşa. Populaţia, sărmana, numai de neînţelegere are parte  de la cei care se simt bine să o conducă.
 - Am spus: Fără imputări! – reajunseră ambii la tensiunea iniţială din pricina căreia Brătianu se văzu obligat să răspundă:
 - Din partea mea fără; dar din partea ţării trebuie să fim oricând gata să primim imputările. Pentru că ea ne spune ceea ce se aşteaptă de la noi!
 Iar domnitorul nu se mai stăpâni:
 - Ce să se mai aştepte? Şi cine? Cei care au trecut, fără nici un fel de tranziţie, de la un regim despotic la o Constituţie atât de liberală?!...
 - Asta o simt politicienii, cei din jurul Vostru, dar nu populaţia.
 - Şi atunci? De ce-mi vorbeşti de această populaţie? Ce, românii se pot măguli că au vreuna dintre virtuţile civile ce aparţin acestui fel de Constituţie?!... Ei sunt...
 - Măria Ta, nu vă jigniţi poporul! – ridică tonul Brătianu tocmai fiindcă găsise echilibrul de a spune ce voia şi a şi-l aduce la ce voia – era vorba să n-avem un ecou faţă de ce se-ntâmplă, poate, la Paris; cum vreţi să-mi reuşească asta dacă vorbiţi aşa?!
Carol pricepu din imputare mai mult ce-i convenea lui şi, fără să-i pese nici de accentul mustrător, nici de  glasul foarte ridicat cu care Brătianu rostise prima propoziţie, se bucură de a doua şi chiar îl obligă să confirme ceea ce se vedea printr-a treia că obţinuse:
 - Deci, accepţi!
 - Înţelepciunea supuşilor e să accepte întotdeauna  cerinţele legitime ale principilor lor! – vorbi Brătianu prea în citate solemne ca să poată fi crezut, dar într-un mod care satisfăcea şi ambiţiile celui care îl chemase şi nevoile pentru care acela îl chemase.
 - Vreau ca, de la dumneata să se ştie că, aşa cum am permis guvernului să se pronunţe prin Carp de partea Franţei ca imperiu, aici nu-i cazul să ne molipsim de insurgenţa pariziană. Vreau echilibru. Spune-mi că pot conta şi nu-mi condiţiona mie asta cu vreo consultare!
 Brătianu îl lăsă, cunoscător, să-şi asculte ecoul vorbelor; de fapt, îl lăsă să-şi dea seama că fusese precipitat lăsând să i se recunoască această nevoie de sprijin. Şi, apoi abia îi dădu satisfacţia.
 - Puteţi conta.
 - Bine – răsuflă uşurat acela – atunci ai dreptul să-mi spui şi în ce condiţii.
 Era de calculat. Era de calculat momentul acela când fiecare considera că îşi făcuse jocul. Se puteau cere multe şi reajunge de unde plecaseră, sau se putea parafa compromisul unei alianţe favorabile pentru amândoi. Experimentatul om de stat chibzui o clipă şi răspunse mai mult flatându-l:
 - O singură condiţie, exact în interesul Măriei Tale şi a ţării.
 - Care anume?
 - Stabilitate guvernamentală. Atât. Promisiunea clară pentru un guvern stabil.
 Când termină de spus asta, constată că mâna domnitorului era întinsă către a lui. Cu trei sau patru degete numai, cum obişnuia principele întotdeauna să-şi corecteze impulsurile prea generoase retrăgând ceva, iar degetele fiindu-i întotdeuna cele mai la îndemână. Şi-i preciză mulţumit:
 -Am dat mâna; bagă de seamă: vom conlucra şi-mi vei asigura această stabilitate.
 În acest timp, uşa se întredeschise de vreo două ori, fără însă a intra cineva. A treia oară, văzând insistenţa pe care aghiotanţii n-ar fi trebuit s-o permită, Carol întrebă în germană ce se petrecea acolo şi un personaj necunoscut, în fastuoasă uniformă prusacă, se arătă în întredeschiderea ei, arătând mai mult a aştepta decât a vrea să intre. Iar, când Carol pricepu cui nu i se puteau opune aghiotanţii şi se îndreptă într-acolo, uşa parcă se închise din nou, nemaiarătând ceea ce spuneau buzele sau gesturile respectivului personaj, iar principele se descumpăni puţin, până luă decizia să-i spună să intre.
 Se-ntoarse cu acela după el şi, întinzându-i lui Brătianu, de data asta, mâna cu exact trei degete, spuse mai mult  spre a-l concedia decât ca o confirmare:
 - Bine, domnule Brătianu. Aşa rămâne: Voi vedea când îţi pot asigura această stabilitate guvernamentală!
 Şi, înainte de a-şi retrage mâna prin strângerea relativă a căreia putea şi parafa şi amâna înţelegerea, îşi aminti:
 - El e Brătianu – îi spuse mai întâi celuilalt şi, apoi abia vorbi către amândoi: Cred că nu vă cunoaşteţi fiindcă în ultimele zile aţi fost, în fine.... Domnul von Radovitz este noul consul al Prusiei, domnule Brătianu. Cancelarul Bismark l-a rechemat  pe von Keiserling pe care-l cunoşteai dumneata...

    
XI


 Neconducându-l nimeni, şi chiar, încă din antecamera unde observase oarecare agitaţie, ne având nimeni vreme pentru el, lui Brătianu i se păru cam pustiu largul coridor cu sentinele-n nişele lor ca nişte statui. Dar nu dădu atenţie, calculând în mintea sa cam cât conta Carol, care cam insistase cu declaraţii de  încredere în Napoleon, ba, mai mult, o pomenise şi pe Madam Cornu, cât conta pe faptul că el, sau ei, liberalii, îl vor informa pe împărat despre corectitudinea protejatului său, în ciuda faptului că reprezenta o familie prusacă. Erau măsuri de precauţie pe care Carol şi le lua ca să evite alte convulsii interne, sau erau, mai degrabă, unele care voiau să-l păstreze corect în ochii lui Napoleon?...
 Mintea lui activă făcea, aranja şi clasa aceste calcule gândindu-se şi la modul cum trebuia el să reacţioneze ca să lase domnitorului impresia că este servit, dar să poată asigura un ministeriat capabil de reforme duse până la capăt pentru climatul democratic constituţional care, odată stabilit, n-ar mai fi permis schimbările capricioase ale unui domnitor tânăr, rigid şi, pesemne, atras de politicalele bătrâne ale nababilor cu dinţii  încleştaţi pe privilegii.
Şi ajunse astfel la marile scări nu prea luminate din binecunoscutul palat al Goleştilor, la treptele pe care, i se relatase cu amuzament, un Cuza furios ca niciodată, îl rostogolea pe Dimitrie Sturdza dându-i picioare-n fund şi strigându-i: „Numai eu, tu şi cu Napoleon am ştiut asta; atunci, cine-i trădătorul?!”... Acolo, pe scara aceea, fără posibilitate de tăgadă din partea feciorului Sturzesc pe care  Cuza îl luase secretar particular când se-ntorsese de la studii din Germania dar, în loc de recunoştinţă, acela vânduse consulilor străini un mare secret naţional... Iar el, Brătianu, proaspăt ieşit şi din puşcăria cu miros de paie mucegăite ca şi din cabinetul domnitorului cu miros de compromisuri făcute chiar murdar politic, în speranţa că nu-i vor scăpa din mână interesele, de multe ori mari, pentru care îl adusese pe acela pe tron, trebuia să recunoască faptul că şi-l adusese pe unul ca Dimitrie Sturdza drept colaborator apropiat, doar fiindcă acela, în ura lui faţă de umilirea la care Cuza-l supusese pe această scară, fusese printre cei mai activi conspiratori pentru răsturnarea principelui autohton. Se legaseră într-un act în care, pe jumătatea aveau dreptate, pe jumătate era vorba numai de interese; şi nu se mai puteau despărţi, pentru că astea sunt cotloanele urâte ale politicii!... Sturdza era un trădător. Pe care-l folosise si după aceea spre a face nevăzută toată arhiva  rămasă de la Cuza, arhiva primilor ani ai Unirii româneşti din care puteau rezulta multe lucruri măreţe, loiale din partea lui Cuza, condamnându-le conspiraţia. Iar ei trebuiau să le ascundă, ca să  nu fie acuzaţi că au căzut din lac în puţ aducându-l pe acest principe german care la început îşi ascunsese şi infatuarea şi interesele de altă natură decât cele româneşti, iar acum îi aresta  şi-i juca pe degete. Cum încercase să-l joace şi pe el cu câteva minute în urmă.... Asta-i politica: Tu trebuie să mergi înainte şi să-ţi arăţi numai gloria, în vreme ce alţii te-mping cu şuturi din spate sau, uneori, chiar istoria o face. Cu cinismul ridicării unor caractere urâte pe treptele importante ale diacroniei ei. Oameni de care rămâi legat, vrei sau nu vrei, prin sforile urâte pe care le-aţi tras împreună. Aici ruşine nu există. Aici au putere doar interesul şi compromisurile pe care, apoi, tot ea, istoria, dacă eşti deştept şi ai o conjunctură favorabilă, ţi le pune pe frunte cu străluciri de merite...
 Ştia prea bine, era o minte prea lucidă, devenise un mare şi abil profesionist al acestor practici politice dar, în sinea sa, în asemenea momente de meditaţie lăuntrică, cum i le trezea şi ajungerea paşilor săi pe aceste scări monumentale pe care bătrânul Dinicu Golescu parcă voise să urce în acest loc lucrurile de admirat ale Europei, măcar în această sine a sa, avea tăria să-şi spună asemenea lucruri. Pentru că, ce se întâmplase atunci, în primii ani ai domniei lui Cuza, când Napoleon al treilea îl vizitase şi-i admirase în tabăra de la Floreşti atât armata cât şi, mai ales, capacitatea pe care o avusese în numai doi ani – exact, uite: câţi au trecut numai în convulsii de la venirea lui Carol -  de a construi o armată a României celei tinere, ar fi putut schimba mersul istoriei. Dorind în acel moment să facă ceva pentru această ţară care-l încântase, chiar dacă el însuşi devenise împărat, dar păstrând în suflet vechiul carvonarism pentru care luptase alături de Mazzini, de Lafayette şi de Blanqui pentru o tânără Europă fără monarhii apăsătoare, cel de al treilea Bonaparte redevenise pentru românii care i-au fost alături il buon cugino, vărul cel bun din apelativul cu care îşi subliniau înrudirea carbonarii. Şi, când a considerat că e capabil de a dirija lucrurile cu succes diplomatic european, i-a trimis depeşă lui Cuza să-şi posteze armata pe malurile Dunării declarând independenţa faţă de Imperiul Otoman... Ce minune! Iată, s-ar fi împlinit zece ani de fiinţare independentă şi progresivă, în loc de convulsii şi conspiraţii şi, poate că n-ar mai fi fost nevoie nici de compromisul cu principele străin pentru care el, în ultimă instanţă, suferind chiar şi imputările de ferm carbonarism ale lui Rosetti, recunoaşte faptul că a militat atât de îndârjit doar pentru că se temea să nu-şi plătească propria greşeală prin ruperea tronului  pe care de-abia îl înfăptuiseră. A acţionat îndârjit fără a putea spune că nu s-a aşteptat la nemulţumirile de astăzi. Îi era atât de teamă să nu se prăbuşească frumuseţea de construcţie statală ce le reuşise după greii ani revoluţionari în care-l cunoscuseră pe Mazzini şi idealul lui asemănător pentru italieni, în care şi-au amplificat carvonarismul prin paşoptism, în care au suferit urmările patruzecişioptului şi nu s-au lăsat până nu au avut un Douăzecişipatru Ianuarie. Poate că a simţit şi atunci riscurile nemulţumirilor de astăzi, dar n-a vrut să-şi pună nici problema nerecunoştinţei pe care i-ar putea-o arăta prinţul, nici aceea a suprizelor unui caracter îndoielnic, nici chiar cele ale intereselor clare financiare pe care le-a văzut preabine în tratativele cu tatăl acestuia. Nu-l deranja nimic, atâta vreme cât el trebuia să salveze de la prăbuşire o construcţie pe care o reuşise nu atât ca un merit propriu, ci ca o aspiraţie a tuturor românilor!...
 Dar, în acelaşi timp, astăzi, sprijinit de voluta largă a balustradei acelei scări a cărei slabă luminare o face şi mai misterioasă, nu poate să nu se gândească la târfa de viaţă care-l face confrate cu acel inteligent, priceput şi cultivat politician ce capătă prestigiu sub aripa lor, dar care, încă tânăr fiind şi nerecunoscător, l-a trădat odios pe Cuza făcându-l să-i dea-n fund cu cizma de safian şi să-i lovească spatele cu tocul aceleia trimiţându-l de-a berbeleacul pe scările ce se tot lărgesc înspre ieşire. Pentru că depeşa în care Napoleon îl anunţa pe Cuza să trimită armatele la Dunăre, atunci fiind momentul, o mai cunoştea doar secretarul său particular pe care domnitorul şi-l alesese după nobleţea familiei şi strălucitele studii în pragmatismul german al noilor ştiinţe administrative. Două  atuuri importante, dar fără a ţine seama de cel de al treilea, al caracterului şi demnităţii, tot aşa cum fac omisiune şi astăzi, ei, conducătorii liberalismului în care Dimitrie Sturdza s-a implicat prea mult pentru a mai putea fi ocolit.
 Ce s-a-ntâmplat, se ştie: Secretarul particular al Domnitorului a trădat secretul către consulii acelor imperii ostile independenţei noastre, ziarele, mai întâi din Viena, apoi şi din alte capitale, au publicat senzaţionala ştire, Topkapiul a fost avertizat şi placa turnantă  a diplomaţiei europene care era Constantinopolul a creat toată conjunctura ostilă unui asemenea eveniment ruşinându-l pe Napoleon al treilea în asemenea vechi impulsuri de carbonarism cu care  mai încercau să-l compromită şi alţii. Furios, el i-a transmis lui Cuza că o ţară care are asemenea trădători nu-şi merită indpendenţa şi, iată cum s-a prăbuşit o şansă, poate cea mai mare şansă de până atunci a României. Exact cum putea să se prăbuşească mai târziu şi Unirea, dar, de data aceea din pricina lui. Ceea ce l-a făcut să ţină cu dinţii de aducerea acestui insensibil şi infatuat artilerist ce-i întinde astăzi trei degete de la mână. Aceasta fiind o favoare; pentru că, unora, le întinde numai două.
 În schimb, trădătorul care, când Cuza, trezindu-se din furie, şi-a dat seama că trebuia să-l aresteze, dispăruse de mult spre Giurgiu, unde-a trecut graniţa şi s-a salvat prin azil dat de poarta către care trădase, a devenit popularul om politic de astăzi care este legat de el prin atâtea fire încât, oricât ar vrea să se descotorosească, maturul şi lucidul Brătianu îşi dă seama nu numai că nu mai poate, ci că asta şi doar asta e politica, chiar dacă, uneori, în demnitatea sa, în ceea ce are frumos sufletul lui de luptător, îi vin idei de revoltă, sau măcar de revoltă în genunchi, cum a fost cea cu dictatura lui Napoleon al treilea în sânul francmasoneriei. „Târfa de viaţă”, îi vine lui să spună alături de cronicărescul „omul sub vremi”, începând să coboare scara cu umbrite mistere.

 FRAGMENTE DIN ROMANUL:


“FEMEIA, FIE EA REGINĂ!”

- continuare IV

XII

 Dar nu calcă prea multe trepte că, din adâncul coridoarelor aude paşi precipitaţi şi, cineva, gâfâind, îl strigă:
 - Domnule Brătianu, domnule Brătianu...
 E un ofiţer dintre aghiotanţi care coboară la el precipitat spunându-i:
 - Mă iertaţi, dar cu agitaţia asta neaşteptată nu v-am mai văzut când aţi ieşit şi n-am avut cum să vă spun: Alteţa Sa principesa mi-a spus, când terminaţi cu domnitorul, să vă conduc neapărat la ea. Mă iertaţi, cu agitaţia asta...
 Instinctul lui Brătianu de a întreba despre ce agitaţie era vorba, păli însă în faţa celeilate veşti: dorinţa principesei de a-l vedea. Mintea lui ordonată începu a chibzui care ar putea a fi motivele şi, atacator priceput fiind, a-şi pregăti frânturi de idei prin care să n-o dezamăgească pe cea care-l chema. Mai ales că, de la venirea ei în ţară, când multă lume îi fusese prezentată, el, prin atitudinea tot mai ostilă căpătată faţă de principe, avusese tot mai puţine prilejuri s-o întâlnească.
 Aşa că, fără a da atenţie agitaţiei din pricina căreia se scuza aghiotantul, îşi chibzui replica pentru ca intrarea să-i fie şi reverenţioasă dar, în acelaşi timp, să-l aşeze pe o poziţie mai familiară, de intimitate cu femeia aceea despre care şuşoteala dâmboviţeană şi începuse a  spune că e o fire plină de duioşii artistice, chiar la antipodul comportamentului rigid, lipsit de sensibilitate, al domnitorului. Aşa că, intrând pe uşa ce i-o deschideau două drăguţe domnişoare de companie pe care bărbatul din el nu putea să nu le remarce, nu abordă doar politeţea supusă a celui care are prilejul primei audienţe, ci  jucă puţin rolul unui obişnuit al casei, cochetând cu situaţia în care fusese surprins:
- Gratitudine, Mărită Doamnă, dar eu miros a paiele temniţei şi a osândă de încarcerat.
- Lasă că ştiu eu: te-a iertat principele – răspunse plinuţa principesă căreia i se vedea destul de bine sarcina; şi nu se sfii să-şi evalueze nobilul consort: Chiar dacă nu ştie că tronul are nevoie de generozitate, e iertător cu cei de care are el  nevoie.
-Ce nevoie să aibă de mine, un supus acuzat de guvernul său ca insurgent?!
Riscase reuşind. Calculele asupra cărora se concentrase pe coridor nedând atenţie agitaţiei invocate de aghiotant, dădeau rezultat. Insinuanta lui jucată umilinţă atrase o replică atât de sinceră din partea principesei, încât dorinţa ei de-a o spune chiar îi provocă mai înainte gestul de a-şi elibera doamnele de onoare:
 - Crezi că de mine are altă nevoie decât... - îşi arătă ea pântecele pentru a preciza: Adică, nici nu e vorba de vreo nevoie a lui, ci a tronului. Are nevoie de mine şi-mi dă atenţie; adică îmi face câte-o scurtă conversaţie despre vremea de afară sau despre tirul armelor de foc. Să nu-ţi faci probleme, spuse ea chicotind puţin răzbunător. Aşa e el. Nu are visuri, ci doar interese banale luate foarte în serios. Nu vibrează la natură ci doar măsoară temperatura. Se poartă cu toţi ca şi cum l-ar ajuta fie să demonteze fie să monteze un tun, iar singurele melodii care-i spun ceva sunt marşurile... Îţi place muzica? Aş vrea să te invit la concertele pe care le fac cu doamnele mele. Ba chiar te rog să-mi  recomanzi, dintre prietenele dumitale doamne talentate... Un bărbat frumos şi faimos ca dumneata, nu se poate să n-aibă admiratoare de talent!... Ştiu că eşti o glorie aici; faci parte dintre acei briganzi-carbonari, după aventurile cărora mor femeile ca mine, crescute cu romanele lui Walter Scott, Stendhal sau Hugo... Dar, punând să mi se traducă folclorul vostru, am văzut că şi aici, le faceţi mare glorie acelor „haidouks”; vreau să public în germană asemenea balade care descriu oameni ca dumneata, cu plete ondulate şi priviri neiertătoare...
 Vorbea mult, într-un mic ritm de nervozitate, ca şi cum ar fi vrut fie să ascundă ceva, fie să depăşească ceva. Vorbea şi adăuga ea mereu, ne având nevoie de răspunsuri şi nici măcar de protestul docil al bărbatului flatat, care se propunea a fi mai modest decât modul în care era luat în consideraţie.
 - Vi s-a dus faima de poetă - îi spuse el – iar romantismul Alteţei Voastre ne încurajează; înseamnă că înţelegeţi şi firile care au idealuri.Oricât am fi de pragmatici, oricât de pragmatici ne face politica, trebuie să fim pragmatici în numele unor idealuri şi să le punem pe acelea mai presus. Aţi încercat să înţelegeţi idelurile tării acesteia?
 - Mă-ntrebi, ca şi cum m-ai confunda cu  serenissimul meu soţ! - Îi spuse ea deodată jignită sau, mai mult: umilită de bănuiala că n-ar înţelege.
Iar Brătianu îşi dădu seama că în acea tatonare ceva mai formală şi frivolă, pusese un accent nedorit. Se plecă şi îngenunchie făcând o penitenţă:
- N-am vrut să vă jignesc vreun sentiment, Măria Voastră; poate că şocul  aducerii mele din decăderea închisorii în splendoarea apropierii princiare m-a făcut mai dur vorbind de idealuri, dar aici, în această încăpere – sublinie el ostentativ, cum stă bine unui bărbat ce-şi joacă rolul în politicoasă sfioşenie – simt sigur că idealurile noastre sunt înţelese.
Atunci se petrecu ceva şi, dacă n-ar fi fost sarcina care o punea într-o situaţie dificilă, pesemne că femeia, fie ea aparţinătoare unui tron, i-ar fi arătat toată tandreţea  acelui revoluţionar asemuindu-l cu cei a căror imagine şi-o construise din lecturile bogate, prin care depăşise zidurile germanicului protocol nobiliar de care era sătulă. O clipă, figura ei încântată de ecoul imaginaţiilor trecute se lumină ciudat:
- Nu m-ai jignit. Nici nu ştii de când îmi doresc să văd un revoluţionar adevărat, cum am citit în cărţi, mândru şi ferm pe idealurile sale.
Şi-l ridică uşor, cu mâna-i parfumată pe care o lăsă pentru un moment mai lung în mâna lui. Pentru a şi-o retrage doar când îşi porunci să fie  conştientă de starea ei şi să se bucure doar atât cât se putea bucura.
- Idealurile?... Ah cum doresc să le-nţeleg!... Întotdeauna am fugit de convenienţe – deveni ea fetiţă candidă şi sinceră, poate chiar spunându-şi altfel oful decât cu înţepături la adresa celui care le era stăpân amândurora, dar spunându-şi-l deschis: Firea mea e artistică; nu m-am adaptat niciodată protocoalelor rigide, făcute pentru cei fară imaginaţie, care cred că trăiesc nobiliar doar prin nişte ritualuri banale, amestecându-se cu burghezii care au simplificat ritualurile la bani. Un artist sau un brigand poate însemna mai mult ca imaginaţie decât mofturile unor pedanţi oameni de curte, iar ideeea de a întâlni un revoluţionar, un om care se vrea liber de prejudecăţile unor rigizi ca părinţii mei şi părinţii principelui meu, mi-a avântat toate lecturile. Sunt o femeie care vrea să fie luată aşa cum e, domnule Brătianu; aşa că nu m-am putut abţine de a-l cunoaşte mai bine pe revoluţionarul care ne înfruntă aici, în ţara unde am fost adusă principesă. Spune-mi – întrebă ea cu foarte sinceră naivitate: Ai fi în stare să mă trimiţi la ghilotină?
 - Măria Voastră îmi acordă temperamentul unor prea mari trăiri. Sunt mai degrabă un om ferm al reformelor, decât un fanatic...
 Brătianu juca din nou modest, încercând să se despovăreze de o aură pe care, pesemne imaginaţia prinţesei, lecturile ei mai nepermise pentru mediul în care trăia, i-o atribuiau chiar cu oarecare febrilitate. Putea fi febrilitate în curiozitatea naiv declarată de a vedea un revoluţionar, sau, poate, numai, o stare de febrilitate venind din alte motive, exterioare. Poate, numai de la sarcină; poate şi de la sarcină şi de la imaginaţia ei romantică; poate de la resentimentele unei meditaţii mai adânci la care o supusese experienţa ultimului an, aceea a unei căsătorii cu Tronul României, mai mult decât cu o persoană anume, în sensul biblic al lucrurilor, pe care lecturile romantice îl accentuau ca sentimentalism.
 - Admir prea mult literatura ca să nu ştiu că oamenii nu sunt ca-n cărţi – îi spuse ea – dar tare mi-ar place! Eu şi la Neuwied, decât petrecerile scorţoase, preferam să colind de una singură prin Westerwald şi să-mi imaginez c-am fost răpită de-un brigand. De aici, până la a-mi imagina că astăzi, când am ajuns pe un tron care-şi are inamicii lui, vreunul dintre aceştia ar putea să mă ducă la ghilotină, să ştii că  nu e o teamă ci, mai mult, o trăire romantică... A câta oară ai fost arestat acum, domnule Brătianu?
 - Trebuie să număr – răspunse el fără falsă modestie, ca şi cum s-ar fi încurcat în socoteli; dar ea îi dădu o lecţie chiar surprinzătoare, liniştindu-l:
 - Lasă că ştiu eu: ai fost arestat şi de domnii dinainte şi de turci şi de francezi şi de Cuza şi, acum iată: şi de Hohenzollern. N-ai scăpat o putere, sau un cap încoronat cu care să nu te pui bine!
 - Dar nici pe sultan, nici pe Napoleon al treilea nu i-am adus eu pe tron.
 - Însă, de răsturnat, i-ai fi răsturnat!
 - Sunteţi surprinzătoare, Alteţă; cunoaşteţi psihologia revoluţionarului.
 - A conspiratorului, mai ales. „Ad augusta per angusta”! – cită ea – „Hernani” e piesa mea preferată şi ştiu că Hugo cu Blanqui s-au exilat în Anglia pentru că al treilea carbonar dintre ei, cei care i-a trădat şi care-i urmăreşte, este Napoleon. Am auzit că Mazzini s-a retras în regrete la Padova, după ce Cavour a intrat în serviciul Casei de Piemont, tot aşa cum Rosetti nu agreează intrarea dumitale în serviciul lui Carol...
 - Cunoaşteţi oamenii; vă informaţi în legătură cu toate evenimentele! – se minună el exclamând chiar curios: Te pomeneşti că citiţi şi ziarele, Măria Voastră!
- Păi ce altceva crezi dumneata că poate face o prinţesă care n-are lângă ea prinţul, ci doar actele lui oficiale?! – răspunse ea cu bosumflată infatuare care stătea bine taliei ei grăsuţe.
- Alteţă sunteţi...
 - Sunt o poetă. Visez şi eu: „Le poete, en des jours empies/ Vient preparer des jours meilleures./ Il est l’homme des utopies”... et caetera, et caetera... M-au interesat carbonarii mult, domnule Brătianu, fiindcă-i vedeam altfel decât pe rigizii nobili încătuşaţi în prejudecăţi dar ahtiaţi după banii burghezilor, acei nobili prozaici şi total nediferenţiaţi pe care i-am avut în jurul meu... Mă interesează artiştii şi conspiratorii cu personalităţile lor puternice şi bine definite. Am visat de multe ori să evadez şi să mă ascund în lumea teatrului. Am făcut-o pe naiada luminişuriilor din Westerwald atrăgându-mi şi surorile. Am făcut împreună rost de cărţi interzise nouă. Vanina Vanini a lui Stendhal este eroina mea preferată.
 - Mi-am dat seama de asta când aţi început să vorbiţi de Mazzini.
 - Da?... Ei bine, aş fi vrut să-l cunosc pe Mazzini. Sau, chiar pe Garibaldi, cu care dumneata semeni mai bine.
 - Dar soarta Voastră a fost să veniţi aici, la latinii orientului.
 - Şi de asta am vrut să te cunosc pe dumneata – răspunse ea demn, camaradereşte, ne mai permiţându-şi să cocheteze ci devenind femeia conştientă de sine prin sarcina pe care o ducea – Eu sunt, ha, ha... gestanta tronului acestei ţări, pentru familia nobilă adusă aici prin eforturile dumitale revoluţionare!... – Şi îl uimi iarăşi cu perspicacitatea puţin nebunească, aventuroasă: De asta am spus că dumneata eşti aici mai degrabă un Garibaldi. Eşti revoluţionar dar înţelegi să serveşti tronul, chiar dacă nu te-ai sfii, în unele ocazii, să ne trimiţi şi la ghilotină. Eşti mai greu de înţeles pentru mine. Rosetti, măcar, e radicalul consecvent. În cazul de aici, el e mai degrabă Mazzini ... – îşi desfăşură ea întregul raţionament livresc, de fată de castel ce evadase inteligent prin lectură, aşa cum singură se mărturisise.
 - Principelui îi împărtăşiţi toate aceste raţionamente ale Măriei Voastre?
 - De ce i le-aş împărtăşi? – protestă ea sincer - El e făcut să conducă ţara, nu să viseze la ceva! Raţionamentele mele reies din visurile mele şi din lecturile mele. El nu le are nici pe unele, nici pe altele. Nu e o imputare, ci o constatare obiectivă fiindcă orice om e altfel, e diferit de celălalt. Eu îl citesc pe Flaubert şi simt că bovarysmul mă copleşeşte, el citeşte tehnica armelor de foc şi, cel mult, acum, fiindcă e la modă şi se câştigă bani din asta, tehnica transporturilor cu foc, a căilor ferate...  – Făcu ea o aluzie directă la conflictele lor de interese guvernamentale privind drumurile de fier, pentru a-şi arăta însă, deschis şi cealată faţă, a principesei conştiente de rolul ei. Deveni astfel chiar  foarte stoică afirmând convinsă; poate, chiar puţin mândră: Femeile simple au voie să-şi caute jumătatea cu care să se potrivească. În familiile noastre nu există jumătăţi, ci funcţii ereditare.La un moment dat, văzând că nu mă mai căsătoresc, speram ca surorile mele să satisfacă acest imperativ familial, iar eu să rămân liberă să mă-ndrăgostesc de cine vreau – spuse ea cu un râs straniu, aducând puţin a lirică nebunie, a sfidare de femeie ce-şi duce crucea poftelor neîmplinite, pentru ca deodată să-l ameninţe: Dar dumneata eşti de vină!
 - Eu, cum Măria Ta?...
 - Mai degrabă voi românii, toţi care, după ce l-aţi adus pe tron l-aţi obligat să aibă şi o nevastă, ca să întemeieze o familie ereditară... – Şi îşi arătă pântecele: Poftim, are!... 
 De data aceasta, fără nici un joc, ci sincer impresionat de demnitatea cu care ea îşi înfrângea acea lirică tentaţie de frivolă nebunie, Bătianu îngenunchie şi-i sărută mâna recunoscând solemn:
 - Ţara doreşte aşa ceva, Măria Ta; avem nevoie de stabilitate!
 De pe fotoliul în care stătea, ea întinse palmele, îi cuprinse uşor barba obrajilor şi-l ridică.
 - I-ai vorbit şi lui de nevoia acestei ţări?
 - Din păcate, Alteţa Sa încă nu cunoaşte ţara şi o jigneşte în aprecieri. Poporul este „această nenorocită ţară”, iar  parlamentul lui „viclenie fanariotă”.Creşte fiscalitatea in favoarea domnului Ambronn, care nu este demnitar român ci angajat al tatălui său la Siegmaringen şi consideră că noi nu suntem capabili să înţelegem civismul european.
 - El îl înţelege cel mai puţin!... Dar nu trebuie acuzat. E o fire care nu-i făcută spre a înţelege ceva, sau pe cineva. Ci doar de a executa ceva. Ceva ce-a învăţat în familie sau la armată. Ceva ce-i cere un tată, sau un superior. Nu jigneşte că vrea; jigneşte că n-are antene cu care să simtă, ci doar memorie cu care să execute.Vouă vă jigneşte sentimentele de români, mie îmi jigneşte sentimentele de femeie – îl consolă ea scurt şi categoric, făcând un semn că nu mai voia să vorbească despre asta: Sunt femeie şi am o şansă. Am să iubesc acest copil dublu, cum aşteptam să apară mai întâi un tată al lui pe care să-l iubesc... Gata! Hai să trecem la lucruri mai amuzante, Domnule Brătianu. De mult, de cînd am aflat, voiam s-o ştiu de la dumneata: E adevarat ca-n apartamentul ăsta, unde noi stăm de vorbă liniştiţi, soţia fostului domnitor creştea copiii făcuţi nelegitim de el, chiar cu femeia cu care dumneata l-ai prins în pat, dincolo, în apartamentul principelui, când l-ai obligat să abdice?... – Şi se avântă revenindu-i verbiozitatea aceea oarecum febrilă:  Cred că erai tare fioros ca figură... Iar ea era aproape goală, nu?... Lasă, nu nega, nu te scuza, nu te feri fiindcă nu fac nici o aluzie. Nu vreau să te-ndemn să repeţi actul acela conspirativ. N-ai să reuşeşti să-l umileşti pe Carol ca pe Cuza... Unui sloi de gheaţă, cum e el, n-o să i se poată niciodată întâmpla aşa ceva. Adică poţi dumneata să faci câte conspiraţii vrei, dar c-o femeie-n pat e mai greu să-l găseşti. El e oşteanul prusac ce doarme îmbrăţişând fierul rece al puştii; femeile fac parte doar din programul administrativ al acestui tip de militar pentru că, aşa cum o dată pe săptămână trebuie să facă baie şi să-şi ia schimburi, odată pe an trebuie să facă şi copii, pentru progresul naţiunii!... Să nu crezi prin asta că sunt o franţuzită şi-mi bârfesc naţiunea, „les alboches”... Avem mari gânditori, mari tehnicieni; neamţul e un bărbat cu adevărat străduitor. Noi, nemţoaicele suntem mai frivole şi am vrea, invers, să avem lângă noi  un străduitor care să fie cu adevărat bărbat.... Da, da; mai ales dacă ne împuiem capul de tinere cu literatură străină... Îţi spun toate astea, domnule Brătianu, ca să nu consideri că eşti singurul pe care principele meu l-a dezamăgit. Numai că eu nu-mi permit să mă revolt împotriva lui decât aşa, ca o femeie care a aşteptat până la douăzecişişase de ani să-i vină Făt-frumosul din poveştile voastre pe un cal alb, iar acum îşi dă seama că pe cal era doar şeaua şi uniforma. Poate, dacă aş fi avut şaisprezece-şaptesprezece... Dar am scris până la douăzecişişase de ani versuri romantice şi m-am jucat cu frunze-n păr prin luncile de la Neuwied, aşa că, să nu te miri, aş deveni ca dumneata, conspiratoare, dacă aş şti că s-ar putea să am satisfacţia să-l somez cu pistolul în timp ce el şi-acoperă ruşinea lui şi-a ei cu plapuma!... Poate chiar m-aş îmbrăca în bărbat-haiduc, să semăn cu dumneata... – îşi opri ea vorbele pentru o clipă ca să râdă, cu un amuzat râs cristalin, de femeie veselă şi tânără, cam  frisonată de sarcină şi de plăcerea de-a se destăinui; adică să se amuze de şotia usturătoare pe care ar fi fost în stare să o facă.
 - Am să vă dezamăgesc Alteţa Voastră, dar trebuie să vă spun că nu am fost eu acela care am intrat cu pistolul în dormitorul lui Cuza. Conspiraţia îşi are legile ei: strategii de-o parte, executanţii de alta. Eu eram la Paris, tocmai ca să aduc principele străin. De spectacolul cu horbote şi nud din patul domnitorului – insistă el pe elementul picant văzând  că principesei îi place – au avut parte nişte ofiţeri tineri, mai încordaţi bărbăteşte decât mine, om care, ca vârstă, mă trec. Ei au văzut nobila doamnă dezgolită şi-au îmbrăcat-o repede în mantaua scoasă de pe unul; ei au aşteptat ca serenissimul să-şi tragă pantalonii ca să poată să abdice cu demnitate...
 - Ce vorbeşti!... – se amuză ea plăcându-i grozav – Mantaua era, deci, încălzită de un trup de  bărbat tânăr!
 - Întrutocmai, Măria Voastră! – se amuză şi el simţind întreaga intimitate creată şi îşi permise să râdă în cor cu ea, destrămând apăsarea care se simţea în palatul acela agitat, în celelalte apartamente, birouri şi saloane.
Până ce, o domnişoară de onoare, care chicotise şi ea cu nişte ofiţeri pe coridoare, veni în vârful picioarelor  şi, aplecându-se la urechea principesei îi spuse ceva care o schimbă total. Îl privi grav strângându-i mâna camaradereşte:
- Francezii au fost înfrânţi şi duşmanul dumitale Napoleon a fost luat prizonier. Cred că te-aşteaptă probleme importante. Du-te şi trimite-mi o doamnă de onoare prin care să ţinem legătura.
Brătianu nu mai apucă să-şi manifeste ce-i spunea instinctul: teama că România pierdea un sprijin sau precizarea faptului că de multă vreme nu se mai simţea în conflict cu Napoleon. Nu-i mai spuse nici măcar că nu avea cum să se bucure. Poate că principesa nici nu l-ar fi înţeles.  Ieşi condus de aceeaşi domnişoară de onoare spre un culoar lateral, în vreme ce pe marele coridor se auzea vocea lui Carol poruncind din mers:
- Domnul Carp să-şi desmintă declaraţia filo-franceză  de luna trecută! România are pe tron un principe din familia domnitoare a Prusiei; să se ştie asta!
- Au învins la Sedan... -  îi şopti domnişoara oprindu-se cu el în umbra culoarului spre a nu se lovi de trecerea precipitată a principelui.
Şi îl văzură oprindu-se în cadrul uşii pe care ieşiseră ei, elegant, nebinevoitor, nu prea înalt, neuitând formal să salute în timp ce spunea un „Ah, zoo” ca şi cum ar fi constatat că ceva se întâmplase, dar transformând imediat acest salut în poruncă:
- Doamnă, vă rog să ordonaţi domnişoarelor de onoare să nu se mai amestece cu aghiotanţii mei. Avem treburi de stat şi ei trebuie să fie cu mintea la datorie!
Salută din nou fără nici un fel de zâmbet, în acelaşi timp întorcându-şi cât mai repede privirea spre uşa din celălalt capăt al coridorului, unde-l aşteptau consulul von Radowitz care-i enumera nişte sarcini primului ministru Epureanu ce asculta în poziţie subalternă.
- Bine că n-am fost acolo! – şuşoti eleganta fătucă informându-l: Că eu sunt cea care i-a spus locotenentului să vă aducă la doamna; i-am spus la ureche, că oficial n-aveam voie. Principele e aşa de aspru cu noi, ca şi cum i-am fi făcut ceva!
- E aspru ca un prost, tocmai pentru că nu e-n stare să vă ceară să-i faceţi ceva! – Se trezi Brătianu tachinând-o vesel pe ruşinoasa domnişoară de onoare care  mulţumea sorţii:
- Bine că nu m-a văzut în salonul doamnei, că mă pedepsea. Ştie tot, află tot!...-  şi îl rugă familiar: Să nu-i spuneţi lui tata!
- Scuipa-ţi în sân de neamţ şi, hai fă-mă să ies! – rosti Brătianu atunci, recunoscând-o a cui era.
Iar domnişoara de onoare, simţindu-l părinteşte de-al ei, continuă a şuşoti tot drumul: 
- Nu ne poate suferi. Parcă are o mare teamă să se afle printre femei. Cred că e un frustrat. Un gest galant n-am văzut la el. Unele spun că-i arogant, dar noi credem că are complexe de inferioritate.
- Are?... Ei bine, când o să mai creşti, o să-ţi spun eu ce n-are! – îi zise Brătianu ciupindu-i obrazul cu gestul detaşat al superiorităţii pe care şi-o simţea faţă de nebărbăţia principelui ce începea, iată, să devină cunoscută. Şi care-i oferea măcar această satisfacţie acum, când îşi dădea seama că acela încercase să-l manipuleze doar în condiţiile neclare dinainte de primirea ştirii, dar că, odată cu această veste despre victoria de la Sedan, pe care, pesemne, i-o adusese acel von Radovitz care tot deschidea uşa, n-o să se mai ţină de cuvânt. Se despărţi de domnişoara de onoare părinteşte, sfătuind-o de bine: Vezi, ai grijă de locotenentul ăla cu care te hârjoneai; să nu-i dea vreo pedeapsă. Că ăştia frustraţii, cum zici tu, fac şi crize de invidie... Da, da: Nu de gelozie, ci chiar de invidie a neputinciosului! – îi vorbi el pe şleau, ca unui băiat, simţind cum măcar asta îl răcorea faţă de încercarea de manipulare pentru care fusese adus direct din închisoare – să le explici invidia lui celorlalte domnişoare, în limbajul vostru femeiesc, poate-o ajutaţi pe Doamnă; că merită!
Şi ieşi din palatul acela cu convingerea că iarăşi o făcea pentru multă vreme.
De fapt, într-o săptămână  principesa avea să nască o fetiţă, conform legii salice aceasta ne aducând nici un serviciu ereditar tronului. Într-o asemenea situaţie, principesa nu mai avea nici un atu pentru a-şi consolida autoritatea faţă de acel personaj mai degrabă birocratic decât bărbătos care era principele. Iar, în încă două săptămâni, proclamată de mai multă vreme de drept, dar nu de fapt capitală a Italiei, cetatea leonină a Romei – Civitas Leonina – era cucerită de piemontezi, iar steagul papal al lui Pius al nouălea se transforma în tricolorul care pornise de la carbonari ajungând să fluture deasupra întregii peninsule. Aşa că şi radicalii noştri îşi concentrată atenţia asupra tricolorului românesc.
 

XIII

 După moartea copilei, ea păru să-şi amintească de Brătianu. Şi-o fi amintit de el ca prieten, posibil aliat într-o viaţă politică pe care ea o privea, într-adevăr, cu nobila detaşare a nebuniei artistice? Sau ca bărbat, ca haiduc frumos spre cuceritorul declin încărunţit al vârstei, bărbatul experimentat ale cărui sensibilităţi sunt chiar antiromantice şi căruia îi mărturisise cea mai inelectuală admiraţie: cea livrescă, susţinută mai mult de imaginaţia ei incitată de lecturi, decât de porniri senzuale pe care nu i le-ar fi permis starea avansată a sarcinii. Bunul simţ - care la el era funciar în ciuda tuturor durităţilor pe care le învăţase în lunga carieră politică, iar ea, ca orice om sensibil şi bine cultivat, îl avea mai dezvoltat - dăduse tatonării lor trecute acel aer camaraderesc şi intelectual care lasă o amintire plăcută, ca o trecere pe lângă o iluzorie posibilitate de sublim pe care o înţeleg concomitent două suflete chiar şi fără să-şi mărturisească unul altuia acest lucru. Dar, în acelaşi timp, o plasase în planul trecutului care nu se mai reia niciodată cu aceeaşi intensitate, ci farmecul lui rămâne amintirea, ocazia ratată a unei apropieri, posibilul nedus până la capăt şi transformat într-o mică nostalgie aşezată  stângagi pe raftul cu suveniri, licărind de acolo dar ne mai având îndeajunsă lumină pentru a se răstălmăci în stare prezentă.
Din acest motiv, peste timp, unele mesaje rare care întruchipau chemările ei, nu erau porunci la care să se conformeze, ci mai mult întrebări, ca spre o rudă de care-ţi aminteşti nu la nevoie, cu o anumită nevoie, ci la stări mai romantice, sau mai sentimentale, cu acel: „... spune-i: de ce nu trece pe aici?”, adresat unor terţi. Adresat fără vreo chemare anume ci, mai degrabă ca o exclamaţie nostalgică a unei amintiri care, şi aceea, ar putea fi mai mult imaginată decât reală, mai degrabă un produs  a ceea ce ne-am imaginat despre o persoană, decât urmare a unui fapt petrecut sau ale unor simţăminte trăite.
 Trecuseră aproape încă patru ani de opoziţie a lui faţă de Palat şi, de data asta,  faţă de guvernul conservator al acelui mai tânăr decât el şi mai bătrânicios în acelaşi timp, bun politician care era Lascăr, băiatul Catargiului celui bătrân cu bogăţii mari prin judeţele de mijloc ale Moldovei. Iar, la o asemenea chemare a ei, exact când Carol îşi îndeplinea ritualul de a vizita taberele militare ca să-şi atragă ofiţerii mâncând cu ei la popotă un meniu rigid şi indigest şi ştiind că aceia, abia după plecarea lui de protocol prusac, îşi descheiau copcile tunicilor şi porneau  sfântul lor chiolhan autohton, Brătianu urcă smerit şi aprinse lumânări la Sfînta Mănăstire a Sinăii, unde ştia  că, în arhondaricul din stânga, spre valea Peleşului pe care-o cumpăraseră începându-şi trasarea viitorului castel, îşi amenajaseră ei micul lăcaş de vară al familiei domnitoare. Încă cernită, mai slăbită de durere, ceea ce-i interioriza distins obrazul de păpuşă, aşa cum sunt nemţoaicele cele frumuşele în contrast cu atracţia de altă natură a femeilor din neamurile cu păr negru, Elisabeta apăru în cerdacul cioplit monahiceşte din lemn brun, creind frumosul său contrast specific românesc faţă de varul alb şi liniştitor al zidurilor de mănăstire.
 Plecat, lăsîndu-şi să cadă-ntr-o parte şi pletele scurte, tăiate după moda insurgenţilor care vorbeau cândva împătimit mulţimii în intersecţiile Parisului revoluţionar, el coborâ treptele bisericii în sfeşnicele căreia tocmai îşi aşezase lumânările şi veni spre bolta de balcon ce se arăta pentru bustul ei ca o cadră între cei doi stâlpi sculptaţi. Veni până lângă sentinela înfiretată ce străjuia domeniul princiar, făcându-şi plecăciunea tot mai expresivă şi în smerenie şi în curtoazie.
 - Domnule Brătianu, ai venit... la mănăstire! – dădu ea un aer convenţional exclamaţiei care începuse cu un accent de reală bucurie.
 - E sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, Măria Ta – arătă el spre frumuseţea luminoasă a zilei de vară – dacă va fi să-l urmez la osândă, mi-am zis să-mi aprind singur o lumânare!
 Ea aprecie gluma zâmbind trist şi nu se sfii a recunoaşte că-i cerceta cu atenţie chipul acela de brigand, sau cărvunar, sau haiduc în legătură cu care îşi petrecuse imaginaţiile adolescenţei:
 - Ai încărunţit; ai acum mai mult argint decât păr negru!
 - E-n directă legătură cu gândurile, Măria Ta: mai multe gânduri triste, mai multe frământări.
 - Dar nu e-n legătură şi cu o poziţie politică mai radicală?
 Brătianu chibzui fără a ascunde nici el că simţea nevoia să-i cerceteze chipul cu sentimentală atenţie şi-şi revărsă asupra mâinii întinse pletele:
 - În preajma Voastră aş vrea să uit de politică...
 Când îşi ridică privirile, ea tocmai îşi trăgea spre ureche vălul negru ce-i cobora din cununa creştetului, arătându-şi tâmpla:
- Şi eu am încărunţit, domnule Brătianu.
-Condoleanţe, Măria Voastră; nu m-am putut apropia atunci, în cortegiu, dar am plâns ca pentru o floare a ţării mele, pe care aş fi stropit-o cu lacrimi, numai să crească!...
- Hai pe balcon, dincolo - îl invită ea şi, profitând de faptul că treceau printr-o încăpere în care nu se afla nimeni, spuse în continuarea celor dinainte - El se consolează fiindcă priveşte lucrurile ca la administraţia palatului: Chiar zice că pierderea nu e aşa de mare fiindcă tot nu era băiat!... Închipuieţi, da, poate să zică asta!... Vezi, domnule Brătianu, au trecut patru ani de când am stat prima data de vorbă mai pe-ndelete, dar n-am uitat sentimentul de încredere pe care mi-l inspiri!... Voiam să te văd; de multe ori am vrut să te văd sau m-am gândit că aş vrea să te văd. Simt că dumneata înţelegi, sau în ori ce caz accepţi nebunia mea poetică... Ai să vezi, am şi un motiv special pentru care te-am invitat, dar nu e vorba numai de aceasta.
- Nu numai că o înţeleg, Măria voastră, dar m-am gândit. M-am gândit în ceasurile grele prin care aţi trecut ca mamă, că aveţi drept sprijin poezia; ceea ce nu e puţin lucru!... Vă puteţi dărui ei, dacă viaţa vă lipseşte de alte satisfacţii!...
- Şi, atunci, de ce-ai uitat ce te-am rugat?! – deveni ea deodată foarte apropiată în imputare – era vorba să-mi recomanzi doamne de onoare, talentate; ăsta-i universul meu: Am plecat dintr-un castel unde mă defulam în artă, iar el îmi construieşte altul acum, în care tot asta am să fac... Vocaţia mea de mamă, pentru care şi voi şi el m-aţi adus aici, a luat sfârşit, domnule Brătianu – îi comunică ea ca un act oficial, cum mai făcuse considerând că printr-unul ca el vorbea ţării – nu cred că voi mai putea face copii; stai de vorbă cu doctorul Kremnitz şi-ţi va explica ce-a aflat de la specialişti; dar am vrut să-ţi spun eu: Voi, care v-aţi dorit o familie domnitoare străină, trebuie să ştiţi că nu e doar vina mea; e şi vina lui Carol... – tăcu cam aspru, nemaidorind să intre în amănunte- Ca să n-o spun altcuiva, ţi-am făcut această declaraţie deoarece consider că ţara trebuie să ştie. Dar deocamdată numai dumneata eşti ţara şi e deajuns s-o ştii numai dumneata. Pot conta?... Fii atent: te-ntreabă acea fetiţă sentimentală care am fost cândva, împletindu-mi petale şi frunze-n păr ca sânzienele; cea  pe care unii, cei care nu cunosc poezia, o credeau că face doar mici spectacole de nebuneală artistică în luncile din Westerland. Îţi aminteşti? Ţi-am mai vorbit despre asta....
Iar el îşi amintea chiar şi de tonul cu care îi vorbise: Un ton la fel de febril, ca şi acum. Pe care, atunci, îl pusese pe seama sarcinii, acum îl putea pune pe seama doliului, dar, cercetat mai pe-ndelete, putea fie să aparţină temperamentului ei, febril şi dornic de trăire sensibilă în întregime, fie căsniciei ei nefericite lângă un bărbat atât de prozaic şi, iată, mai dovedindu-şi şi alte beteşuguri... Iar Brătianu, ajuns prea dintr-o dată confident al acestor stări, îşi accepta rolul cu sincer raţionament, dându-şi seama, oricâte frivolităţi bărbăteşti l-ar fi încercat, că mergeau pe altă cale decât cea de a-i putea fi amant. Orice considerent psihic se opunea şi excludea lucrul acesta, cu toate că principesa părea să nu-şi dea seama de aşa ceva. Atunci, după ce ieşise din închisoare, prin spontaneitatea marturisirilor ei la prima vedere îi devenise confidentul din ultimele zile ale sarcinii. Acum, peste ani, dar în acelaşi mod, era confidentul durerii îndoliate. Şi, pentru viitor, se pregătea să devină, conform romanţiozităţii ei care-şi juca frumos rolul de cap încoronat, confidentul care trebuia să păstreze pentru ţară explicaţia incapacităţii cuplului domnitor de a da ţării un prinţ moştenitor. Din pricina aceasta reajunsese la tonul febril care, pesemne, în repetate rânduri punea stăpânire pe temperamentul ei.
- Vreau să fiu prietenul poetei care sunteţi şi vă veţi afirma – schimbă el vorba – şi vă rog să-mi spuneţi tot ce pot face pentru asta. Voi găsi cele mai talentate fete pentru salonul Măriei Voastre, dar voi strădui să avem şi instituţii publice aşa cum le visaţi! Carmen Sylva, cum am auzit că semnaţi - se arătă el informat – e tocmai ce spuneţi Măria Voastră. E cântecul pădurii pe care, desigur, cei simpli şi săraci cu duhul, care nu înţeleg sufletul artistului, îl pot considera o nebunie, fără a-şi da seama în prostia lor că face parte din frumoasele nebunii, puţinele frumoase nebunii ale vieţii acesteia. Si eu am scris, Măria Ta, am avut ani întregi la Paris când am publicat cu succes. M-am ratat amestecându-mă în toată politica asta! Dar nu-nseamnă că nu ştiu şi că nu simt ce poate însemna aşa ceva.
- Asta fiindcă eşti contraiul lui Carol, reveni ea la ceea ce simţea nevoia prea mult să explice. Uite, să ieşim pe balcon, să vezi valea în care a început construcţia castelului. E un act artistic pe care îl face fără pic de artă. E ca un castor care din instinct îşi construieşte cotloanele. El a primit ordin de la tatăl său să minuneze acest loc cu un castel demn de Hohenzollerni şi chiar a transformat asta în pasiune. Dar ştii cum?... Nu pe frumos sau pe urât, ci pe cât costă  - viefiel kostet?! El ştie că trebuie să coste mai mult decât al altor prinţi, ca să le facă acelora o demonstraţie şi munceşte pe şantier ca un salahor; munceşte cum muncesc eunucii aceia perseverenţi care n-au altă plăcere decât să mărească bogăţiile palatelor; dar nici nu-i trece prin minte să aprecieze... măcar parcul, ci zice doar că va avea atâtea hectare de parc!... Imi pare rău, îl cunosc de mic drept un copil fără haz, fiindcă familiile noastre sunt rude de sânge... Poate chiar prea apropiate. Întreabă-l pe Kremnitz ca să-ţi spună că şi asta e una dintre cauzele pentru care nu mai pot face copii. Să zicem – vorbi ea iarăşi cu un îndemn cinic de a-şi flagela soarta – că el ar fi în stare să mai conceapă unul. Dar şi viaţa aceluia va fi în pericol din pricina combinaţiilor sterile din sângele nostru apropiat. Întreabă-l pe Kremnitz; am să-i spun că are permisiunea mea. Dumneata trebuie să ştii... Aşa – rosti ea chiar cu o tragedie antică în glas – voi avea conştiinţa că ţara o să ştie, chiar dacă oficial, pentru a se putea aduce dinafară un principe moştenitor cum el de mult are în gând, se va spune că organismul meu e de vină fiindcă nu poate duce sarcina. Da, să nu crezi că nu i-am spus: Aş vrea să-l văd bărbat măcar cu altă femeie. Să facă un bastard pe care apoi să-l înfiem. Da, i-am dat ideea asta, de vreme ce el m-a adus aici în scop de prăsilă. Că prăsila se face cu armăsari ca lumea!... I-am făcut sugestia dându-i şi garanţii că nu mă supăr, dar se pare că nu-l interesează acest aspect. Pe el, însăşi ideea de femeie îl înfurie. El vorbeşte frumos soldaţilor, dar are cel mai ursuz comportament faţă de doamnele şi domnişoarele mele de onoare. Parcă l-ar mânca, parcă l-ar agresa, parcă i-ar descoperi ceva ce ţine ascuns. Nu vrea apropierea pe care i-o propun. În schimb, se gândeşte la birocraţie. La ce documente ale casei princiare se vor formula pentru ca să se ştie că eu nu mai pot face copii şi trebuie adus unul. Adică, numai eu sunt de vină, iar el e serenissimul fără defect! –deveni ea deodată îndurerata femeie  care se vedea că într-adevăr era, lovită de jignire, chinuită de neputinţă şi furioasă pe împrejurările care-i stâlceau menirea maternă.
Brătianu îi sprijini în palme coatele ce căutau sprijin desprinzând-o de masivul stâlp cioplit munteneşte ce mărginea balconul; şi-i aşeză grijuliu, în balansoarul cu catifele roşii, trupul purtând haine cernite. Pe furiş, ea îşi şterse o lacrimă; una singură de pe expresia de asceză ce nu stătea bine obrazului ei rotunjor, ca dintr-un peisaj campestru cu durdulii femei vesele. Şi, spre a-şi drege vocea scăpând de accentele dramatice, porunci valetului care aşeza tava cu dulceţuri:
- Adu-i domnului Brătianu un scaun!... – pentru ca revenindu-i glasul melodios într-o oarecare veselie a ironiei să-i spună acestuia:
- E balconul în care stau singură privind la zidurile cu care prinţul meu îmi înalţă un castel... – pentru a accentua apoi şi mai mult: Bine-nţeles, punând în zidurile astea ca şi-n toate furniturile pe care le trece în catastive, întreaga, absolut întreaga lui dragoste!...
Era un balcon îngust, sprijinit pe zidul ce întărea malul pe care se ridica mănăstirea clădită de meşterii locali ai Cantacuzinilor după asemănarea celei de la muntele Sinai, cu uşi boltite mici pentru smerenie la aplecarea capului, dar cu cioplitură bogată de lemnărie românească. De pe el se vedea valea cu firul apei Peleşului şi şantierul în forfotă, cu muncitori şi care răsturnând materialele care creau satisfacţia domnitorului ce-şi ocupa cu asta plăcerile vieţii.
- E un foarte bun antreprenor; ca un maistru de şantier căruia nu-i scapa nimic pe parcursul întregii zile, apoi se hrăneşte şi bea copios făcând în continuare socoteli pe colţul mesii şi adoarme lângă jupâneasă renumărându-şi câştigul în somn, fără să considere că mai are în viaţa asta şi alte obligaţii.
- Măria Ta, dar asta e o imagine de oameni simpli, de burghezie primitivă pe care nobleţea o sfidează prin cavalerismul pe care încercăm să-l deprindem şi noi, intelectualii claselor mai de jos!...
- Se poate. Eu am spus că este „ca un” şi nu „un”. Nu m-am gândit la el sau la austeritatea portretului lui de militar scund şi drept, ci la acele prezentări copioase ale pictorilor flamanzi – se dovedi ea rafinată şi plină de intuiţie... Nobilimea?!... Eh, dumneata n-ai trăit cu ea pe cap ca să-ţi dai seama, în fond, că nu e cu nimic mai puţin banală decât acea burghezie ghiftuită de care scriitorii, oamenii cu spirit, adică, au început să râdă!... Sigur: lui nu i se potriveşte imaginea cu „se hrăneşte şi bea copios”. El e cumpătat fără să-i pese că asta poate proveni din zgârcenie, sau din lipsă de comunicare cu oamenii. Nu i se potriveşte nici cea cu „numărarea câştigului în somn” care ar fi mai apropiată de personajele domnului Balzac; el numără castelele verilor lui, faţă de care a fost mai sărac şi vrea acum să-i întreacă... dar, în rest, te asigur: lucrurile sunt asemănătoare...
- Nu credeţi că-l judecaţi cam aspru? – îi veni lui Brătianu o idee provocatoare, care ţinea mai degrabă de interesele lui politice decât de confidenţa nefericirilor cu care-l dăruia acea femeie a cărei sinceritate de moment nu prefera deloc stoicismul.
- Cine l-a pus să se căsătorească tocmai cu mine, fără ca să se întrebe dacă nu cumva am personalitatea mea şi visurile mele? –sfidă ea – Eram convenabilă pentru ei, pentru calculele lor. Karl bătrânul, tatăl lui, putea face afaceri bune cu domeniile noastre şi banii veniţi de aici, Bismark era mulţumit că nu-i strica socotelile vreo prinţesă din altă ţară, lui Wilhelm îi creşteau visurile imperiale pe care şi le-a şi îndeplinit încoronându-se chiar în palatul învinşilor, la Versailles, cu o suită în care puteam să fiu şi eu o mică piatră preţioasă, iar pretendentul, mirele, nu avea vreo preferinţă expresă fiindcă e tipul de om care, după cum am auzit, a avut un singur puseu de dragoste pentru frivola aceea pariziană a lui Murat; după care a plâns ca un copil care-şi cere jucăria, iar apoi s-a blazat complet în materie de femei, aşa că-i era indiferent că eu eram nebuna singuratecă din Westernland!... Mi-a cerut acceptul şi s-a-nclinat încercând o sărutare, apoi s-a dus să facă actele cu cei care habar n-aveau câte lucruri citisem eu, câte lucruri visasem eu; nici măcar câte lucruri scrisesem eu, că aveam caietele pline!... Fiindcă am vorbit de Balzac, să luăm chiar în comparaţie cu personajele lui Walter Scott – reajunse ea la acea febrilitate de vorbire în care nu mai făcea distincţia clară dintre personajele din cărţi şi cele din viaţă – nu crezi că suntem foarte aproape de ele şi de meschinăria lor pe care voi, intelectualii de stânga o condamnaţi drept burgheză?...
- Fiecare clasă îşi are spiritele ei luminate şi spiritele terne, Măria Ta!
- Voi vorbiţi cu superioritate despre acea lume burgheză limitată mental la câştig şi la ghiftuială, domnule Brătianu, dar eu pot vorbi la fel despre acea lume nobilă de care mă izolam în bibliotecă sau colindând luncile la Neuwied. Aş spune că e vorba de lumea nobilă îmburghezită în aşa măsură încât şi-a pierdut şi trăsătura principală: cavalerismul, generozitatea gestului, lărgimea aspiraţiei, chiar războinică fiind. Pentru că una e Războiul dintre cele două Roze, domnule Brătianu - ajunse febrilitatea ei la împătimire, rostind lucruri asupra cărora se vedea că meditase cu periculoasă inteligenţă – şi alta jaful unor corsari care strâng averi şi devin nobili prin ocuparea unor castele! Da, da; mă gândesc de mult la asta şi m-am frământat să găsesc nobleţea adevărată în stări mai pure, până ce mi s-a dus vestea că sunt o mică nebună ce face jocul ielelor pădurii!... – Avea ochii aprinşi şi sărea de la una la alta în mod ciudat, dar cu logică; o logică subînţeleasă, parcă i-ar fi vorbit unuia cu care avusese multe conversaţii asemănătoare – Ştii ce fericită am fost odată ţinând copila-n braţe în vreme ce ei, familia domnitoare, nu pot să spun că nu-i dădeau atenţie, dar vorbeau negustoreşte, ca la piaţă, despre descendenţa bărbătească pentru asigurarea tronului?!... Printre ei toţi m-am simţit deodată singură cu ea şi am strâns-o în braţe cu fericire fiindcă mi-am dat seama ce aveam de făcut. Mi-am dat seama că Dumnezeu mă hărăzise cu ea, ca să alergăm amândouă prin pădurile astea impodobindu-ne părul cu petale şi căutând ielele, sau sânzienele, cum le spuneţi voi, depărtându-ne de toţi ceilalţi şi lăsându-i cu viaţa lor meschină, ternă şi telurică prin care au îmburghezit sentimentele nobile şi mi-au înjosit mie trăirile poetice, considerându-mă mica nebună inofensivă bună pentru afacerile dintre un regat şi un imperiu!... Da, eram atât de fericită că Dumnezeu mi-a dat o fetiţă pe care o strângeam la piept cu atât mai tare cu cât dezamăgise genealogia şi care trebuia să mai crească numai un pic, pentru ca să zburdăm cu adevărat amândouă în jocul ielelor, lăsând problemele tronului în seama lor!... N-a fost să fie aşa, domnule Brătianu, iar eu îţi spun toate acestea dumitale... Oare de ce ţi le spun?... Oare de ce tocmai dumitale?...
Brătianu ezită, chibzui, renunţă şi reveni la ideea care-i stătea pe buze cu un cuvânt care se putea să nu fie deloc un compliment:
- Pentru că eu ştiu, Măria ta...
- Ce ştii, domnule Brătianu?
- Că sunteţi... sunteţi poate fantezista, dar oricum, înţeleapta şi rafinata fecioară din luncile Westernwaldului şi nu...
- Şi nu nebuna!... Nu-i aşa, asta voia să spui, nu-i aşa ?! – deveni ea veselă bătând din mâini ca o fetiţă.
- Asta voiam să spun, Măria Ta! – recunoscu bărbatul cărunt  – cât despre serenissimul vostru soţ, - adăugă el căutându-şi cuvintele – pot să vă spun că nu este chiar atât de îmburghezit în sensul prost al cuvântului. El încă ştie ce-i acela cavalerism. Eu mă bazez pe credinţa asta.
- Să înţeleg că altfel, dacă nu te-ai mai baza nici pe asta, l-ai răsturna? – întrebă ea deodată veselă, în modul acela în care s-ar fi pregătit de o şotie.
- A trecut timpul răsturnărilor, Măria Ta; e criză mare în Europa şi toată lumea strigă de foame!... Am vrut să spun doar că aştept ca acest om care ştie ce-i acela cavalerismul, să-l pună şi în practică.
- Şi dacă nu-l va pune? – provocă ea făţiş ca şi cum l-ar fi îndemnat la ceva.
- Nu pot să vă spun altceva – vorbi drept bărbatul – dar dezamăgirea mea că l-am cerut cândva pentru ţară, va fi totală.
Principesa se bucură sincer spunându-i ca şi cum i-ar fi atras atenţia că-l înţelesese total.
- Ştiu, domnule Brătianu; eşti ca şi mine: Dezamăgit, dar ţi-ar fi ruşine să dai înapoi. Ai dezamăgi prea multă altă lume. Dumneata l-ai judecat ca politician, cerându-l pentru ţară; eu ca femeie, cerându-mă pentru căsnicie!... Mergem înainte, domnule Brătianu. Castelul se construieşte, domnitorul adoarme în fiecare seară cu metri cubi de zidărie, metri pătraţi de curte de onoare şi pogoane de parc în minte!... Cred că mai târziu va calcula vânatul şi câinii de însoţire iar, la urmă, lista atentă a invitaţilor pe care să-i covârşească în parvenitismul lor.
- Mie mi-aţi făcut, totuşi, o mare bucurie, Măria Voastră, arătându-mi şantierul şi vorbindu-mi despre pasiunea domnitorului. O mare bucurie!...
- Îmi pare bine, dar pot să ştiu de ce?
- Pentru că aveam o impresie mai proastă, Măria Ta, gândindu-mă la cât de mult au stors ţara domnii Ambronn şi Strousberg, oamenii domnitorului, trimiţând bănuţii noştri în străinătate.
- Şi?
- Şi acum îmi dau seama că ei revin înapoi sub formă de investiţie a Casei de Hohenzollern, ceea ce e bine, că e măcar pe pământ românesc.
Atentă, totuşi, dacă nu cumva era atrasă într-o cursă, principesa avu prezenţa de spirit să-i spună:
- Eu nu sunt Adunarea Deputaţilor, ca să judec aşa ceva, domnule Brătianu.
Iar el se întristă:
- Nu mi-o luaţi în nume de rău, Doamnă, vă făceam numai o confidenţă; în faţa Adunării nu îndrăznesc să vin doar cu bănuieli. În faţa Adunării, domnitorul e strălucitor, onest şi îşi construieşte castel din proprii săi bani, cum şi-a construit şi Cuza la Ruginoasa; aşa că nu este nici un fel de problemă şi nu sunt eu acela care şi-ar permite să o ridice.
Dar această mare şi fermă sinceritate îi fu anulată de afirmaţia ei:
- Ba este una; ai să vezi imediat...

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971