Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Mihai BERCA: AVENTURA BOBULUI DE GRÂU
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSULÎN CONTEMPORANEITATE ? - Adrian Botez: Bravada neruşinată, Viruşi ai haosului internaţional subliniaţi de presa străină: News Week despre modelul de afaceri al FMI, REALITATI CONSEMNATE DE ZIARUL „DAILY MAIL”, Acesti oameni josnici au condus si conduc lumea, Rockefeller si elita mondiala- Interviu cu Alfred Lambremont Webre - directorul Institutului pentru Cooperare in Spatiu (ICS)- PARTEA I
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA II
CINE IMPULSIONEAZĂ HAOSUL IN CONTEMPORANEITATE? - PARTEA III
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 – articole de Adrian Majuru, acad.Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurăscu, Ion Longin Popescu, Georgeta Resteman, Magdalena Albu, Adrian Botez, Viorfel Băetu, Daniel Roxin.
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare I
Delincvența haosului intern : DE LA STAREA GENERALĂ LA CE A ADUS „PUNCTUAL” BACALAUREATUL 2011 - continuare II
IN LOC DE CONCLUZII, O PĂRERE PRIVIND EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
EMINESCOLOGIA PRACTICATĂ CU PROFESIONALISM ȘI DĂRUIRE POETICĂ DE LUCIA OLARU NENATI
DIN NOU DESPRE FĂNUŞ: CUVINTE PENTRU FĂNUŞ NEAGU ŞI DESPRE VREMURILE NOASTRE, de Darie Novăceanu
ŞI TOT CĂTRE FĂNUŞ MĂ-NDREPT… de Corneliu Leu
ASTĂZI E ZIUA TA de Ramona Vintilă
O CARTE DESPRE VISUL ROMÂNILOR CĂ: „VIN AMERICANII”
CĂLĂUL LUI DRACULA A DEVENIT „DRACULA`S EXECUTIONER”
La femme même reine…
SOLUŢIA MERITOCRATICĂ
POEZIA ROMÂNĂ ÎN LIMBILE LUMII - OCTAVIAN GOGA ÎN VERSIUNEA FRANCEZĂ A LUI CONSTANTIN FROSIN
DAN LUPESCU LA 62 DE ANI
NOI APARITII EDITORIALE ALE AUTORILOR: Melania CUC, George BACIU, Stefan DORU DANCUS, Emil ISTOCESCU, Samson IANCU, Veronica STIR, Doina DRAGUT, Gheorghe Andrei NEAGU, Ion CATRINA, RECENZATE DE: Victor STIR, Daniel DEJANU, Ioamna STUPARU, Al. Florin TENE, Melania CUC, Georgeta NEDELCU, Tudor CICU, Veturia COLCEAG - Partea I
NOI APARIŢII EDITORIALE - Partea II
DISTINSUL POET DIMITRIE GRAMA PROPUNE O DEZBATERE PE TEMA RELIGIEI, A OMULUI MASINĂ ŞI A VIITORULUI OMENIRII
MOARTEA UMANISMULUI ATEU de Corneliu Drinovan
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
Partea II
Rubrica lui Ionut Caragea
SECUNDO TEMPO - DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - partea I
Rubrica lui Ioan Lilă
PAGINA A DOUA
ISTORIE LITERARĂ ROMÂNEASCĂ



 EMINESCOLOGIA PRACTICATĂ CU PROFESIONALISM ŞI DĂRUIRE POETICĂ


În contextul unei neavenite publicistici care începe cu penibili reticenţi şi se încheie cu  huiduitori ai operei eminesciene ceea ce, penal, este echivalent cu intenţia de anihilare a culturii române, o scriitoare cu aleasă sensibilitate demonstrată prin propria operă poetică – LUCIA OLARU NENATI – se arată a fi şi unul dintre cei mai tenaci cercetători de subtilă interpretare a detaliilor din biografia eminesciană.
Publicăm două recente articole care se adaugă la ceea ce trebuie să constituie volumul aşteptat, tocmai ca o replică dată răuvoitorilor din partea celei care ani de zile a îngrijit şi cultivat mitul Ipoteştilor, fiind gazdă la altarul ridicat prin muzeul Eminescului.






                    CONTRABANDISTUL EMINESCU


Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategici pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabacheră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.
Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875 intitulată „Răpirea Bucovinei după documente autentice”, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogâlniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.
Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri riscând să fie prins şi pedepsit cumplit. Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare” pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.
Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: „E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă. El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”
Si pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Intr-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”
Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.
Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”
Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.
De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)
                                                                                                        Lucia OLARU NENATI







                                                   Eminescu mentor spiritual al lui Iorga
 
Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneşte auroral simbolul eminescian. Mulţi uită, din păcate, că în iunie s-a născut - cu 140 de ani în urmă, tot la Botoşani, un titan al gândirii şi faptei culturale româneşti, Nicolae Iorga.
Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversări, e momentul potrivit să relevăm şi că el este cel care, printre primii, intuieşte anvergura universală şi valenţele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu şi care are, dintru început, revelaţia fascinaţiei muzicale a verbului său, fiind copleşit de “puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu “mirajul elegant” al “bunei şi surâzătoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tinereţea sa către apropierea de Eminescu, Iorga îşi aminteşte cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botoşani (deci iată care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, “mai bărbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a apărut “o nouă evanghelie pentru tineret”. Curios, citeşte în vacanţă Almanahul România jună de la Viena unde apăruse Luceafărul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: “întîi n-am înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura personalitaţii sale proteice, cu “o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: “când am intrat în Universitate eram eminescian”.
Armonia profundă a versului ales l-a urmărit toată viaţa, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudată coincidenţă face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substanţial, fiind unul dintre primii şi cei mai eficienţi ambasadori ai personalităţii sale în lume, să poarte titlul Poesie şi musică, prilej de-a observa discrepanţa ce se manifestă uneori, pleonastic şi chiar fals, deformator, atunci cînd se încearcă punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însuşi muzică şi care ajunge singur”[1].
In ce ne priveşte, am primit cu mare încântare aceste mărturisiri care m-au încurajat să ajung la concluziile pe care am încercat să le relev în cartea intitulată Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, şi anume că muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d!Ingres ori un capriciu trecător, ci o componentă structurală, ontologică, a fiinţei sale şi implicit a poeziei sale, concluzi la care m-au ajutat să ajung numeroşi alţi exegeţi ai lui Eminescu precum Vianu, Ibrăileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Călinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga ş.a., personalităţi de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am găsit curajul de a merge mai departe şi de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. şi de-a conchide că un poet care şi cântă el însuşi înnobilează însăşi muzica şi îndeplineşte dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei să transmită memoria sacră. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, această taină aproape sacră, dacă tot invocă revelarea mesianică a Duhului Sfânt, ca o comparaţie aflată cel mai la îndemână .
Şi mai târziu Iorga avea să păstreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea să comunice: “Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creaţii pentru scena lirică în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o operă wagneriană” Aşadar prima întâlnire a celor două genii, întâmplător (?) venite pe lume la Botoşani a fost cu certitudine un act de fascinaţie.
A urmat apoi etapa următoare de cuminecare şi aprofundare prin lectura nou apărutului volum, ediţia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care şi el, ca şi atâţia alţi liceeni, o citeau înfioraţi în nopţile internatului, faptul constituindu-se într-o mutaţie crucială – “o revoluţie”, spune el - în fluxul formator al psihologiei şi personalităţii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existenţial de altitudine, un standard al idealului către care Iorga avea să privească toată bogata sa existenţă, niciodată coborând mai jos de acest standard înalt al gândului şi faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost şi etapa unor încercări poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.
Apoi a urmat o altă treaptă de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a rămas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul “cu o putere de intuiţie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem că a contribuit decisiv la aflarea propriului său drum aurit în istoria noastră frământată. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, dacă vreţi, după principiul actual numit “know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trăi literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tărâmuri compensatorii cum le numea subtila exegetă Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea să ştie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul său.
Iorga s-a străduit mereu să-l înţeleagă pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodată acest tezaur, dorind să-l reveleze şi altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare că a fost primul care a avut revelaţia complexităţii eminesciene, numindu-l pe Eminescu “expresia integrală a sufletului românesc” .Un rol de importantă prioritate îi revine lui Iorga în privinţa utilizării moştenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat că orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat, (“orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merită să fie cunoscut”), luând seama la faptul că Eminescu, deşi n-a publicat paginile rămase în manuscris, “dar nici nu le-a distrus, căci ştia bine că sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei ştiu că din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduită, la antipodul căreia s-a situat, de pildă, G.Ibrăileanu (şi el aflat acum în anul 140 de la naştere!), cel care a condamnat cu indignare până şi fapta lui Maiorescu de-a fi încredinţat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia “domnia sa cu şapte lăcate”. Si tot Iorga avea să exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: “Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontent idealul” (1903). Azi când generaţii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciană şi au adus după mai mult de un secol, la lumină scrisul său integral, mai apoi, prin strădania lui Noica şi acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar şi imaginea acestuia, vedem că intuiţia lui Iorga a fost cea corectă şi pe acel drum avea să meargă viitorimea.
Preocuparea lui Iorga pentru revelarea şi propagarea operei şi personalităţii eminesciene nu lipseşte nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române ediţia din 1925, şi, desigur din Istoria literaturii româneşti contemporane şi multe altele.
Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea să aducă noi valenţe, urmând depăşirea etapei de fascinaţie a versului, a imaginaţiei sale poetice şi aduncând preempţiunea laturii de conştiinţă civică şi naţională. Am afirmat în studiile noastre ideea existenţei unui metru etalon al existenţei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul său, faţă de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca să micşoreze distanţa fată de ideal, una dintre manifestări fiind lupta pentru destinul optim al naţiunii sale, componenetă structurală a conştiinţei şi a faptei sale pentru care întreaga sa gazetărie stă mărturie. Ei bine, e limpede că şi acest model a fost preluat, conştient sau doar intuitiv, de către Iorga cel care avea să fie numit ”Apostolul Neamului” şi să devină omul providenţial al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit - preluând sintagma altcuiva - “oameni ai energiilor luminate” de la Botoşani (la care se referă în principal lucrarea noastră Arcade septentrionale), de asta dată Emil Diaconescu, îl numeşte pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord “cel mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă pentru ceasul acesta”. Altădată institutorul C.Iordăchescu, autorul acestei sintagme, povesteşte într-un număr din 1919, în aceeaşi publicaţie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga “a semănat pretutindeni în călătoriile sale prin toate regiunile româneşti, înflăcăratele sale credinţe ” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare “le sorbeau cu nesaţiu”, rostite cu “acea elocinţă şi libertate de cuget care sunt pecetea geniului său, subjugător de suflete”.
Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de strălucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu că nu scria “ pentru pâine, făcându-şi râs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine nu sie însuşi …ci neamului întreg.
In acest punct este vizibilă şi influenţa unei idei de forţă din gândirea eminesciană în acea concepţie-fanion a lui Nicolae Iorga despre "ridicarea prin cultură" şi iluminare, care vizează în mod sintetic ajungerea la unitate naţională prin cultură organică, ceea ce, s-a spus pe bună dreptate, a fost un obiectiv esenţial din programul energetist de inspiraţie pur autohtonă al lui Iorga.
La fel, este de necontestat şi faptul că teatrul lui Eminescu, faţă de care Iorga şi-a exercitat şi calităţile de istoric literar căutându-i originile, a exercitat de asemeni o adevărată fascinaţie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri şi rolul pe care l-a jucat în formarea conştiinţei naţionale “teatrul vagabond” adică turneele teatrale ce străbăteau ţara care, precum ştim, l-au fascinat şi l-au răpit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios că propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiraţia sa pentru dramaturgia eminesciană care l-a inspirat fără îndoială. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că acest teatru pe care majoritatea covârşitoare a cunoscătorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fără calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scenă prima dată, tot de către ….aţi ghicit! N.Iorga.Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa Lais în traducerea elastică a lui Eminescu pe care regizorul N.Massim o găsea mai bună decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciană Iorga se entuziasmează de calitatea dramei Bogdan Dragoş afirmând:” acest act ar putea fi reprezentat oricând” . Drama a fost reprezentată aici, la Botoşani şi, după ştiinţa noastră, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciană este Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani, în două rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat Intemeietorii, montat de către marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mureş. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru această piesă ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos şi Mira, pentru a lărgi aria de cunoaştere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea căruia m-am ocupat atunci, dar şi ţinând seama de opţiunea lui Iorga.
Neobositul şi prolificul Iorga nu putea să lipsească dintre editorii lui Eminescu, chiar dacă ediţia sa din 1922 nu este dintre cele de referinţă. In schimb a făcut tot ce–i stătea în puteri pentru stimularea şi popularizarea ediţiilor eminesciene câte au apărut în timpul vieţii sale, în genere, scriind şi cuvântând despre Eminescu, omul şi opera, oricând avea ocazia, în comunicările sale academice, în lecţiile ţinute la Universitatea de la Vălenii de Munte, în diferite discursuri, dar fără a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros să atragă şi alte personalităţi în această arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.
O latură consistentă a acestei activităţi s-a manifestat desigur şi în gazetăria lui Iorga, articolele şi referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicaţiile sale Neamul românesc, Semănătorul ş.a., nu o dată sprijinindu-se pe rostiri şi gânduri eminesciene în polemicele sale, o listă a unor asemenea articole putând constitui substanţa unei considerabile antologii.
La fel, Iorga este prezent la ceremonii şi festivităţi, dezveliri de busturi, precum cel de la Galaţi din 1911, la comemorări ale poetului, la tot felul de manifestări culturale şi, nu o dată, el este cel ce stimulează şi-şi îndeamnă conaţionalii să edifice asemenea monumente şi modalităţi de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adăugând un nou spot de lumină asupra lui Eminescu. Iată, de pildă, articolul trimis pentru reuşita numărului aniversar eminescian din 1919 al revistei Junimea Moldovei de Nord din Botoşani (Câteva cuvinte pe care le-aţi dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: “era cel mai vast, mai sincer şi mai adânc cunoscător al vieţii româneşti, din tot locul şi din tot timpul”, adăugând aici şi considerentul cel mai de seamă, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: “prin nimic nu se arată valoarea unei generaţii mai bine decât prin ceea ce înţelege şi preţuieşte din viaţa sufletească de până atunci, a propriului ei popor.”
. Nu trebuia uitată nici activitatea sa dedicată cinstirii memoriei poetului la Ipoteşti, contribuţia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii şi casei memoriale, care însă, din păcate şi nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura această clădire aducând-o în conformitate cu originalul .
Dar poate cea mai remarcabilă funcţie a lui Iorga în această neobosită misiune autoasumată de-a nu lăsa să se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificată drept diplomaţie culturală, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A făcut şi aici tot ce era supra–omeneşte să facă, a scris şi inclus în sinteze internaţionale adevărate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stăpânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul şi în multele universităţi unde era invitat şi încununat cu titlul de doctor honoris causa. De menţionat că Revista şcolii de la Botoşani publică un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizită a lui Iorga în America. Să ne amintim şi că printre cursurile ţinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros şi plin de emoţie, Iorga ţine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei şi desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar şi cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Păstrând proporţiile, semnatara acestor rânduri a susţinut după mulţi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenţă din Konstanz, Germania folosind, de asemeni. prilejul, după modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenţi că în literatura română există un mare poet european pe care e musai să-l cunoască. Dar si în cursul de cultură si civilizaţie românească am evocat pe cei mari ai Botoşanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânără din Italia a exclamat că acest oraş care apare drept loc de naştere al celor trei titani e “una vera Firenze rumena”.Pe de altă parte, auzind despre uriaşul număr de cărţi şi articole semnate de Iorga şi de universităţi din lume care l-au omagiat şi desemnat drept doctor honoris causa, un tânăr german a exclamat “aber das ist ein echt übermensch!”
Să mai menţionăm doar prima exegeză consistentă despre Eminescu apărută în limba franceză în publicaţia Revue bleu cu titlul L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu. Si aici am a face o conexiune cu Botoşanii căci am găsit acest studiu publicat în Revista Moldovei (în nr.11-12 din 1922), în traducere românească. Acest text destinat străinilor pe care Iorga dorea să-i convingă de dreptul spiritului naţiunii sale de-a fi demn de atenţia şi preţuirea lumii, nu a fost publicat după vreun manuscris oferit de Iorga redacţiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornică dintre redactorul sef Tiberiu Crudu şi marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru Revista Moldovei în mod impecabil de către profesoara Cecilia Halunga de la Şcoala normală de fete din Botoşani după Revue blue din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceză. Aşadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor săi în mod elocvent, faţa literaturii române pe care o arăta Nicolae Iorga lumii din afara ţării sale, demonstrând că, deşi acesta anatemiza influenţa decadenţei Occidentului, se străduia din răsputeri să stea drept în faţa acestuia în fruntea valorilor româneşti pe care voia să le integreze în lume. Inţelegând importanţa acestui text l-am i-am acordat un spaţiu larg în cartea noastră Arcade septentrionale.
Amintesc aici şi de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleză realizat de Silvia Pankhurst, prefaţat de Bernard Shaw şi cu introducerea semnată de N.Iorga.
Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime şi de săpat în piatră n-a lăsat Iorga despre Eminescu! Iată câteva, dezarmant de puţine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depăşete măsura omenească şi poate de aceea oamenii au cam obosit să–l mai frecventeze şi să-l cerceteze, unele ce aveau să prefigureze revelări notorii de mai târziu:
” Poetul acesta n-a fost numai poet…care să fii vânat tablouri, senzaţii, sunete. (..) El a fost cel puţin în aceeaşi măsură un cugetător, un luptător, un profet – da, un profet ca profeţii vechii Iudee, biciuind şi arzând, de o parte sfătuind şi revelând de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al inţelepciunii” (1904).Sau altădată:”Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)
Despre articolele din Curierul de Iaşi: ”E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură, câtă mare şi curată înţelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi…La fiecare moment marea sa putere de intuiţie fixează puncte sau deschide perspective cu totul nouă.” Altceva:” Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor… Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită”.
“Eminescu este drumul către sănătatea acestui popor.”
Exemplele sunt enorm de multe şi toate vorbesc despre o neostoită fascinaţie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare măsură cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea să fie enorma sa energie luminată fără de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefică în societatea omenească. Asa cum am încercat să relev în această cartela care m-am referit, în care am căutat să surprind monografia unei stări de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului naţional, (o vreme diametral opusă celei de azi!), totul se face cu personalităţi providenţiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevărat generator nuclear pentru atâţia alţii, transmiţători-releu până în capilarele societăţii. Ei bine, am încercat şi sper ca nu fără folos, să demonstrez ca până şi la originea acestei mişcări de psihologie socială a stat acelaşi Eminescu cel care l-a hrănit sufleteşte şi i-a format mentalul lui Iorga, fiindu-i fără putinţă de tăgadă, în lumina acestor argumente probatorii, un adevărat mentor spiritual.
Şi încă ceva, o tulburătoare coincidenţă. Eminescu a fost, se ştie, iniţiatorul şi coordonatorul proiectului cultural Serbarea de la Putna, aceea care a generat în 1871 mişcarea de conştiinţă menită să culmineze cu realizarea Marii Uniri al cărei om providenţial şi spirit dinamizator a fost N.Iorga, cel ce se năştea exact în acelaşi an, al Serbării de la Putna.”Istoria este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu” spunea Eminescu şi aceste coincidenţe un pot decât să confirme afirmaţia. Parcă nu e întâmplătoare nici întâmplarea că în iune, luna tragicului sfârşit al lui Eminescu, se năştea cu 140 de ani în urmă, N.Iorga, cel ce avea să-i ducă mai departe cu atâta energie mesajul de conştiinţă.
Din păcate, contribuţia uriaşă a lui Iorga este ca şi uitată azi, ca şi întreaga lui personalitate monumenatală. De fapt, ignorarea qusitotală de azi a personalităţii sale se datorează raportării la măsura omului obişnuit - azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural - care nu poate cuprinde decât o cantitate limitată de informaţie, de cultură, chiar de reacţie afectivă, toate depăşite fatalmente radical de dimensiunea supraomenească a personalităţii lui Iorga. Pentru că nu poate vedea decât un mic fragment şi pentru că întregul l-ar copleşi şi l-ar pune într-o umilitoare şi inconfortabilă inferioritate, omul de azi alege soluţia ignorării.
Şi totuşi nu e cu putinţă să se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasinează încă dată pe savantul admirat şi răsplătit de atâtea foruri intelectuale naţionale şi internaţionale! Trebuie să reînvăţăm a ne apropria şi a ne duce pe umeri destinul naţional din care acest accident istoric benefic, această anomalie pozitivă numită Nicolae Iorga - venit pe lume tot în târgul Botoşanilor - face parte integrantă şi demnă de toată slava şi mândria pe care trebuie să reînvăţăm a le trăi ca stări faste ale “vieţii sufleteşti” şi să nu ne lăsam mereu copleşiţi doar de stările negative şi vibraţiile joase cu care ne inundă azi realitatea din jur.
                                                                                                          Dr. Lucia Olaru Nenati
[1] N. Iorga, Eminescu, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, 1981.

 Darie NOVĂCEANU
                                        Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte
         

                                        Cuvinte pentru Fănuş Neagu
                                                   şi despre
                                            Vremurile noastre


                                                              Aud prin somn pe nenăscuţii câini
                                                           Pe nenăscuţii oameni cum îi latră...

                                                                                                              
Un vers de Evgheni Evtuşenco, cel care mi-a lumina ferestrele multor dimineţi posomorâte, poetul  pe care spaniolii îl descoperă abia acum (după Columb, care nu era spaniol, n-au mai descoperit nimic), vine sa-mi economisească orele, multe, în care am căutat să-mi adun gândurile despre şi pentru Fănuş, pentru că nu vreau să-l las să se piardă în amintire. Zice Evgheni, în castiliană: Nadie le puede adivinar el futuro a un muerto. Nu-l pot transcrie în limba lui, dar în română, păstrând sintaxa din La Mancha, ar suna cam aşa: Nimeni nu-i poate prezice viitorul unui mort.
    Fănuş s-a stins după mulţi ani de suferinţă a trupului şi mai mulţi decât atâţia de chin al sufletului - sufletul e mai greu decât trupul -, nemaiputând să-l aşeze pe hârtia albă, topindu-l în cuvinte şi turnându-l, la sfârşit, în povestiri, romane, cronici (nu neapărat sportive), tablete, panegirice (nimeni n-a risipit mai multă iubire pe creştetul prietenilor) sau pamflete. Uluitoare, cele din urmă, prin eleganţa şi iscusinţa de a-l prăvăli pe cineva în prăpastie, numai după ce l-a urcat cu multă grijă în vârful muntelui.
    Printr-un astfel de text, probabil ultimul, a reuşit să-i ţină departe de sicriul său pe profanatorii de meserie, spărgându-le ghiocul de unde-şi scot prezicerile. Deşi, vom vedea mai încolo, puşi în gardă, câţiva şi-au pregătit din timp obituarele.
Observ – zice Fănuş – plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică  doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. (Hoitarii, 27 noiembrie 2010).
    Plantă gingaşă, înflorind la umbra crângului de liliac alb din Mărţişor, tot  pamflet e şi un alt text anterior, adresat valeţilor de la closetele milionarilor noştri de azi, atât de slinoşi. Scos din răbdări, se învinge pe el însuşi, reuşind să nu intre mahala: Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere ìn pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit de la nici o întâlnire. (...). Da, sunt bolnav....şi nu doresc altceva decât să mă lăsaţi ìn pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să-ndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Vă întreb : o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie va trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? (Urât mai trăiţi, domnilor [jurnalişti], 15 septembrie 2008)
    Nu citez ca să mă aflu în treabă. Ştiu că  textele acestea – probabil mai sunt şi altele – nu le-ar fi scris niciodată, dacă n-ar fi fost hărţuit ani în şir de aceşti lachei  înfiretaţi, gata oricând să-şi vândă părinţii la iarmarocul din Piaţa vorbei slobode. Mai ştiu că hărţuiala asta i-a făcut mult rău, provocându-i destule insomnii, deloc de mătase. Şi sunt convins că de n-ar fi fost condamnat la atâta suferinţă , opera lui ar fi sporit cu mult peste ceea ce ne-a lăsat, surprinzându-ne cu multe noutăţi. Pentru că nu-i secaseră izvoarele şi nici n-a fost, cum am citit pe undeva, un mare talent care se repetă. O injurie vândută la preţ de opinie. Vorbă strâmbă pe care numai un uncheş cu pârţag ar fi putut s-o spună. Şi nu un critic literar erudit, înzestrat cu toate harurile profesiei, prăbuşit acum în ambiguitate.
    Un mare talent, ca să lămurim lucrurile, e mare tocmai pentru că nu se repetă. Vom vedea mai încolo miracolul. Cât despre izvoare, acestea s-au despletit frumos chiar şi când orele au trecut pe lângă el îmbrăcate în halat alb. Două romane – Amantul Marii Doamne Dracula şi Asfinţit de Europa, răsărit de Asie – plus un document „secret”, adus din spatele lunii, Jurnal cu faţa ascunsă, poartă aceiaşi curgere  a naraţiunilor sale, uneori înverşunată, alteori calmă, coborâtă până la şoaptă.
Nu vom şti ce anume ar mai fi scris în răstimpul cât a privit lumea prin ferestrele spitalului. Nu ştiu, cel puţin eu, până unde a mers cu Cheia de la poarta verde, care urma să se închidă peste asfinţitul Europei, nici dacă aceasta era cartea dedicată Brăilei, la care a scris până în ultimele zile. Hoitarii care s-au rotit peste netimpul lui nu au fost interesaţi să-i ştie gândurile. Iar el singur nu şi-a dezvăluit proiectele. Alungând piaza rea, un creator nu le mărturiseşte decât când nu mai sunt proiecte, ci edificii gata clădite.
    Tot ce putem spune, prelungind în bănuială construcţiile de până acum, e că nu ar fi părăsit, în nici un fel, pământul şi cerul Dobrogei. Lumea din nesfârşitul Bărăganului, unde şi-a trăit şi anii trăiţi în altă parte. Câmpia pe care şi-au caligrafiat trecerea nume de seamă din cultura noastră. Cărţi pe care le-am scos din bibliotecă, lângă cele ale lui Fănuş, cumpănind sunetul şi lumina din paginile fiecăruia, având drept unitate de măsură paginile lui. Curios să aflu nu ceea ce le aseamănă, ci, mai ales, ceea ce le deosebeşte. Exerciţiu dificil, dar plăcut, instructiv pentru cine are răbdare.
    Nu reţinusem din alte lecturi, că Alexandru Odobescu a locuit o vreme chiar la Grădiştea, satul lui Fănuş. Amănunt – presupun, consolându-mă - pierdut din vedere şi de alţi cititori avizaţi – nu şi de grădişteni - ai atât de invocatului Fals tratat de vânătoare, deşi  îşi are importanţa sa aparte, atât pentru Odobescu, cât şi pentru istoria satului, din amintirile acestuia putându-se reconstitui multe lucruri.
    Iată, pentru cei interesaţi, paragraful în cauză: Locuiam într-un sat de pe malul stâng al Buzăului, la Grădiştea, tot într-o casă cu bătrânul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său, şi prin pocita şocăţie a vorbirii sale în româneşte, a lăsat plăcute şi vesele suvenire (...) Polcovnicul Enghel, care luând de soţie pe o cocoană româncă a cărei bogată zestre coprindea o laie de robi ţigani, zicea nevestei de câte ori se întâmpla să moară vreunul din aceşti nenorociţi:  Plinci Anicuţ-al meu! A murit la dine un sestre!”
    Nu trebuie să fim surprinşi că unele dintre cele mai reuşite scene şi portrete din opera lui Fănuş vin din lumea ţiganilor – vom cita câteva - rămaşi până azi la Grădiştea.    
Băiat de vreo treisprezece ani, cum spune el însuşi - deci, prin anul 1847 - Odobescu, a învăţat să dea cu puşca de la polcovnicul Enghel, care i-a dăruit una, cu două ţeve, scurtă şi uşoară, croită şi cumpănită chiar depe trupul şi depe puterile mele.
    In mod sigur, polcovnicul era prieten cu Ion Odobescu, tatăl scriitorului, ofiţer în armata rusă – citez din Călinescu -, înăbuşitorul răscoalei bulgăreşti din Brăila, din iulie 1841. Oraşul pe care turcii, după Tratatul de la Adrianopole (1829) au fost nevoiţi să ni-l restituie, împreuna cu Giurgiu şi Turnu.
    Toate vin de se leagă. După nume, polcovnicul Enghel scoboară sigur din satele nemţeşti din Caucaz, descoperite de Nicolae Milescu, când l-a însoţit pe Petru cel Mare, în expediţia naufragiată în Caspica...Şi, ducând gândul mai departe, e vorba de nemţii pe care Hitler- Planul Gotland - a vrut să-i strămute în Tirol, mai sus de Bolzano...
    Dincolo de alte câteva paragrafe, nu vom găsi în Pseudo-kynegheticos pagini care să adauge ceva nou la literatura Bărăganului. Scris în 1874, la cincisprezece ani după şederea la Grădiştea, Falsul tratat...  nu mai reţine decât „un peisaj prăfos şi melancolic”, peste a cărui imensitate seamănă erudiţia sa „digestibilă”; un magazin de bric-à-brac literar (Călinescu), din care nu lipseşte nici François Villon cu celebra Ballades des dames du temps jadis. Zăpezile de altădată evocate de tot românul, fără să ştie că eroina baladei era o româncă: Unde şi-n ce ţară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas încântător de zână?...Numai râul acum, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele...Ah!, unde mai sunt, stăpâna mea dorită, ah! Unde mai sunt chiar şi viscolele de odinioară?  De la o ediţie la alta, chiar şi după cea îngrijită de Tudor Vianu (1955), viscolele de odinioară au devenit zăpezile de anţărţ, deşi Odobescu, fiind vorba de Bărăgan, era mai precis în echivalare: în Bărăgan viscoleşte. Poate de aceea, ca un omagiu, la romanul său, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Fănuş  a adăugat subtitlul Fals tratat despre iubire...   
Născut în Bucureşti, în mahalaua Crailor de Curtea Veche – nu vă gândiţi deloc la Frumoşii nebuni... - numele marelui cărturar este legat de Dobrogea prin Tezaurul de la Pietroasa, descoperit în 1837, de doi localnici, pe muntele Istriţa, la doi paşi de satul lui Fănuş. La alţi doi paşi, la Năieni, Pârvan a descoperit-o pe Anaitis. Călare pe un leu, având în preajmă doi dintre acoliţi, frumoasă zeiţă a fost adusă aici de sciţi, în trecere prin câmpia Dunării. Sciţii aveau bunul obicei, când călătoreau, să-şi ia zeităţile cu ei.
In Bărăganul de atunci, Odobescu a mai apucat, totuşi, să vadă ceea ce, mai târziu, şi niciodată azi,  nu mai există:   Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază acele şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane sub arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări...
Altă vreme şi alte drumuri. Nu drumul  pe care Fănuş îl pune pe Mişu Cerchez să-şi îndeamnă caii, spre balta Dobrişanului, rezistând cu greu la întrebările copilului:  - Tată, întrebă Călin, sunt dropii pe-aici ?  - Au pierit demult. Când eram ca tine,  într-o toamnă, am văzut şi eu un cârd. Dar de departe.. (Din senin, din iarbă verde).
Nu există în cărţile puse alături de ale lui Fănuş, pagini care să sporească stampele lui Odobescu  menite să ne apropie de izvoarele universului său. Dobrogea a fost cercetată, pe rând şi în acelaşi timp, de istorici, arheologi, geografi, etnografi, mai puţin antropologi, şi numai în trecere de literaţi, care, atunci când nu sunt oameni ai locului, s-au mulţumit cu descrieri după natură. Au privit, dar nu au văzut.
Cât despre câmpia Bărăganului „vizitatorii” sunt extrem de puţini şi, ca înălţime stilistică, nu depăşesc epitetul din pastelul lui Alecsandri – Pe-acea câmpie lungă, a cărei tristă zare/ sub cer, în fund, departe misterios dispare... -, nici notaţia grăbită a lui Vlahuţă: Doarme sub şuierul vântului deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare. In zilele senine de vară, visu-i se răsfrânge în undele aerului şi îngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare, ale mirajelor, aşa de frumos numite de popor „apa morţilor”. (România pitorească - 1901)
Tot Vlahuţă notează de pe malul Dunării: In fund, pe o colina ridicată, în faţa înălţimilor fumurii ale Dobrogei, se desfăşoară, cu toată măreţia ei, Brăila. Vechea Prailva, toponim bulgăresc, după turcescul Ibrail.
Aceiaşi Dunăre pe care un brăilean o cercetează sub furtună: Dunărea era înfuriată, sufla un crivăţ aspru ca în miezul iernii. Valuri verzi, înalte, înspumate în creste, se înlănţuiau, se goneau unele pe altele, se izbeau mânioase în adâncimi, foşnind, gemând, vuind. (C. Sandu Aldea - Pe drumul Bărăganului, 1918)  
Ca un gospodar preocupat mai mult de trecut decât de ziua de mâine, Nicolae Iorga: Soarele care a răsărit de mult, îşi tot zăboveşte triumful. Deodată, spre ceasurile 9, el soarbe negurile şi într-un zâmbet rece arată nemărginimea Bărăganului. E un pustiu şi nu e. In toate părţile se desfăşoară, ca o mare liniştită care s-a închegat pentru totdeauna, şesul cu desăvârşire gol. Nimic mai rar decât tocmai înfund, o perdea de arbori săraci. Satele nu se văd decât câte unul în margenea depărtării imense.  Adâncul n-are apă şi nici o rădăcină lacomă nu poate găsi pentru vegetale mari izvorul de viaţă. Dar ìntr-un lung şir de veacuri, Bărăganul a fost patria bălăriilor înalte, dese, a micilor păduri cărora toamna distrugătoare le nimiceşte trunchiul şubred, odată cu frunza îmbelşugată. (România, cum era până în 1918)
După atât pustiu fără apă, ne putem desfăta cu un loc unde apele prisosesc: Plutim între Galaţi şi Vâlcov, pe un vaporaş încărcat cu drugi de fier şi panere de piersici şi care stă cam înclinat, ca o pălărie pe o ureche. Soarele face pregătiri de scamator, încreţeşte perdelele griş şi roz, dă cu poleială un cot de Dunăre ....Un spirit ghiduş ne suflă gânduri ireverenţioase. Dau îngerii în bobi cu grânele regelui Midas.    S-a răsturnat sărtarul cu pintenii de argint ai Sfântului Gheorghe. Cade o stea şi încă una: sar puricii lui Dumnezeu.
Dimineaţa Dunărea a fost o clipă moartă. Am surprins sălciile în genunchi, cu părul răsturnat pe trupul apei...De mult îşi lustruieşte soarele fierul de călcat pe creştetul  nostru. Suntem din ce în ce mai nerăbdători să ajungem ìn Veneţia României: Vâlcov. In răchite se ascund vrăjitoare gheboase. Lotcile servesc de cozi de sirene vâlcovenilor de toate vârstele. Aceşti boieri ai apei, viteji care se duc la vânătoare de peşti tocmai acolo unde se luptă apele dulci cu cele sărate....Zăbovim la kerhana, în capela peştilor...Ne strecurăm cu lotca printre mătăniile apei şi intrăm pe un canal îngust deadreptul în Japonia...  Vâlcovul cu sălciile lui ne apare ca o turmă de urşi în colivie de sticlă. Intrăm printre ei într-o lume de umbre şi oglinzi.  In drumul nostru, trestiile fac plecăciuni, în rochii lungi, vărgate...Întâlnim câte o broască, în atitudine de idol gras, pe postament de foaie de nufăr. Păsări cu gâtul frânt ca al fulgerelor, dezdoaie şi îndoaie evantalii în trei colţuri şi cad cu ele în trestii .  Apa e limpede şi adâncă. O lume vegetală clădeşte în profunzime ziduri, pagode, monumente înconjurate de grădini cu pomi, în tonuri de verde, brun şi galben. Tot ce complică fundul apei, e simplificat cu rafinament şi graţie deasupra ei. Ne plimbăm şi noi, străini, pe această plută de viaţă, ancorată de amintiri din vechea Rusie. Parcă am dormi pe o carte de Bunin şi am visa un capitol necitit...
Abia în aceste rânduri începem să-l auzim pe Fănuş. In unele locuri pare chiar el. Şi cred că dacă ar fi invitaţi la un extemporal – recunoaşteţi autorul -, mulţi dintre criticii literari ar răspunde: Fănuş Neagu. Nu, nu-i Fănuş. Este, presupun, debutul literar al Ştefanei Velisar Teodoreanu, publicat în Bilete de papagal – No.18, vol.I., revistă de buzunar pe care am luat-o cu mine aici, la Madrid, să fiu mai aproape de Mărţişor. Ştefana Velisar, un nume uitat astăzi, ca şi cel al soţului, mort la începutul lui februarie, 1954, pe un ger cumplit, stând la coadă într-o Alimentara să cumpere cartofi.
Curios, cel puţin pentru mine, e faptul un alt condei se opreşte la Vâlcov pentru a vedea Veneţia României: Pe seară vaporul ajunge la Vâlcov, pe care-l bănuieşti între copaci, pe limba de nisip a grindului marin Jibăreni...Strada pe care mergi e întretăiată de numeroase canale mari şi mici. Pe cele mari le treci  peste poduri înalte şi curbate, ca Rialto din Veneţia. Pe sub aceste poduri pot trece bărci mari. Dar sunt şi canale mici, acoperite în dreptul străzilor cu punţi joase, pe supt care la nevoie poate trece o flotilă de raţe...Canale care pornesc toate dintr-un fel de Canal Grande, Belgorodski, pe care se afla cherhanelele Statului, nişte magazii care nu au nimic impozant, deşi reprezintă capitala icrelor negre în România... (George Vâlsan – Pământul românesc şi frumuseţile lui - 1940)
Nu ştiu cui aparţine „patentul” Veneţiei româneşti. Cred că lui George Vâlsan (1885-1935), volumul din care citez fiind alcătuit postum de Emanoil Bucuţa, din articole publicate în periodice. Cea ce ştiu cu certitudine e că Veneţia noastră aparţine acum ucrainienienilor; ca şi Ismailul. Şi mai ştiu că Fănuş a scris o parte din Frumoşii nebuni... în Braseria de la Athenee, când icrele nu mai veneau din „capela peştilor” de la Vâlcov, dar existau: ...viaţa era mai ieftină decât azi. Pentru a vă stârni pofta, vă anunţ ca în lista de bucate figurau zilnic icre de Manciuria - 5 lei suta de grame şi icre negre – 6 lei...O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17 lei. Era vremea când încasam pentru un articol 400 de lei. (Jurnalul naţional, ianuarie 2011)
Şi revenind la George Vâlsan: lui îi datorăm dezlegarea misterului care a însoţit Buzăul câteva de ani: pe schiţa lui Herodot, după memoria greco-sciţilor de la Olbia, Buzăul (Araros) curgea direct în Dunăre (Istro), precum Ialomiţa (Naparis),  Prutul (Porata) şi Siretul ( Tyarantos) Mult mai târziu, marele astronom Ptolomeu a aşezat curgerea Buzăului în Siret. Amândoi avea dreptate. Timpul lucrase: Dunărea, de la cinci braţe, avea doar trei, iar Dobrogea îşi ridicase umerii, desenând orografia de azi.    

În acelaşi loc, aşa cum a văzut-o Herodot, rămăsese Leuke (Insula Şerpilor). Aşa a văzut-o, cinci ani mai târziu (445 a.C.), Pericle, care a ridicat aici un altar închinat lui Achile, continuându-şi drumul spre Marea de Azov sau, după Herodot, lacul Mayatide.
O stâncă de 17 hectare, la doar 42 de kilometri de Sulina, pe care nu se aşează nici o pasăre, lăsând şerpii să-şi clocească ouăle în voie. Aflată azi, precum Vâlcovul şi Ismailul  în stăpânirea Ucrainei, chiar dacă toate tratatele – Paris, Berlin, Versailles – ne-au recunoscut dreptul de proprietate. Un conflict, lângă altele, pe care diplomaţia nu a reuşit să-l rezolve. Nici Tribunalul de la Haga nu i-a dat de capăt. Mai ales după ce ministrul Meleşcanu, cu puţine cunoştinţe geo-politice, a declarat cu un umor absolut stupid: Insula şerpilor se află bine merçi, la locul ei în Marea Neagră. Mai avem, totuşi, o şansă ca insula să redevină a noastră: Delta Dunării, Veneţia noastră rustică, înaintează în mare cu, aproximativ, 70 centimetri pe an. În câteva milenii vom fi acolo...
Vlahuţă nu putea să n-o vadă: După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor...La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă...Suntem pe vârf, lângă far...Niciodată n-am văzut atâta lumina, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune....Toţi tăcem, ca într-o biserică.
Nu căutaţi textul acesta în România pitorească: lipseşte din toate ediţiile de după 1918. Până în zilele noastre! Fănuş şi-a cules, presupun, informaţiile din alte surse. In scrisoarea pe care Sergiu i-o trimite lui Theodor Zorini (Jderul), însingurat din dragoste la Farul de la Sulina, datele sunt exacte:... priveai probabil spre Insula şerpilor – altfel de unde atâta venin şi pentru ce?  Ar trebui să ştii că Insula albă (Leuke), pe care vechii greci au construit un templu în cinstea lui Apolo, apoi unul închinat lui Achile, este intrată în colindele noastre ca o insulă a fericirii, unde se înalţă o dalbă mănăstire cu nouă altare. Deci tu extragi venin din câmpiile elizee unde pluteşte sufletul lui Achile cel iute de picior şi din altarele bisericilor ortodoxe... Şi mai departe motivul revine cu un adaos nou: Ti-aminteşti, corabia din lemn de lămâi se sprijinea pe douăzeci şi patru de ghiulele de piatră; mânăstirea albă, cu nouă altare, din insula lui Achile se sprijină pe imaginaţia noastră erodată de timp şi cârpită cu solzi scăpărători doar când ne încărcăm de mânie împotriva ocupantului ucrainean...(O corabie spre Bethleem)
Nu am zăbovit la întâmplare asupra acestor pagini, nici pentru a face paradă de cunoaştere. Literatura lui Fănuş, e departe de ele, dar aceasta-i materia de unde, intuitiv, îşi începe drumurile lui; prin acelaşi spaţiu, stăpânit de alte orizonturi temporale.     Dobrogea, spaţiul narativ al lui Fănuş, ne-a adus cele mai mari binefaceri şi tot pe atâtea nenorociri. Toată cultura şi civilizaţia Orientului a ajuns la noi în corăbiile vechilor greci, într-un splendid proces de „globalizare” spirituală şi economică.
In vreme ce megarezii au coborât pe Mediterană, fondând cetăţi, oraşe, temple, amfiteatre si, pornind din Sicilia, formând aproape un imperiu -  Magna Grecia - , ionienii şi milesienii au urcat, prin Bosfor, până în stepele Caucazului. Din coloniile pontice fondate de ei – Apolonia, Mesambria, Dionysopolis, Tirzis, Callatis (opera dorienilor), Histria, Halmyris, Tyros – am primit mărfuri, dar şi filosofia, astronomia, matematicile, arhitectura.  Pe Dunăre în sus, iar de aici pe văile afluenţilor din Carpaţi, până şi dincolo de Sarmizegetusa.
Mai apoi Filip al II-lea, înfrângându-l pe geto-scitul Ateas (339 a.C.), din hergheliile de iepe – 20.000! – luate drept pradă de război şi duse până în Tesalia, am moştenit calul dobrogean. Aceiaşi cai pe care Alexandru Macedon, urmărindu-i pe tribali, a făcut o incursiune fulger – o noapte şi o zi – peste Dunăre, înaintând pe pământul geţilor o parasanga – 6 km.- spre vărsarea Oltului, înfricoşându-i pe localnici cu cruzimea sa nemăsurată. Patru mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi n-au putut salva oraşul, aflat pe undeva, între Corabia şi Turnu Măgurele, incendiat şi ars până la temelii Nu s-a retras decât în clipa în care n-a mai rămas decât cenuşa, astfel că nu i se mai ştie nici numele. Alături de el, Tolomeo, locotenentul său cel mai credincios, viitorul Soter, satrapul care avea să fondeze Alexandria şi faimoasa Bibliotecă...

Boceşte cineva ca o chivuţă – regăsibilă-n propriul său nume -, într-o revistă care pretinde că observă cultura şi vede numai ce i se spune : Cine n-ar fi vrut să avem un realism magic al nostru? Şi ca să probeze că nu-l avem, se dezlănţuie: Fănuş Neagu a făcut dintr-o formulă literară destinată, aş zice, oricând şi-n orice literatură, unei bune audienţe ...o reţetă previzibilă care şi-a pierdut prin suprasolicitare orice savoare. Ca în anecdota populară, în care ţiganca, apucându-se să facă cozonac, a tot înlocuit ingredientele (făina cu mălaiul, zahărul cu sarea, etc.) din zgârcenie, dar şi dintr-o lipsă de chemare spre culinar, încât până la urmă, nu i-a ieşit decât o mămăligă mai roşiatecă. Textual.  Aidoma unchiaşului cu pârţag: un mare talent care se repetă...
Ia, onorabile, ia şi citeşte Acasă şi neapărat, Doi saci de poştă.  Acceptă că urma potcoavei, pe care Gherghina o mângâie, sfâşiată de tristeţe, era semnul magic al norocului pierdut. Acceptă că Maud, venită a treia oară la cherhana, de fiecare dată cu alt bărbat care se pulverizează,  este una dintre ielele care trăiesc în văzduh, prin păduri, la margini de ape, ademenind oamenii prin magia frumuseţii lor. Şi fii de acord, măcar odată, că avem un realism magic al nostru; şi un realism fantastic, tot al nostru.    
Sigur, ar trebui să ştii că potcoava e o moştenire scitică. Pentru că sciţii, având mulţi cai, aveau şi potcoave, semnul norocului. Pentru asta ar trebui să-l citeşti pe Vasile Pârvan – Getica. Măcar paginile despre pieptenele de bronz , având mâner un trunchi de copac, o fântână, un scit – pantaloni strânşi, să reziste vântului, şi un cal alipit de stăpân, cu coamă prelungă, să-l ajute când galopează, precum înotătoarele peştilor.  
Şi să-l ascultăm pe Fănuş: O dorinţă irepresibilă, de-a o lua razna prin stepe, mi-a robit toate gândurile. Uscat ca furca unei fântâni cu cumpănă ( aşa m-ai descris într-o familie) sau ca un spărgător de buturugi, am suit la un ceas după răsăritul soarelui, pe Gorganul cumanilor. Lacom de tăcere şi singurătate. Mirosea a pelin, a grâu pârguit şi a cânepă tăvălită de inorog ( e voie?). In aerul fierbinte plutea ceva dureros, un fel de rană făcută mătăsii din orizont. Parcă cineva nevăzut tăiase, într-o clipă de rătăcire, un măr tânăr şi suferinţa lemnului stăruia în văzduh, zeul minor care cutreieră stepa  înaintea secerişului, îmi bâiguia la ureche ceva despre un vişin, o luntre, un râu...un docar, purtându-mă la un han din podgoriile Vrancei ....sânge prelins din venele Asiei... Docarul era negru, cu felinare licărind, caii violeţi, murgi şi portocalii. Omul din câmpia Brăilei iubeşte fără măsură calul. Şi imediat: Cred că problema se pune şi invers... (O corabie spre Bethleem, prima pagină!)
Fireşte, onorabile, dacă nu desluşeşti aici pieptenele lui Vasile Pârvan –de fapt, era o copie, descoperită în nisipul adus în Bucureşti de un căruţaş din Bolintin –, mi-am răcit gura de pomană. Şi nu-şi mai are rostul să-ţi spun ce-i cu inorogul, cu suferinţa mărului, cu vişinul, cu podgoriile, cu caii portocalii. Să ne întoarcem, totuşi, la Doi saci de poştă şi să ne-amintim că ielele din folclorul nostru au izvorât din legendele legate de Alexandru Macedon, cel ajuns aproape de Corabia. Doi saci de poştă e o povestire uluitoare, în toate colţurile, pe care ar fi fericită s-o aibă, cum bine zici, oricând, orice literatură.  Dar trebuie să ţeşi mult, multă pânză, ca să-ţi face de-o cămaşă cu mâneci...
Ceea ce n-a observat nimeni (ori poate da?) e faptul că Fănuş întrerupe legenda, taie firul şi-l înnoadă altfel, pe răspunderea sa, de alte mituri, încărcându-le cu simboluri aduse din cine mai ştie de unde. Astfel, cine le-a auzit pe ăle sfinte cântând printre nouri  şi n-a rămas pocit, e scutit de acum încolo de acest pericol. Ielele (nu vor fi fiind, oare, surorile sirenelor?) pot face orice năzdrăvănie, mai puţin să se îndrăgostească de un pământean. Şi Maud exact asta face. Nu, nu-i o variantă la Luceafărul. Ar fi prea simplu. Maud, nu suspină în somn, precum Cătălina, ci plânge înăbuşit sau aşa crede Mihai. Nu e vorba de „cercul strâmt” în care trăiesc pământenii, ci de o spirală magică ce trece, volbură peste apă, trăgându-l în adânc pe  Ezaru, ultimul pocit.
 Nu mă întreba, onorabile, ce se mai întâmplă. Multe, foarte multe, pe care te las să le descifrezi singur; liber, independent şi necenzurat de nimeni.     
Cât despre realismul acela magic, la care se referă toţi neştiutorii, el se afla în spaţiul sudului american de câteva mii de ani, în stare naturală, cultivat precum porumbul în Atitlán, de populaţiile indigene. Multe, atât de multe popoare indigene, încât spaniolii n-au avut timp să le extermina pe toate. Au supravieţuit şi, odată cu ele, au supravieţuit miturile, legendele, magia şi miracolele lor. Pentru că e un miracol cum au domesticit porumbul, existent şi azi, în stare sălbatică, pe care nici un genetician n-a reuşit să-l „îmblânzească”, pornind de la aceiaşi, unică, rădăcină, hărăzită cu 10 cromozomi. Nici manipulatorii de gene, care nu ucid oamenii, dar le omoară sănătatea.
Pune burta pe carte, onorabile. Citeşte Popol Vuh (Casa Comunităţii.) Nu Casa Parlamentului Român, fostă a Poporului; parlamentarii nefiind români decât în paşaport. I-a şi citeşte Chilam Balam – cartea itzailor despre prorociri – sfârşitul lumii e foarte aproape ! - , iar dacă eşti prea ocupat, observând cultura română, există o carte-sinteză, Precolumbia, a unui autor uitat – dacă mă uit în oglindă, ne salutăm de fiecare dată -, unde se află, frumos ordonate, toate miracolele şi magiile culturilor precolumbiene, inclusiv realismul magic de azi.
Dintre scriitorii sudamericani, primul care l-a cultivat cu grijă şi cunoaştere, în pământul de origine, fără să-i spună cum i se spune astăzi, se numeşte Miguel Ángel Asturias, guatemaltec, descendent din neamul mayaşilor, care, în 1949, a publicat Hombres de maíz (Oameni de porumb), cu toata mitologia (de sus ancestros) străbunilor săi. E drept, mai înainte, în 1927, a tradus în spaniolă Popol Vuh, cartea sacră a indienilor quichés, iar în 1930, a publicat uluitoarele Legende din Guatemala, tradusă imediat în Franţa, cu o prefaţă de Paul Valèry, şi puţin mai târziu în Anglia.
 Nu-mi amintesc, în zilele când i-am stat în preajmă, la Sinaia, să-l fi auzit vorbind de realism magic, dar foarte des de realismul social şi, absolut deloc de realismul socialist, prezent pe masa de lucru de la Pelişor prin opera unor scriitori români pe care nu vreau să-i numesc şi pe care el nu vroia să-i includă în antologia de proză pe care o pregătea pentru Argentina, alături de alţii; între aceştia, Fănuş Neagu, pe care-l aprecia în mod deosebit, deşi Fănuş se afla la începutul carierei sale.
Da, îmi amintesc de o întâmplare magică, pe care mi-a povestit-o şi nu am mai regăsit-o niciunde în opera lui: vara, obişnuia să meargă la Salamó, unde bunicul dinspre mamă avea o fermă bine îngrijită. Stătea şi scria, iar un prieten pictor – prima lui vocaţie – picta după natură, ajutat de un localnic săritor, priceput la serviciile casei.
La plecare, pictorul, care-şi ştergea pensulele pe pantaloni, a vrut să-i facă un dar, însă acesta a refuzat orice, inclusiv banii, lăsând să se înţeleagă că, totuşi, ar dori ceva: pantalonii...Nici Asturias, nici prietenul să nu a înţeles motivul – oricum, vroiam să-i arunc, ar fi spus pictorul. Au revenit, împreună, după câţiva ani la Salamó şi pentru localnic bucura revederii a fost fără margini, prezentându-şi familia, soţia şi trei copii, unul încă în faşă: - Fără pantalonii de la dumneavoastră, n-aş fi avut niciodată copii...   
  De la potcoava-talisman, la pantalonii-fetiş, la multele fetişuri închipuite de om, înzestrate cu puteri magice, folclorul si literatura noastră sunt pline cu astfel de vrăji şi nu-i nevoie să le căutăm în Tropice triste, nici altundeva, pentru a ne convinge de existenţa lor. Ne poate fi suficient, dacă ştim să-l citim, Lucian Blaga; mai ales teatru. Şi neapărat pe Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.
Deloc curios, în acelaşi an, 1949, când a apărut Oameni de porumb, romanul lui Asturias, extraordinarul Alejo Carpentier, a obţinut planta din aceiaşi sămânţă, într-o carte fundamentală, En el reino de este mundo (În împărăţia acestei lumi), numind noua recoltă realul minune – lo real maravilloso. Pentru că asta era.
Termenul de realism magic, susţin unii, aparţine (?) unui critic austriac, în referire la un grup de pictori expresionişti. Dar să fim serioşi : există mult realism magic în toată arta lumii antice şi după aceea, peste tot. Nici la noi n-a lipsit. Priviţi mânăstirile din Moldova. Să zicem, Judecata de apoi, de la Voroneţ. Citiţi după aceea romanul lui Juan Rulfo - Pedro Páramo –, considerat o culme a realismul magic: e, absolut, una şi aceiaşi poveste; aceleaşi întâmplări spuse în cuvinte. Şi nu uitaţi un lucru: zugravii noştri n-au pictat realul cum l-au văzut ei, ci aşa cum credeau că îl vedea Dumnezeu...

Ştiu, onorabile,  e greu să ne înţelegem. Pentru că sunteţi tânăr şi dacă aţi învăţat după manualele noastre de astăzi, sunteţi pierdut. Ascultaţi: Realismul magic - curent artistic care realizează o unitate a contrariilor: viaţă şi moarte, trecut postcolonial şi prezent postindustrial Sintetizează două perspective, care, în mod obişnuit, sunt antagonice: perspectiva raţională asupra realităţii şi acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică...(Literatura universală – Manual pentru clasa a XII-a, Editura Art, Bucureşti, 2007, pag. 115) O imbecilitate colectivă – patru autori, plus un Minister -, cu mult peste imbecilităţile lui Nicolae Moraru, interpretând  Capra cu trei iezi...
Să-nchidem, totuşi, concluzionând: aşa cum circulă în prezent, în referire directă la romanul sudamerican, realismul magic a fost inventat în Macondo, aşezare inventată si ea de Gabriel García Márquez , în romanul Cien años de soledad, publicat la Buenos Aires, în 1967, şi consacrat puţin mai târziu, la Barcelona, de un catalan cu sclipiri de geniu, apropiate lui Dalí. Un mare poet care şi-a întrerupt opera, ocupându-se de opera altora, căutându-i, descoperindu-i, editându-i în colecţii de prestigiu, alături de nume celebre, dându-le – spanioli sau sudamericani - o circulaţie universală. Nu agenţiile literare au descoperit realismului magic. Acestea nu a făcut decât să lipească alături termenul de boom literar latino-american. Un timbru poştal, garantând desfacerea produsului. Produsul, bineînţeles, îl producea Editorul. Iar contravaloarea timbrului revenea agenţiilor. Nişte căpuşe, folositoare cât timp nu-şi depăşesc statutul de poştă, trecând la impunerea unui anume nume sau a unei opere, bazându-se nu pe categoriile estetice ale lui Aristotel, ci pe interese pur comerciale. Industrie în loc de spirit.
 
Înalt, subţire, uscat, cu plete scurte şi barbă îngrijită, purtând baston cu măciulie de argint curat. Se îmbrăca mai întotdeauna în haine de culori închise. Parcă-l văd, împreună cu Yvonne, soţia sa, la Sighişoara: plecaserăm de jos, din Piaţa Lenin (mai există, cu sau fără acest nume, piaţa ?) şi urcam spre Cetate pe o stradă (Caragiale?) îngustă, cu multă umbră, într-o după amiază de vară. Nici un suflet de om. Doar o bătrână adusă de spate, în rochie neagră, sprijinită într-o cârje de alun (i-am văzut coaja) care s-a oprit în loc, şi-a ridicat fruntea şi i s-a adresat cu evlavie: săru’mâna, părinte!... Şi Carlos Barral (el era Editorul!), binecuvântând-o cu o cruce de la dreapta la stânga – ne cunoştea până şi religia -, s-a uitat la mine, cerându-mi să-i traduc, deşi ştia perfect toate cuvintele. Realism magic în stare naturală.
Tot aici, într-o altă vară, l-am dus pe acelaşi drum, până în uliţa Cositorarilor    pe Alejo Carpentier şi l-am rugat să stea singur (Lili, soţia, era mereu lângă umărul lui), lipit de zidul unei case, la intrare. Şi după ce l-am fotografiat, i-am tradus inscripţia de pe perete: În această casă...a trăit Vlad Dracu, tatăl...etc. Reacţia a fost spontană: Alejo s-a proptit cu palmele de zid, izbucnind în hohote...
Seara, în Braşov,  la Hotel Carpaţi, din discuţia prelungită până târziu, am păstrat observaţia: în vreme ce Vlad Ţepeş întreprinde acţiuni reale de mare curaj, încât par fantastice, Don Quijote îşi imaginează acţiuni fantastice pe care le trăieşte ca fiind reale.
De o parte, Vlad Ţepeş şi Mehmet al II-lea, groparul Bizanţului, venit în persoană, în „vizită de curtoazie”, ca să-l ucidă, trecând pe lângă Târgovişte, fără să intre în oraş, ca şi când s-ar fi aflat în plimbare. Asta, după ce văzuse pregătirile pe care le făcuse domnul român pentru primirea sa: o pădure de ţepi înalte de-a lungul drumului (3 km.) adâncă de 1 km., cu 20.000 de turci bine înfipţi, între ei Hamza, paşa de Giurgiu, uscându-se la soare, căci era în iunie,  17 iunie 1462... Nimeni, la vremea aceea  nu trăgea în ţeapă mai bine ca prinţul valah, fără să atingă nici un organ vital, astfel că nefericiţii aceia se desfătau mai mult timp, admirând asfinţitul peste Turnul Chindiei.
De cealaltă parte, Don Quijote şi morile de vânt din La Mancha. Uriaşii închipuiţi de cavalerul rătăcitor închipuit, luându-l în aripi, cu cal cu tot şi lăsându-l pe Sancho Panza să-i adune oasele de pe jos... Fantastice, ţepile; reale, morile de vânt. Dar numai la prima vedere, pentru că la cea de a doua, lucrurile îşi revin la normal, se-ntorc în matca lor. Ţepile sunt reale, cioplite din lemn real, iar străpungerea trupului celor condamnaţi la acest supliciu a fost şi ea reală, adevărată, înregistrată în analele istoriei. Real şi spaţiu: Târgoviştea se află tot pe locul unde se afla şi atunci.
Pe ţărmul celălalt, dacă morile de vânt au rămas până astăzi în acelaşi loc în La Mancha, cele care i-au măcinat oasele lui Don Quijote n-au existat decât în închipuirea acestuia. Nu există, să nu fim absurzi, nici o legătură între La Mancha şi Târgovişte. Spaniolii sunt mândri că-l au pe Don Quijote, un personaj de ficţiune care moare în patul lui, tocmai când i-a venit mintea la cap; noi suntem satisfăcuţi că-l avem pe Vlad Ţepeş, în carne şi oase, care sfârşeşte, îmbrăcat turceşte, spintecat de sabia turcilor.
Obstinaţia tinerilor noştri critici literari de a descoperi date, elemente, valori ale realismului magic sudamerican în realismul magic de la noi, este o aberaţie. Iar opinia, când nu le găsesc, că nu avem aşa ceva e de-a dreptul halucinantă.
Mult stimaţii mei, Dobrogea nu-i Pampa argentiniană, nici Bărăganul nu-i Aracataca, locul de naştere al lui García Márquez, cel care a întemeiat Macondo. Fiecare la el acasă.  Ceea ce  s-a petrecut la noi, în Carpaţi, în câmpia Dunării şi, la un loc toate, în Balcania, n-avea cum să se întâmple şi acolo. În pampa s-a născut gaucii (los gauchos), crescătorii de vite – cresc singure, fiindcă au iarbă verde tot anul –, şi îmblânzitorii de cai. În bălţile Brăilei au apărut lotcile şi hoţii de cai. În pampa a apărut Ricardo Güiraldes (1886-1927), autorul unui singur roman, Don Segundo Sombra, suficient pentru a-i asigura eternitatea. Şi a mai apărut... Jorge Luís Borges (1899-1986), nume care, când îl aud, îmi taie respiraţia. Ce alt cuvânt - l-am întrebat la Buenos Aires- aţi putea găsi pentru eternitate? E foarte simplu : eternulité... Când am dat să vorbesc despre Sudul, o povestire de numai şase pagini, mi-a făcut semn să tac, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe creştet: aici e toată povestea. Cicatricea unei răni adânci, întâmplarea care i-a provocat pierderea vederii. Transferată în seama personajului, pastorul Johannes Dahlmann:  Muchia unei ferestre de curând vopsită pe care cineva uitase s-o închidă, era cea care-i făcuse această rană.  
Vorbim, prin urmare, de două lumi diferite, fiecare cu spaţiul şi timpul său. Mai exact spus, cu timpurile sale. Pentru că pe o punte, de pe un mal pe celălalt, au trecut şi vor mai trece mulţi oameni, la toate orele din zi şi din noapte, dar puntea va rămâne aceiaşi; pe sub ea va curge acelaşi râu, cu acelaşi nume, dar cu altă apă. Adică, făcând un pas spre teorie, spaţiul e acelaşi, dar timpul e mereu altul. Pentru că timpul – iertaţi pleonasmul – înseamnă mişcare. Nimic nu există în afara acesteia. Nici, în primul rând, materia. Viaţa. Şi dacă mai facem un pas – numai unu – descoperim că nu peste tot timpul „merge” la fel. Că întotdeauna – aici e sâmburele – funcţionează în ... funcţie de spaţiu. Nu, nu ne-am rătăcit. Încă. Oricum, nu încercaţi demonstraţia câtă vreme suntem sub semnul axiomei. Ceea ce i s-a întâmplat lui Gavrilescu, muzicantul din nuvela lui Mircea Eliade – La ţigănci -, nu se repetă. El urcă-n tramvai şi merge...înainte, dar de fapt, doreşte să se întoarcă. La capătul drumului, constată că nisipul din clepsidră s-a împuţinat cu vreo douăzeci şi ceva de ani. Acum, dacă faceţi greşeala şi luaţi tramvaiul, când veţi coborî, veţi constata, cel mult, că aţi rămas fără ceas. Un brânci sincronizat cu frâna vatmanului, şi o mână dibace – nu neapărat de ţigancă  - v-a luat timpul cu clepsidră cu tot. Eliade, ale cărui cărţi sunt citate de toţi cei ce se ocupă cu magicul şi fantasticul – absolut de toţi – a scris nuvela aceasta în exil, la Paris, în iunie 1959, când nu se găsea aşa ceva pe nici unde.
Să ne întoarcem, totuşi, la ale noastre. Toţi autorii români din care am citat până acum, vorbesc despre câmpia Bărăganului folosind aceleaşi unităţi de măsură: fără de margini, nesfârşită, imensă...La modul personal, după un drum din tinereţe, de la Urziceni la Padina, cu sania – era decembrie - , biciuit de noapte şi viscol, sunt de acord cu toate aceste măsuri, pe cât de imprecise, pe atât de exacte. Numai că, dacă trecem la precizia metrului, Bărăganul nu înseamnă aproape nimic pe lângă Pampa argentiniană. Infinitul mic şi infinitul mare. Ca şi Dobrogea. Cu cei 143.000 de kilometri pătraţi, Pampa mai are nevoie doar de 94.000 ca să fie cât toată România. Calculat altfel, Pampa e de şapte ori mai mare decât Dobrogea. Şi exact prin aceasta suntem în avantaj, lăsând metru la o parte şi măsurând după mersul stelelor: Dobrogea e mai adâncă decât Pampa de şapte ori...Fireşte, mă refer la oamenii care au trecut pe una şi aceiaşi punte. Vreme de câteva mii de ani. Pe acelaşi spaţiu, dacii, geţii, geto-dacii, traco-geţii, toate popoarele migratoare plus Alexandru Macedon. Mai apoi, Dromichete, îngenunchindu-l pe Lisimah şi oferindu-i la reşedinţa sa, din Helia, un banchet de argint, adresându-i-se cu apelativul  tată. Şi mai târziu, Burebista, aşteptându-l, prin anii 40, era noastră, pe malul Dunării, pe Cezar, bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor.
Otrava, în cazul lui Burebista şi pumnalul, în cazul lui Cezar, a pus capăt vieţii amândurora, în acelaşi an, împiedicând înfruntarea dintre ei, cea care, indiferent cum    s-ar fi sfârşit, Peninsula balcanică ar fi avut altă istorie. Asemănătoare, dacă nu mai bună, decât cea cunoscută de celelalte două peninsule europene.
Aici, în aceste adâncimi, se află opera lui Fănuş Neagu, pe care tinerii critici de azi – şi nu numai ei – o caută şi nu o găsesc altundeva. Pentru că nu ştiu să-l caute, mai întâi, în bibliotecă, unde ar putea să afle câte ceva despre solidaritatea sufletului cu spaţiu, despre matricea stilistică a unei a unei culturi şi despre cadrul stilistic al creaţiei. Sau despre calitatea şi funcţia maternă a peisajului. Luaţi, domnilor, luaţi şi citiţi-i pe Kant, Goethe, Lessing, Frobenius, Spengler, Jung, etc., etc. Şi, neapărat, pe Blaga, în care-i găsiţi pe toţi cei numiţi, sporindu-le observaţiile cu propria-i cunoaştere. Din paginile sale reţin aici doar un crâmpei: Căci una e peisajul – punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; şi altceva e spaţiul – matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului. Peisajul, în acest din urmă înţeles (...) devine receptaculul unei plenitudini sufleteşti, se întrupează în el un sentiment al destinului, ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului. (Trilogia culturii – ediţia din 1969, pag. 131)
Înainte de a fi ajuns aceste pagini, învăţasem că acolo unde sufletul se întâlneşte cu natura, se naşte arta. Nu ştiu cine a spus acest lucru - trebuie să fie un grec sau un neamţ -, dar cred şi acum în adevărul lui, şi am căutat toată viaţa această răscruce.
Iată, în sfârşit, şi vocea celui mai îndreptăţit să vorbească despre Bărăgan: O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi, e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi îndepărtatele lui zări. (...) Pământul n-a fost dat omului numai cu scop să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi locuri hărăzite reculegerii. (Panait Istrati – Ciulinii Bărăganului, Editura Moderna, 1943, pag. 25 şi 27)
Şi lângă umărul său, o altă voce: Şes drept, adânc şi larg, cuvântul cuprinde pusta întreagă şi simţi la marginile lui Dunărea şi Marea. Câmpul de lut şi câmpia de apă, două pustietăţi: o singurătate încremenită şi un deluviu frământat. În vocea caldă, vocea de tăceri a Bărăganului se urzeşte din creşterea paiului cu şapte noduri, din coacerea, bob cu bob, a grâului, care îmbracă pământul cu zimţi şi spice, ca o holdă de săgeţi. Şi mai departe: Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de undeva şi  
 adunat într-o frânghie. Cum? Calul slobod şi omul cu povoara! (...) Îl iubeşte. Nu vrea să-l deşele, îi place să se osândească el. (...) Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovărăşul lui, până când omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă...şi porneşte...obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi mai stă din când în când în loc, şi iarăşi îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt. Îl iubeşte şi calul.(...)
    Mi se pare că ne-am cunoscut cândva, pe undeva, pe la vreo încrucişare de trenuri, deopotrivă de pasionaţi amândoi de a cunoaşte mai repede necunoscutul...Îţi răspund că nimic din toate acestea nu vei întâlni în Dobrogea noastră, cu două civilizaţii suprapuse, greacă şi romană, în adâncimile pământului ei. (...) Un suspin inefabil te va întâmpina pretutindeni, suspinul statuilor descoperite zilnic cu târnăcopul. Sunt oamenii de odinioară împietriţi în marmură albă. Marea geme, Dunărea strigă, şi un mùrmur de şoapte se discerne din ţărâna pe care o calci. Osemintele timpului vor să se ridice către lumină...
    Dobrogea uimeşte, se strecoară lin şi dulce pe nesimţite. Ea intră în sânge şi nu mai poţi sa scapi de obsesia ei. Dobrogea de soarbe. Fii atent!
    
    Ne aflăm, cu Tudor Arghezi  (Scrieri - vol. 17, 1968. ediţia Pienescu), în spaţiul unde se cultivă floarea de colţ a magicului nostru. Ceea ce nu înseamnă că Dobrogea e teritoriul său, exclusiv şi indivizibil. Numai că, întâmplător sau nu, centrul de greutate sau polul magnetic al prozei, după Transilvania şi Moldova, s-a deplasat în partea aceasta, spre Câmpia Dunării, precum toate râurile importante din geografia noastră. Fenomen firesc şi imprevizibil, dacă nu uităm că şi polul magnetic al Pământului a înregistrat astfel de deplasări, mereu pe sub cele mai de sus înălţimi de piatră, oglindite în cele mai mari fluvii. Putem, plecând din Tibet până în Anzi, să ilustrăm această mişcare din adâncuri prin marile civilizaţii de la suprafaţă.
    Şi revenind la ceea ce ne interesează direct, fără gândul de a deranja liniştea ontologică a gânditorilor profunzi de azi, înclin să cred că deplasarea spre Dobrogea începe de la Mihail Sadoveanu încoace, odată ce moara lui Chirilă, de la Cotu Iepei, a rupt pripoanele şi a început să coboare, întreagă, pe apele Siretului.
Vasile Voiculescu, de pe malul Buzăului, Gala Galaction, de pe cel al Vedei, Panait Istrati, de la Brăila, Zaharia Stancu, de pe valea Călmăţuiului, Marin Preda de pe cea a Ialomiţei, au susţinut cu opera lor dezvoltarea şi afirmarea acestei mişcări tectonice spre sud, urmaţi foarte de aproape de Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu.
    Cu vârste apropiate, alături de ultimii doi, nu pot fi uitaţi Corneliu Leu sau Ion Băieşu, atraşi de alte genuri sau risipiţi în publicistică şi reportaj, suportând la modul lor ravagiile devastatoare ale celor cincizeci de ani de delir colectiv (Fănuş – O corabie...), sub care au dispărut mulţi, între aceştia V.Em. Galan şi Aurel Mihale.
    Fără nici o intenţie de clasament valoric, lista rămâne deschisă  celor ce vin în urma acestora, alintaţi, deocamdată, cu optimismul din termenul de generaţie aşteptată.  Chestiune de timp: Dobrogea, cu multele ei etaje subterane, lucrează încet, relevându-se rar, întâmplător, sub loviturile de târnăcop, cum spune Arghezi. Plăsmuit din argila locului, Gânditorul la Hamangia a stat peste cinci  mii de ani, neştiut, într-o necropolă. Operă unică din plastica antropomorfă a neoliticului, a cărei expresie, deloc comună, specialiştii n-au reuşit să-o descifreze, invocând vagi asemănări cu unele piese din Ciclade sau Tesalia, în vreme ce amatorii vorbesc de piramidele Egiptului sau de ... Gânditorul lui August Rodin. Nu asemănările sunt importante în astfel de situaţii, ci deosebirile: personajul lui Rodin – se presupune că e Michelangelo - , sprijinindu-şi bărbia în palma dreaptă, meditează, pe când tatăl neoliticului nostru, apucându-şi capul cu amândouă mâinile făcute pumn, gândeşte si se sfâşie de disperare.   Şi asta ne obligă se ne reîntoarcem în bibliotecă pentru a afla că există, totuşi, există un suflet al culturii, a cărui putere este pe deasupra voinţei creatorului individual. Că nu indivizii creează cultura, ca un obiect modelat după plac, ci cultura, ca un subiect suveran, se realizează ea însăşi, cu o necesitate organică, prin indivizi. (Blaga – Op. cit. pag.113)
    Personalităţi puternice, cei numiţi din, să-i spunem constelaţia sudului, şi-au elaborat opera din interiorul aceluiaşi suflet al culturi, individualizându-se prin stil, prin materia narativă – teme, subiecte, personaje, epoci, etc. -  şi prin  tratarea acesteia.
Şi, amănunt fundamental, printr-o permanentă grijă de cultivare a limbii.  
    Nu unific, nu despart, nu aduc la acelaşi numitor individualitatea nimănuia. Şi, mai ales, nu ignor – Doamne, fereşte! – alte nume, la fel sau mai importante decât cele numite, din proza noastră realizată de-a lungul unui secol şi ceva. Nu încerc să-l mut pe Sadoveanu din peisajul matern al Moldovei pentru a consolida constelaţia sudului. Şi nu susţin – aş fi absurd – că datorită acestor nume aveam, în sfârşit, un realism magic precum cel sudamerican, după care leşină mulţi, fără motiv şi fără cunoaştere. Nu toţi cei numiţi intră în nucleul neaoş al acestui tip de realism imprecis, cu multe frontiere, toate încălcate. Astfel o mărturiseşte însuşi García Márquez: tot ceea ce am vrut să fac a fost să distrug linia care separă ceea ce pare că-i real de ceea ce pare că-i fantastic. Aşadar, o incertitudine dublă, subliniată cu precizie prin verbul a părea, ceea ce permite imaginaţiei să treacă nestingherită dintr-o parte într-alta, să trateze realul ca ireal sau invers, să ignore că fantasticul pleacă din raţional, delimitându-se, astfel, de realul de ficţiune. Totul, absolut tot ceea ce produce imaginaţia, depinzând de calitatea naraţiei.
 Citit şi elogiat de numele mari ale prozei universale din secolul trecut, Panait Istrati a triumfat tocmai prin calitatea naraţiei, beneficiind de extraordinari corectori ai francezei sale, începând cu Romain Roland, care nu i-au anulat spontaneitatea şi plasticitatea idiotismelor, cu efect exotic prelungit. Exact ceea ce i-a reproşat, pe nedrept, Călinescu, opinând că nu va fi niciodată scriitor român... La fel de nedrept cu Gala Galaction, expediat la presupusa dorinţă de a semăna la chip cu Tolstoi sau Tagore... Galaction, cel care, în înţelegerea mea, prin În pădurea Cotoşmanei, Moara lui Călifar, Andrei Hoţu, De la noi, la Cladova şi, neapărat, Copca Rădvanului, nu are nimic de-a face cu semănătorismul moldovean (Lovinescu), fiind, în felul său, unul din precursorii realismului magic şi al prozei fantastice de la noi.
Prin calitatea naraţiei îşi susţine Ştefan Bănulescu fantasticul său, atât de bine cumpănit în balanţa cuvântului, încât nu-l poţi deosebi de realitate şi iei drept adevărată biserica pe roţi înalte cu butuci groşi şi două oişti, una la pronaos şi alta la altar, caii putând fi înămaţi fie într-o parte, fie în alta, care le venea la mai îndemână  dicomesienilor, când năvăleau turcii sau tătarii sau... Biserica unde aceştia îşi ascundeau fecioarele şi lăzile cu sămânţă de grâu. După cum, cu aceiaşi convingere, crezi că tot biserică era şi luntrea în care Ciortăniţa pleacă spre Deltă: Punem un steag în vârful catargului o tâmplă de icoane şi ca pânze....mantia mea şi patrafirul lui Nicolae. Cât plutim pe Râul Cimbrului, ţinem patrafirul cu dosul la lume, vreau să spun cu căptuşeala lui smeurie. La Ceatal schimbăm, devenim cu adevărat biserică plutitoare...
Da, asta-i biserica lui Fănuş (Oul de smirnă), pentru că, dacă a plutit o moară pe Siret, trebuiau să fie şi biserici mobile, imaginaţia fiind în stare să le ridice oricând.
    Tot prin arta naraţiei, într-o plăcută complicitate cu Bănulescu, a străbătut Fănuş câmpia Dunării şi bălţile Brăilei, întorcându-se acasă cu braţele pline de metafore. Snopi grei de metafore, vorbe cu duh adânc, legende precum cele adunate de Corneliu Leu, în Nopţi dobrogene, flăcări cu trup de fecioare, dansând pe tezaurele din gorgane încă neprofanate de căutătorii de comori, cioburi de amfore cu miros de vin din Chios,  gânduri oprite la jumătate şi continuate altfel sau prelungite cu încă o jumătate, exact de unde cei mai mulţi pun punct, socotind că gândul e rotund. Proverbe pe care acum le auzi prima dată, nedându-ţi seama că sunt invenţia lui, uitând că proverbele sunt metafore parabolice (Lessing), fenomene de sincretism lingvistic...
Deschizi orice pagină din scrierile lui şi dai peste lumini de fulgere stinse de mult, pe toate cerurile, peste miresme inexistente, distilate de el în retortele tainice ale sufletului, flori şi buruieni de leac, care nu se găsesc nici în Dioscórides – cincizeci şi patru poartă denumiri geto-tracice! -, cunoscute lui Socrate (Charmides, 156a-157a), care le aflase de la medicii traci al lui Zalmoxis,  despre care se zice că aveau şi darul de a te face nemuritor, urmând înţelepciunea zeului şi regelui lor care spune că nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul, nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet şi că fără descântec buruiana nu servea la nimic, descântecul fiind mai important, putând tămădui el singur, bine rostit, fără buruiană.
    Avem, aşadar, descântecul, cu efect curativ, atât de râvnit de psihologii şi psihiatrii tuturor timpurilor – în fond, asta fac: psihologii încântă şi psihiatrii descântă – şi avem, mai eficient, descântecul cu efect magic, precum îl găsim la Gala Galaction, în În pădurea Cotoşmanei, unde Cotelici, înarmat cu mâna de mort a intrusului împuşcat, îi readuce la viaţă pe cei adormiţi, tămâindu-i invers.
Şi, bineînţeles, îl avem pe Fănuş, care tămăduieşte prin metaforă ceea ce medicii nu mai pot vindeca nicicum. Nici ei, nici altcineva. Mai ales, politicienii, care nu ştiu nimic dar se pricep la toate, reuşind să-i nemulţumească pe toţi. Nu degeaba spune cineva că politicienii sunt caii de la carul de aur al istoriei, şi adaugă, exact şi maliţios: când devin gloabe, poporul [adică nemulţumiţii] îi trimite la abator. Pentru că nemulţumirea e tot o boală. O suferinţă foarte grea a sufletului. La fel de grea ca sărăcia care ţine de trup.
    Plecând de la Socrate, trebuie să urmăm înţelepciunea lui Zalmoxis, începând tămăduirea de la suflet spre trup. Ceea ce nu-i cu putinţă decât prin cuvânt, căci Cuvântul e la începutul tuturor lucrurilor şi tocmai de aceea El se află la Dumnezeu, care e Cuvântul însuşi. Aşa citim în Evanghelia lui Ioan: Şi Cuvântul s-a făcut trup şi   s-a sălăşuit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Cap.I,14) Astfel traduce părintele Galaction, autorul nuvelei În pădurea Cotoşmanei, scriitor din constelaţia sudului.
    Fănuş ştie ce este o evanghelie, îi caută semnificaţia ascunsă şi ca s-o sublinieze,  răstoarnă termenii metaforei. Nu spune o evanghelie e ca...Mai întâi îl pune pe Tică Durostor, apărut în colţul verandei, cu puşca sub braţ, să observe locul:  - Ia te uită ce minunat a înflorit magnolia. Fiecare floare parcă-i un ghioc. Şi vine sentinţa: - O magnolie înflorită e frumoasă ca o evanghelie...Evangheliile sunt scrise, un rând cu floare albă de lămâi, al doilea cu floare roşie de măr. Şi tot aşa mereu...
    Cel care vorbeşte este Caşulea, care nu mai vede, dar a văzut cândva culorile din evanghelie... De aici încolo metafora creşte, iar povestea trece în alegorie. Tot Caşulea întreabă: – Unde a căzut hultanul? Cei care stau de vorbă, aşteptând să împuşte hultanul, nu sunt nişte neica-nimeni, ci unii din plutonul care l-a ciuruit pe Ceauşescu. Suntem în miezul politicii , aici se afla barba lui Gelu Voican, numai barba şi numele (ceea ce-i foarte semnificativ); puţin mai încolo generalul Stănculescu, a cărui privire o caută disperată Elena, dar el îşi face de lucru, fabricând avioane (păsări, spune Fănuş) de hârtie. Suntem în plin prezentul nostru, mai plastic, în vecernia mileniului II, când unii cred că a avut loc Revoluţia Română împotriva lui Ceauşescu şi nu o conspiraţie împotriva poporului român, patronată de Bush, Mitterrand şi Gorbachov.
Cu volumele Partida de pocher şi O corabie.., Fănuş ancorează pe  ţărm nesigur, dar păşeşte ferm, folosind cuvintele pe care le-a pierdut Dumnezeu în sihăstrii de lut.
 
    Stăpân nu doar pe cuvinte, ci pe însăşi firea limbii care le-a creat, Fănuş rămâne un fenomen unic în literatura română, încredinţând metaforei funcţii pe care nu i le-a încredinţat nimeni, niciodată. Şi nu mă aşteptam, nu mă aşteptam să descopăr tocmai acum, când a plecat să caute poarta unde se termină pământul şi începe lumea nevăzută (Citatele fără indicarea sursei sunt totdeauna ale lui.), cât de puţin s-au aplecat criticii noştri asupra acestui lucru, cât de puţin l-au înţeles şi cât de uşor au trecut peste el, considerându-l o aiureală, o smintire, o joacă, o metaforită, ceva ca o apendicită verbală, tratabilă cu pungi de apă caldă. Opinie aproape unanimă, astfel că şi în cazurile când atari judecăţi par a fi laude, sună a reproşuri.
    Marea dificultate a interpretării artei lui narative vine, pe cât pot să înţeleg, din nesupunerea în faţa normelor şi preceptelor – câte au fost stabilite -  care guvernează materia. Ceea ce nu înseamnă desconsiderarea acestora. Le stăpâneşte foarte bine, dar vrea să arate că se poate şi altfel. Un cuvânt, acelaşi pentru toţi, poate îndeplini altă funcţie decât cea consacrată. Poate depăşi conceptul însuşi, fiind înzestrat cu alte sensuri sau semnificaţii. Iar de la două cuvinte în sus, se trece în metaforă, unde asocierile revelatorii vin din câmpuri, aparent, ireconciliabile. Spui mierlă albă, şi ai ieşit din real, l-ai sfidat şi trebuie să dovedeşti că există sau e posibil să existe. El spune vrăbii albe, le găseşte şi regina, albă, într-un culcuş de chihlimbar negru, în munţii Buzăului, de unde pleacă şi puii, albi, devenind stol de vrăbii albe, pe sub care trece Lioara, când părăseşte perdeaua vişinilor şi merge în urma unui convoi de căruţe cu coviltir spre inima stepei, luând cu ea până şi insectele, fiindcă nu se mai aude nici un zumzet în urma ei.
    Ce se întâmplă dacă de la două, trecem la trei, patru sau cinci cuvinte? Începe o pagina nouă din Cartea Facerii Neîmplinite. Dar îţi trebuie timp mult şi multă răbdare   s-o descifrezi. Pentru că, pe nesimţite, Fănuş a trecut la două sau trei metafore, una lângă alta şi a construit între ele un întreg câmp pentru imaginaţie şi emoţie. Altfel spus, spus chiar de el, cu metafora ieşim din timp şi intrăm în crânguri de halima.
    Nu tot ceea ce face îi aparţine numai lui. Fănuş păstrează, deasupra, la vedere, spaţiul – realul, natura, peisajul -, adverbul, adjectivul şi prepoziţia, iar, în subteran, timpul - o comunicare permanentă cu limba şi literatura – a noastră şi a altora -, cea care-i educă imaginaţia şi-i provoacă inventivitatea. Tot aici, povestea, predicatul şi conjuncţia. Şi nu totul e spontaneitate, cum s-a tot spus. Citeşti şi dai peste: Dincolo de cerul plin de nori bulbucaţi, am auzit, dintr-o dată, cum îngerii din grădinile raiului pornesc maşinile de tuns iarba. Şi treci, admirativ sau nu, mai departe. Însă, la fel de bine, poţi să-l auzi pe Blaga – arhanghelii ară aplecaţi peste pluguri de lemn şi se plâng de greutatea aripilor, iar îngerii, zgribuliţi de frig, se culcă în fânul cosit – Paradis în destrămare). La fel de bine, îl poţi auzi pe Tudor Arghezi:  Şi câte-odată, seara, prin grădină/ se năruia, rănit din zbor/ câte-un seraf cu mâna la picior,/ ciocnit în aer cu-o albină – Evoluţii. Şi nu de departe, se aude Voiculescu – Petec de frescă veche... Şi alţii, pe care el i-a citit mai bine decât mine. Pentru că, într-adevăr, citea foarte mult. Mai ales, aşa cred, poezie. Curs obligatoriu pentru docenţa în Metaforă.
    Fireşte, citea multă proză. Proză bună, mari autori – mărturisiţi sau nu – pe care i-a conspectat cu grijă pentru examenul de Stilistică generală. Cât şi cum l-au influenţat lecturile sunt întrebări fără răspuns şi fără rost. Fiecare citeşte pentru el. Spuneţi tot ce doriţi, dar generaţia expirată a avut ce să citească. Librăriile şi bibliotecile aveau rafturile pline, cu toată marea literatură din lume, cartea în anii aceia fiind principalul teritoriu al libertăţii noastre spirituale. Pe atunci, librăriile erau asaltate precum magazinele alimentare. Hrană pentru suflet. Am dreptul să spun lucrurile acestea pentru că le-am trăit din interior şi, recunoască-mi-se măcar meritul de a fi adus în română câteva cărţi, fundamentale pentru liniştea cititorilor de atunci şi neliniştea creatoare a scriitorilor acum expiraţi. Îi numesc, fiindcă s-a uitat: Borges, García Márquez, Sábato – treimea de sub Crucea Sudului. Cu impact direct asupra prozatorilor noştri, care au găsit în paginile lor zone de adevăr necercetat. Opere care, traducându-le, mi-au disciplinat drumul propriu. Încep să-i dau dreptate lui N. Manolescu, dar până nu apare generaţia aşteptată, generaţia expirată rămâne actuală. Şi mă tem că vom aştepta mult şi bine.  
    Nu ştiu pe care raft al bibliotecilor scriitorilor expiraţi au stat traducerile mele. Unii le-au avut direct pe masa de scris – precum Nichita, pe Borges şi pe Lorca -, dar nu numai pentru lectură: în aerul adânc, cu multă umbră, în blocul din Dionisie Lupu – Preda a locuit mulţi ani aici -, l-am descoperit, plin de uimire, pe Ov.S. Crohmălniceanu, cu lampa la care lucra aşezată, ca pe un postament, pe volumul meu din Luís de Góngora y Argote. Uşor jenat, mi-a dovedit că-l citise cu mult interes.
    Am umblat mult prin bibliotecă - nu aveţi idee cât de grele sunt cărţile -, stârnit de tot felul de duhuri rele, refuzând să mă despart de Fănuş. Şi nu fără rost l-am ţinut pe masă pe Borges. Pentru că, nu vă miraţi, îl ştiu bine, în toate ficţiunile şi artificiile sale, absolut geniale, traducerea fiind tot o lectură, puţin mai sus decât cea obişnuită. Susţin în cunoştinţă de cauză că Borges ar fi fost fericit să fi fost el autorul unora dintre poveştile lui Fănuş. Risc, dar în afara celor comentate până aici, adaug Hultanul din aprilie, Vagabonzii Crăciunului, Cizma de bronz,  Poliţa de mesteacăn...
    Drum de la Fănuş spre Borges. Şi drum invers, de la Borges spre Fănuş, mai uşor de recunoscut. Pentru că, între multele obsesii care i-au desfundat izvoarele creaţiei lui Borges, două i-au bătut mereu la fereastră: timpul şi metafora.  Le-a avut şi Fănuş? Eu afirm că da. Să lăsăm timpul şi să privim metafora.
Astfel, trecând în revistă epoci, civilizaţii, personaje, Borges se opreşte în faţa Zidului Chinezesc: 6 mii de kilometri, cu 8 până 10 m. grosime şi până la 18 m. înălţime. Date pe care Kafka le explică precum un bun gospodar: zidul a fost lucrat pe bucăţi – ca un tunel străpuns din amândouă părţile – care au fost unite, la sfârşit, între ele. Dovada: au rămas porţiuni întrerupte...
    Borges cercetează aceleaşi date, le consideră o provocare metafizică şi observă: Poate că Zidul a fost o metaforă, între puţinele care există dintotdeauna, pentru că  cele pe care le putem inventa noi sunt false şi nu merită chinul de a le inventa.
    Altundeva îşi opreşte căutările, descoperind în poezia scandinavă enigmaticele kennigar (la singular, kennig), nişte ecuaţii sintactice de diverse grade, dezlegându-le cu intuiţia sa erudită şi comentându-le copios. Să reţinem pentru ceea ce ne interesează, câteva exemple: casa păsărilor = văzduhul, care poate fi şi casa vântului; săgeţile mării = scrumbiile; copac pentru odihnă = banca; piciorul omoplatului= braţul, care poate fi şi forţa arcului; adunare de spade = bătăliile, care pot fi şi ospăţul vulturilor, sau zborul lăncilor. Le înţelegem şi le acceptăm pe toate, când ni se spune ce semnifică. Unele par simple, şi chiar sunt. Dar altele sunt ceva mai grele: coiful văzduhului = cerul; gâştele bătăliei = săgeţile; neagra rouă a vetrei = funinginea; lupul templelor = focul. Etc., etc.
Mergeţi acum la Fănuş şi veţi da peste un depozit întreg de astfel de construcţii pe care, să ne înţelegem, nu le-a copiat de la Borges, nici de unde le-a transcris acesta. Le-a intuit, pur şi simplu, şi le-a folosit în anume contexte sau situaţii. Am şi citat unele, precum vecernia (începutul) mileniului; altundeva dăm peste posteritatea verii = mustul. Şi: isteria Crivăţului = viforul. Tratat de Panait Istrati cu alint: muscalul; mătrăguna făgăduielilor = calul lui Niculai Craiu (mort- calul!- sau aproape mort) ; sabia ocărilor = limba (nu neapărat a soacrei) ; flautul gâtului =  esofagul...
 Unele cer multă imaginaţie sau o experienţă trăită: trifoiul zăpezii = florile de gheaţă desenate de ger pe ferestrele unei case neîncălzită. Eu le-am admirat în multe ierni geroase. Şi mă opresc. Citiţi fără mine. Luaţi corabia scitului, vâsliţi şi veţi ajunge în cele mai miraculoase ostroave, dacă aţi intuit că e vorba de cal. Căutaţi calul în toată proza lui Fănuş, şi veţi deveni stăpânii Caucazului, ai Dobrogei şi ai hoţilor de cai din bălţile Brăilei. Pe parcurs veţi descoperi multe înlănţuiri de kennigar[e]. Citiţi-le şi pe acestea, tot singuri. Şi nu vă miraţi, dacă daţi peste îndemnuri precum cel al părintelui Lucreţiu Ivanov: vărsaţi potirul acestei clipe în tinda gâtlejului...
Recunosc, am intrat într-un domeniu de care nu se apropie multă lume, pentru că oboseşte imaginaţia. La Fănuş însă, metaforita e o suferinţă dulce. Ca dragostea. Marea lui artă e că ştie să transporte totul în împărăţia metaforei. Până şi numele personajelor sunt o specie de metaforă. Şi cele mai frumoase autoportrete. Iarăşi mă-ntorc la Anghel Caşulea, orbul: - Nu te zăresc nici măcar prin ceaţă, dar se simte de departe c-ai început să miroşi a bătrâneţe. Şi mai înainte: te-ai născut pe lună grasă. Te-ai născut într-o seară tâmpită ca o pisică ascunsă într-un felinar de vânt. Şi despre el însuşi: ...orbul trăieşte-n duminica fântânilor, cunoaşte şoapta apei, scârţâitul cumpenei, alcătuirea însetatului. Şi după aceea concluzia: Când norodului îi fuge cărarea de sub tălpi, stăpânirii nu-i fuge nici calul, nici păşunea.
Dincolo de săgeţile fără arc trimise criticilor literari obişnuiţi să mă arate cu deştul, când şi când, cărora le dăruieşte un stâlp de gheaţă, să se reazeme de el sau să-l pună în ...frapieră, Fănuş le aminteşte, uneori, cum crede el că se scrie o poveste: - Nu-i greu dacă nu ştii deloc cum se scrie; greul începe atunci când ştii cum se scrie, fiindcă trebuie s-o faci să fie verosimilă, captivantă, simplă şi într-adevăr bine scrisă. Ceea ce nu-l opreşte pentru ca altundeva să invoce sacrificiul pe care-l cere scrierea poveştii, arta, în general: ..în loc să numere bani, deştele mele scapără şi lustruiesc iluzii.
Şi mă opresc, pun fişele de lectură în plic şi le mulţumesc criticilor care s-au aplecat peste paginile lui, descifrându-le arhitectura, cu surprinzătoare cunoaştere.
Am înţeles de la ei mai mult decât ştiam de la mine, dovedindu-mi, în unele cazuri, că am rămas în urmă, că instrumentele de cercetare de care dispun acum sunt cu mult peste cele de care am dispus noi, generaţia expirată. Consolări există: nu totul depinde de instrumente. Contează foarte mult şi cel care le mânuieşte. Şi în ultimă instanţă consolarea vine tot de la Fănuş: Timpul vindecă totul şi elegant ar fi să ne oprim în mijlocul drumului şi să lăsăm drumul să meargă în ale sale.    
Mâhnirea mea a venit numai de la mine, din imposibilitatea de a-i fi stat aproape la plecarea lui, nevoit să-l strig de trei ori din departele în care locuiesc fără a trăi. Iar supărarea a venit de la alţii, foarte mulţi, care, avantajaţi de perfidia ciberneticii, s-au desfătat, umplând monitoarele cu trăsnăi. Lucru firesc. În condiţiile tuturor libertăţilor, şi bruştei răsturnări a valorilor – nu se vor aşeza foarte curând –, era firesc să reapară  artiştii amatorii, căluşarii, aspiranţii, căutătorii de noduri, revărsaţi ca o pecingine pe site-urile personale în primele zile după stingerea lui Fănuş.
Iată un specimen, postat chiar pe 24 mai şi „condus”- individul are cunoştinţe solide în materie – spre paginile altor manelişti ai informaticii, care i-au preluat panseul cu o foame de corbi. Poate, pentru simetria panseului: Imaginaţia proliferantă din proza lui Neagu reprezintă agonia idealităţii, după cum excesul de idealitate reprezintă agonia realităţii. (Fănuş Neagu – biografie-opera şi scrierile)
Vă daţi seama cât de sus bate? Toate cuvintele puse sub radical. Ce mămăligă mai roşietică? – opera ţigăncii nepricepute, cum zicea observatorul cultural. Păcat de el, tatăl lui - l-am cunoscut bine, am fost chiar acasă la el, undeva, pe lângă Foişor - era o persoană elegantă, în toate sensurile. Nu fura dinamită ca să dărâme statui.
Nu, domnilor, de data aceasta idealitatea ne omoară. Radicalul.
    Nu ştiam de unde vine acest nou Pascal, am încercat să aflu şi am aflat:  nu de la Clemon-Ferran, ci de pe Argeş. Şi nu-i jansenist, e doctor în geodezie, fotogrametrie, cartografie şi teledetecţie. Militar, în cazarmă – există una în satul lui, unde am fost cândva – şi profesor de matematici. Asta m-a liniştit, păstrându-mi, totuşi, starea de veghe. Pentru că un doctor în patru discipline, te poate sfâşia în cinci jumătăţi...
    In fond, e o plăcere să ştii că Erasmus a scris Elogiul nebuniei (1512) stând în şa,  în drumul de la Florenţa la Veneţia, unde-l aştepta Aldo Manuzzio s-o dea la tipar, în vreme ce tu stai comod în faţa computerului şi-ţi publici într-o clipă toate aiurelile. E adevărat, şi Atila obişnuia să stea călare zile întregi, să mănânce, să doarmă, să mânuiască sabia şi să stea de vorbă cu Papa, tot de pe cal. Numai că umanismul a rămas, iar imperiul hunilor a dispărut, pulbere dusă în vânt pe copitele cailor.
    Nu amatorii, nici pulberea lor mă nelinişteşte, în cazul de faţă, ci ostentaţia celor pe care-i recunoşti instruiţi, sensibili, harnici, dar hotărâţi să ridice pe piedestale păpuşi de cârpă scoase din ogoarele de cânepă. Drept pentru care, aruncă în aer statuile.  Ce să caute Fănuş Neagu în Biblioteca pentru toţi ? Colecţie care acum nu mai consacră decât cherestegii. Şi totuşi... Şi de ce a fost primit în Academie? Simplu: nu Academia i-a făcut o onoare, ci el a onorat Academia cu valoarea lui. Bun, dar de ce să figureze în manualele şcolare? Nu vreau să aflu. La întrebările astea şi altele, mi-a răspuns un singur articol, tocmai când mă pregăteam să-nchid, reîntorcându-mă la Grădiştea pentru a comenta câteva din portretele şi scenele de mare splendoare, surprinse de Fănuş, unele din lumea ţiganilor rămaşi aici de pe vremea lui Odobescu, majoritatea clasificate (Marian Popa, Viorel Mortu, etc. ) în ciclul povestirilor de dragoste. Exact unde bate şi cronica literară, parşivă chiar prin titlu: Apogeul creaţiei lui Fănuş Neagu. Nici un apogeu: e vorba de asfinţitul creaţiei lui Fănuş. Susţinut şi demonstrat cu exemple.
    Ne-având scăpare – promisesem să revin la Grădiştea -, mi-am reluat textul  cum mi-l dorisem, întrerupându-l acolo unde am simţit nevoia să fac loc şi opiniei contrare. Mai ales că aceasta vine de la o femeie şi niciodată nu am trecut peste voinţa genului.      
Mă gândesc – reiau de unde începusem - la Sorin Necunoscutu, acordeonistul, la Barborică, şterpelitorul blănii de tigru de pe pridvorul unei case din Brăila, soţul Roibăriţei, cea care fumează pipă şi dă cu bobii, spunând adevăruri necutremurate de îndoieli (Pag. 250. Întotdeauna cifrele dintre paranteze indică paginile din Pierdut în Balcania – Editura Institutului Cultural, 2005), la Liza Păuna, vlăguind cazacii ca să le salveze pe cele tinere, pe Didina Căldăruş, pasărea albă din odaia regelui, care ucide când înfloresc merii şi se sparg bostanele. (251) Şi la Carmen Caliţa, preadolescenta pe care Fănuş o scoate direct din tabloul lui Grigorescu şi o duce la Tulcea, rezemând-o de un mesteacăn, îmbrăcată în rochie roşie, cu fular verde pe umeri, obraji de piersică şi ochi plini de săptămâna patimilor celor bolnavi de dragoste.(399). Mesteacănul, întâlnit des în scrierile sale, pentru că în foşnetul lui e conţinută ideea de dragoste (400), alături de pădurile de salcâm, care clocotesc de cântecul turturelelor şi care, altundeva, în opinia unui activist de partid, furnizează cei mai buni iepuri. Mă gândesc chiar şi la Casa oacheşă, administrată de sicilianul Serafino Teobaldo, unde se zice că nişte şefi ai Securităţii se distrau dezvirginând ţigănci cumpărate de la şetrari (448)...
    Scenă memorabilă, revenind la Didina, cea în care povestitorul, cocoţat pe o grămadă de grâu, ascultă discuţia dintre Picu Ene şi Sorin Necunoscutu, amândoi îngrijoraţi de plecarea acesteia din sat: –Unde să plece? gemu Picu Ene. –Asta i-am zis şi eu: unde? Şi ea: departe, tare departe...Şi deodat-o aud: câţi fraţi sunteţi acasă, Sorine? Atâţia câte străchini avem, zic. Şi câte străchini aveţi? Zice. Câte una de fiecare...Rusaliile mă-tii, zice, eşti deştept. Şi eram fericit că mă înjură; dac-ai fi rupt pe spinarea mea o vâslă, două hulube şi-o oişte nu simţeam. Ii luceau ochii în cap ca la porumbeii de sticlă şi eu îmi ziceam: să vezi c-o să-mi poruncească sa mă înec şi o să mă înec. Ce mare lucru e sa te îneci?! Dar ea începe să cânte. „Tăvăleşte-mă-n trifoi, tăvăleşte-mă. Culcă-mă şi mai strânge-mă odată.”(252)
    Nu ştiu, nu pot să-mi dau seama unde se află, aici şi-n alte scene asemenea, obscenitatea prin eufemizare  reproşată lui Fănuş de vocea critică feminină, care nu s-a rezemat niciodată de trupul unui mesteacăn. Şi nu văd unde-i eufemismul. In cele două hulube, ori în cele trei imperative care nu se consumă decât în cântec? In cazul de faţă, hulubele nu sunt genunchii, care se deschid, aşteptând voluptăţi ne-eufemistice. E drept, verbele bat într-acolo, dar când sunt fapt împlinit, nu rănesc sensibilitatea nimănui. Pentru că Fănuş, pentru astfel de momente, foloseşte sugestia; mai adâncă decât realul.  
    Iată-l, continuând scena: - Hai, zise Didina Căldăruş... şi luându-mă de umeri, mă duse sub meri, în cotul cel mai umbros al ostrovului. Se aşeză pe un butuc de salcâm. Deasupra, o mică boltă de viţă, având în mijloc un felinar de vânt. –Plec, îmi spune ea, trist. Şi era aşa de frumoasă, cum sunt frumoşi numai oamenii trişti. Trebuie, nu mai am dreptul să amân o singură zi măcar. Vorbea ca de pe marginea unui tunet sfărâmat. Un băiat, undeva în Moldova, e în mare primejdie. – Tăvăleşte-mă-n trifoi, am murmurat, tăvăleşte-mă...Didina Căldăruş se ridică. Ochii albaştri, mari, în ale căror pupile scăpărau nuclee dintr-o zare simbolică inaccesibilă oamenilor de rând, mă scrutară până-n adâncul fiinţei. Smuci din umeri şi sarafanu-i căzu la picioare. Era goală şi eu muream. Mă auzeam murind... iar clipa nu se mişca, stăruia, grea de răutate şi fericire, pasăre albă plutind în farmecul trecător al căinţei că vara se stinge şi că peste neuitare viaţa va ţese o pânză de vin, întâi nechibzuită şi impetuoasă, apoi neutră, apoi inutilă... Apoi a venit toamna. Iar in palatul toamnei se intră prin tulpina unui prun. (255)  Vag, îmi amintesc de o scenă asemănătoare şi nu ştiu cine poate să fie autorul. Da, trebuie că-i Preda. Citesc zeci de pagini, dar nu dau peste pagina aceea decât peste două zile. Îl cătasem peste tot, mai puţin în romanul unde, în logica mea,  nu-şi avea rostul. Şi aici se afla: ...De astă dată fata o luă înainte fără să-l mai îndemne, fiindcă numai ea ştia acum unde îl ducea...Numai era decât puţin până la gâldăul care se ghicea în fundul acestei mici grădini...În înaltul salcâmilor băteau ţânţarii şi încă ceva nedefinit, fiinţe misterioase care trăgeau de liniştea nopţii ca de o pradă... ...Flăcăul făcu deodată o mişcare nu atât de bruscă, cât imperioasă, îi ridică fusta, i-o trase peste genunchi. Liniştită, cu o mişcare la fel de hotărâtă ca şi a lui, fata şi-o întinse la loc, fără să-şi fi modificat şederea ei ciudată.... Curând zbaterea ierbii se potoli şi fata se ridică în capul oaselor şi începu să-şi dreagă părul în dezordine. Avea un bariş, se îmbrobodi cu el legându-la ceafă...(Marin Preda, Delirul, pag. 32)
Scena, fireşte, are un prolog necesar, contextul, spaţiul şi timpul, totul cu minuţiozitatea proprie autorului. Apreciaţi-i singuri înălţimea estetică şi frumuseţea umană, evitând comparaţia. Nu-şi are rost aici, tablourile acestea fiind cele mai dificile de construit. Nu-i puneţi pe Sorin şi Didina alături de Ştefan şi Ioana. Nu se cunosc. Interesante, veştmintele: sarafanul şi rochia. Aici (e părerea mea), câştigă Fănuş. Dar nici Preda nu pierde. Sarafanul căzut e dăruirea fără cuvinte. În schimb, barişul apare după dăruire, când se lasă cortina. Dar nu-i numai bariş, e şi...expresie! Şi vreau să cred că Preda o cunoştea. A-şi da barişul la ceafă înseamnă a se face de râs, a-şi pierde ruşinea, a încălca nişte obiceiuri. E dat dracului monşerul! Dar, cu toată admiraţia, scena aceasta n-avea ce căuta aici, în Delirul. A adus-o, sigur, din altă parte; o avea lucrată, îi căuta un loc şi a lipit-o aici. Cei care vor să mă contrazică, îi rog să revadă Jurnalul lui Marin Preda, mai ales Jurnalul foarte intim. Eugen Simion e cel mai în măsură să aprecieze, fiind editorul scrupulos al acestor texte, unde, aparte modestia, a folosit manuscrisul oferit de mine. Copia. Pentru că originalul a fost furat şi nu se ştie pe unde umblă, dar copia a stat la mine, la Madrid, de unde am adus-o acasă, citind-o înaintea lui, dând peste notaţii regăsite mai apoi în romanele sale. Una din scenele de acest gen, mai fără perdea, Preda a cules-o de la un taximetrist care-l ducea la Mogoşoaia...
     Autoarea cronicii din România Literară – da, chiar România Literară! - e o buldozeriţă harnică şi continuă demolarea Tebei, numai pentru că Amfion a clădit-o smulgând privighetori şi mierle albe din corzile lirei.  E o culme a obscenităţii – zice - în această eufemizare - şi dă-i, şi trage! - dovada că acest scriitor nu reuşeşte să fie nici măcar erotic, în adevăratul sens al cuvântului, deşi e de atâtea ori pornografic în sens literar. Şi mai înainte: Pitorescul se transformă în obscenitate stilistică. O verbozitate aiuritoare, metafore aruncate cu toptanul în ochii vertiginos obosiţi ai cititorului. Hecatombe de adjective şi substantive care, luate separat, sunt dintre cele mai banale, conţin cele mai simple clişee despre grinduri, lacuri, iezere, şi privaluri, iar luate împreună, alcătuiesc paisprezece mii de hectare de destrăbălare lingvistică.  Publicul larg e sfidat prin cele mai gratuite alambicări ale unui discurs narativ brownian, haotic nu din vreo intenţie a autorului, ci ca rezultat al imposibilităţii de a stăpâni revărsarea     
viscerală de personaje şi acţiuni aduse în lume fără noimă. (...) E într-adevăr vorba în tot ce a scris Fănuş Neagu despre un cosmopolitism dunărean care a făcut faima multor scriitori de la noi, în România sau în afară...Prin felul în care scrie, atât de căutat metaforic, redundant, ameţitor metaforic, scriitorul ar părea că aspiră la parabolicul bănulescian. Dropia enigmatică îi bântuie imaginaţia... Ce iese e un meniu pervers, un fel de sarmale cu dulceaţă.
Să ne oprim şi să facem socoteala: de la eufemism spre simbol nu duce, nu poate duce nici un drum, cum crede autoarea. Accept că vertiginos e un eufemism (la ce?), nu accept hecatomba de adjective şi substantive pentru ca asta ar presupune, în lipsă de boi, sacrificarea a o sută de cuvinte din dicţionar, unul după altul. Şi nu vă puteţi imagina cu câtă istorie am cumpărat un singur cuvânt. Restabilesc adevărul celor paisprezece mii de hectare: dacă e vorba de Brăila, aceasta are 428.600; daca-i vorba de Grădiştea, e vorba de 6416 din totalul Brăilei. Paisprezece mii sunt puţine, în primul caz şi multe, în cel de al doilea. Şi absurde peste tot. Nu ştiu ce-i cu publicul larg. Cât de larg trebuie să fie ca să fie public? Şi nu sunt de acord că  discursul narativ brownian – cultivat de la alţi „stâlpi” ai criticii noastre pentru a ne lăsa fără sticla de la lampă – mai poate fi alambicat şi haotic, din moment ce mişcarea browniană include amândoi termenii în dezordinea absolută a particulelor în suspensie dintr-un lichid. Treabă de chimie, unde nu ne băgăm, mai ales că  numele celui care a descoperit fenomenul îl poartă şi cel care a inventat browningul. Pistolul folosit, de obicei, de mafioţii care poartă papion roşu. Ştiu unul, cu palat lângă Statuia Aviatorilor, şi am aflat că v-a luat sub aripa sa.
Dar, înainte de a trage linie, reţin injuria cea mai obscenă din toate, în conceptul de cosmopolitism dunărean. Eufemism adunativ prin care autoarea s-a şters la dos cu tot realismul socialist, social, mitic, magic, fantastic, etc. din literatura română.
De aici, desertul prânzului academic, extras din meniul pervers al operei lui Fănuş, nu putea să fie decât o farfurie plină de sarmale cu dulceaţă. După o mămăligă mai roşietică, merge şi asta. Din moment ce totu-i cu pardonul în sus, era normal ca raportul scriitor-critic să urce de la unul la o sută la inversul lui, şi era firesc ca între  suta de critici să se afle pricepuţi în arta culinară.
Să păstrăm din hectarele de proză ale lui Fănuş, un pogon. Şi să-l aşternem drept covor roşu în faţa autoarei, în drumul ei spre glorie literară. Fireşte un pogon cu ciulini de la sfârşitul verii, când oile se opresc de a-l mai paşte, îl lasă-n pace, căci înţeapă groaznic. Ştie să se apere, buruiana dracului! Ca şi buruiana omenească...( Panait Istrati – Ciulinii Bărăganului. Op. cit., pag. 26)
Nu mă aşteptam ca la stingerea lui Fănuş, autoarea să scoată de la naftalina acest text „encomiastic”, scris la apariţia romanului Amantul Marii Doamne Dracula,  prin care Fănuş Neagu a reuşit descompunerea propriei literaturi până la a ne servi un cadavru estetic devorat de viermii hidoşi ai celei mai totale lipsă de autocontrol pe care am întâlnit-o în literatura româna actuală. Drept pentru care concluzia e rostită chiar de la începutul cronicii: de ce a fost şi mai este considerat Fănuş Neagu  un mare scriitor?
- De aia, dulce şi dublă doamnă, cum zice Fănuş (415). Cu tot respectul şi toată tristeţea. Pentru că simt miasmele unei epoci, când se murea de foame, iar unele cuvinte fuseseră scoase din dicţionar, ca şi produsele alimentare din magazine. Stăteam la coadă pentru „fraţii Petreuş” (pui de Crevedia) şi dacă aveam noroc, ne întorceam acasă cu „patrioţi” (copite de porc) şi „calculatoare” (capete şi gâturi de pui), le puneam la fiert, deschideam radio şi ascultam Macarale râd în soare, melodia tuturor săptămânilor, alături de Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii, pe care-o ascultam la o ceaşcă de „nechezol” (cafea), când aveam ceaşcă. Produse alimentare obţinute prin magia metaforei. Cuvintele interzise direct, le foloseam rar şi numai prin...eufemisme, de obicei din zona legumelor. Icrele nu mai existau decât ca salată de vinete arse pe aragaz, în vreme ce castravetele a substituit cu brio actul procreaţiei, proliferând în zeci de bancuri povestite frumos de Tomazian sau Mircea Crişan, dedaţi şi la perifraze prin care încondeiau ouăle, ce nu se mai găseau – raţia lunară se oprise la cifra opt – decât la Paşti, când acestea se scriau cu literă mică şi dispăruseră din calendar. Toate bune, până apărea morcovul care bântuia prin dosarele de cadre şi apoi, din casă în casă.
Cum era, iarăşi firesc, procreaţia s-a aflat tot timpul în atenţia Partidului unic. De aici, impozitul pe burlăcie, apoi pe „căsătorit fără copii”, plus ginecologii care triau, din trei în trei luni, tinerele de la marile fabrici, precum caută gospodina găinile ouătoare. Tot de aici, campania de presă pe tema respectiva, la care au participat toţi condeierii, chiar şi subsemnatul, cu un text, Cântec de leagăn, pe care l-aş semna şi azi, fiind la fel de actual. Apărut însă atunci, lângă cel al lui Ion Dodu Bălan – O mamă, ce dulce sună acest cuvânt -  n-a căzut deloc bine. Dodu a fost felicitat şi a ajuns ministrul culturii, iar eu am fost chemat la Partid, muştruluit – era unul, ştirb numai după nume – şi avertizat că-mi pot pierde slujba de la Gazeta literară – abia mă angajase Zaharia Stancu – dacă mai fac astfel de prostii. Şi nu făcusem nici una, intrasem prin toate magazinele de muzică şi nu găsisem niciunde o placă de patefon cu cântece de leagăn. Ziceam că sunt  mai frumoase şi mai folositoare decât Turturele, turturele, Lalele, lalele sau Ce bine-i lângă tine, din care se găseau peste tot, din abundenţă. Numai că omul cu dinţii buni nu
era de aceiaşi părere. Mi-a trecut pe sub nas scrisoarea de protest a oamenilor muncii de la Electrecord şi m-a întrebat retoric: dumneata crezi că aşa se fac copiii? Cu acul de la patefon? Mi-amintesc bine – nu uit datele fatidice - era în toamna lui 1966. Tot aşa, în toamna lui 1979, m-am târguit zile în şir cu cenzorul, obligându-mă să-l scopesc pe Nicanor Alvarado, eroul din Toamna patriarhului. Să-i tai coaiele (los cojones) şi să-i pun testicule. N-am vrut şi am căzut la pace punând ouăle. Dar o nenorocire nu vine singură: Nicanor era rânc. N-avea decât un coi bun. I-am pus un ou sănătos. Când i-am povestit tărăşenia, García Márquez a căzut de pe scaun, zguduit de râs.
    Recunosc, în Amantul Marii Doamne Dracula, Fănuş a făcut risipă de ouă şi cuiburi părăsite. Nu-i nici o noutate. Deschideţi Decameronul – 100 de povestiri; Fănuş a ajuns la 90 -  şi veţi găsi cuiburi din astea în toţi arborii din pădurile Toscanei, pe unde s-a copilărit Boccaccio. Lăsaţi-i pe Castglione şi Casanova. Luaţi-l pe Quijote şi veţi afla că La Mancha avea mai puţin copaci decât cuiburi care aşteptau să fie încălzite. Şi credeţi, cumva, că Don Juan a avut mamă precum a avut Vlad Ţepeş? Nu, doamnă. L-au născut femeile cu sau fără bărbaţi ca să scape de plictiseală. Luaţi şi citiţi De ce iubim bărbaţii. Nu există aşa ceva? Există contrariul. Iar inversul contrariului îl puteţi vedea tot timpul la televizor, pe unde zburdă de ani de zile, tot felul de columbe.
    Dacă vă plictisesc astfel de lecturi, citiţi Cartierul Primăverii şi veţi vedea că Titus Popovici, cu patru ani mai devreme decât Fănuş, făcuse aceiaşi risipă de cuiburi, vorbind despre una şi aceeaşi Mare Doamnă. El cunoştea cuibul de pe când Doamna se
numea Duţa lu’ Briceag şi făcea peronul de la Găieşti, vânzând seminţe de dovleac şi uşurându-i de bani pe soldaţii Whermachtului, în dosul gării, printre bălării.
Structuri diferite, Titus şi Fănuş. Titus, uneori, când vrea să fie delicat, o dă pe latineşte – Ejaculatio ante portas -, dar Fănuş trece, lotcă fără vâsle, ascultând îndemnul pătimaş al lipovencelor: cotropeşte-mă, cotropeşte-mă dulce.(422)
    Nu avem, doamnă-critic-literar, nu avem încă un mare roman despre cei cinzeci de ani de delir colectiv. Şi mă tem că nici nu va fi scris, deocamdată, de nimeni. După miile de cărţi false despre o revoluţie falsă, cu revoluţionari falşi, care au participat la revoluţia adevărată (că am avut şi aşa ceva) la televizor, şi au ieşit în stradă numai pentru a-şi scoate certificatele de revoluţionari - care le dădeau dreptul să umble şi la cuiburile altora -, restabilirea adevărului despre cei cinzeci de ani e imposibilă. Un arbore strâmb nu-l mai îndreaptă decât trăsnetul. Ştiu, tot e ceva: focul schimbă lemnul în lumină şi licheaua în canalie.(436). Din pricina asta am rămas fără păduri şi nu mai avem loc de canalii.
    Mai mult decât Titus – cine l-a băgat sub roţile maşinii, la Tulcea? –, Fănuş ar fi putut reveni asupra aceste teme. E limpede că-l preocupa. În O corabie spre Bethleem  şi Partida de pocher se află multă materie susceptibilă de a fi prelucrată (era al lui).
    Romanul aşteptat de la el, se află, risipit peste tot, în povestirile lui. Pentru că, oricât ar părea de neadevărat, un mare roman nu trăieşte doar prin eroul principal, ci prin datele transfigurate ale societăţii pe care o reprezintă şi ilustrează. O societate definită, structurată, diferenţiată, unde fiecare muritor e o individualitate. Noi nu am avut nici unul, nici alta. Iar acum, nu mai găsim stofă pentru a îmbrăca toţi dracii în arhangheli şi îngeri. Chiar dacă am dezbrăca tot neamul românesc.
Romanul, observa Mihai Ralea, s-a afirmat în geografii care au avut, cândva, epopeea. Unde au dominat baladele, s-a afirmat povestirea. Noi n-am avut decât balade, eroi puţini şi fapte aşişderea. Sadoveanu a reuşit să dezvolte pe structura uneia Baltagul şi s-a reîntors după aceea la poveste şi cronici. Alţii, Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, etc., ne-au lăsat nuvele mai mari sau romane mai mici, cum doriţi. Rebreanu a fost un fenomen cosmic, aş zice. Nu primul, nici ultimul. Dar ultimul, de obicei, a fost dat mereu la o parte, pe marginea drumului, aşteptându-se următorul. Aşteptându-se dispariţia feudalismului, prelungit până spre primul război mondial. Acum ce mai avem? Un guvern fără stat, un stat fără ţară şi o ţară fără popor, risipit în toate vânturile emigraţiei. Un popor care-şi pierde identitatea şi numele, îşi pierde mamele şi copiii, se micşorează de la o zi la alta, se usucă sub secetă şi se scufundă sub inundaţii. Timp înveninat, de proastă calitate, mană cerească pentru toţi derbedeii.(440). Un sfert din populaţia activă a ţării plecat din ţară. Patru milioane de români înrolaţi în regimentele proletariatului fără frontiere. Noua clasă socială din utrenia mileniului trei, formată pentru a scoate din nevoi capitalismul. Şi opt milioane de români care se sting sub ravagiile mizeriei globalizatoare. Corupţie? Da, cât Carpaţii. Corupţi? Poveşti.
Putem vorbi, acestea fiind spuse, despre apariţia noului roman? Oricât ar părea de cu neputinţă, sunt convins că putem. Că, asemenea grâului de toamnă, a şi răsărit. Dar primăverile sunt scurte şi verile buimace. Căutările poartă numele semănătorilor. Unii vor învinge. Alţii au şi învins, dar destinul lor rămâne unul, absolut numantin. Am şi un exemplu: Ghilia, da, Alecu Ivan Ghilia, cel cu Cuscrii şi Scrisori din Bărăgan, a avut curajul extrem şi demnitatea creştinească a spovedaniei, scriind Piramida. O carte extraordinară,  cu o formulă nouă, îngropată imediat,– 1000 de exemplare tiraj!!-, de oligarhia spirituală de azi lângă templele din Mesopotamia. Să avem zările limpezi, să putem admira absenţa splendidă  a piramidelor milenare din California.
Nu susţin că Ghilia e Proust, Marcel; nici Kafka, Franz; nici Joyce, James, ci Ghilia, Alecu Ivan. Şi, fiindcă tot veni vorba de Joyce, să ne amintim că Ulise  îşi are izvoarele în Mediterană, foarte exact, în Odiseea. Irlanda avea multe saga, transformate de scriitorii nordici (Selma Lagerlöf, Galsworty - doi Nobel) în romane istorice, dar Joyce s-a simţit mai în largul său în Grecia. Ca şi Shakespeare sau Byron. Şi să nu uităm că Ulise a fost interzis mulţi ani de cenzură, atât în Anglia, cât şi în Statele Unite, acuzat de ...pornografie. Un pretext, de fapt. Că Bloom, lovit de constipaţie, îşi uşurează pântecele citind ziarul, nu-i o pornografie decât dacă are (şi avea) şi o ţintă politică.
Nici Titus, nici Fănuş, n-au exagerat în pornografie. Pur şi simplu, au mers în urma altora. Tot ceea ce ni se serveşte astăzi, ca mari romane, pe piaţa mondială a cărţii, nu sunt decât nişte surogate comerciale, pline vârf cu sex politic şi o dibace falsificare a istoriei după criteriile ideologiei financiare a globalizării.  Obligatoriu sexul : politicienii au fost şi rămân nişte satiri dezmăţaţi, compensându-şi incompetenţa prin promiscuitate şi impotenţa biologică prin falsa supra potenţă sexuală, o virilitate trează la toate orele. Luaţi şi citiţi Marylin et JFK[ENNEDY], de François Forestier şi veţi afla multe noutăţi. Obligatorie falsificarea istoriei: luaţi şi citiţi, cum am citit eu, The Bearkeeper’s Daughter, de Gillian Bradshaw, în versiune spaniolă – Teodora Emperatriz de Bizancio – şi veţi descoperi că fiica unui circar poate ajunge împărăteasă, dacă mai înainte a fost curvă. Şi mai aflaţi că dacii nu au existat decât sub formă de heruli, cu o căpetenie (Rudolf !), a cărui fiică se numeşte Dacia. O văduvă tânără care-l întreabă pe un Juan (fiul bastard al Teodorei): - Vrei să te culci cu mine? Şi Juan: - Doamnă Dacia, mă simt profund onorat şi-ţi mulţumesc foarte mult pentru invitaţia ta, dar... Nici un dar însă: se culcă, în grajd, timp în care păduchii umblă prin frumosul ei păr, producându-i bastardului o scârbă cât pustiul Bărăganului.
Să înţelegem de aici că dacii au pierit din cauza păduchilor? Asta nici nu se discută. Şi Bizanţul? Ceva mai greu, dar dacă vrem, se poate: mai întâi, s-a mâncat singur, datorită legilor inspirate de Teodora şi promulgate de Justinian. Legi care au la bază prima îndeletnicire a împărătesei: legalizarea avortului, îngăduirea bigamiei, incriminarea, dar nu pedepsirea adulterului, mustrarea homosexualilor, interzicerea prostituţiei la liber, dar nu şi a bordelurilor administrate direct de prostituate.
Nimic despre Imperiul latin din Răsărit, nimic despre cultură şi religie. Nimic despre Sfânta Sofia şi despre apărarea creştinismului, când cu acea victorie (nika, în greceşte); cuvânt pe care noi (şi alţii) l-am despărţit în cele două silabe şi le-am înscris pe braţele crucilor, să învăţăm să ne închinăm de la dreapta la stânga. Bizanţul...
Toate astea, până a venit Mehmet II, într-o zi de marţi – 29 mai 1453 - şi i-a dat foc. Bizanţului. La ce bun două imperii, de Răsărit şi Apus? E mult mai bine, mai simplu şi mai uşor de condus unul singur: imperiul Occidentului.
Romanele acestea istorice, difuzate în toate limbile, nu-şi propun să înnoiască arta naraţiei. Mesajul lor vine pe dedesubt, subliminal, curge direct în inconştient şi apare  sus, în conştient, sub forma războaielor preventive.
Până va fi să apară marele roman al marii revoluţii române, puteţi citi altele, pe aceiaşi temă. Eu am citit câteva, mulţumindu-mă, în cele din urmă, cu unul singur, fabricat cu toţi excipienţii, mai puţin substanţa vindecătoare, adevărul. Dar bine documentat, direct de la sursă, convingător. Autorul a bătut Bucureştii, după revoluţie, a citit denumirile străzilor şi le-a transformat în personaje: Bălcescu nu-i Bălcescu, e poetul care a scris Minerii din Maramureş, neştiind că un compresor putea să fie urcat pe vârful muntelui desfăcut în bucăţi. Să nu-i oprească prăvălirea, rupându-şi picioarele. Şi tot aşa, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, românii şi cheia Balcanilor, Dacia 1300 şi Trabantul, Capşa şi Pescăruşul, Scrisoarea celor şase, Ştiinţifica de Renume Mondial şi Eroul între eroi, Steaua Polară a Gândirii, furios foc - eroul – pe un frate vitreg, făcut de Andruţa Ceauşescu, la beţie, când a dezertat din război şi s-a întors, furiş, la Scorniceşti.
Da, am uitat să vă spun autorul şi titlul. Simplu de tot: Ignacio Vidal-Folch – La libertad (Editorial Anagrama – Barcelona, 1996. 250 pagini). Una şi aceiaşi persoană cu ziaristul care, trimis la Timişoara, a văzut cadavrele celor asasinaţi de securişti la lumina lunii şi le-a şi numărat: 63.000 de morţi, în trei zile. Aşa a transmis reportajul şi aşa s-a publicat în ziarul la care lucra (ABC) şi în toată presa Occidentului. Un roman de toată frumuseţea, din care mai aflăm că „Pollyanna (sic!) se îmbăta, în fiecare noapte, împreună cu Gepetto, Goofy, Donald şi Daisy...”(pag. 212) şi descoperim şi cum trăgea cu urechea, desluşind prin perete cum cineva cântă un fel de romanţă: El frío rompe los huevos del vencejo en su nido. (pag.196) Adică: frigul sparge ouăle rândunicii în cuib... De aici vine zicala: un ger de crăpau ouăle corbului, rândunica aflându-se pe vreme de iarnă în Eghipet şi în aceste pagini. Noutate pentru care elitele culturale de la noi l-au
declarat pe autor persona grata, i-au dat şi un premiu, îl invită la toate chermezele şi-l roagă se ne vorbească despre Cioran, Eliade sau Caragiale, fiind considerat o autoritate în materie. Şi chiar a vorbit. Nu cum ar fi vorbit Noica sau Fănuş Neagu.

Lăsaţi-l, doamnă, pe Fănuş Neagu în pace. Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte, decât strangulând-o. Oricum, din istoria literaturii române nu-l mai puteţi scoate, pentru că ar rămâne ca un perete fără icoane. Nu citiţi nimic din ceea ce am menţionat.
Luaţi şi citiţi numai Biblia. Si veţi vedea cum devine povestea cu eufemismele...
Madrid, 24 mai – 10 iulie, 2011

Post Scriptum.
De la acest panegiric întors pe dos – sunt convins că i-a fost comandat - nu am fost surprins de obituarele unor corifei ai culturii de azi, care au ţinut să-l omagieze pe Fănuş prin toate mijloacele. De regulă, în atari situaţii se vorbeşte puţin, simţit şi sincer.
Nu au lipsit asemenea omagii; spre cinstea şi onoarea celor care le-au rostit.
    Au prisosit, în schimb, cele oportuniste: îl cunosc din tinereţe, era un fel de poet al prozei care cinstea limba română şi avea întotdeauna reacţii de dezaprobare faţă de cei care schimonosesc limba română. Frumos, cuvinte de politician bine cernut. Acelaşi care l-a pus pe Fănuş candidat FSN la deputăţie pe Brăila. Pe locul trei, ca „să tragă lista” şi să câştige primii doi. Cum, într-adevăr, au şi câştigat, ţara câştigând un ministru, care a lăsat adopţiile internaţionale ale copiilor din România în mâinile mafiei.
    O voce mai sinceră : Fănuş Neagu a fost şi rămâne un mare poet al limbii române şi sunt convins că, după Eugen Barbu, dintre contemporani, nimeni..., etc. Deci, asta era:  după Barbu. E de admirat fidelitatea pandurilor. Şi cine era înainte de Barbu?
    Si mai departe: ... pe Fănuş l-am ajutat cât am putut, pentru că era descoperit în faţa greutăţilor vieţii... am intervenit, în 2005, pentru a nu fi scos de mafia mobilară din locuinţa unde stătea de zeci de ani... Numele mafioţilor nu se denunţă.
    Şi ultima: Fănuş Neagu e părintele meu în proză...am trimis o povestioară, tocmai de la Cluj, la Luceafărul, unde lucra în anii aceia. Meritul său e că a publicat-o.  Pentru mine a fost o încurajare şi o confirmare a talentului meu. Autorul povestioarei era şiret: a trimis manuscrisul semnat cu pseudonim. Şi, totuşi, Fănuş l-a publicat, fără să cunoască autorul. Un merit în plus al povestioarei acestui Cineva în presa de dinainte de ´89, tot Cineva în cea de după şi, în ambele epoci, un Nimeni care a creat mulţi alţi Cineva, excelenţi jurnalişti ai presei de cancan, jafuri şi afaceri. Precum o junincă de 30 şi ceva de ierbi, aflată în zilele acelea l-a păscut în grădinile de la Versailles, de unde   şi-a transmis condoleanţele, adăugându-le fotografia personală (cu poşetă scumpă) plus copia unei dedicaţii olografe a lui Fănuş pe o carte a lui ...Fănuş.  
    Aş fi trecut peste astfel de miscelanee – citite înainte de a fi scrise – dacă n-ar fi fost urmate de tăcerea cinică a celor ce şi-au asumat, la adăpostul întunericului luminos din ultimii ani, răspunderea de lideri mondiali ai culturii naţionale. Atât de ocupaţi, că n-au avut timp să-l petreacă pe drumul de unde începe lumea nevăzută, pe unul din ultimii mari ziditori de limbă şi literatură română.
Specialişti în levitaţie prin uşurarea buzunarelor statului, şi spiritism sexual de la mică distanţă, Treimea Elitelor care nu pleacă de  acasă fără praştie împotriva vrăbiilor albe. În funcţie de numărul vrăbiilor vânate, câştigătorul, va fi desemnat, aşa se pare şi se vorbeşte, candidat la preşedenţia republicii. Semn că nu lipsa de moralitate ne paşte zilele, ci prea plinul de imoralitate.
      
    
    .  

 Corneliu LEU
                 …ŞI TOT CATRE FĂNUŞ MĂ-NDREPT…

    ...Deocamdată, până când va scăpa lumea de gura mea spurcată, doar cu gândul.
    Şi, cum să nu mă-ndrept, când sunt convins că el poate fi cel care cu adevărat mă-nţelege când îi spun: Auzi Fane, ştrengarii ăştia care se fac acum că descoperă literatura, pretind...(ca să fiu în spiritul cacofoniei lui Ion Luca) ...pretind cum că Caragiale se droga cu bere, fiindcă întotdeauna apare în fotografii cu o halbă în faţă!... Zău, Fane, s-a scris chiar în Adevărul lucrul acesta, iar publicistul respectiv face referire la lucrări consacrate prin diferite gesturi ale Uniunii Scriitorilor!...
    Către Fănuş mă-ndrept, considerându-l cel mai îndreptăţit să-mi confirme că, la un asemenea filistin concept privind drogarea lui Caragiale, ar însemna că noi, ăştia care o avem cu vinul, ne superdrogăm; iar dacă ajungem în lumea votcarilor, reprezentată cândva cu glorie de Ahoe, Pucă, Pâcă şi alte mari talente de pe urma cărora a rămas câte ceva, acolo e desfrâul absolut, stingerea omenirii civilizate şi, mai ales, riscul de a primi o gravă sancţiune de partid ca pe vremea când asemenea concepţii despre drogare emanau de la secţia de propagandă şi agitaţie a comitetului central, care îndruma în mod total şi univoc literatura.
    Bine înţeles că pentru tovarăţi ca... (iarăşi plăcerea de la Ion Luca) ... ca Chiţinevski, sau Răutu, sau Ofelia Manole, sau urmaşii lor întorşi de la studii moscovite unde nu se bea deloc, o probă precum cea demonstrată de poza mereu cu halba-n faţă era incriminatorie şi demonstra năravurile burgheze ale decadentului autor care trebuia exclus din obşe. Poate din pricina aceasta, continuându-le tradiţia, lideri ai Uniunii Scriitorilor, nu numai că ne-a desfiinţat, nouă celor nărăvişi, restaurantul, comercializându-l în folos propriu, dar au început să producă şi altfel de nemulţumiri ridicând împotrivă vocile altei generaţii de scriitori pe care-i exclude, sau îi dă în judecată sau le produce necazuri. O demonstrează indignarea cu care protestează astăzi chiar confraţi care, iniţial, făceau parte din prezentele organisme ale Uniunii scriitorilor dar, fie  au fost, fie s-au suspendat în semn de protest faţă de operativii de la vârf.
    Asta, în vreme ce în loc de omagiu faţă de un mare dispărut pe care nu l-a condus la groapă, starostele Uniunii face originala remarcă de istoriografie literară că numele mamei lui Fănuş e lipovenesc; act de sociologism vulgar ce nu poate să explice nicidecum, pe criterii estetice şi de filosofie a creaţiei, fastuosul temperament artistic al unuia dintre cei mai mari creatori de limbă română contemporană şi creator de personaje ale acestui Apus de Europă superb zugrăvite prin subtilităţile metaforice create de enormul său talent.
    Dar mergem astfel înainte cu neruşinare, având impresia că suntem stăpâni pe o istorie a literaturii despre care habar n-avem dacă  măcar ne-a primit în paginile ei. Sfidăm frustându-i pe cei ce nu ne sunt clientelari şi abuzând de un patrimoniu realizat prin contribuțiile întregii obşti, perpetuăm jocurile de culise şi spiritul dizolvant prin care n-am avut decât demersuri politice ratate, ne strecurăm de la un control riguros asupra folosirii patrimoniului făcând caz de caracterul obştesc al fondurilor acestuia; fonduri de care tocmai obştea  în adevăratul ei plen nu beneficiază.
    Şi, chiar dacă de la detractorii lui Caragiale a trecut prea multă vreme ca să se mai poată bucura de faptul că o nouă generaţie descoperă cum victima lor se droga cu bere, cei ai lui Fănuş, încă în acţune, pot constata că o nouă generaţie îi împărtăşeşte dipreţul la adresa matrapazlâcurilor lor.


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971