Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Un portret
Fragmente din Asfinţit de Europă…”
Fragmente din „Scaunul singurătăţii
Fragmente din „Frumoşii nebuni…”
Final informal despre un prieten informal
Starea naţiunii fără starea de sănătate - Articole de Prof. Dr. Sarafoleanu, Magdalena Albu,Lucian Avramescu
Viermuiala, de Gavril Cornuţiu
Două articole despre „Calul troian la Roşia Montană
Chilipirgiii şi fraierii, de Adrian Botez
Meritele prin care s-a ridicat Ludovic Spiess, de Mircea Bunea
Spicuiri din texte noi şi vechi, de George Roca
COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC: PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ
Constantin Frosin prezintă în limba franceză „Eminesciana-Dintre sute de catarge”
ULTIMA ORĂ: Apariţia unei cărţi care aruncă o altă lumină asupra istoriei noastre de după cel de al doilea război mondial
RECENZII SI PREZENTĂRI DE Sergiu GĂBUREAC, Ciprian CERHAT, Stelian GOMBOŞ, Elena M. CÎMPAN, Ioan LILĂ, Al. Florin ŢENE, Const. T. PPOPESCU, Carmen MUSAT-COMAN, Adrian BOTEZ, Angela FURTUNĂ, Antonia BODEA. DESPRE: Voluntariatul în biblioteci, revista „NOI, NU”, Ovidiu HURDUZEU, Mircea PLATON, Melania CUC, Baki YMERI, George ROCA, Aurel-Avram STĂNESCU, Ion POPESCU-BRĂDICENI, Nicolae COSTEA-TELEAJEN, Ştefan Doru DĂNCUŞ, Amita BHOSE, Dan SANDU, Rodica LĂZĂRESCU, Viorel SAVIN, Ionuţ CARAGEA, Al. Florin ŢENE- PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
PARTEA IV
Corneliu LEU: CU MULŢUMIRI ŞI RECUNOŞTINŢĂ confraţilor care ne-au citit - articolele scrise în răstimpul dintre cele două apariţii şi ecourile lor primite de la Dimitrie Grama, Prof.dr. Ioan Alexandru, Stelian Cinca, Ecaterina Climpean, Florian Bichir, Dan Lupescu, Lucian Oprea, Constantin Lupeanu, Teodor Damian, Mircea Bunea, Magdalena Albu, Melania Cuc, Ioan Lilă, Viorel Băetu, George Roca, Lucian Hetco, M.N.Rusu, Alexandru Cetăţeanu, Virgil Coman -PARTEA I
PARTEA II
PARTEA III
Comentarii şi ecouri la aceste articole
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea întâi
Din folclorul internetului Partea întâi - continuare
Fine dell primo tempo din folclorul internetului
PASO DOBLE rubrica lui Ioan LILA
Rubrica lui Ionuţ CARAGEA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI -Partea II
Din folclorul inbternetului - continuare partea II
PAGINA A DOUA

 OPINII DE LA MARI SI MICI DESPRE STAREA NAŢIUNII

STAREA    NAŢIUNII
FĂRĂ    STAREA     DE
SĂNĂTATE?

Medicii de familie semnalează zeci de erori ale sistemului informatic din Sănătate: copii trecuţi ca „pensionari“ sau „soţi“. La 18 ani, sistemul „îi scuipă“ pe tineri afară. (Adevărul din 8 iunie 2011- ziua în care inceteaza dreptul nostru de a fi consultaţi din banii pe care ni-i reţine C.A.S.)

 

Prof. Dr. Sarafoleanu

                                                                          Prostul,

    Personaj care ocupa in totalitate spectrul speculatiilor intelectuale. El este o prezenta agresiva in toate activitatile morale. Este omnilateral, omniform, omniscient si omniprezent. El nu colaboreaza, nu are nevoie de dialog, de confruntare de idei. Infatuarea lui natanga, sfidatoare este deasupra oricaror norme de etica si ratiune. El, acoperit si favorizat de „pretioasele norme si criterii” ale demonstratiei noastre originale, este pe cale de a introduce despotismul si dictatura in domeniul sau de activitate. El a devenit expert in exerciarea teroarei si a amenintarii. Impreuna cu acolitii sai „ejusdem farinae” si-a croit un „tel nobil” din a inlatura (chiar fizic) pe cei care, prin valoare si conduita morala, ar putea sa-i pericliteze ascensiunea si dominatia trimitandu-l in obscurul anonimatului. El este artizanul platitudinii, a cercului vicios, al fetiditatii, a dereglarii normalitatii din sfera lui de influenta. Pentru el nu exista trecut, inaintasi sau glorie. Totul incepe odata cu el. Cocotat brusc in ierarhie pe criterii „revolutionare”, politice sau financiare, el a devenit alfa si omega peste tot si in toate. Ca sa-si apere situati cucerita prin frauda, manevre josnice de culise, neintrecut in smecherii si aranjamente.

    Este interesant, insa, ca este tolerat si din nefericire chiar urmat de cei pe care ii stapaneste. Sa fie oare de vina doar frica si amenintarile sau putem lua in calcul si unele „tare” care ne caracterizeaza (lasitate, oportunism, superficialitate)?! Iata cum somnul societatii poate favoriza aparitia acestor monstri. Iata cum le permitem acestor monstri sa-si perpetueze „opera”, sa-si etaleze emfatic ignoranta agresiva si cu perfidia insidioasa care-i caracterizeaza sa traga peste noi valul anonimatului european, al primitivismului si vulgaritatii.

    Oare asta meritam?


P.S. Orice asemanare cu prostii din sistemul de sanatate este intamplatoare


 


Magdalena ALBU


                                                 MINISTRUL-PREZERVATIV


Ministrul Sănătăţii, în loc să-şi dimensioneze coeficientul de inteligenţă personal, a început să măsoare altceva. Ce anume se tot căzneşte să determine domnia-sa cu o minuţiozitate demnă de un cercetător scrupulos, o să vedem îndată. Neputând dormi noaptea de grija apetitului foarte crescut pentru împerechere al naţiei române din care dumnealui face parte ca minoritate majoritară deocamdată, domnul Cseke a cugetat extreme de adânc şi a ajuns la concluzia că nimic nu doare mai mult în parohia sa administrativă decât dimensiunea standard a unuia dintre cele două organe reproducătoare ale omului lăsate de Dumnezeu pentru înmulţirea speciei, şi anume, evident, cel masculin. Motiv pentru care media tuturor măsurătorilor geometrice efectuate la nivel de parte organică reprezentativă a fiecărui mascul reproducător autohton se regăseşte detaliat în ceea ce se întocmeşte în mod firesc pentru orice licitaţie organizată în ziua de azi, şi anume, Caietul de Sarcini respectiv, documentaţie ce poate fi consultată, aşadar, de către publicul interesat până la ultima sa fibră interioară de propunerea „neoreformistă” a domnului ministru Cseke.

Ca să fim mai precişi, acolo se pot citi pe îndelete date „exacte” despre variabilitatea „admisă” a secţiunii geometrice a zonei cu pricina. Iată cele trei dimensiuni măsurate cu o foarte mare precizie (aici a se vedea „grija” manifestată de guvernanţii noştri nu pentru capul de pe umeri, ci pentru ceea ce are omul îndărătul fermoarului sau nasturilor de la pantaloni) de către domnul ministru: lăţime - max 54 + 2 mm; lungime - min. 160 mm (medie 190 mm); grosime - max. 0,14 mm; sper să nu fi scăpat vreun milimetru din greşeală, căci, altfel, produsul straşnic determinat de reprezentantul situat politic pentru moment în vârful Sănătăţii româneşti nu mai poate fi folosit de tot segmentul vizat al utilizatorilor săi în mod corespunzător, din cauza diferenţelor de mărime complet inadecvate).

Cu alte cuvinte, ce scoate până la urmă domnul ministru în aceste zile postpascale la licitaţie? Răspuns: nimic altceva decât imaginea trasă în plastic a adamicului falus erectil, pentru care se vor achiziţiona nici mai mult şi nici mai puţin decît 3,6 milioane de prezervative, dar şi un lot de anticoncepţionale şi cutii pentru contraceptive. Motivul? Unul deosebit de generos, se pare, ambalat sub denumirea de luat ochii doritorilor de sex nebun la foc continuu, şi anume, aşa-zisul Program naţional de prevenire a sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală desfăşurat în ţara noastră încă din anul 2000 la iniţiativa ONU. Şi când te gândeşti că viaţa se află nu înlăuntrul, ci în afara prezervativului domnului Cseke!
 
Dar, cum pe tărâm românesc, s-a constat, tot în urma frecventelor măsurători cu care se ocupă unii, probabil, destul de des în lipsă de altceva - deoarece dimensiunea creierului lor cu legături neuronale prost încheiate oricum de natura divină nu se poate compara nici măcar cu valoarea minimală a volumului plin ocupat de ceea ce pătrunde sistematic în interiorul produsului solicitat prin Caietul de Sarcini de către onoratul Minister al Sănătăţii româneşti pe cale de dispariţie, iată, dacă e să facem un calcul matematic extrem de simplist -, că lungimea medie a organului reproducător masculin nu corespunde cu descoperirile teoretice ale ministrului Cseke, atunci, se naşte întrebarea (căci altceva ce se mai poate naşte, nu-i aşa?!) firească în atari condiţii, şi anume, cui folosesc aceste prrezervative standardizate, dar, mai ales, cui folosesc banii încasaţi pe ele? Cărei firme şi cine e  proprietarul ei? E interesant de urmărit şi această altă meandră întunecată şi josnică a ultimilor douazeci de ani postdecembrişti. E trist şi revoltător. Nu de alta, dar parcă începe să îmi pară rău că Nicolae Ceauşescu nu a avut o asemenea idee mai mult decât „genială” în perioada sa, fiindcă în mod cert ministrul-prezervativ Cseke ar fi rămas în acele condiţii doar la nivel de spirit neînomenit, ceea ce, pentru sănătatea românilor ar fi fost foarte bine, fiindcă aceasta ar fi încăput, cum e şi natural, de altfel, pe mâna unui om priceput, de nădejde şi cu intenţii serioase în raport cu întregul sistem sanitar autohton.

Şi pentru că tot veni vorba despre Nicolae Ceauşescu, stau şi mă întreb, cum de se puteau juca înainte de 1989 în spital copiii aflaţi sub tratament de-a doctorul şi pacientul cu nenumarate seringi din plastic şi cu maţe întregi de perfuzoare oferite lor de către asistentele ce-i aveau în grijă, pentru ca acum, în mandatul domnului ministru Cseke, în plină „democraţie” efervescentă, zice-se, a capitalismului sălbatic de tarabă murdară şi clienţi sărăciţi prin politici antiumane vădite, acestea de mai sus, ca şi multe altele, precum banalul leucoplast ori serul fiziologic necesar, lipsesc din spitale la ora actuală, pacienţii internaţi în aceste instituţii încă rămase pe tapet, momentan, după marea căsăpire fără cap trebuind să şi le cumpere din puţinele fonduri proprii pe care le au de la farmacia târgului unde se află, fiindcă, altfel, nu li se mai justifică şederea de câteva zile sau un timp mai îndelungat acolo?!... De ce se întâmplă aceste lucruri de o banalitate jignitoare şi cutremurătoare deopotrivă pentru o ţară membră UE şi NATO cu pretenţii de modernizare întru toate cele?!... Greu de dat de către oricine un răspuns corect argumentat în ziua de azi.  

În numele unei aşa-zise „neoreforme” radicale, care schingiuieşte la culme un sistem în loc să-l modernizeze, ministrul-prezervativ abandonează esenţa îmbunătăţirii perimetrului său de activitate pentru a-i deforma însă la maximum conştient sau nu coloana vertebrală, oferindu-i acestuia o pereche de cârje cu care să parcurgă, şontâc-şontâc, mai abitir drumul sigur către groapă În timp ce oamenii mor ca nişte câini abandonaţi la marginea şanţului de guvernanţii pe care tot ei i-au ales prin vot „democratic” în urmă cu ceva timp, domnului ministru Cseke nu îi mai rămâne, în condiţiile licitaţiei mai mult decât josnice de acum, decât să încerce a atârna de crucea fiecărui poporean mort al acestei ţări, de care oricum nu îi pasă nimănui nici în starea de viu, nu un prosop, aşa cum se obişnuieşte, ci un falnic prezervativ fără o cromatică bine precizată, dar cu o lungime cuprinsă între 160 şi 190 mm, conform Caietului de Sarcini sus-amintit.

Pentru cei 200.000 de euro alocaţi achiziţionării acestor produse destinate falusurilor încă împerechiabile şi standardizate pe deasupra de ministrul nostru viril, este, bineînţeles, o onoare fără echivoc ca cetăţeanul votant, măcar la trecerea în cealaltă dimesniune universală (a nu se înţelege altceva), să aibă parte de eticheta pe care Cseke-prezervativ o lipeşte pe fiinţa concetăţenilor săi veşnic tineri şi neliniştiţi din punct de vedere hormonal. Îţi vine să vomiţi, nu altceva!... Ei bine, cred cu tărie că acest lucru i-ar aduce, în sfârşit, guvernului actual acel dram de „credibilitate” de tip erectil, evident, după care a tânjit vreme de atâţia ani pe toată perioada mandatului său uscat la vrej, încă din pragul genezei sale conjunctural-nefaste pentru întreg poporul român şi până în ziua de azi. Era să zic ziua de-apoi. Vorba domnului Tudor Ciuhodaru, care spunea atât de sugestiv că „achiziţionarea de prezervative nu duce la erecţia bugetului din Sănătate", dar poate duce, spunem noi, doar la aceea a domnului ministru de resort al momentului, o activitate fizică individuală, care nu interesează în mod cert pe absolut nimeni. Licitaţiile domniei-sale însă reţin atenţia tuturor. Opinia publică are acest drept firesc şi elementar, de altfel, la informaţie corectă din partea aleşilor săi politici circumstanţiali.
     
Oamenii mor azi pe capete în ţară din cauza sărăciei lucii, neputându-şi permite a se trata, aşa cum trebuie, nici în ţară şi nici în străinătăţurile unde aleşii lor îşi poartă leşul obosit, iar domnilor guvernanţi le arde de cu totul şi cu totul altceva decât de sănătatea poporenilor lor. Cu alte cuvinte, cu cât mor mai mulţi, cu atât mai bine, nu?!... Mare păcat însă că nu se moare acum în ritmul în care au loc disponibilizările la nivel naţional!...

Şi ar mai fi ceva de spus. Dacă dictatura comunistă a încercat să stăvilească în timp o boală gravă precum tuberculoza, dar şi focarele de păduchi din zonele sărace ale României, democraţii postedecembrişti - cu încă fierbinte pe pix urma de sânge a dictatorului împuşcat în ziua de Crăciun a anului ’89 - se pot mândri însă cu altceva mult mai „coerent” şi mai „practic” pentru economia bugetului autohton, şi anume, cu faptul că au reuşit să cuibărească moartea definitiv în ograda poporului din care provin, ridicându-i acesteia chipul hâd la rang de icoană naţională.

 




Lucian AVRAMESCU

                                           Sunt cetăţean al unei foste ţări
 
Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.
Trăiesc, din ce în ce mai apăsător, gândul  că  buletinul naşterii mele este  fals. M-am  născut într-o ţară care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fătarea, prin sângeroasă cezariană, a democraţiei, ţara mea a reuşit, economic şi moral, performanţa de a muri.
M-am uitat la un interviu  televizat, pe Antena 3, cu istoricul Giurescu.
 Dinu C. Giurescu, descendent al unei familii cu trei generaţii de academici ai istoriei naţionale,  vorbea  despre falsa împărţire a ţării în ţinuturi secuieşti şi tătăreşti şi vietnameze şi intergalactice. Despre porcăria pe care o cloceşte regimul mafiot Băsescu de a repomăda dictatul hitlerist de la Viena, preţ plătit pentru a-şi menţine curvele în capul mesei cu bunătăţi.
Giurescu vorbeşte, din păcate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e.
Cui te adresezi, domnule savant al istoriei naţionale? Nu vezi că suntem morţi? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii bănuiţi de a fi vii, au plecat unde-au văzut cu ochii. Şi-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii şi-au uitat chiar şi copiii minori. Mamele şi-au uitat copiii în leagăne, leagăne mişcate de scheletice mâini de bunici, morţi şi ei de nu se ştie când, rămaşi într-o inerţie a datoriei. E cea mai amplă şi înspăimântătoare părăsire de ţară care s-a petrecut vreodată.
Mafia de azi, cea mai parşivă probabil din  univers, nu dă doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic şi chel(Basescu), nu dă doar câteva judeţe ardeleneşti, aceleaşi întâmplător luate de Hitler, ci dă România.
Nu observaţi că România nu mai e? Trimisul special al preşedintelui ţării la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheamă ţara pe care o reprezintă. Drept pentru care i-a zis Ţinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bucureşti, presupun că Ţinutul Secuiesc se întinde şi peste fosta capitală a fostei Românii, până la Dunăre şi la Mare.
Observaţi vreo zvâcnire de orgoliu naţional? Să fim serioşi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? Aş! Înţeleg că regimului Băsescu îi lipsesc iarăşi nişte miliarde de euro şi aleargă să-i împrumute. Vrea să câştige şi următoarele alegeri. Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.
Cineva mi-a reproşat ieri că nu-i recunosc lui Băsescu măcar meritul de a fi realizat reforma administrativă.
Da, i-l recunosc. Chiar şi meritul de a fi reformat sănătatea. Cele 300 de spitale desfiinţate sunt doar partea cuantificabilă a reformei băsiste din sănătate.
Îi recunosc şi meritul concentrării învăţământului la oraş. Să închizi 3.000 de şcoli pentru care au asudat înaintaşii, spre învăţarea alfabetului în îndepărtate cătune, e într-adevăr o reformă istorică.
 Prin reforma Băsescu, n-ar mai fi fost şcoală în Ipoteştii lui Eminescu, în Humuleştii lui Creangă, în Hobiţa lui Brâncuşi.
Da, îi recunosc realesului toate meritele reformiste. Poate că România merita omorâtă şi nimeni până la Băsescu n-a observat această trebuinţă istorică. Ei bine, el a reuşit.
Iar dacă muribunda mai mişcă un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contaţi pe el!
                                                                                  

 


                                                               VIERMUIALA



Este interesantă perspectiva istorică asupra speciilor de conducători, de decidenţi sociali. Specia aristocratică, elite prin naştere, s-a dovedit, dacă privim toate culturile, frenatoare pentru progres. Excepţiile (nipon, englez etc.) sunt rezultate ale adaptării acestor elite la reguli ce nu le aparţin.

Specia "revoluţionar-muncitorească" s-a dovedit falimentară. Noroc că istoria nu i-a permis să-şi etaleze întregul potenţial de grozăvie carcerală. Specia demagogico-revoluţionară a "oamenilor de mijloc", aşa cum a păţit ruşinea poporul român după ruptura din decembrie, s-a dovedit a fi mai periculoasă decât o dictatură. A reuşit să dezamăgească pe absolut toată lumea şi să falimenteze absolut totul. Elitele ideologice de tip fascist s-au dovedit ca fiind în afara normalităţii, în raport cu sacralitatea vieţii. Singurele elite care au putut asigura progresul social şi cultural-ştiinţific au fost elitele alese democratic dintre politicienii de profesie, cu o pregătire intelectuală extrem de ridicată sau măcar supramedie. Adică nu orice obraznic rău de gură şi bun de nimic, care cască gura celor fără gândire proprie, are acces la nivel de decizie socială.

Desigur, pădure fără uscături nu există, iar succesul aduce invidii şi duşmănii, adică imagini scrise, vorbite, filmate etc. pe măsură, minimalizând şi înfierând. Dar... dincolo de toate acestea elita premianţilor, în corpul ei, este performantă. Acest lucru nu este posibil decât cu un mecanism electoral performant şi corect. Nici noi nu vom putea scăpa de gloata guriştilor electorali decât schimbând mecanismul electoral. Când s-ar fi putut face primul pas, poporul nu a fost în stare să înţeleagă şi nu s-a dus la vot. Este drept şi că promovarea ideii şi inabilitatea asocierii mai multor tipuri de voturi a ecranat importanţa ideii. Aşa am rămas cu ceea ce avem. Au rămas ca nişte lipitori.

Parlamentul consumă mai mult decât un minister, iar de lucrat lucrează 7 mâini clonate. Practic, sutele de parlamentari se supun executând 7 ordine. Atunci, de ce este nevoie de atâţia? Dacă nu sunt în stare sau nu îşi pot permite să gândească pe cont propriu, contribuind cu idei la dezbateri, de ce se cheltuiesc bani cu ei? Zece la sută dintre ei ar face aceeaşi treabă sau poate mai bună. Despre minciuna politică abjectă care ni se serveşte zilnic ţi-e silă să şi vobeşti, dar vezi că cei mai vinovaţi sunt cei mai agresivi în minciuni, în agresivitate demagogică şi calomnieri. Practic, vina pe partide este direct proporţională cu aportul la dezindustrializarea şi deznaţionalizarea (privatizarea) economiei româneşti. Toţi românii adulţi ştiu care partid cu cât a contribuit la sărăcirea lor. Fiecare român adult ştie cine şi cum a vândut, pe sub mână, ramuri strategice: aurul, ţiţeiul, industria de medicamente, Combinatul Siderurgic Galaţi etc. Cu ce tupeu mai pot apărea în faţa naţiunii şi cu ce orbul găinilor îi mai votează populaţia? Este absolut lamentabil să asişti la nepăsarea cu care întorc spatele interesului naţional. Creşterea puterii de influenţă a UDMR-ului se datorează imbecilităţii şi imoralităţii liderilor politici. Practic, USL-ul face PDL-ul dependent total de UDMR, până şi în schiţarea salutului. PDL-ul nu este în stare ca în situaţii de umilire naţională, cum a fost cu ocazia sărbătoririi zilei de 15 martie, să dea măcar o replică de demnitate, cu riscul de a pierde guvernarea. Decât să lase ciolanul, mai bine la dracu' cu neamul.

Tristă nevolnicie!

De aceea, este necesară schimbarea clasei politice, iar acest lucru presupune schimbarea sistemului electoral. Este mai important decât orice. Iar reforma statului se rezumă la destrămarea statului cu consecinţe greu de apreciat pentru viitor. O formulă socială este potrivită doar unei populaţii cu o anumită moralitate, cu anumite obiceiuri şi cu un anumit grad de instruire. Din păcate, oficialii noştri execută, nu gândesc. În rest, toţi căruţaşii Europei vin să ne tragă de urechi: "Nu este cazul să vă mai gândiţi la problemele naţionale. Gândiţi-vă la problemele europene" (că de restul vor avea ei grijă, precum albii secolului XIX în colonii!). Iar turme de ţuţeri, reporteri şi pixmeni aplaudă, scriu, ovaţionează etc.

Doar în puţine locuri din lume îşi pot permite aceşti căruţaşi asemenea discursuri jignitoare. Sunt popoare în faţa cărora n-ar avea curajul să deschidă gura. Dar acele popoare au şi reprezentanţi aleşi, nu impuşi de găşti de reţea organizată politic.

                                                                             Prof. univ. dr. Gavril CORNUŢIU
                                                                                            Universitatea Oradea


                                                   Calul troian la Roşia Montană
             (Scrisoare deschisă  adresată guvernului României
                    de un grup de profesori universitari )


Bătălia pentru salvarea Roşiei Montane este parte a războiului pentru salvarea aurului românesc. Am pierdut petrolul şi multe altele, nu vom accepta să pierdem şi aurul.

Vom demonstra aici că  RMGC este un adevarat “cal troian” la Roşia Montană, pentru că a reuşit să impună  interesele unei firme private străine (Gabriel)  în dauna intereselor statului român,  a interesului naţional.

1. Interesul naţional

Constituţia vorbeşte despre interesul naţional în Art. 135, iar în Art. 136 spune că aurul nu poate fi înstrăinat:

Constituţia, Art. 135:
(2) “Statul trebuie să asigure:…
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;…
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;…
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene”.

Constituţia, Art. 136:
(3) “Bogăţiile de interes public ale subsolului, … fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”
(4) “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.”

Să observăm că interesul naţional nu este definit, nici în Constituţie nici în Legile minelor postdecembriste,  nr. 61/1998 sau nr. 85/2003. Iar  formularea cu inalienabilitatea bogăţiilor subsolului este vagă.

În schimb, Legea minelor din 4 iulie 1924 (la care  face referire  Constituţia din 1923),  o bijuterie a  Coroanei României interbelice, era o lege a interesului naţional:

Legea minelor din 1924, Art. 32:
„Concesiunile  (de exploatare n.n.)  se acordă numai întreprinderilor constituite ca societăţi anonime miniere române ....
  Capitalul societăţii va trebui să fie suficient pentru exploatarea  concesiunii.
...”

Legea minelor din 1924, Art. 33.
“La consituirea societăţilor anonime române, statutele vor trebui să respecte următoarele principii:
a)    Actiunile vor fi nominative şi de valoare nominală maximă de 500 lei; ele nu vor putea fi transmise decât cu autorizarea consiliului de administraţie. Între români această autorizare nu este necesară.
b)    Numărul voturilor fiecărui acţionar va fi limitat;
c)     La sporiri de capital, numai 70% din spor  se va da vechilor acţionari; echivalentul salariului pe un an, însă cel mult până la 10% se va rezerva funcţionarilor şi lucrătorilor întreprinderii în aceleaşi condiţiuni ca şi vechilor acţionari; restul va fi distribuit la acţionarii noui, dându-se preferinţă subscriitorilor cu sume mici. Subscripţiunile vor fi publice;
d)    Capitalul deţinut de cetăţenii români în societate trebuie să reprezinte cel puţin 60% din capitalul social. Pentru întreprinderile existente, cari în decurs de 10 ani dela promulgarea legii se obligă a se naţionaliza, procentul capitalului românesc se reduce la 55%;
e)    Două treimi dintre membrii consiliului de administraţie, ai comitetului de direcţie şi dintre censori, precum şi preşedintele consiliului de administraţie, vor fi cetăţeni români.
........... “
Legea minelor din 1924, Art. 87.
“Exploatatorii de platină şi aur sunt obligaţi să predea Statului, prin oficiul respectiv de cumpărare, tot metalul obţinut.
  Nimeni, afară de Stat, n’are dreptul să cumpere sau să-şi apropieze în nici un mod aceste metale obţinute din exploatare....”

Apreciem că autorităţile   încalcă   Constituţia  prin promovarea
acestui  Proiect.


2.   Care Gabriel  ?
La 4.09.1995, a fost încheiat un contract de cooperare între
- Regia Autonomă a Cuprului Deva  (actuala Minvest Deva)  şi
- o companie iniţială a lui V.F. Timiş, al cărei nume nu-l ştim,
 ca avanpremieră a constituirii unei societăţi mixte.

În 28.05.1996,  V. Frank  Timiş, cetăţean australian de origină română,    fondează
              compania britanică  Gabriel Resources Limited,  

cu sediul în Channel Islands, Marea Britanie, Oak Walk St. Peter, Jersey, înmatriculată în Registrul societăţilor cu nr. 65278/28.05.1996,
numită mai departe “Gabriel Jersey”.   

Tot în 28.05.1996, tot Timiş fondează
                 compania canadiană  Gabriel Resources Ltd.,

cu sediul în Canada, Vancouver, British Columbia, Suite 1001-543 Granville Street, (denumită în continuare  „Gabriel”)- simbol GBU pe bursa din Vancouver, anume:
compania Starx Resources Ltd., reactivată, încorporează compania „Gabriel Jersey”;  compania părinte, Starx Resources Ltd.,  a fost rebotezată  „Gabriel Resources Ltd.” (adică „Gabriel”) .

Pe 11 aprilie 1997, Gabriel a  scos 15.000.000 acţiuni  pentru achiziţionarea tuturor acţiunilor lui Gabriel Jersey. Ca rezultat, acţionarii lui Gabriel Jersey care şi-au vândut  acţiunile au  devenit acţionarii majoritari ai lui Gabriel. Această tranzacţie,  prin care   controlul companiei părinte (Gabriel)  trece la acţionarii subsidiarei (Gabriel  Jersey)  este contabilizată    ca o  preluare inversă (Reverse Takeover).  

Deci,  Gabriel  (Canada) , cotată la bursa din Vancouver, are ca subsidiară pe Gabriel Jersey (Marea Britanie).

Gabriel mai are  şi subsidiarele:
- Gabriel Resources (Barbados) Ltd. (din 2001) 100%,
- Gabriel Resources (Netherlands) Ltd. (din 2001) 100%,
- Rom AUR SRL  (din 2006) 100%,
- Gabriel Finance SA (din 2006) 99,7%.

  Primul Raport anual al lui Gabriel este  pe anul 1997  ([1997 AR]),  pentru perioada  28.05.1996  – 31 dec. 1996  şi întreg anul 1997. Urmează rapoartele anuale pe anii 1998 – 2009,  pentru 2010  existând deocamdată doar rapoarte trimestriale.  Rapoartele anuale au fost o excelentă sursă de documentare pentru noi, în absenţa oricăror informaţii furnizate de ANRM (Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale).  Compania  Gabriel are directori şi officers, astfel:  
- 1997  President and CEO G.E. (Tim) Wood  (5 directori  şi 6 officers),
- 1998   Dr. Peter J. Guest  (5 directori  şi 6 officers),
- 1999 V. Frank Timiş (5 directori  si  7 officers),
- 2000  Clifford J. Davies (6 directori şi  8 officers),
- 2001  Clifford J. Davies  (8 directori (din care Ovidiu Tender)  şi 6 officers),
- 2002  Oyvind Hushovd (6 directori  ( Ovidiu Tender) şi 6 officers),
- 2003  Oyvind Hushovd  (7 direcori (Ovidiu Tender) şi 7 officers),
- 2004  Oyvind Hushovd  (6 directori  şi 7 officers),
- 2005  Alan R. Hill (8 directori  şi 5 officers),
- 2006  Alan R. Hill (8 directori  şi 6 officers),
- 2007 Alan R. Hill (8 directori  şi 5 officers),
- 2008 Alan R. Hill (13 directori  şi 5 officers),
- 2009 Keith Hulley  (10 directori  şi 2 officers),
- 2010 Jonathan Henry.

V. Frank Timiş a părăsit  compania Gabriel în 2003. Încă din 2005,  nici o persoană din vechiul board din 1997 nu mai era la Gabriel.  Şi-au luat banii şi au plecat.

3. Autorul proiectului
Autorul  proiectului  minier este  societatea  mixtă  Roşia Montana Gold Corporation (RMGC), a cărei istorie pe scurt este următoarea.
La 7 iunie 1997,   a fost înfiinţată societatea  mixtă  Euro Gold
 (actuala RMGC)   ([1997 AR], pag. 18) – iniţial între:
-    Gabriel Jersey  65 % (capitalizarea iniţială de 357.000 USD),
-    actuala Minvest Deva  (Statul român) 33,8 %,
-    3 acţionari minoritari privaţi  cu câte 1,2 %.
Se spune că Gabriel  (Jersey) poate mări participarea sa până la maximum 80%  !
([1997 AR], pag. 1:”Gabriel is able to increase its interest to a maximum of 80% in each joint venture company through further capital contributions”.)
În 1999,  participarea lui Gabriel (Jersey)  a crescut de la 65%  la  80%, în urma elaborării unui studiu de pre-fezabilitate ([1999 AR], pag. 2);
 Minvest Deva deţine 19,31%,  iar cele  3 firme private câte 0,23%.
În 2000, are loc divizarea lui Gabriel în două companii:
-    Gabriel (care are, prin subsidiara RMGC,  proiectele  Roşia Montană  (exploatare) şi Bucium (explorare))  şi    
-    European Goldfields (care are,  prin subsidiara Deva Gold, înfiinţată tot în 1997, proiectele Certej-Săcărâmb, Zlatna-Hanes, Bolcana  (exploatare) şi Băiţa-Crăciuneşti (explorare). Azi mai este  activ doar Certej).

În decembrie 2004, are loc o mărire de capital la RMGC. Gabriel a împrumutat 971.000 USD lui Minvest şi celor 3 companii private – cei patru acţionari minoritari  ai RMGC - pentru a-şi achita contribuţia la mărirea de capital a RMGC, urmând a returna banii  lui Gabriel când vor primi dividende  ( [2007 AR], pag. 24).

În timpul anului 2009, Gabriel a cumpărat acţiunile a  doi din cei trei acţionari minoritari privaţi. Astfel, în 2010:
-    Gabriel Jersey           deţine 80,46 %,
-    Minvest Deva  deţine 19,31% şi
-    o firmă privată  deţine 0,23 % ([2009 GFS]=Gabriel Resources Ltd. Consolidated Financial Statements for 2008, 2009, pag. 13) .
Se spune că Gabriel  (Jersey) poate mări participarea sa până la 100%  !
(2009 Financial Report, pag. 43: “... Gabriel holds the pre-emptive right to acquire the 19.54% (2008 – 20%) minority interest”.)

În decembrie 2009,  are loc o nouă  mărire de capital la RMGC.
Gabriel a mai  împrumutat 40 milioane USD lui Minvest (19,31%)  şi companiei private (0,23%) – cei doi acţionari minoritari ai RMGC -  pentru a-şi  achita  partea care le revine din mărirea de capital a RMGC, urmând a returna împrumutul când RMGC va da dividende ( [2009 GFS], pag. 13, 16).

            Ce procent mai deţine  azi de fapt Minvest, adica Statul român ?
Aproape 0%  !!!
(Anume 0,6%,  potrivit  unui articol publicat pe site-ul BURSA On Line, ediţia din 18.01.2010.)

4. Care proiect ?
S-a plecat  în 1995, de la un proiect  doar de explorări în iazul de decantare de lângă Gura Roşiei (0,54 g Au/tonă, 6,23 milioane tone)  şi,  prin „rostogolire”,  s-a  ajuns  la proiectul RMGC din 2004.

Trecând  prin:
-    În 2001, se conturează proiectul cu 4 mine (Cetate,  Cârnic, Orlea şi Jig-Văidoaia), cu 13 milioane tone minereu anual.

-    În  septembrie 2002, se lansează documentul „Descrierea proiectului” (DP), de 54 pag.,  o dată cu prima cerere de obţinere a acordului de mediu. Perimetrul  avea 4282 ha.  EIA trebuia depus în ianuarie 2003, construcţia era planificată să înceapă în septembrie 2003.  În luna mai 2003, au loc protestele Academiei Române, ale Grupului din A.S.E., ale Bisericii Ortodoxe etc.  Documentul este retras în mare taină în iunie 2003.

-    În decembrie 2004, se lansează documentul “Memoriul de prezentare a proiectului” (MMP), de 202 pag, o dată cu cea de a doua cerere de obţinere a acordului de mediu. Perimetrul  avea 2388 ha. EIA este depus în 2006. În sept. 2007,  procedura  de obţinere a acordului de mediu este blocată de Ministerul Mediului, din cauza anulării în instanţă a certificatului de urbanism. În sept. 2010, se reia procedura, după obţinerea unui nou certificat de urbanism.

În decembrie 2008, este anulat definitiv în justiţie certificatul de descărcare arheologică pentru masivul Cârnic, iar în octombrie 2010, Cârnicul este repus pe Lista monumentelor istorice. Deci, RMGC ar trebui să modifice proiectul său cu 4 mine într-unul cu 3 mine şi procedura de obţinere a acordului de mediu  ar trebui să fie  reluată de la zero.

Dar RMGC a făcut cerere pentru o nouă descărcare de sarcină  arheologică  pentru Cârnic şi procedura de  obţinere a acordului de mediu continuă, ilegal, spunem noi !

Rezumatul afacerii Roşia Montană este următorul:

Dăm:
    - resurse minerale:
- Aur           313 t (circa 10 mil. uncii)
- Argint    1.483 t
                  -   metale rare

 - patrimoniu vechi de 2000 ani

-    dezvoltare durabilă

Luăm:

    - substanţe  periculoase         1.581.760 t
 (din care  cianură de sodiu        192.000 t  )   

     - dezastru durabil.

5. De ce acest proiect ?
- Are România nevoie de aur ?  Banca Naţională zice că nu are.
- Există un studiu de oportunitate efectuat de către ANRM care să menţioneze motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu care să justifice acordarea lui  RMGC a concesiunii de explorare şi apoi de exploatare, cum cere Legea 219 din 25 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor, la Art. 7 ?  Nu credem că există.
- Are lumea nevoie de aur ?  Studiul prezentat de  Ad-Astra (Asociaţie a oamenilor de ştiinţă români din întreaga lume www.ad-astra.ro) spune că nu are. Redăm în acest sens  mai jos fragmente din documentul Poziţia Ad Astra privind proiectul RMGC de exploatare a aurului de la Roşia Montană, elaborat la 15 mai 2010 :
 Considerăm că nu există nici o justificare bazată pe necesităţi sociale generale pentru deschiderea de noi exploatări de aur, singura motivaţie fiind interesul pur speculativ al beneficiarilor imediaţi  ai acestora. În sprijinul acestei opinii, facem observaţia că producţia globală de aur este de aproximativ 2600 tone pe an. Consumul industrial este sub 400 tone pe an. http://www.galmarley.com/FAQs_pages/production_consumption_faqs.htm
 n rest, aurul este folosit doar în scopuri speculative, preţul de piaţă (datorită tezaurizării în diverse feluri, inclusiv în bijuterii) fiind de câteva ori mai mare decât cel de producţie (adică 500 USD costul de producţie pe uncie faţă de 1160 USD costul de piaţă) http://www.commodityonline.com/news/Average-gold-production-cost-likely-to-be-$400-500-24530-3-1.html

Prin aceste particularităţi aurul este diferit de resurse cum ar fi litiul (necesar acumulatorilor), platina şi paladium-ul (necesare catalizatorilor), şi altele, care sunt într-adevăr deficitare şi în lipsa cărora industrii importante sunt împiedicate să se dezvolte. Pentru acele resurse, dar nu pentru aur, poate fi mai justificată asumarea unor riscuri de mediu.
Pe scară mondială statele deţin peste 25000 de tone de aur, suficient industriei pentru peste 60 de ani la ritmul de consum actual, chiar dacă nu s-ar recupera nimic din aurul folosit industrial (însă gradul de recuperare este de aproape 100%) şi chiar dacă toate exploatările ar înceta acum (deşi ele depăşesc cu mult nevoile).  http://en.wikipedia.org/wiki/Gold_reserve “
- Atunci de ce se face acest proiect  (ca şi toate  celelalte proiecte  din patrulaterul aurului) ?  Pentru ceva investiţii şi  circa 200 de locuri de muncă nu merită să dăm aurul şi să luăm  la schimb cianurile.

6.  Criza mondială
Criza mondială  actuală este departe de a se fi terminat ! O dovadă  este şi  creşterea extraordinară  recentă a  preţului aurului.
Nu poate fi total exclusă  revenirea la etalonul aur  (a se vedea recente declaraţii ale  unor oficialităţi  din domeniul finanţelor mondiale).
Trebuie  avută în vedere şi  eventualitatea în care  dolarii şi euro din rezerva BNR nu ar mai valora mare  lucru.  Într-un astfel de scenariu,  rezervele potenţiale de la Roşia Montană  ar căpăta nu doar importanţă economică, ci şi una  strategică. Deci ele nu trebuie înstrăinate !
Dacă aurul ar reveni la nivel internaţional ca  mijloc de schimb/etalon,  România ar  căpăta o   poziţie privilegiată în  comparaţie cu ţările ce nu dispun de astfel de rezerve. Prezentăm  3 analize  în acest sens:
 - Analiza 1 – făcută în articolul  De ce aurul rămâne cea mai bună monedă   
de Cristian Păun,  în 1.06.2010: http://cristianpaun.finantare.ro/2010/06/01/de-ce-aurul-ramane-cea-mai-buna-moneda/
“…Aurul (dar şi celelalte metale cum ar fi argintul sau cuprul) s-ar consacra rapid şi din nou ca mijloc de schimb, eliminând banii creaţi pe promisiuni deşarte. …”
- Analiza 2  -  făcută în  articolul  Salvarea investitorilor e în aur  
 de Nelson D. Schwartz şi Graham Bowley, 2010, The Newyork Times:
“...Pe 8 noiembrie, preşedintele  Băncii Mondiale, Robert B. Zoellick, i-a surprins pe experţi  când a sugerat ca preţul aurului să fie considerat un etalon financiar, răsturnând 40 de ani  de folosire a monedelor de hârtie pentru a stoca valoare în sistemul monetar internaţional…”
Analiza 3 “”Lacrimile soarelui “ ( denumirea antica a aurului-n.n. )si relaţia lor cu lumea”, de Tom Brady, decembrie  2010, The Newyork Times:
 “Lăsaţi-i pe economişti să se mire: etalonul clasic de aur, acela care era folosit din 1980 până în 1914 – de el are lumea nevoie acum. Prin utilitatea, economia şi eleganţa lui, n-a existat niciodată vreun sistem monetar care să-l egaleze”,

7. Mecanismul calului troian
RMGC are deci două „roţi”, inegale: „roata mică”,  Minvest (33,8%),  fără bani, şi  „roata mare”, Gabriel Jersey (65%),  tot fără bani, dar cu un părinte, Gabriel, care  face rost  de bani prin fluturarea asocierii cu statul român şi a aurului de la Roşia Montană la bursa din Vancouver.  
Astfel, printr-o campanie agresivă şi mici acţiuni locale la Roşia Montană, promovate cu sârg  de media românească avidă de bani, Gabriel a obţinut următoarele sume  de bani (CAD = dolari canadieni)  prin emisiunea de acţiuni la bursă (conform Rapoartelor sale anuale):

Anul    Număr de acţiuni                      Valoare  (CAD)      Net anual (CAD)
            (Common shares
           issued and outstanding)                    (Amount)
1996           1.040.478                                         21.816                   21.816
1997          23.868.335                                   6.517.857              6.496.041
1998          33.856.335                                 13.411.705              6.893.848
1999          54.007.828                                 27.056.405            13.644.700
2000          75.544.661                                 44.811.032            17.754.627
2001          95.310.954                                 91.241.471            46.430.439
2002        114.561.845                               155.365.993            64.124.522
2003        130.792.305                               201.099.150            45.733.157
2004        146.412.866                               227.157.729            26.058.579
2005        177.073.836                               284.986.949            57.829.220
2006        210.891.000                               385.444.000          100.457.000
2007        254.898.000                               558.277.000          172.833.000
2008        255.449.000                               560.052.000              1.775.000
2009        339.200.000                               733.481.000          173.429.000
2010        348.183.000                               761.943.000            28.462.000

Gabriel a câştigat deci,  în toată această perioadă, circa 750 milioane  USD, prin fluturarea aurului de la Roşia Montană.  A fost astfel capabil să facă finanţarea iniţială în RMGC (şi Deva Gold)  în 1997 şi apoi să tot mărească  “roata mare” (la 80%, apoi la  80,41%,  apoi la practic 99,17%).

“Roata mică”, Minvest (adică statul român) nu a câştigat nimic din  “afacere” (deşi poate  unele persoane au câştigat !). Ba mai mult,  statul a pierdut (ajungând  la 19,31% si apoi la practic 0,6%) şi va pierde în continuare. Astfel, ANRM (statul român)   reuşeşte prin RMGC  să impună  interesele unei firme private străine (Gabriel) în dauna  interesului naţional !
 
Gabriel, pentru a-şi câştiga susţinători,  se laudă că  a investit în România 400 milioane USD (fără  a furniza o listă a investiţiilor făcute).  Dar nu spune de unde  a avut aceşti bani,  nu spune că i-a câştigat de pe urma Roşiei Montane. Suma vehiculată  ni se pare oricum  o exagerare grosolană, dacă ne uităm în Rapoartele anuale (a se vedea analiza noastră mai jos, la Observaţii).   Restul  de bani a fost cheltuit de Gabriel pentru lefuri bune pentru directori şi officers,  de exemplu,  compania fiind astfel an de an în pierdere.  

Observaţii.
Costurile de explorare şi dezvoltare (exprimate în  dolari canadieni = CAD), conform rapoartelor anuale ale lui Gabriel,  au fost următoarele:

Anul       Costuri de           Costuri de                    Total                   Observaţii
               explorare            dezvoltare     
                     (1)                     (2)                       (3) = (1) + (2)
1996          318.175              791.091                 1.109.266               + Bucium
1997          569.005           2.136.378                 2.705.383               + Bucium
1998       2.926.324           3.245.105                 6.171.429               + Bucium
1999       1.632.059           5.469.843                 7.101.902               + Bucium
2000       6.636.140           7.725.466               14.361.606               + Bucium
2001          370.489           9.552.254                 9.922.743
2002              -                 32.031.282               32.031.282
2003       1.502.596         52.114.621               53.617.217
2004          721.884         30.984.995               31.706.879
2005          790.069         14.572.300               15.362.369
2006          898.000         58.024.000               58.922.000
2007          702.000         96.192.000               96.894.000
2008          675.000         66.760.000               67.435.000
2009       1.016.000         33.314.000               34.330.000
2010          846.000         40.402.000               41.248.000
Total    19.603.741       453.315.335             472.919.076              CAD

unde Costuri de dezvoltare (development costs)  constau în: Geosciences and technical consulting; Samplers, miners and surveying; Metallurgical testing; Project management and overhead (engineering); Travel; Feasibility study; Depreciation; Development; Amortization; Community development; Permitting; Finance and administration; Legal.
De exemplu, în anul 2010, investiţiile (Investing activities) au fost următoarele (conform raportului pe ultimul trimestru al anului 2010):

- Finance and administration………………………………8.889.000   CAD
- External communication………………………………..10.088.000
      (Media advertising )
- Legal …………………………………………………….6.021.000
      (Angajarea   new legal firm Tuca Zbarcea and Associates)
- Permitting………………………………………………..2.215.000
- Community development………………………………..5.384.000
      (to support the local community)
- Project management and engineering…………………...7.805.000
      (TAC process)
- Exploration Rosia Montana……………………………….846.000
- Exploration Bucium………………………………………..  –
- Exploration Baisoara ….………………………………..116.000
- Capitalized depreciation and disposals…………………(1.278.000)
- Stock based compensation……………………………   (2.668.000)
- Decrease (increase) in resettlement liabilities…………….756.000
 Total exploration and development expenditures       38.174.000   CAD

 Total investment in capital assets      ………………….3.665.000
  Total    investiţii                                                             41.839.000    CAD


Să observăm că investiţiile în explorare  în  perioada 1996-2010 sunt foarte mici (19.603.741 CAD) faţă de restul investiţiilor, iar că restul investiţiilor sunt numai parţial  făcute în România. Aşadar, suma vehiculată de RMGC (Gabriel) de 400 milioane USD investiţi în România este  o exagerare grosolană.

Să mai observăm că Gabriel  tot explorează de 14 ani la Roşia Montană, desi  explorarea, prin Legea Minelor 61/1998 sau 85/2003, poate să dureze maximum 5+3= 8 ani; să tot treacă timpul, dacă aduce bani grei.   De aceea a avut nevoie de o licenţă de exploatare (deşi nu a exploatat, ci a explorat), care se dă pentru 20 de ani, şi a primit-o de la statul roman ? Dar despre licenţă  şi despre  protejarea  companiei străine  de către statul român, în detrimentul statului,  adică al nostru tuturor, altă dată.

8. Gabriel nu are bani suficienţi  pentru a finanţa dezvoltarea Proiectului
La 31 decembrie 2009, Gabriel nu are bani suficienţi pentru a finanţa dezvoltarea Proiectului  şi de aceea va necesita finanţare adiţională, care dacă nu este obţinută, va avea ca efect reducerea activităţilor şi întârzieri ale proiectului (“As at December 31, 2009 the Company had no sources of operating cash flows and does not have sufficient cash to fund the development of  the Project   and  therefore will require additional funding which, if not raised, would result in the curtailment of activities and Project delays.”
(2009 Gabriel Resources Ltd. Consolidated Financial Statements for 2008, 2009, pag. 7).
La 31 decembrie 2010, Gabriel are resurse financiare suficiente să finanţeze activităţile sale curente de  obţinere  a permiselor, dar nu are resursele financiare  pentru a finaliza procesul de obţinere a permiselor, pentru a achiziţiona  toate  suprafeţele necesare, sau pentru a construi mina la Roşia Montană. (“While Gabriel has sufficient financial resources to fund its current permitting activities, it does not have the financial resources to complete the permitting process, acquire all necessary surface rights, or construct the mine at Rosia Montana.) (2010  Gabriel Quarterly Report,  pag. 26)
Să amintim aici că Normele  pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003 vorbesc la Art. 58 de “capacitatea financiară şi capacitatea tehnică” a ofertanţilor  la un concurs public de ofertă pentru concesionarea activităţilor de explorare, dar că Gabriel  a făcut explorare la Roşia Montană timp de 14 ani în urma aranjamentelor cu statul român, care nu a “observat” lipsa acestor capacităţi.
Să mai observăm că Legea minelor din 1924, la Art. 32, spunea clar: “Capitalul societăţii trebuie să fie suficient pentru exploatarea concesiunii.”
Dar proiectul poate să întârzie, nu este o problemă, că banii vin. Doar Roşia Montană piere încetul cu încetul, prin blocarea oricărei activităţi economice  în zonă, în aşteptarea lui “Făt Frumos” cu bani.
Să observăm  că Gabriel nu are bani să construiască mina (ultimul cost de construcţie, vehiculat  din 2008 încoace, este de 876 milioane USD, faţă de primul cost, vehiculat în 2001, de 253 milioane USD), dar are bani  să înceapă o ultimă campanie agresivă în media. Astfel,  Gabriel a făcut contract cu o firmă de comunicaţii  internaţională pe 3 ani:  1 martie 2009 – 29 februarie 2012,
- pentru  o taxă anuală   de 450.000 Euro şi
- o taxă de succes  de 800.000 Euro plătibilă la sfârşitul celor 3  ani dacă anumite criterii sunt îndeplinite.
Gabriel a plătit pentru 2009 suma de   375.000 Euro
(conform [2009 FQR], pag. 23, [2009 GFS], pag. 25).

9. Concluzii
Considerăm că asocierea  dintre  Minvest şi Gabriel Jersey  este  în detrimentul statului român, este  împotriva   interesului naţional. Statul a pornit la drum dezavantajat şi  va fi scos  complet din ecuaţie la Roşia Montană  (ca şi la Bucium şi Certej).
De aceea, recomandăm guvernului  dizolvarea de urgenţă a  RMGC (şi a Deva Gold) şi analizarea tuturor contractelor (licenţelor) încheiate în patrulaterul aurului de către  ANRM.

Bucureşti,
12 aprilie 2011                                        Grupul pentru Salvarea Roşiei Montane              
                                                                   din Academia de Studii Economice
                                                      
                                                                 Prof.univ.dr. Dorel Aileni              
                                                                  Prof.univ.dr. Florina Bran
                                                                 Prof.univ.dr. Nicolae Dardac
                                                                 Conf.univ.dr. Ildiko Ioan
                                                                 Prof.univ.dr. Afrodita Iorgulescu
                                                                 Lect.univ.dr. Ovidiu Maican
                                                                 Prof.univ.dr. Victor Manole
                                                                 Prof.univ.dr. Andreica Marin
                                                                 Prof.univ.dr. Bogdan Negrea
                                                                 Conf.univ.dr. Carmen Valentina Rădulescu                                                                               
                                                                 Prof.univ.dr. Emil Scarlat
                                                                 Prof.univ.dr. Alexandru Taşnadi

 

 

                                                                                                             
                                                                                                       From: Natalia Grosu

                                                                                                                                          Date: 2011/4/28
 


        De la KHANDAHAR la ROSIA MONTANA, intre SUA si RUSIA
 
 Intre CRIZA SI TERORISM, ROMANIA si AFGANISTAN sunt singurele puteri ale lumii in domeniul materialelor strategice !
 
AMERICA nu are zacaminte de URANIU.
 
Tot asa cum RUSIA nu detine zacaminte de WOLFRAM.

 Fara aceste doua elemente, SUA si RUSIA sunt ZERO ! Sunt niste neica-nimeni in materie de suprematie MILITARA.
 
 Wolframul, un metal mai scump decat aurul si mult mai pretios, greu de gasit, este foarte necesar in industria militara si spatiala, iar uraniul in industria nucleara.
 
 Primul se afla, in cantitati INEPUIZABILE si in starea cea mai pura (nemaifiind necesare procedee industriale costisitoare de decantare a lui) doar in ROMANIA. La ROSIA MONTANA !
 
Zbaterea de a pune gheara pe minele de aur de la Rosia Montana are acum o miza periculoasa, cu atat mai mult cu cat Exploziv-News si GIS-SSR o dezvaluie in premiera:
 
Zacaminte de wolfram, neexplorate niciodata, se gasesc insa, in cantitati uriase, si in muntii Retezat (zona Gugu-Sureanu, axa care le uneste trecand prin Varful Peleaga, ca punct de reper. Exact zona in care a cazut, in urma cu cateva luni, avionul militar israelian; posibil neintimplator in misiune in acea zona !) si, inainte de 1989, au fost pazite cu strasnicie, de catre DEPARTAMENTUL ZERO...
 
Cel care le-a detectat, extrasenzorial, era sa plateasca cu viata, in urma unui atentat psihotronic al rusilor, curajul de a dezvalui adevarul, in cadrul unor cursuri speciale, destinate profesionistilor din serviciile secrete militare ale Romaniei. Numele lui este Vasile RUDAN, cel care, dealtminteri, este si parintele legendarului Departament.
 

In aceeasi zi in care profesorul RUDAN era gasit aproape mort in apartamentul sau din Bucuresti (cu cateva zile inainte, el dezvaluise unor apropiati din SRI si DGIA ca fusese de doua ori amenintat cu moartea de un anume rus FONAREFF, fost ofiter KGB), generalul David H. Petraeus, comandantul fortelor americane din Afganistan, avea aproape aceeasi soarta cu a profesorului roman.
 
Generalului american i se intimpla  asta deoarece, intr-o conferinta de presa, scapase un alt adevar: motivul prezentei NATO in AFGANISTAN nu erau teroristii ?!!! ci uriasele zacaminte de URANIU pur !
      In Muntii Khwaja Rawash, situati la nord de Kabul, dar si in Koh Mir Daoud, langa Herat si Kharkiz, in provincia Khandahar, exista cele mai mari zacaminte de uraniu din lume, la fel cum, in materie de wolfram, Romania detine suprematia mondiala.
 

 

 Adrian BOTEZ

                      
„CHILIPIRGII” ŞI „FRAIERI”, ÎN CULTURA CONTEMPORANĂ...

…În aceste zile păcătoase, omul de cultură (nu doar din România! – …Răul, Trădarea Luminii şi Vampirii S-AU GLOBALIZAT!) poate exista sub două chipuri:

1-“chilipirgiul”, care sare dintr-o barcă în alta, şi în materie de politică, şi în materie de găşti aşa-zis “culturale”, şi în ce priveşte calcularea folosului material, adus de înscrierea ( în 60% din cazuri, prin mită grasă!) în fel şi soi de “bresle”, “uniuni” şi “ligi” şi “conclavuri” şi reviste culturale cu bani (deci, şi cu orientare politico-satanică, şi cu remuneraţie, pentru colaboratorii “constanţi” ai Adversarului…ceea ce implică, din partea “chilipirgiului”, un…”studiu comparativ” asupra foloaselor materiale şi de influenţă şi “exploatare-desfătare” socială); “<> NU VA GÂNDI, <<(NE) SIMŢI>> ORI FACE NIMIC, NICIODATĂ, ÎNAINTE DE A CALCULA” – e Legea de Existenţă a oricărui “chilipirgiu”…; adică, nu va “face”, cu adevărat, ci, precum Dinescu Mircea, stimulat de… “Romanul” amic: “Fă-te, Mircea, că lucrezi!”

…A se preface că face, asta-i esenţa “artei” celui categorisit de noi drept “chilipirgiu” (pentru că amuşinează într-una, ca porcul, prin toate gunoaiele, poate pică ceva…poate “se lipeşte” de ceva/cineva “sus-pus”…de un “dumnezeu de ocazie”…”de mucava”, de fapt… - care, cum altfel, nu poate fi decât…DRACUL!); totdeauna, “chilipirgiul” se dovedeşte a fi cel mai eficient complice şi complotist al Răului Demonic, prin Negarea Binelui (ba chiar a …existenţei reale a Binelui: “Bine? Binele NU EXISTĂ - <> e numai ce-mi cade mie, cum trebuie, la stomac şi la portofel!”)… -  în lumea asta pidosnică şi total ilogică/absurdă…;

2-“fraierul”, adică omul autentic de spirit/cultură, care nu cunoaşte şi nu vrea să cunoască semnificaţia cuvântului “oportunism”, nici nu aşteaptă vreun folos material ori de influenţă, din partea cuiva – şi nici nu pierde vremea, căutând/pipăind/aproximând (în funcţie de interesele lui socio-economice, lipicioase şi greţoase!) “surogate de creaţie”: el EXPLODEAZĂ, complet dezinteresat, şi…creează SPONTAN, “de-a binelea/de-adevăratelea”! Fie că e vorba de conducători “executivi” de reviste (finanţate de “boşi”, care stimulează, fariseic, munca idealistă), conducători “executivi” care muncesc până la leşin, ca să iasă o revistă “cum nu s-a mai văzut”… - fie că e vorba de colaboratori, care nu sunt altceva decât scriitori cărora nu le-a surâs zeiţa Fortuna, sau au scăpat prea multe…”oportunităţi”, “cu carul”, şi, deci, nu au revistă, nu au tribună de exprimare şi de lansare a Revelaţiei – adică, a ideilor şi imaginilor inspirate divin şi a roadelor lor artistice. Aceştia sunt în stare să se lase crucificaţi, numai să-şi vadă “copiii de Duh” publicaţi...”născuţi”, zic ei, cu o naivitate enervantă!

…Câte jertfe, câte vise, câte exasperări…câte hărţuiri istovite, între aceşti “fraieri”! Dar, ce importanţă au ele, când ideile, în sfârşit, au şansa să-şi ia zborul, dintr-un cuib…(pregătit, fortificat…”creat”, poate, chiar STRATEGIC: bănuim că există unele REVISTE-CA-“PUBELE”, special “create”,  pentru a vlăgui şi anestezia, prin expresie,  avântul ideatic, gata să se transforme în avânt făptuitor, autentic revoluţionar-spiritual…odată „vomat” Veninul Sacru al Revelaţiei-despre-Adevărul-Deranjant - ... din păcate, pe scriitor începe să nu-l mai preseze grija finalităţii demersului său scriptic şi expresiv...!) – şi să fâlfâie zelos, „inspirat”, în chip de PRINOS DE SLAVĂ, spre Cerurile Lui, Cel de la care le-a venit Revelaţia!!!

...Aşadar: „chilipirgiului” nu-i pasă, „nici cu spatele”, de eficienţa şi eventualul efect soteriologic al scrisului său (dimpotrivă, cum a şi mărturisit unul, acum doi ani, pe Radio România Cultural -  unul, Flueraşu Petre: ca să se „vândă” bine, el e în stare să se prostitueze oricând, cu oricine, în orice mod şi acceptând orice condiţii!) : pe el nu-l interesează PRINOSUL, sângele vărsat, forţa de Duh arsă (precum lumânarea în faţa Altarului!) -  pentru o cauză...”ha-ha-ha”...ci, doar şi numai...”paraua, nene” ...”haleala, groşeanu', tăticu'...!”– ...adică, aspectul strict şi brutal pecuniar: care revistă îl plăteşte mai bine, cu cine să se adune, pe cine să pupe în dos, pentru a se înfige în „fruntea bucatelor” culturale... – ...„frunte” de unde mai pică un post „gras” plătit, un loc gratuit la „staţiune” ori la hotelurile de patru stele (dar, cine ştie, poate să fie şi de cinci...!), un „simpozionaş” cu...”relevanţă” (diplome „daurite”, diurne etc. etc.), un „premişor” („grăscior”...şi „cu ştaif”! – cunosc destui care fac adevărate colecţii de premii!), dat de tovarăşii de gaşcă („...o mână spală pe alta, şi amândouă, obrazul, nu?”), o bursă „babană”, în străinătatea ...”cât mai străină”  - şi repetat...şi pe timp, practic, nelimitat etc. etc.

... „Chilipirgiul” nu se pune rău, Doamne fereşte, cu nimeni care (fie şi vag potenţial) l-ar putea, dacă nu „sălta”, măcar menţine (ori „da peste cap”, de la...”masă”!)...unde se află acum, şi...suge!!! „Nu te pişa contra vântului!” – e deviza lui – la care adaugă, spre ogoirea păguboşilor: „Bă, asta înseamnă să ştii să te orientezi...Adevăr! – ce-i adevărul ăsta? – ceva de halici, de dat sclipici la curve? – nu! Păi, atunci, ce nevoie avem de el? – n-avem, deci mai lăsaţi-vă de goange: scrieţi şi voi, ca mine, dacă nu vreţi să muriţi de foame ori chiar să v-asculte telefonul... -  despre <>…hai, lasă bosumflicul… - auzi, principii! – Dom'le, mă omori cu zile, atâta prostie n-am văzut, de când mama m-a făcut! … - băi, fraiere, tu chiar meriţi să crăpi de foame…şi să aştepţi, până la Sfântu-Aşteaptă, să te bage cineva în seamă!!! Bă, până nu-l faci TU pe bosul de-acolo, de sus, spre care-ţi curg şi ţie balele, să te bage în seamă, dând cu gura şi lingând cu limba ORICÂT-ORIŞICE, nu ai ce spera să ieşi la vedeală, bă, boule…! – mi-e milă de tine, dar n-am ce-ţi face: EŞTI PREA PROST!!!”  - DA, asta e retorica “de budoar” a tuturor “reuşiţilor”, a tuturor “celebrităţilor” din lumea asta (deci, “ne-rataţilor” – …rataţii or fi ei cu Har, cică… – dar dacă-s …”fără orientare”, deci, “DEGEABA” au Har!!!… - cine li-i de vină?! …prostia lor, de “ne-chilipirgii”, cine altcineva?! )!
Când auzi de-o “celebritate” (că-i în lumea scriitorilor, că-i în lumea filmului… - n-are nicio importanţă “locul de prostituare”… - FUGI CÂT POŢI DE EA! Astea nu sunt vremi stăpânite de forţe generative, care să instituie cu adevărat, să construiască “pe granit” – ci este VEACUL “VIRTUALITĂŢILOR” MULTIPLE ŞI ÎNŞELĂTOARE ŞI ADUCĂTOARE DE PIERZANIE A DUHULUI, nu e vremea construcţiei “pe munte”, ci…doar pe “nisipul mişcător şi luat de orice vânt, încotro vrea el”: este veacul în care dansează Satana Dansul Degenerării şi al Falsificării, al “dării peste cap” a valorilor stabilite, cândva, tare de mult, de Autoritatea şi Vocea Celui din Ceruri…Demiurgul Autentic, nu Jalnica şi “Multvizionata” Paiaţă Cosmică…având “rating” astronomic, pentru că…astronomic e şi numărul proştilor, care se dau singuri şi de bună-voie, cu un surâs larg, gras  şi tembel – PIERZANIEI-de-DUH!!!

...”Fraierul”...deh, ca fraierul (ce-i poţi cere?!) : munceşte, zi şi noapte, la temperaturi interioare de furnal...pentru ca, în cele din urmă, să se trezească, livid, că nimeni nu-şi riscă pielicica, pentru a-i publica lui expresia unor idei prea...mult prea... indigeste, pentru preaputernicii zilei : ”...oh, tu nu-ţi dai seama cât pesimism induci publicului cititor, care aşteaptă de la tine încurajări, explozii de frumuseţe şi de bucurie... - nu atâta fiere şi atâta aer sumbru” (...păi, pen' ce atâta „explozie de bucurie”, când populaţia devine tot mai indignă, mai înjosită, prin sărăcire şi exploatare neruşinată, a muncii ei, de nişte trântori ordinari, cu titulaturi sonore, sau...doar cu munţi de parale, de provenienţa cărora nimeni nu face imprudenţa să-i întrebe...conform „Legii lui Ohm”: „...dacă eşti om cu mine, sunt şi eu om cu tine!”... - adică, aşteaptă, toată turma asta „popular-otevistă” - să fie „minţită frumos” – ...păi, asta o fac toate populaţiile, în toate regimurile tiranice...şi, se vede treaba, nici nu va putea exista, vreodată, un regim de ne-tirani, atâta vreme cât poporul, de fapt, populaţia... -  îi crede, din inimă, pe „ştabii cu bani şi fotolii” – atotputernici, „hristoşi mincinoşi”, dar acceptaţi, de plebe, ca nişte zei: ei nu-s, pentru plebeu,  nişte muritori de rând – ci ZEII BANULUI/VIŢELUL DE AUR!!! - ...asta arată cât de evanghelizaţi, întru HRISTOS-Calea-Adevărul-Viaţa, sunt mai toţi cioflingarii de laici, care bat mătănii, pe jos, prin mânăstiri şi biserici...şi câtă grijă pentru evanghelizatea lor arată „Biserica de Zid”!) – sau se trezeşte înjurat, întâi, ca la uşa cortului, cu o aroganţă ce i-ar face lămâioşi de furie, pe şefii comunişti de altădată (mici copii...), în materie de aroganţă (să se ştie cine-i jupânul-patronul!) şi de grosolănie...

...N-aveţi nicio grijă, aici  eu nu vorbesc de „cenzura comunistă”, atât de mult trâmbiţată şi cu...”exclusivitate de program”, ci vorbesc de vremurile Mafiei Româneşti şi Mundane – vremuri ale Leprelor şi Javrelor şi Impostorilor Români şi Mundani (cu funcţie de „hristoşi mincinoşi”) CONTEMPORANI!!!)...

...Revenim.

...Şi dacă ar ieşi, oarecum, „la vedeală”, adică s-ar răstigni „fraierul”, ABSOLUT GRATUIT şi IREPETABIL, precum „starul” Dumnezeiesc – HRISTOSUL – „pentru publicul doritor de senzaţii tari”, publicul „vizitator de criptă”?! O-ho-ho, el, „fraierul”,  este gata de Răstignire, ca de suprema fericire...fără să-i pese nici cât „negru sub unghie” că, de fapt, este podidit şi acoperit, complet, (chiar în ceasurile Creaţiei sale divine, dedicate, integral, Cerului) - de maldărele de trântori şi vampiri, puşi pe căpătuială, din „extracte” de sânge proaspăt de „fraier”...! – şi, chipurile, mai fac şi mofturi, ca nu cumva să se trezească...eventuale ”pretenţii”, în bietul suflet schilodit de suferinţă fără leac, al „fraierului”!!! Bietul de el...nici n-a auzit, vreodată, acest cuvânt...”pretenţii”, legat de opera lui, alcătuită din Rănile lui...!

...De ce mai există, deci, „fraieri”? Probabil, pentru că (înafară de „chilipirgii” şi vampiri!) Dumnezeu are nevoie şi de existenţa şi „fraieria” lor...adică, de munca lor cinstită şi, uneori, minunată, pentru suflete asemeni lor...”fraiere şi curate” (...„puah!”- bombăne şi se strâmbă, de scârbă, toţi „chilipirgiii”, într-un glas...). Parcă Hristos zicea: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor”...Poate că tocmai sufletele lor de copii (cam cretinuţi, în contextul acestor vremi, în care „copiii” ştiu mai multe ticăloşii decât maturii...sau învaţă, teribil de uşor, de la „chilipirgii” – „chilipirgeala”, şi hoţia, şi trădarea, şi prostirea de oameni cinstiţi...câţi or mai fi rămas, şi dintr-ăştia, cinstiţii...”cui îi mai dă mâna, azi, să fie cinstit?” – mă întreba, zilele astea, un vecin...!) – vor salva lumea, de aceste creaturi fără conştiinţă, fără niciun Dumnezeu ori rost, deci TOTAL NEPRODUCTIVE, întru PRINOSUL de slavă a Creatorului...din moment ce „producţia/creaţia” lor se numeşte doar „minciună” şi „linguşeală” şi „ticăloşie”: nu degeaba i se zice Satanei – „Marele Iluzionist”!

...”Fraierii” lasă sânge din sângele lor, pe oriunde trec...ÎMPROAŞCĂ LUMEA CU SÂNGE DE FOC, CA DINTR-O FÂNTÂNĂ ARTEZIANĂ, PRECUM HRISTOSUL DE PE CRUCE...acum două mii de ani, şi de-a pururi, prin Artistul Răstignit de societatea „chilipirgiilor” şi iudelor şi vampirilor!!!
...Dar cine cumpără sânge?! Cine dă vreun sfanţ, măcar, pe bietul sânge, curgând în valuri – SÂNGELE DE ARTIST „FRAIER” ???!!! Nu, nu-l plăteşte nimeni, dar toţi îl sug, precum stoluri de vampiri, din patru zări veniţi, ca Norii Apocalipsei..., vin, tot vin, tremurând de febra odioasă a lăcomiei şi nesaţului...!!! ...Unuia, măcar, dintre „chilipirgii” şi vampiri/trădători şi negustori, iude fără de sânge - nu-i pasă că face averile lui Cresus, pe SPINAREA şi pe MOARTEA (de zi cu zi şi noapte de noapte!) a Artistului AUTENTIC, Ziaristului AUTENTIC, Profetului AUTENTIC...deci, a  „FRAIERULUI”...!

...Cât a trăit, n-a avut, bietul „fraier”, bani în pungă, nici măcar (de multe ori!), acoperiş deasupra capului... - ...după ce moare, uneori, fostul „fraier” n-are nici cruce la căpătâi, Crucea ca Semn...pentru ca să vină, eventual, un om care i-a îndrăgit vreun vers, sau i-a fredonat vreo frântură de  melodie... - să verse o lacrimă, undeva anume...nu la groapa comună, precum a păţit-o „fraierul” de Mozart...!

...E păcat, totuşi, că nici măcar „fraierii” nu se recunosc între ei...nu fraternizează, împotriva Răului Insidios, Vicleano-Parşiv... – şi, din varii pricini, se sfâşie orbeşte, între ei...”ideatic” – ...sau mai puţin...! Astfel, meritul lor „ideatic”, preţul spiritual şi forţa şi autoritatea lor spirituală se pierd prin „găurile podelei” (lumii şi iadului...). Când cutcurigeşti prea mult, indiferent de ce – îţi pierzi credibilitatea şi ascultătorii (care nu se pot concentra decât la tăcere sau la şoaptă, în acest univers asurzitor de atâtea trompete, tromboane, dairele şi drâmbe!). Dar, cine poate şti ziua când va răsuna, de data asta, din Cerurile Lui Dumnezeu Cel Viu şi Adevărat (...nu cel cu vocea trucată, de către Satana!), „Internaţionala” CREŞTINĂ, care, după ce-i va evangheliza zdravăn şi „pe bune”, îi va strânge într-o oaste de arhangheli străluminaţi...”oaste” în cadrul căreia îşi vor regăsi identitatea de om şi îşi vor regăsi dumnezeirea/Lumina Dumnezeului Cerului, din plămada lor pământeană/(de)căzută...de creaturi umane istorice! – vor fi/redeveni, prin Revelaţie: Duhurile de Foc ale Oamenilor Re-Îndumnezeiţi şi Vii!

...Pentru că, din punctul nostru de vedere, oamenii care nu au (sau nu vor...ceea ce, efectiv, e tot aia!) ce dărui, ca PRINOS DE SLAVĂ, Atoate-Creatorului – adică, de fapt, HOMUNCULII care au rămas la stadiul de „chilipirgii” şi de „şmecheri”  - sunt MORŢI! – pentru că ei nu creează, cel mult, îi „vampirizează” pe cei vii...

...Şi numai cei ce reacţionează, nu plătiţi să reacţioneze, ci ca formă vehementă şi total autentică, vitalistă, de exprimare a spiritului lor, a personalităţii, a ideilor şi dorurilor şi soluţiilor lor de continuitate a existenţei Omului, pe Pământ, ca fiinţă Umano-Divină (râvnind, necontenit, la întoarcerea în Originarul Paradis!)– doar aceia sunt VII !!! – ...şi, deci, numai ei  nu umplu lumea de duhoarea împuţiciunii hoiturilor lor ... - ambulante, din...inerţie!!!

...Oare ce va mai rămâne, ce se va alege, din Artist, în ETERNITATEA LUI DUMNEZEU... - „chilipirgiilor” şi „fraierilor”?! Noi zicem că nu prea multe. Poate, pe ici, pe colo, câte o amintire, rătăcită, despre vreo frântură de poem inspirat ori poveste frumoasă...ori vreun tablou sângerat, din adâncul inimii şi culorii, de pictor, ori vreo fredonare de cântec avântat spre Cer... - dar NUMAI de-ale celor cu Har! Puţin, e drept - dar, măcar, POSIBIL!!!

...”Chilipirgiilor”, chiar dacă majoritatea „fraierilor” vor avea, probabil, destin de fraieri... -  voi, însă, grăbiţi-vă şi sorbiţi-horpăiţi-clefăiţi, aici şi acum, tot ce se poate...”îngurgita”. Că de regurgitat, de mult (şi de tot!) v-a regurgitat, pe voi, MEMORIA – ...şi aia umană, şi (nu mai e nevoie s-o zicem, dar o zicem...ca să nu rămână nimic nelămurit!), mai ales, DECISIV/DEFINITIV şi PRIMA! -  cea a Lui Dumnezeu...!!! La Dumnezeu nu prea merge cu mituiala şi cu pupincurismul, cu prostituarea şi cu trădările şi jigodeniile voastre, de tot soiul...!    

...N-o să vă scape de TENEBRELE UITĂRII VEŞNICE nicio gaşcă, nicio fiţuică, nicio... „evidenţiere” ori „pilă”  politico-„găşcozo”-pământească...!!! Voi şi numai voi sunteţi REBUTURILE (extrase şi aruncate/scuipate de Dumnezeu, în neantul ne-firii!), din Planul Divin-Demiurgic.

 Mircea Bunea
vă prezintă un moment mai luminos in cultura românească postdecembristă



            MERITELE PRIN CARE S-A RIDICAT
                                     sau
                Golgota demnităţii şi a demnităţilor
                                  lui Ludovic Spiess

             [ S-a apreciat demult şi pe bună dreptate că  o fotografie este echivalentă cu un articol de o mie de cuvinte. Volumul de faţă conţine  245 de fotografii care îl înfăţişează pe Ludovic Spiess – artistul, care a făcut gloria artei interpretative româneşti pe aproape toate meridianele planetei numită Pământ;  la care se adaugă încă 303  file de text care reproduc afişe şi programe de sală. Însumate cu răbdare şi acribie de şi pe calculator, rezultă fix 101.433.000 de cuvinte. Cifra pare imensă, dar nu e. Şi nu numai pentru că viaţa nimănui nu încape în cuvinte, ci şi/mai ales, pentru că, dintotdeauna, într-adevăr, ele, cuvintele, spun multe, dar nu spun tot. Oricât de  numeroase şi de măiestrite ar fi ele. Şi tocmai pentru a mai subţia acest neajuns,  aici şi acum se cuvine – ba chiar se impune! – să reamintim faptul că Ludovic Spiess n-a fost numai un tenor de talie mondială, ci şi primul director postrevoluţionar al Festivalului şi Concursului Internaţional  George Enescu; şi ministru al Culturii într-o perioadă atât de tulbure şi de frământată încât strada – vă amintiţi?! - dimineaţa, la prânz , seara, uneori chiar şi noaptea, cu insistenţă, cu mare risipă de glas, iar uneori chiar cu violenţă, cerea demisia guvernanţilor; şi director al primei scene lirice a României într-o etapă în care nu exista artist , ziarist, conţopist, om de cultură, inclusiv frustraţi din categoria acelora blamaţi pentru  că „ n-au mâncat salam cu soia”,  inclusiv  clămpănitori oportunişti doritori să fie recompensaţi ca în capitalism, dar să hărnicească după normele eticii şi echităţii socialiste - care să nu clameze necesitatea Reformei, deşi nimeni nu îndrăznea să-i aplice exigenţele , şi, cu atât mai puţin, să-şi asume riscurile  ponoaselor discreditului mai mult decât certe ale unei întreprinderi de o asemenea anvergură
              Ludovic Spiess a avut şansa ocupării unor asemenea înalte demnităţi – de care s-a achitat cu excelenţa şi intransigenţa sa devenite proverbiale, dar şi cu eleganţa, cu nonşalanţa şi cu eficienţa  managerului şcolit într-ale  axiologiei  şi praxiologiei  pe meleaguri occidentale. Iar noi, admiratori şi prieteni,  am  suferit durerea de a-l vedea cum, urcând Golgota  extraordinarilui său destin extraprofesional, a fost obligat să-şi  plătească dorinţa de mai bine  nu la preţul pieţii, ci cu preţul vieţii. Pentru că acum, mai ales  după trecerea anilor, a devenit limpede ca un izvor de munte: tocmai pentru că a încercat să încurajeze corectitudinea, ordinea, disciplina şi să vestejească snobismul, dilentantismul şi comportamentele anomice ale unora aflători, uneori, chiar în proximitatea lui imediată, Ludovic Spiess a fost sacrificat public. Iar cei care l-au lovit  cu perfidie şi sălbăticie  au sfârşit prin a-l  răstigni  pe scândura prostiei, a  invidiei, a răzbunării şi incompetenţei  tipic dâmboviţene. După care au început să mimeze tristeţea. Unii. Alţii, aşa cum am mai scris, n-au realizat nici azi ce au făcut, nici pe cine am pierdut.  De acestea – dar şi de altele – ne vom ocupa în cele care urmează ]


                      „ Tehnician al imposibilului ”

              Între 5 şi 29 septembrtie 1991, la Bucureşti   a fost organizată cea de-a douăsprezecea  ediţie  a Festivalului şi Concursului Internaţional George Enescu. Era prima încercare de revitalizare postrevoluţionară a unei manifestări de o asemenea vigoare şi amploare nu doar pe plan naţional, ci şi internaţional. Numai că în România heirupismul  inaugurat şi ridicat la rang de virtute de către Ceauşescu avea încă adepţi numeroşi. Optica noilor decidenţi nu era prea mult diferită de aceea a foştilor. Sloganul văzând şi făcând, deşi mucegăit, rămăsese viu şi nevătămat . Creierele multora - scăldate decenii la rând în zoile propagandei  de porunceală - se chirciseră. Raţiunea devenise la fel de ruşinoasă precum bolile venerice. Şi nu întâmplător, atunci, pe străzile Capitalei României, puteau fi auzite stupizenii  demne să figureze în marile neghiobare ale lumii moderne: Noi muncim, nu gândim! ori  Nu ne vindem ţara! ori... În asemenea împrejurări aproape nimeni dintre cei sănătoşi la cap nu s-au mai mirat auzind  că, doar cu şapte  luni înainte de gongul inaugural, Festivalul Enescu nu avea încă un director, că încă nu-i fusese alocat un buget corelat cu creşterea inflaţiei, că încă nu fusese întocmită lista cu invitaţii de peste hotare, că încă nu se ştia cine şi unde va concerta, unde vor fi găzduiţi oaspeţii care vor acepta invitaţiile, ştiut fiind faptul ca agendele marilor artişti ai lumii sunt întocmite nu cu luni, ci cu ani buni înainte ca evenimentele să se producă... Doar puţini mai credeau că handicapul ar fi putut fi recuperat, şi mai puţini credeau că Himalaya de dificultăţi ar putea fi  depăşită, iar la un eventual succes nu mai spera nimeni, nici macar cei care sunt de profesie optimişti!
                Nimeni, cu o singură excepţie: Ludovic Spiess. Lucidul Ludovic Spiess. Pozitivistul Ludovic Spiess. Marele Ludovic Spiess! Pe care experienţa , dar şi celebrul său prieten Ioan Holender, îl învăţaseră că „ sărăcia se combate nu numai cu bani, ci şi cu efort, uneori până la epuizare„ ;  şi care era convins că „ muzica îl face pe om mai bun, mai înţelept” şi că ”astăzi avem nevoie de muzică poate mai mult decât ne dăm seama.” Ludovic Spiess a insitat ca din festival să nu lipsească nici Oedip [ în rol Attila Kovacs, regia Cătălina Buzoianu], nici cvintetul italian Viotti, nici virtuozii de la Mannheimer Streichquartett [ Germania ], nici orchestra de cameră din Moscova, nici Filarmonica din Chişinău, nici Academia St Martin in the Fields… A reuşit să-i convingă să participe pe solişti precum Silvia Marcovici, Liliana Ciulei, Michel Rol  [ Anglia ], pe Jean Francois Antolioli [ Elveţia ], pe Dan Grigore, pe Valentin Gheorghiu, dar şi dirijori printre care străluceau Cristian Mandeal, Erich Borgel, Carlos Paita, Gilbert Varga...
               Si tot lui Ludovic Spiess i se datorează revenirea, după 21 de ani de absenţă, cu ediţia a 6-a a Concursului  [desfiinţat, cum se ştie, din înalt ordin, după ediţia din 1970], dar şi cu adugarea la clasicele  competiţii de vioară, pian, canto, pentru prima oară în istoria Festivalului Enescu, a concursului de compoziţie...  Numele lui Ludovic Spiess a  fost magnetul care a atras, numai la interpretare, 120 de concurenţi [ 67 de români şi 53 de străini ]; [ 20 la vioară, 45 la pian, 55 canto]. Iar recompensele, de tot modeste, totuşi! – 30.000 de lei şi 3.000 de dolari US, însă exclusiv pentru locul I - s-au putut oferi numai şi numai pentru că Ludovic Spiess a înroşit firele telefoanelor şi a lustruit clanţele de la birourile potentaţilor vremii…
                 A  spus-o chiar el. Întrebat fiind de un reporter cum a reuşit să aducă pe scena festivalului atâtea vedete, Ludovic Spiess a răspuns: Pe bani puţini, cu faxul, cu telefonul, pe prietenii, pe relaţii, pe cunoştinţe, pe obraz…
                   Nu cred că exagerez afirmând că, dacă ar fi avut un alt director, a XII-a ediţie a evenimentului ar fi reuşit să se producă. Nu sunt singurul care gândeşte astfel. În seara deschiderii, de pe scena Sălii Palatului, Andrei Pleşu, ministrul Culturii, atunci , nu s-a sfiit să recunoască: “ Organizarea acestui festival a fost o aventură patetică şi riscantă, ceva de ordinul imposibilului, totuşi realizat de această echipă de tehnicieni ai imposibilului, condusă de Ludovic Spiess.”
                   În replică, cu ironie infinită, făcând aluzie la acustica detestabilă a incintei, Ludovic Spiess nu s-a putut abţine: După mine, cel mai reuşit moment al deschiderii festivalului a fost discursul minstrului Andrei Pleşu…
                   A urmat o cascadă de hohote de râs. La final, Cineva cu “C” mare – nu spun, persoană importantă! – se adresa vecinului de fotoliu: N-aş zice că Spiess e un bun politician… Deja se zvonise că fotoliul lui Pleşu va fi ocupat de Ludovic Spiess. Îmi aduc aminte că mi-am permis să observ: Iată cît de enigmatice pot fi vremurile tuturor transparenţelor…


                Aplauze ca pe vremuri, pe scenă!

               Aşa a şi fost: nici nu se împlinise luna de zile  de când căzuse ultima cortină peste ecourile Festivalului Enescu când, din gura lumii, zvonul că Ludovic Spiess va face parte din cel de-al treilea cabinet postrevoluţionar a trecut în gura presei. Curierul Naţional din 17 octombrie 1991 a publicat lista cu noua echipă guvernamentală. Noutăţi pentru unii: Theodor Stolojan prim-ministru, Traian Băsescu – ministrul Transporturilor, Ludovic Spiess- ministrul Culturii... Stupefacţie pentru alţii, care-l dădeau ca sigur  pe  Eugen Simion. Îl şi felicitaseră!! Titlu în ziarul Libertatea nr. 554/ 16 oct. : O surpriză la categoria grea: Spiess! Realitatea este că unii parlamentari nu l-au votat din prima. Presa i-a amendat imediat: Domnii senatori au fost mai agresivi   –  FSN, 44 dintre ei, n.a. – şi, iniţial, l-au buşit pe dl. Spiess, probabil pentru că nu sunt amatori de Operă, dovadă preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, academicianul fără... Operă. ( Ultima soluţie nr. 13, anul I / 1991) . Până la urmă  a trecut. Un jurnalist şolticar a avut năstruşnica idee de a-i prezenta pe noii miniştri  departajându-le  simpatia ce li se arăta după remanenţa şi intensitatea aplauzelor din Parlament, atunci când li se pronunţa  numele. S-a început  cu aplauze călduroase, au urmat aplauze prelungite, după care: aplauze şi mai prelungite,  aplauze moderate, aplauze, aplauze vii, câteva aplauze, aplauze modeste, aplauze prelungite, puţine aplauze...  Pe Ludovic Spiess l-a  nominalizat la categoria aplauze ca pe vremuri, pe scena Operei!
                    „ Cât face un Ludovic? Reamintesc că ludovicul  a fost o veche monedă, pe care a pus-o în circulaţie Ludovic al XIII-lea, fiind din aur” ( Ziarul Libertatea din 18/19 oct.)
                   Şi noul premier se declara mulţumit: Am găsit un om în care avem încredere, un om care s-a dovedit chiar zilele trecute, la Festivalul Enescu, un bun organizator. Este un  om, să zicem, care trăieşte cu trup şi suflet cultura şi a fost dispus să accepte să ia parte la această bătălie în care ne aflăm. Sigur că aş fi fost foarte dezamăgit dacă nu l-aş fi avut în echipă ( AZI, miercuri 18 oct. )
                  Reacţia lui Ludovic Spiess a fost aceea a unui ponderat lucid:  O ţară care a dat un Brâncuşi, un Eminescu şi un Enescu sunt convins că poate să ocupe un loc de cinste în cultura internaţională. Nu-mi propun să stabilesc o listă de priorităţi, întrucât cultura are multe semnificaţii . În primul rând vreau să facem o evaluare, pentru a şti exact de unde plecăm. Aş vrea să pun pe plan egal toate ramurile, toate disciplinele, toate artele, pentru ca fiecare dintre ele să se poată impune şi să dea un colorit absolut autentic tranziţiei şi culturii româneşti. ( Tineretul liber din 18 oct.)
                     Şi încă, în AZI din 22 octombrie 1991: Sunt conştient că voi fi un ministru independent şi incomod. Am o glorie a mea, construită din muncă, bătută în piroane nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Figurez în nouă enciclopedii, însemnă că ceea ce am făcut a fost recunoscut. Discurile mele se vând în toate magazinele de muzică din lume, cu excepţia României. Îmi este perfect egal dacă mâine mai sunt sau nu ministrul Culturii pentru că nu trăiesc din această funcţie, cum n-am trăit nici până acum... Vă puteţi imagina că un om care a cresut într-o casă al cărei imperativ categoric era Ein Mann, ein Wort  (  germ. Un om, un cuvânt ) ar fi putut vorbi altfel? Eu nu! Bineînţeles că unii au luat foc imediat. Reacţiile adverse n-au întârziat să apară. Au rămas consemnate în publicaţia Flagrant, anul I, oct.- nov. 1991: Numirea dlui Ludovic Spiess la Cultură i-a otrăvit pe mulţi alţi candidaţi . I-au scos imediat vorbe rele: că nu are facultate, că e mason*, că e omul lui Pleşu… Care sunt faptele? Într-adevăr, domnul Pleşu şi-a propus succesorul.( era firesc ) Argumente? Dl. Spiess şi-a relevat calităţile de excelent organizator al Festivalului Internaţional George Enescu. În plus, domnia sa are uluitoare relaţii internaţionale. I se mai poate imputa faptul că n-a mâncat salam cu soia, că a călătorit mult în străinătate în toate epocile, că nu ştie să vorbească doar româneşte, că este o valoare artistică incontestabilă şi inconfundabilă.
                       Proaspătul ministru şi-a început treaba cu exact ceea ce promisese: evaluarea. Motivase :„ Vreau să ajut cultura „ ( Cotidianul/25 oct.) Dar... nimeni din minister n-a mişcat un deget ca să-l ajute, nimeni nu dorea ca


•    N.a. : L-am rugat pe dl. Olimpian Ungherea, purtător de cuvânt la Marea Lojă a Masoneriei Româneşti, să verifice şi să-mi răspunda clar la întrebarea: Ludovic Spiess a fost sau n-a fost mason? Replica, după consultarea documentelor organizaţiei: Nu a fost.
 
situaţia exactă  să poată fi cunoscută, apreciată şi reformatată. Ministrul Ludovic Spiess i-a informat pe membrii guvernului, a propus sancţiuni şi chiar a cerut ca unii dintre funcţionarii publici cu rang înalt din cultură să fie daţi afară . Parcă ar fi predicat în pustiu. Drumul Golgotei era abia la început. I s-a răspuns în doi peri: ba că să nu ne grăbim, ba că nu e momentul, ba că pe oameni trebuie să-i privim cu mai multă înţelegere... Ditamai Guvernul României  se comporta de parcă ar fi fost tot una cu Clubul cunctatorilor...
                Din minister continua să dispară calculatoare, alte obiecte de valoare, din ţară dispăreau tablori din colecţii celebre, sculpturi, incunabule, hrisoave, manuscrise, dar anchetele băteau pasul pe loc. Banii publici se cheltuiau cu ghiotura şi total anapoda. Se hoţea ca la drumul mare, dar pungaşii parcă intrau în pământ, nu lăsau urme. Nicicum să se lase prinşi. Insolenţa altora friza paroxismul. Un neica nimeni, dar cu funcţie mare şi cu prieteni politici şi mai mari şi mai tari, a venit la Spiess şi i-a cerut să semneze că e de acord ca secretara lui să se deplaseze şi să viziteze Expoziţia de la Barcelona în calitate de ... femeie de serviciu.Cu diurnă, bineînţeles. Spiess s-a supărat, l-a admonestat, iar celălalt l-a ameninţat: N-ai să faci mulţi purici în fotoliul ăsta. ( Reţineţi întâmplarea, se va dovedi importantă ) Semnalele primite de la guvern erau ca frecţia pe piciorul de lemn: Nu vezi că peste tot se-ntâmplă la fel? Maturizează-te, când devii om  politic?
                Într-adevăr Ludovic Spiess nu era om politic; nu în înţelesul pe care-l acceptau ceilalţi. Ştia şi el că politica este arta de a-i determina pe oameni să nu se intereseze de problemele care îi privesc în mod direct, dar el nu dorea să profeseze o astfel de „ artă .„ Ştia şi el că în politică nu-i obligatoriu să fii canalie, dar nici caracter nu poţi să ai. Ori el dorea să rămână aşa cum îl cunoscuseră toţi, în ţară şi afară. Adică Om de caracter! Ştia şi el că, mai ales în politică, limba îi e dată omului ca să-şi ascundă gândurile, dar el n-avea nimic de ascuns. Aşa stând lucrurile, un timp a mai crezut în puterea şi în virtuţile numitei mass-media.  [ Câinele de pază al democraţiei, nu? ] A organizat conferinţe de presă şi n-a ezitat s-o spună p-a dreaptă: Guvernul nostru este un guvern de operetă ( Expres Magazin / 23-29 octombrie 1991 ); Sunt înspăimîntat de corupţia din jurul meu. Nu se ştie de la un etaj la altul ce se întâmplă în acesată instituţie  care se numeşte Ministerul Culturii  ( România liberă din 15 noiembrie 1991 )
                 Pentru “ ceilalţi “ deja era prea mult. Pe faţă continuau să-l laude, dar în culise deja îi semnaseră certificatul de … sinuciderea politică. Ziarele care primeau publicitate de la guvern au fost sfătuite  să-l denigreze în fel şi chip. Ceea ce au şi făcut. Unii au crezut minciunile proferate de hoţii care strigau hoţii , dovadă că manipularea moarte n-are. Ceilalţi, care cunoşteau realitatea, l-au rugat: Lasă-i în mocirla lor, le strici afacerile, te vor umili, te vor strivi, nu te poţi bate cu toţi…
                   Ludovic Spiess a rămas în minister pînă pe 25 noiembrie 1992. În ciuda presiunilor, chiar şi pe Golgota, nu şi-a trădat credinţa. A rămas un om intransigent, corect şi cinstit. Din demnitate, a plecat cu demnitate.


                              
                                


                                                Interviu cu sufletul în ochi

          
                  [   În pofida vocilor neprietenoase pe care le lăsase în urmă, nimeni din sistem n-a îndrăznit vreodată să- i nege lui Ludovic Spiess celebritatea, prestigiul profesional şi  exigenţa. Ceea ce ştiu foarte puţini – sau ştiu, dar nu vor să recunoască din varii motive -  este că Ludovic Spiess a fost şi un manager de mare performanţă. A dovedit-o o dată în plus şi după 2 aprilie 2001, dată la care a fost numit la conducerea primei scene lirice româneşti . Sub directoratul lui, Opera Naţională din Bucureşti – în a cărei clădire, construită în 1955,  nu se mai văruiese măcar un perete, într-o jumătate de veac!!! – a fost restaurată de la subsol şi până-n pod. A fost înnoit chiar şi acoperişul, au fost reparate lifturile, instalaţiile electrice şi sanitare, au fost înlocuite ţevile de apă, cele ale termoficării, s-a revopsit totul, s-au schimbat mochetele, cabinele soliştilor au redevenit ceea ce trebuie să fie, s-au schimbat mobilele , cortina, instalaţiile scenei, oglinzile pătate, fotoliile, s-a reorganizat muzeul... Ca să vă puteţi face o idee despre jalnica înfăţişare a sălii de spectacol dinainte de numirea ca director general a lui Ludovic Spiess: două săptămâni s-a lucrat numai la desprăfuirea şi spălarea pieselor care compun marele candelabru! Pentru unii, asemenea lucruri par a fi nimicuri, dar nu sunt. Sub conducerea lui Ludovic Spiess totul a fost întinerit – inclusiv personalul - , a fost făcut  să strălucească. Neamţul din el a imprimat un stil de conducere autoritar şi a cerut o disciplină de fier, care i-a deranjat enorm pe foarte mulţi dintre aceia care se obişnuiseră cu stilul de conducere permisiv, lasă-mă-să-te-las. La atelierul de tâmplărie s-a pus capăt confecţionării – cu lemn plătit de Operă – de mobilă pentru clienţi din oraş. La atelierul de croitorie s-a pus capăt cumpărării în neştire a materialelor care  nu de puţine ori erau transformate în rochii vândute simandicoaselor soţii ale unor ştabi şi ştăbuleţi cu ifose… Chiulăii, pleşcarii, închipuiţii, inadaptaţii şi inadecvaţii, profitozaurii din toate categoriile au fost puşi pe liber. Soliştilor – chiar maeştrilor! – care plecau să cânte în străinătate pe bani buni, dar care “ uitau” să vină în ţară şi să cânte şi în spectacolele aflătoare pe afişul bucureştean, deşi se aflau pe ştatele de salarii  ale ONB, le-a revizuit contractele. Ceea ce bineînţeles că i-a deranjat pe mulţi… De unde şi ameninţările, şi teancurile de scrisori anonime şi defăimătoare trimise unor autorităţi, de unde şi abjecţia unor “ turnătorii “ ordinare, de unde şi potopul de  “controale “ menite să- domolească obstinaţia de a rămâne corect într-un veritabil serpentariu, de unde şi campaniile de presă comanditate de frustraţi influenţi, de unde şi tentativele de maculare a numelui unei personalităţi cum puţine s-au mai aflat în România ultimilor ani…Aproape că nu mai exista săptămână de la Dumnezeu în care să nu se lanseze furibunde atacuri mincinoase împotriva directorului general Ludovic Spiess. A răspuns cu nenumărate  “ drepturi la replică .“ Nu i- au fost publicate. A cerut să fie primit în audienţă  de ministrul de atunci. N-a fost primit…
                   Nu m-a mai răbdat inima: i-am propus maestrului Ludovic Spiess un interviu în care să explice nu numai melomanilor REFORMA de la Operă. A acceptat. Am făcut interviul. Era într-o zi de luni, 14 ianuarie 2002. Apoi s-a răzgândit: “ Lasă-l, amână-l…”  Am fost de acord, deşi acum recunosc că… rău am procedat ascultându-l! Aşa se face că textul care urmează vede pentru prima dată lumina tiparului, pe suport de hârtie …]



Mircea Bunea

           ]

               Mircea Bunea ( M. B. ) : Maestre Ludovic Spiess, câte persoane lucrează acum la Operă?
               Ludovic Spiess ( L. S. ): Şase sute. Colectivul are mai multe compartimente: artistic, format din cei care apar în faţa publicului, dar şi atelierele, maşiniştii, electricienii, acusticienii, cei de la întreţinere. Toţi beneficiază de aceleaşi sporuri pe care statul le-a oferit ca un bonus pentru oamenii acestei instituţii de importanţă naţională.
                M. B.: Cum  aţi încheiat anul din punct de vedere financiar?
                 L.S.:   Aş zice că bine. Avem şi un beneficiu, chiar dacă la noi preţul biletelor nu este prea mare. Oricum, e incomparabil mai mic decât preţul biletelor din ţările dezvoltate. E de înţeles, nici salariile românilor nu sunt comparabile cu cele din străinătate.
                 M. B.: Aţi pomenit de salarii. Cum sunt ele la Operă?
                  L. S.:  Nu aş vrea să vorbesc despre ele din două motive: unul dintre ele ar fi confidenţialitatea. Iar ca să comentez ceea ce unii numesc salariu mediu ar fi derutant pentru o instituţie artistică. Cunoaşteţi gluma aceea cu statisticianul care intră în restaurant, îl vede pe unul mâncând friptură, pe altul doar cartofi prăjiţi, iar el trage concluzia că, în medie, în restaurantul respectiv se mănâncă cartofi prăjiţi cu friptură. Iartă-mi cacofonia. Pentru curiozitatea publică pot spune că, adăugând toate sporurile, cel mai bun balerin ridică, lunar, nouă milioane de lei, iar un solist nouă-zece milioane. E puţin, vă spun eu. Aceşti artişti fac eforturi mari, poartă pe umerii lor responsabilitatea unor întregi spectacole, dar asta li se poate oferi acum. Atunci când forţa economică a ţării va fi alta, mai bună, eu sunt convins că salariile se vor majora. Unii înţeleg, alţii nu.
                   M. B.: Şi pleacă. Se duc în străinătate şi vă lasă descoperiţi. Ajungeţi să scoateţi spectacolul de pe afiş.
                     L. S.: S-a întâmplat o singură dată din cauza unui tenor care, cu de la el putere, a plecat şi a cântat în străinătate. Înţeleg capriciile vedetelor, ca şi nevoia lor de bani mai mulţi, dar asta nu înseamnă că le şi accept comportamentul. Suntem instituţie bugetară, dar suntem obligaţi prin lege să avem şi încasări proprii. Şi, din aceşti bani pe care trebuie să ni-i facem singuri, noi trebuie să achităm obligaţiile care decurg tot prin lege pentru fiecare salariat în parte. Când sunt angajaţi permanent, instituţia, în cazul nostru Opera, face pentru ei respectivele plăţi. Când devin colaboratori, trebuie să şi le achite singuri. Asta nu ştiu sau nu vor să priceapă unii, că statutul de angajat permanent e mult mai avantajos pentru ei decât statutul de colaborator. Aţi amintit de acel spectacol scos de pe afiş, in urma cu două-trei săptămâni. Tenorului cu pricina – nume mare! -  i-am desfăcut contractul de muncă fără să ezit. În caz de indisciplină, aşa voi proceda şi cu alţii. M-a reclamat peste tot, m-a denigrat în ziare si pe la TV-uri, doar la ONU nu m-a pârat, încă.  Se credea de neînlocuit. Nimeni nu este de neînlocuit, nici eu, nimeni. Omul cântă şi acuma la noi, numai că are alt statut. Îl plătim cu bucata, cum se zice în branşă.
                  M.B.: La fel e şi la Scala, la Viena, la Metropolitan...?
                   L. S.: La fel, numai că unii dintre artiştii noştri au rămas cu reflexele din socialism. Ar vrea să aibă şi angajament permanent la Opera din Bucureşti, dar să şi colaboreze pe afară când vor şi cât vor. Trebuie respectat programul, nu face fiecare cum îl taie capul. Unii s-au pretat şi la alte... manevre. Aduc certificate medicale – vezi, Doamne, sunt bolnavi şi la noi nu pot să cânte, zice-se, dar, în acelaşi timp, cântă pe scenele altora. Am dispus să fie verificat fiecare certificat medical în parte. Ocazie cu care mi-am pus pe cap şi medicii pentru că, bănuiţi dv., parafele de pe respectivele scutiri au şi ele valoarea lor...
                    M. B.: Am citit de curând că refuzaţi să invitaţi pe scena bucureşteană artişti români care fac acum gloria celor mai prestigioase teatre lirice ale lumii...
                      L.S.: E o speculaţie care văd că prinde teren... Chiar aş fi onorat, şi eu şi publicul nostru ca respectivii să vină şi să cânte la noi. Cu mulţi dintre ei am discutat, ne cunoaştem bine, i-am invitat, au acceptat, ne-am târguit, însă  nu ne-am înţeles la preţ. Voiau să fie plătiţi precum pe marile scene ale lumii. O doamnă – nume nu mare, ci foarte mare! - mi-a cerut o sumă incredibilă, care depăşea bugetul ONB pe un an şi jumătate...  Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Nu că nu vreau, dar nu-mi permit financiar. Şi, probabil, pentru că este vorba de banul public, dacă aş aproba un asemenea proiect m-ar pune în lanţuri... Nu m-a înţeles doamna, iar într-un interviu a afirmat că eu n-am marşat pentru că aş fi gelos pe gloria ei. Stupidă poveste! Iar ziaristei care lua interviul nici prin minte nu i-a trecut s-o întrebe pe divă ce sumă ne-a pretins. Dacă ar fi întrebat-o, probabil că ar fi înţeles. Ori te pomeneşti c-o fi crezut că la mijloc ar fi dorul de ţară! Ori de munca patriotică...
                          M. B.: Vorbeaţi de un program...
                         L. S.: Care, fireşte, trebuie respectat. Înainte de numirea mea ca director general – la 1 aprilie anul trecut -, aici n-a existat un astfel de program. Iar cârtitorii vociferau că d-aia se întâmplă ceea ce se întâmpla la Operă, pentru că n-ar exista o planificare. Am făcut-o. Acum, unii se plâng şi mă reclamă din cauza rigorilor pe care le implică programul. Tertipuri. Am spus-o de sute de ori: sunt de acord ca şi artiştii noştri să colaboreze cu marile teatre lirice ale lumii, dar întâi să-şi onoreze obligaţiile faţă de prima scenă românească. Şi generaţia mea a cântat afară , dar nici altora, nici mie nu ne-a trecut prin cap să înşelăm teatrul românesc de dragul unui câştig suplimentar. Oricând sunt deschis dialogului, ne putem aşeza la masă calmi, discutăm, găsim soluţii, dar niciodată n-am să cedez la şantaj, la presiuni, la minciuni, la ifose. Unii sunt artişti foarte mari, nu le neagă nimeni meritele, dar nu ne putem bate joc de publicul nostru. Aşa ceva e inadmisibil. Dar ştiţi care este adevărata problemă, acum?
                            M. B.: Care?
                            L. S.:   Schimbul de generaţii nu se face uşor. Unii se cred ca fiind singurii capabili să facă anumite roluri, alţii vor să fie numiţi pe viaţă ca şefi de compartimente. Ideea de concurs, de reevaluare, le dă frisoane. Alţii acceptă cu greu plecarea la pensie. Indiferent de soluţie, dacă-i scoţi din rol ori din funcţia de şef, se duc şi te reclamă unde nici nu gândeşti, îţi pun în cârcă nişte chestii care, dacă ar fi adevărate, pe bună dreptate, ai merita să fii spânzurat. Careva – printre mulţi alţii – mi-a trântit o plăcintă la minister în care întreba şi se întreba retoric ce criterii au stat la baza renunţării la el. Ca să nu plâng, am râs. Criteriile lui Dumnezeu-drăguţul, care l-a ţinut în activitate până la aproape 70 de ani! Vine însă vremea să laşi locul unora cu puteri mai mari, mai talentaţi, mai dornici de afirmare. E foarte important să te păstrezi lucid, să ştii când soseşte timpul să-ţi răsfoieşti albumul cu fotografii, să alegi una mai făţoasă şi s-o trimiţi, dacă ţi se cere, la etajul III al Operei. Am organizat acolo un Muzeu foarte frumos. Merită să-l vizitaţi.
                        M. B.: Cum sunt primiţi şi cum sunt priviţi tinerii?
                         L. S.: Bine, în general. Angajăm numai prin concurs dar nu de împrejurări. Şi asta îi supără pe unii, iar nemulţumiţii, cum e obiceiul pe Dâmboviţa, scriu şi pac la Răsboiul!  Din noiembrie anul trecut şi până acum au debutat pe scena Operei 34 de tineri. Cineva mi-a spus că aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în cei 80 de ani, pe care i-am sărbătorit de curând, de când fiinţează instituţia. Un artist adevărat nu se face de azi pe mâine, cum cred unii. Mă bucur să constat că tinerii înţeleg ca pe o şansă extraordinară intrarea lor în teatrul nostru. Sunt deja câteva nume despre care-mi place să cred că vor creşte rapid: Roxana Briban, Oana Andra, balerina Loredana Salaoru, dacă nu mă opriţi vă mănânc tot spaţiul tipografic... Acum sunt speranţe de valoare, mâine vor fi certitudini. Mă bucur că am angajat şi doi tineri dirijori, pentru că şi în compartimentul ăsta mai sunt probleme. Să vedem cum vom proceda şi cu regia, pentru că în marile teatre ale lumii deja sunt angajaţi regizori doar pentru un spectacol. Dacă am aplica regula asta şi la noi, vă asigur că la Ministerul Culturii s-ar înfiinţa un oficiu poştal care să se ocupe exclusiv  de cartarea scrisorilor primite împotriva lui Spiess.
                         M. B.: Care este reacţia celor... vechi, în faţa acestei avalanşe de tineri?
                           L. S.: După cum le e caracterul la fiecare. Poţi să ai nume mare, talent cu carul, dar caracter de rahat... Pe de altă parte, ştiu că nu e uşor să faci faţă concurenţei, chiar dacă e loială. Personal nu dau doi bani pe tipii care se clasează pe primul loc pentru că aleargă singuri. Dintre ăştia se recrutează mahalagiii, reclamagiii, organizatorii de blocaje, partaje, şantaje. Nu-mi pasă de reacţiile lor. Ştiu că nici eu nu sunt bătut în cuie pe postul de director general...
                                                     +



                            [ Nu-i adevărat că nu-i păsa de reacţiile adversarilor. A fost om şi nimic din ceea este omenesc nu i-a fost străin.Ca oricare alt mare artist a fost şi orgolios. Dar nici nu se aştepta ca să afle din ziare că a fos demis... Asta l-a durut mai mult decât şi-a închipuit cineva. De aici şi „ inima rea” din ultimele luni de viaţă, de unde şi hotărârea de a pleca la vânătoare pe un ger de crăpau pietrele, de unde şi infarctul...  ]

                      P.S. Abia de curând am aflat de ce a fost refuzat, atunci când a solicitat audienţa „ mai sus „  , ca să explice ce şi cum se întâmplă la Operă.  Pentru că domnul acela – rămas mulţi ani foarte influent în Ministerul Culturii - , căruia Ludovic Spiess  nu îi aprobase ca să-şi trimită secretara pe post de femeie de serviciu la  Barcelona , a  decis: N-are ce să justifice, daţi-l afară, se poartă ca un satrap...
                              Aceeaşi expresie o folosise domnul cu pricina şi în urmă cu ani, atunci când din fruntea minsterului a fost înlăturat marele poet Marin Sorescu....
                           
                    
                          În încheiere, câteva precizări biografice:                   
                
          La Bucureşti a debutat la Teatrul de operetă, în 1962, în Lăsaţi-mă să cânt, dar talentul său uriaş şi vocea sa extraordinară l-au propulsat şi l-au impus rapid pe prima scenă lirică a ţării fie că era distribuit în Otello, Rigoletto, Traviata,Dalibor, Pescuitorii de perle, Turandot, Bal mascat, Ifigenia în Aulida, Madama Butterflly, Tosca, Salomeea, Lohengrin... Deja intrase în folclorul locului, pe sema lui se scriau epigrame al căror elogiu friza paroxismul; „ Un critic muzical mi-a zis/ Că orice divă de prim plan/ De cântă-alăturea de Spiess/ Devine-o mică Cio-Cio-San...”
                Grand Prix-ul cu care a fost distins în 1964 la Toulouse i-a deschis o carieră internaţională de excepţie. Au urmat aproape douăzeci de ani de turnee în aproape toate teatrele lirice ale lumii, zeci de zeci de spectacole, înregistrări, concerte, aprecieri la superlativ. A cântat cu un succes extraordinar la Lyon, Vichy, Bordeaux, Marsilia, Opera din Paris, Opera din San Francisco, Staatsoper din Viena, la Salzburg, Sofia, Wurttembergisches  Staatstheater din  Stuttgart, la Munchen, Wiesbaden, Basel, Zurich,  Teatrul Colon din Buenos Aires, Budapesta,Teatro S. Carlo din Neapole, Termele lui Caracalla din Roma, Teatro di Torino, la Veneţia, Moscova, Belgrad,  Metropolitan la New York... ( Cred că aş câştiga timp dacă aş nota unde n-a cântat...) A colaborat cu monştri sacri ai baghetei: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Roberto Benzi...


                                  George Roca prezintă:
                       SPICUIRI DIN TEXTE NOI SI VECHI


"Bugetul trebuie echilibrat,
      Tezaurul trebuie reaprovizionat,
      Datoria publica trebuie micşorata,
      Aroganţa funcţionarilor publici trebuie moderata şi controlata, şi ajutorul dat altor ţari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment.
      Oamenii trebuie si înveţe din nou sa munceasca în loc sa traiasca pe spinarea statului."

                                                                           (Cicero, anul 55 înainte de Hristos)


                                                        
                                               ALBANIA ! INTERESANT EXEMPLU.

 

Puternicele si capitalistele State Unite ale Americii ar putea lua unele  lectii economicede la mica tara balcanica Albania care, timp de decenii, s-a  zvarcolit sub cruda dictatura stalinista.Astazi , Albania are cea mai promitatoare economie din Europa.
A fost singura economie din Europa care a crescut realmente.
Este uluitor, nu? Sa afli asemenea lucruri despre Albania!
Dar nu cumva cel care si-a exprimat opiniile consemnate mai sus este un  om dus cu capul? Vreun ziarist din gradina vreunui mogul? Care vrea sa dea  bobarnace Americii si Europei Occidentale?Nu! Nu este vorba de un om dus cu capul.  Ci de insusi Steve Forbes, editorul sef si proprietarul faimoasei publicatii cu acelasi nume, fondata in 1917 si care are sediul principal la New York .

Este publicatia de referinta pentru analizele economice si politice pe  care le avanseaza societatii.

Iar primul ministru al Albaniei, Sali Berisha, a fost invitat in birourile Forbes pentru a prezenta cifre si informatii de alta natura privind  miracolul numit Albania .

In 1992, venitul pe cap de locuitor era de doar 200 de dolari. Astazi el depaseste 3.500 de dolari.

Si este in plina ascensiune. Tara se schimba cu repeziciune. Cum Dumnezeu s-a intamplat aceasta minune in Albania ? Si de ce nu se  intampla si in Romania ?De ce Albania a decolat si se inalta in ritm ametitor, in  timp ce Romania , dupa zece ani de crestere, s-a prabusit? Unde este diferenta? Nu e deloc dificil sa observam diferenta.

In Albania exista o taxa unica de impozitare. De numai 10%. Si, atentie!  Aceasta taxa de numai 10 la suta este atat pe veniturile personale, cat si pe cele din afaceri.

Si un singur impozit pe salarii. Care s-a micsorat de la 35 la 15 la  suta. In Romania , pentru un salariu de 1.000 de lei mai platesti, tu salariat si tu intreprindere,statului , inca 680 de lei. In Albania platesti doar 150  de lei.

Asta, evident, contribuie, pe de o parte, la cresterea consumului, pe de  alta parte, la dinamizarea activitatilor economice, la largirea bazei de  impozitare si, nu in ultimul rand, la eliminarea muncii la negru si la dimininuarea evaziunii fiscale.

In Albania TVA-ul este de 10 la suta. In Romania TVA-ul este de 24 la  suta, unul dintre cele mai mari din Europa. Mai ales daca tinem cont de faptul ca  limita maxima admisa in Uniunea Europeana este de 25 la suta.

Statele care se duc cu TVA-ul in sus pierd bani la buget.
Statele care se duc cu TVA-ul in jos castiga bani la buget. Pare un  paradox. Dar nu e.
 De fapt, TVA-ul redus, ca si impozitele reduse pentru firme si salarii  largesc baza de impozitare.
Colectezi mai putin de la mai multi si, in final, bugetul de venituri al statului devine mai mare.
In Albania , sistemul judiciar este independent. Independenta este  garantata. In Romania , sistemul judiciar este dependent. Este subordonat presedintelui, primului-ministru si ministrului Justitiei.

In Albania a intrat in vigoare o lege, acum 4 ani, care obliga toate constructiile noi, inclusiv statiile de benzina, sa aiba incluse  echipamente ce folosesc energii regenerabile: panouri solar-termale, panouri fotovoltaice, pompe de caldura, instalatii eoliene, etc.

Si mai exista o diferenta. Guvernul, in Albania , a rezolvat definitiv  problema proprietatii.Ceea ce a fost de restituit s-a restituit si o lege speciala garanteaza acum toate drepturile derivand din calitatea de proprietar. Dar diferenta diferentelor este alta : Albania nu a recurs la sprijinul FMI.  Si nici nu a implementat ideile contabililor acestei banci mondiale.

 COPII NOŞTRI MAI ŞI GÂNDESC

 PREMIANTE DIN VASLUI DESPRE MODUL CUM ÎŞI VĂD PROPRIA ŢARĂ

                                              CONCURSUL
                  DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” AL ELEVILOR VASLUIENI



Orice acţiune care vine din sfera politică, oricât de dezinteresată ar părea, are şi un scop electoral, acela de a atrage voturi şi simpatia electoratului. Privită sub acest aspect, s-ar putea spune aceasta şi despre iniţiativa PNL Vaslui de a organiza un concurs de ESEURI, adresat elevilor vasluieni.

Dincolo însă, de aspectul „politic” nu pot să nu salut o astfel de iniţiativă şi mi-aş dori ca toate partidele din România să iniţieze asemenea acţiuni. Până la urmă, mi se pare mult mai civilizat ca partidele să promoveze tinerii decât să împartă mici şi bere în preajma alegerilor, un obicei încetăţenit în România  ultimilor 20 de ani. Concursul de esuri „România mea” se adresează elevilor. Punctul forte al acestei acţiuni, îl constituie juriul care va analiza eseurile elevilor vasluieni, constituit din jurnalişti din SUA, Australia şi România. Apreciez de pe acum că domnii/doamnele, care vor citi aceste lucrări vor avea mari surprize văzând, cât de maturi sunt aceşti elevi şi cât de clar şi concis pot analiza o societate pentru care, deja, resimt frustrări. Să nu vă miraţi dacă mulţi dintre aceştia îşi vor exprima regretul pentru faptul că nu-şi prea văd un viitor clar în ţara lor. Exemplele din jurul lor îi conduc spre dezamăgire.

În judeţul Vaslui sunt peste 5 mii de elevi ai căror părinţi lucrează în străinătate. Mulţi dintre ei, sunt persoane cu studii superioare care prefera  un loc de muncă mult sub pregătirea lor, dar mult mai bine plătit decât cel din ţara pentru care au făcu ani de studiu. Toate acestea şi multe alte aspect, sunt premise de la care „ROMÂNIA MEA”, tema concursului de eseuri, poate deveni foarte uşor pentru elevii participanţi “România de unde vreau să plec”. Aş vrea să exagerez şi, sper că mai sunt tineri care cred că ţara lor le poate oferi un viitor decent. Rămâne de văzut. Creaţiile elevilor vasluieni care vor intra în competie ne vor da dovadă!

Gelu IRIMIA
(Ziarul Vremea Noua, Vaslui)

                                   

  
Gina Camelia ROMAN
ELEVĂ ÎN CLASA A X-A, Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui        

                                   
ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”
  
                                

LOCUL ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANŢI.
CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” –  2011

Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă  simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ  şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei... Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.

Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez  a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
   
 Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă  sforţare, încearcă să mă ademenească  prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case... construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o  întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care  sǎ nu  se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.

Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi,  redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.

Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră... să nu ajung şi eu ca ei.
     
Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut  în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez?  Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…

Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”... Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau... nu ştiu... Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.

Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment  vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

 



        Delia NEBUNU
ELEVĂ CLASA A XII-A. Liceul „Mihail Kogalniceanu” - Vaslui

                                         
                                   ROMÂNIA MEA: „TE IUBESC!”



PREMIUL ÎNTÂI

De cele mai multe ori, când se vorbeşte despre patriotism, fondul este estompat, rămânând cuvinte cu reflexii roşu-galben-albastre – doar forme fără fond. Patriotismul are rangul de sentiment, căci este o subdiviziune a iubirii: iubirea de ţară. Şi cum este dificil sa vorbeşti despre orice fel de formă a interiorităţii, discursul patriotic trebuie să fie însoţit de asumarea unui risc care stă într-un echilibru fragil: fie exprimi, fie faci cunoştinţă cu eşecul. Aşadar, scriu, am tahicardie şi picături de sudoare îmi inundă fruntea şi palmele. Nu îmi este uşor să convieţuiesc cu posibilitatea ce tinde vertiginos spre probabilitate a eşecului.

Plecând la drum cu asumarea riscului în rucsac, am decis să prezint întâi de toate tabloul pe care l-aş picta dacă mâine dimineaţă m-aş trezi Nicoleta G. Nu, în nici un caz Nicoleta Guţă, ci Nicoleta Grigorescu: reîncarnarea feminină a fondatorului picturii române moderne. Tabloul este de la bun început eteroclit, căci pictoriţa se află la limita dintre două vârste, în pragul unor experienţe derutant de iniţiatice şi într-o Românie dezorientată.

Tabloul meu are ca element central o insulă de căldura, extrovertire şi energie, de latinitate, într-o mare slavo-ugrica. Da, exact, România. Noi, oamenii, murim dacă ne hrănim exclusiv din realitate, existenţa noastră fiind dublată de fantastic, aşa că voi introduce în tablou şi elemente suprarealiste, magice. Succedând imaginii panoramice, cadrul se adânceşte într-o mişcare de tip fractal. Închide ochii. Nu îi deschide încă, nu am ajuns. Gata. Eşti acasă. Limba română, pământul românesc. Revolta fondului nostru nelatin produce câteva confuzii, totuşi, cu siguranţă ştii unde te afli.
 
Pete de oranj aruncate de un vitalism adolescentin se suprapun unui fond cenuşiu. Se conturează figura oamenilor care au plămădit fiinţa mea şi un cadru opulent prin bogăţia naturii. Reţin acum o incursiune în patrimoniul cultural şi natural românesc împreuna cu învăţătoarea, căci am întâlnit un grup de turişti străini profund impresionaţi, iar eu, profund impresionată de impresionarea lor. Mâinile mirării trăgeau cu îndârjire de pielea din jurul ochilor lor, acum mai mult decât bulbucaţi.

Desigur, nu am uitat de fundalul monocromatic. Acest cenuşiu este prezent în orice atom, om, comunitate, civilizaţie. Fiinţa umană este prin definiţie un amestec nedecantabil de bine şi rău. Totodată, un tablou numai în culori violente oboseşte ochiul şi nu ar fi nicidecum o proiecţie fidelă. Această parte a tabloului meu are farmecul şi contribuţia sa la viziunea unitară a pictorului. Cenuşiul îşi găseşte formă de reprezentare în limba română într-o abundenţă lexicală grotescă: lichea, ticălos, pişicher, ciocoi, parşiv, infam, mârşav, împeliţat. Şi aceştia sunt numai determinanţi adjectivali, fără să înşir cuvintele pentru acţiunile întreprinse sau cele pentru obiceiuri şi tradiţii.

Tabloul are fundal si personaj principal. Totuşi, mai rămâne ceva ce, şi eu, pictorul, am pus în plan secundar. Dar e intenţionat, căci prin psihologia inversă după care mulţi dintre noi funcţionăm, vreau doar să scot în evidenţă şi să mărturisesc - e elementul meu preferat. Nu îl pot lăsa dezvelit, cine vrea sa îl vadă, trebuie să îl caute. Este vorba despre intelectualul român. Culoarea aleasă? Pata discretă, ce tinde spre punct şi care nu se vrea observată în trecere, are o nuanţă indefinibilă, creând o iluzie optică de variabilitate, în raport cu învălmășeala cenuşie.

Conchizând, am certitudinea că graniţa dintre ţări e o delimitare formala impusă de circumstanţe istorice, politice, economice, că oamenii se schimbă precum clima în funcţie de coordonatele geografice şi repudiez orgoliul naţional ce impune dispreţul faţă de alte naţii. În fond, însă, picăturile de ploaie sunt aceleaşi, fie ele stropi de rouă, oceane, fulgi de nea sau gheţari, iar Soarele e pentru toţi. Afirm răspicat „România mea”, întrucât posesivitatea aceasta vine din întrepătrunderea esenţei fiinţei mele cu seva pământului românesc. Ţara aceasta este sursa amintirilor mele dragi, iar pledoaria mea vizuală este, în cele din urmă, o declaraţie de dragoste. Te iubesc, Românie!






 
Corina Georgiana BALABAN
ELEVĂ CLASA A XI-A. Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” - Bârlad

                               ROMÂNIA MEA: „UMBRITĂ DE VEACURI”



Astăzi am vărsat o lacrimă, justificat consider eu, dovadă că în mine încă mai sălăşlueşte o fărâmă de sentiment, de pasiune şi de afinitate necondiţionată faţă de România. Naţionalista din mine a fost sensibilizată pentru că am realizat că doar aici mai pot visa la poveşti cu prinţi şi castele fermecate. Doar aici, soarele străluceşte româneşte... în fiecare zi mai frumos, doar aici frunzele vorbesc româneşte despre înaintaşi, despre dragostea asta nemăsurată de patrie, doar aici îmi place să trăiesc liber colindând munţii udaţi de lacrimile mamelor îndurerate, doar aici e ţara mea când cu tristeţe sau cu bucurie ne amintim de clipele în care s-a scris istorie, o istorie a unui neam plin de glorie şi de dârzenie.

De aceea sunt mândră de ţară, o ţară cum nu e alta pe lume. Din negura timpului, aceste plaiuri sunt izvorâte din rai. Codrii seculari, dealurile line şi râurile cu ape curate precum cristalul sunt tot atâtea motive de mândrie şi bucurie pentru acest neam care a cunoscut în vatră străbună supunere doar în faţa lui Dumnezeu, în rest au ştiut să plece capul ca paloşul să nu-l taie, însă cu umilinţă lanţul l-au încovoiat.

Îmi amintesc că acum unsprezece primăveri, când intram cu paşi timizi în clasa întâi, am fost întâmpinată de trei lucruri care s-au scrijelit în inima spre nefiinţă, spre neuitare: drapelul, stema şi icoana. Mai târziu am învăţat că s-a scris o poveste şi am început să o iubesc, am început să îndrăgesc personajele şi să urăsc spânii ce le provocau o suferinţă pe care puteam doar să mi-o imaginez.

De atunci a trecut ceva timp, anii copilăriei s-au pierdut într-o ceaţă densă, însă povestea a rămas. Mi-am dat seama că istoria nu e întotdeauna aceea care e scrisă în cărţi şi că faptele istorice pot fi şi denaturate uneori. Dar ceea ce ştiu e că undeva în România, într-un anumit moment, au fost nişte oameni destul de nebuni încât să creadă că poporul nostru poate să fie liber.

Chiar dacă nu e ceva spectaculos în ziua de astăzi, au existat cavaleri care au murit cu libertatea pe buze, cu iubirea de mama în ochi, cu lacrimile unei împliniri, pentru că tu azi să scrii o nouă poveste, de această dată una mai tristă, în care decorul s-a schimbat sub întunecată zare, iar timpul nu se mai defineşte ca odinioară.

Deşi nu mi-am ales naţionalitatea, cred că aceasta mă defineşte. Una plină de contraste, plină de rău dar şi de bine, îmbibată de un gri ce dacă ai răbdare, putere şi perseverenţa, e străpuns ucigător de un curcubeu dătător de speranţă, dragoste, adevăr şi victorie, virtuţi fără de care nu ne-am defini ca popor. Sigur că nu am pleca niciodată din fruntea ierarhiei, dar ştiu că asta m-a ajutat şi ne-a ajutat. Ştiu că de aceea a trebuit să muncim mai mult, să ne dorim mai mult, să luptăm, să gustăm şi să reuşim pentru ca să fim mai buni decât noi, mai buni decât alţii.

Nouă poveste se scrie într-o Românie cutremurată, ameţită, în care trăim ceea ce reuşim să înţelegem, o Românie în care indiferent de culoarea pielii se fură, e România în care se ascultă manele indiferent de culoarea pielii, în care laşitatea şi aruncarea pisicii moarte în grădina vecinului sunt ridicate la nivel de artă.

Stau pe o bancă în trecut şi meditez... Ştiu că România de azi e un pahar mai mult gol decât plin. Suntem invadaţi de nesimţire, mitocănie şi lipsa de bun simţ. Aud mereu zicându-se că „ binele o duce rău în România”... Oare cum este acel bine? Am impresia că în jurul meu totul e în continuă degradare. Văd din ce în ce mai multă lume bolnavă, apăsată de griji şi datorii, care se rastogolesc şi se amplifica la nesfârşit asemenea unui bulgăre de zăpadă; omul simplu contează prea puţin . Eşti sus - contezi, eşti jos - hai pa!. Nu contează că este vorba despre electoratul român, doar mai e până la alegeri.

Dar, probabil că noi, romanii, ne-am cam obişnuit cu aşa ceva; parcă ar face parte din specificul naţional. Obişnuinţa cu răul mi se pare unul dintre cele mai mari păcate romaneşti. Probabil că ne-am obişnuit cu umilinţă, adică să fim umiliţi de cei care se prefac a conduce precum Papură Vodă.

Doamne fereşte să te îmbolnăveşti în ţara asta „scumpă”! Viaţa e preţioasă; pleci acasă sănătos tun numai dacă ai pile sau relaţii la „Doamne-Doamne”. Medicii, care au mai rămas şi încă nu au ascultat de povata distinsului nostru prezident de a pleca spre alte zări, le spun verde în faţă pacienţilor să vină „cu căţel, cu purcel”. Finanţarea spitalelor de la buge tse face din joi în Paşte pe criterii colorate; acum cică se poartă portocaliul de parcă în ţara mea cu ape line şi bulbuci, bolile ar fi pe culori politice!

 Despre cultura şi educaţie nu amintesc pentru că nu e bine să vorbeşti de funie(riu) în casa spânzuratului; bine că am apucat să scriu şi să citesc, restul detalii tehnice. Parcă totuşi aş încerca să merg într-o excursie prin ţară pe plaiul mioritic, dar abia dacă am strâns vreo 300 de km de autostradă, în rest drumurile parcă sunt de la mama natură, cu gropi mari şi dese ca după războaie multiple, fără locuri de parcare, cu semne rutiere de pe timpul lui Pazvante Chiorul.Ca să nu mai zic de gări care parcă sunt muzee în aer liber, lăsate în paragină, uitate de lume şi de vremuri, prin care trenurile trec doar când îşi aduc aminte. Aşa da evoluţie! Hai să trăieşti naţiune! Mai bine hai să luăm „Peujoul”, e mai sănătos, sau mai bine tancul să ne ducem de tot în Irak, lăsând o familie îndurerată. Asta pentru ce?! Pentru a fi prieteni cu americanii?!

Cel mai trist este un alt fapt ce cutremură România. Mama şi tatăl plecaţi în cele patru zări pentru un trai mai bun, copii lăsaţi în izbelişte, care se închid în lumea lor până ce intervine ăla, micu” cu codiţa şi pune gheara pe ei. Asta nu e atitudine, e fapt real, nu e joacă ci cutremurare, e realitatea ce se împleteşte printre noi. Lista cu lipsurile patriei poate continua! E trist, e foarte trist. În ţara noastră dreptatea nu este acceasi pentru toţi, la fel cum dacă ai buzunarele încărcate trăieşti. Totuşi ar putea exista o Românie cu şanse egale, o Românie unde toţi putem trăi bine fără să ne săpăm unul groapa altuia, doar că este nevoie să reamintim romanilor că avem identitatea noastră, tradiţiile patrimoniul nostru cultural pe care numeni nu ni-l poate face să dispară.

Poţi spune că iubesc România pentru că îmi place mirosul de plăcinte „poale-n-brâu”  tocmai scoase din cuptorul bunicii în ajunul Crăciunului petrecut în sânul familiei cu vin fiert şi scorţişoară. Când ies afară în toiul iernii şi miroase a frig, a crivăţ, când abia aştept să intru în casă şi să simt aroma familiei, când merg pe crestele Carpaţilor şi stau alături de prieteni în jurul focului care ne luminează ochii ameţiţi de aburii beţiei.

 Atunci când vom conştientiza că avem tot ce ne trebuie să fim fericiţi, vom realiza că România este ţara care ne poate oferi tot ceea ce este necesar pentru a duce o viaţă frumoasă. Este nevoie să alungăm pânza indiferenţei şi să ţesem noi o plasă prin schimbarea fiecăruia dintre noi. Nu trebuie să avem bogăţia celorlalte ţări ca să fim fericiţi, este nevoie să fim fericiţi cu ce avem în România. Cred că dacă am spune mai ales că suntem mândri să fim români am găsi fiecare motivele lui personale pentru care merită să iubim această ţară binecuvântată.

Consider că ar fi timpul să spun stop autoumilirii şi să ridicăm capul, să trăim cu mândrie viaţa adevărată de roman. Momentan România este ţara care alungă geniile şi persoanele cu potenţial în braţele ţărilor care duc lipsă de oameni talentaţi, viaţa pe care în ţara natală nu au putut-o avea. Ne-am săturat până peste cap să fim priviţi ca fiind din lumea a treia.

Să fim mândri de istoria României, de tatăl şi de mama mea şi de rădăcinile pe care le-au insuflat în mine şi rând pe rând în oamenii din jurul lor. Sunt mândră pentru că România nu a fost întotdeauna a cincea roată de la căruţă, chiar dacă cum aşa pare. Mişcarea aceasta de rezistenţă nu poate clinti munţii decât prin optimism, prin mesaje pozitive şi prin atenţie acordată doar lucrurilor care merită.

Am fost crescută de mică să-mi iubesc ţara, să-i apreciez pe cei valoroşi şi pot spune despre mine că sunt patrioata pentru că mă ghidez după roşu, galben şi albastru. Susţin acest lucru în ideea că imnul mă fascinează, istoria noastră glorioasă mă fascinează şi deasemenea obiceiurile noastre mă includ în povestea de mult uitată. Îmi plac sarmalele noastre unicate, îmi place mămăliguţa cu tochitură şi îmi place cum se distrează românul... cum nimeni altul nu o mai face.
 
Suntem sute, mii care chiar putem schimba această concepţie greşită. Nu trebuie să ne punem capul la contribuţie, deoarece noi ar trebui să oferim consultaţii străinilor pe zeci de milioane de euro şi nu invers! Am inventat stiloul şi motorul cu reacţie de unde concluzionez că avem potenţial. Ţara noastră ar trebui să fie punctul de atracţie pentru români în primul rând, pentru că noi suferim de amnezie, noi nu ne cunoaştem îndeajuns adevărata identitate.

Hai să strigăm „Roo-mâ-niaaa”! Hai să ne iubim ţara să o promovăm, să o respectăm şi să ne iubim că în poveşti... pentru a încheia povestea mea cu final fericit şi poate aşa vom reînvia măreţia sângelui strămoşesc din toate timpurile şi din toate locurile. Sunt mândră că sunt românca până în măduva oaselor; sunt mândră că pot purta pe buze numele sfânt al României şi pot spune ACASĂ, în patria-mi mumă!




 Manuela BURGHELEA
ELEVĂ CLASA A XI-A, Grupul Şcolar Industrial „Ştefan Procopiu”, Vaslui

                                   
                                     „CUM ESTE ŢARA MEA...”



Nu este prima dată când ţi se pune această întrebare – cum este ţara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Drăghicescu, ba poate şi ceva Ovidiu, te-au câştigat şi ţi-au format convingeri sau, alteori, ţi-au provocat dezaprobări profunde. Dar niciodată nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu ţara ta, şi iată că rămâi geniu pustiu în faţa foii goale.

După amar de vreme de chibzuinţă şi lectură, îţi vine în minte că România ta este o cutie neagră. Nu că aşa i-ar fi sufletul, negru şi găunos, şi nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngrămădit în ea toate păcatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagră a unui avion, în care s-ar găsi informaţia esenţială ce te-ar ajuta să înţelegi cum de a răzbit atâta vreme prin furtuni ţara ta. Cert este că încă nu ai cheia şi, poate, nici n-o vei avea vreodată. Poate eşti prea tânăr, poate nu ţi-ai luat răgazul să o priveşti în faţă sau poate că, până acum, ai încercat să crezi că îţi este indiferentă.

Mai mult, să-ţi defineşti ţara înseamnă să o limitezi, să o închizi în nişte tipare, pe care ea le refuză şi peste care sare ca o căprioară, râzând de nesocotinţa ta. Nu încerca s-o înţelegi; România nu poate fi înţeleasă, ea trebuie doar simţită şi trăită, aşa, ca o poezie. Nu este loc să te complici să îi cauţi o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu şi atât de puţin predispus la problematizare. Ia totul cu seninătate şi vezi în tot ce te înconjoară simple apariţii ale firii; să faci altfel ar fi curată blasfemie.

Când spui că îţi este imposibil să îţi limitezi ţara, te gândeşti, cumva, că România este în tine, oricât de în afara graniţelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaură de şarpe, îţi mai cauţi adăpost în bârlog, cu ursul, dar să nu crezi că sentimentul acela românesc al fiinţei nu vadetecum!
 
Nu ştii alţii cum sunt – (ba poate că ştii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îţi duci zilele aici de când cei doi bătrâni buni încă mai umblau prin lume... Ar fi trebuit ca până acum să româneşti la fel cu toţi ai tăi, dar unii sunt mai români decât alţii şi, acum sincer, n-ai putea spune că toţi românii românesc în acelaşi chip. Tu, de exemplu, moldoveneşti în tihnă, fiindcă te-ai născut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepţi să-ţi spună nimeni că ţinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la şes şi care se împărtăşeşte de o neasemuită frumuseţe, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fără îndoială, mioritic până-n măduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritică este amplă, ea înglobează fatalismul existenţei, resemnarea, împăcarea, fiind sintetizată de expresii precum׃ „lasă că merge aşa”, „se putea şi mai rău”, „încă e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tău stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latenţe decât din realizări. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenţă; el nu trăieşte plenitudinea în istorie, a cărei frământare o consideră irosire şi pierdere oarbă de energii. Aceleiaşi fibre româneşti îi datorezi dragostea de pitoresc, simţul măsurii şi al întregului, simţul nuanţei şi al discreţiei, cumpăneala gândului şi un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuanţat, aproape inefabil, călător sub zodii dulci-amare, refăcând în tine o infinită pendulare între ursită şi har divin. Nu te laşi copleşit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sorţii, pentru că ştii că poate să îţi fie şi potrivnică.

Situaţi pe un pământ de cumpănă, românii au stat aninaţi de munţi şi au demonstrat o extraordinară forţă de rezistenţă la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideraţia este agravată extrem de Cioran, care afirmă că România este geografie, nu este istorie, că mai mult a îndurat istoria, decât a făcut-o. Totuşi, tu nu poţi să te dezici de unele răbufniri ale trecutului şi, în apostazia ta, să te consideri curat ca un ghiocel, pentru că ştii că, din dulapul tău de acasă, te-ar privi mustrător scheletele strămoşilor. Tu porţi în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul şi ale Peştilor Buzaţi, pe care, pentru posteritate, ar fi bine să nu le renegi.

Câteodată, constaţi şi tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul că poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, saşilor şi secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor faţă de cele câteva milenii de dăinuire românească, aproape că nu era menţionat şi nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei naţiuni care l-au nesocotit - unguri, saşi, secui -, aşa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea până şi a turcilor, care l-au stăpânit, jefuit şi abătut de la viaţa în veac, sau cum se va ruga, deopotrivă, pentru mântuirea slavilor, care au ameninţat să-l înghită, cu valul lor uriaş. Poporul român a răbdat toate acestea în istorie, ca o simplă măicuţă de mânăstire, şi a rămas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave şi cu conştiinţă de romani.
− Cu bucurie, spuneai, îţi gândeşti ţara.
− Cu bucurie, pentru că ce altă zăbavă poate fi mai de folos românului şi mai cumplită răzbunare decât iertarea duşmanilor?...?!
− Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!
Alteori, te uiţi la voi, cât sunteţi de mici, şi simţi enorm şi vezi monstruos, şi mai că-ţi vine să-l înţelegi pe Caragiale, de ce vă urăşte. Altă dată, citeşti, ca şi Cioran, în formula costiniană „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferată de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului naţional şi, într-un glas cu cronicarul moldovean, îţi deplângi ţara-ţi înlăcrimată şi pe bieţii locuitori. Îţi dai seama că poporul tău este bun făcător de planuri, admirator de străini şi suspinător după caractere, dispreţuitor al urmărilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea condiţii, ar fi de mirare să-i ajungă cuiva o viaţă de om să înţeleagă de ce eşti mulţumit, de ce nu te revolţi şi de ce nu dărâmi România aceasta  din temelii, ca pe ruinele ei să reclădeşti una nou-nouţă. Tu chiar te încăpăţânezi să simţi pentru această ţară şi pentru biocenoza ei, dincolo de un interes ştiinţific bine justificat, tandreţe, chiar duioşie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm şi în contraritm pe lama de microscop.

Filozofând şi poetizând, observi în ţara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoaştere a spiritului românesc. Matricea pământului de aici este indefinit ondulată, ţi-ar spune Blaga, şi ea te determină să te consumi într-o simpatie masivă faţă de alternanţa ritmică deal-vale, în solidaritate cu orizontul tău spaţial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul căruia se învârte universul tău şi la care raportezi orice alt spaţiu, iar pentru tine oamenii se împart în români şi în non-români. Ia, însă, aminte, să nu-i vorbeşti unui non-român despre aceasta, că nu te-ar înţelege, şi   păstreză-ţi convingerea, chiar dacă s-ar putea ca deştepţii să încerce să-ţi contracareze acest adevăr cu argumente care se topesc la prima rază de lună. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceaţă şi cât este amar în condiţia de român.

Tu ai conştiinţa că memoria colectivă uită ce ai scris, dar reţine tâlcul. Încă mai cauţi neodihnit cuvântul să exprime România ta şi îl găseşti, după o furtună feroce în creier׃ oh! oh! oh! şi vai! vai! vai! di ţară. Şi trec anii cu roată şi tu vezi, prin spuma mării şi prin fum, matca neamului şi plaiul verde cel neadormit, şi nu mai este dulce afară şi nici în bârlog, pentru că cineva a uitat cutia deschisă şi te-a răzbit dorul...






                                                                        De ce nu pot iubi România?
                                                                                                                                                     de Ovidiu Ivancu  
                                                                                                                                        reprodus după revista „Acum” din 8-5-2011

“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)

Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă (cred) într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple. Iată-le: 1. Ca european, relaţiile între mine şi stat sunt pur contractuale. Vorbesc de un contract social, desigur; 2. Nu e greu de demonstrat că toţi dictatorii europeni şi nu numai, toţi fără excepţie, şi-au iubit ţările şi popoarele peste care au cârmuit. Pe mine personal asta mă cam înspăimântă; 3. Faptele trecutului, fie ele oricât de glorioase ar fi, nu mă îndreptăţesc să îmi extind eventuala admiraţie sau iubire faţă de ele şi asupra prezentului. Cu atât mai mult cu cât, voi încerca să demonstrez, România de azi întreţine doar o legătură formală, pur retorică, futilă, cu istoria ei recentă; 4. Asupra unei structuri atât de complicate, cu puternice componente mitologico-istorice, dar şi administrativ-birocratice precum un stat sau chiar o naţiune nu pot proiecta sentimente dintr-un alt registru… stilistic precum iubirea. E o inadecvare crasă. Primele două motivaţii sunt pragmatice, următoarele admit că au doza lor de…metafizic. Să le luăm pe rând.
1.Modelul statal european e, orice s-ar zice, tributar ideilor Revoluţiei Franceze de la 1789. Nu ştiu alţii cum sunt, nu pot extinde demonstraţia dincolo de spaţiul european, acolo unde e posibil să se fi instituit o altfel de relaţie între cetăţean şi stat. Să fim bine înţeleşi. Când vorbesc de contract social nu mă refer la litera celui propus de Rousseau, ci la spiritul lui. Desigur, gândirea lui Rousseau conţine destule inadecvări şi paradoxuri. Revoluţia Franceză însăşi a degenerat destul de repede într-o baie de sânge. Vorbesc, deci, despre o situare pe acelaşi palier, rang sau, dacă doriţi pe aceeaşi axă, pe aceeaşi treaptă ierarhică, a cetăţeanului şi a statului. Cum pot, deci, iubi clauzele unui contract social? Cum mă pot ataşa afectiv de o realitate birocratică sau cel mult administrativ-funcţională precum statul român? Dimpotrivă, îmi reprim brutal orice sentiment de iubire faţă de o entitate cu care am semnat un contract sec, cu termeni precişi şi aşteptări concrete de o parte şi de alta (statul aşteaptă de la mine taxe, eu aştept de la el servicii). Faţă de o asemenea entitate nu pot fi decât lucid şi pragmatic.  În vreme ce iubirea presupune o ignorare dulce-duioasă a defectelor obiectului iubirii, relaţia mea de cetăţean al secolului XXI cu statul reclamă tocmai, dimpotrivă, vigilenţă maximă şi intransigenţă, autoritate. Dacă în această relaţie contractuală, statul abuzează, trebuie să fiu gata nu să iert (aşa cum ar trebui dacă mi-aş iubi statul), ci să îmi apăr drepturile şi, la modul ideal, să îi aduc în faţa justiţiei pe funcţionarii care nu şi-au onorat partea lor de contract. Evident, şi reciproca trebuie să fie valabilă. Drept este că, definind prin Constituţie statul ca fiind unul naţional, se întrevede posibilitatea ca România să nu fie o naţiune civică (abia în acest caz contractul social este obligatoriu), ci o naţiune definită în jurul etnicului (ceea ce e uşor caduc). Cred, însă, că singura soluţie validă astăzi e contractul social riguros. Argumentul meu e că orice altceva am încercat pe parcursul secolelor, s-a dovedit catastrofal.
2.  Aşa cum spuneam, toţi satrapii care şi-au decimat propriile popoare, fără excepţie, îşi iubeau ţara. Să nu vă contrarieze faptul că în primul argument am folosit noţiunea de stat iar în cel de-al doilea voi marşa pe ideea de ţară. Desigur, relaţiile semantice şi chiar politice între ţară, naţiune şi stat sunt complicate. Ceea ce doresc, însă, să afirm e că nici statul, nici ţara şi nici măcar naţiunea nu pot fi iubite decât la nivelul discursului. Retorica politică românească preferă, se pare, imaginea aceasta romantic-patetică. Abundă ecranele televizoarelor de indivizi care îşi iubesc ţara în vreme ce ea, ţara, numai de iubit nu are chef. Dacă, deci, marile plăgi ale secolului XX, fascismul şi comunismul s-au hrănit din cultivarea aceloraşi himere naţionaliste şi ne-au dus unde ne-au dus, nu ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să fim ceva mai insensibili la indivizi care ne declară iubirea în public, cu ceva modificări de intensitate în perioadele electorale? Faptul că, deşi se revendică din două extreme ideologice, fascismul şi comunismul au livrat marelui public aceleaşi idei absurd-etnocentrice ca justificare pentru genocidul comis nu ne spune chiar nimic? Ceauşescu, Franco, Hitler, Lenin, Tito, Stalin, Salazar (i-am aşezat în ordine alfabetică pentru că orice altă ordonare a lor mi se pare într-un anume sens irelevantă) şi-au inundat popoarele cu o iubire paternă sufocantă. Exemplele concrete ale istoriei noastre nu foarte îndepărtate ne spun că între iubirea de ţară şi ura concretizată în crime şi suspendarea statului de drept e o suspectă relaţie de echivalenţă. Căci, nu-i aşa, marii sceleraţi ai Europei secolului XX şi-au iubit ţara şi naţiunea chiar împotriva voinţei acestora din urmă. A-ţi iubi ţara mă tem că echivalează cu a-i iubi elitele efemere, căci în definitiv, mai ales la români, conceptele abstracte creează panică şi confuzie. Românul nu poate resimţi sentimente în mod direct faţă de ţară, ci mai degrabă faţă de un ţar, o figură paternalistă, blândă, dar şi autoritară. Or, de aici încep marile probleme. Elitele politice care se vor iubite sunt fie atinse de morbul ignoranţei (ceea ce nu e fatal!), fie ipochimeni cu potenţial de dictatori. La experienţa noastră (în definitiv am reuşit performanţa de a ne acomoda sub patru dictaturi de la 1918 încoace!), aş zice că ar trebui să fim ceva mai parcimonioşi în infestarea ţării cu dovezile iubirii noastre faţă de ea.
3. Poate totuşi, a iubi România nu are nimic de a face cu prezentul ei, ci mai degrabă e un sentiment faţă de un tot. Poate că prin a iubi România ar trebui să înţelegem un soi de admiraţie faţă de peisajele ei sau, de ce nu, poate un soi de mândrie generatoare de lacrimi faţă de faptele trecutului?! Ori, poate că iubirea noastră de ţară e mistică, e un soi de iubire cristică, acordată generos în virtutea unui principiu creştin. Exclud din start o asemenea ipoteză din cauza unei fisuri logice majore. Iubirea cristică nu are nimic în comun cu iubirea direcţionată etnic, or la noi tocmai aceasta e problema, un etnocentrism exasperant.  Să presupunem, totuşi, că ceea ce iubim ar fi naţiunea română. Trebuie doar să ne hotărâm cu exactitate la ce fel de naţiune ne referim. Este naţiunea română coerentă, organică, un corpus fără fisuri identitare, o realitatea monolitică? Da` de unde! Dimpotrivă! De la nord la sud şi de la est la vest, moştenirile culturale, axiologiile, raportările faţă de istorie sunt diferite! Cât despre limba pe care o vorbim, mă tem că ea nu e suficientă pentru a conferi coerenţă şi a justifica ideea unei solidarităţi naţionale. În definitiv, brazilienii şi portughezii vorbesc aceeaşi limbă, la fel şi britanicii şi americanii! Apoi, naţiunea îşi are conceptual o accepţiunea teoretică franceză (statul echivalează cu naţiunea) sau una germană (unde suprapunerea nu e obligatorie). Vedeţi deci, că a iubi naţiunea română e încă şi mai complicat decât a-ţi iubi statul sau ţara. Oricum ar fi, a iubi în felul acesta presupune o înaltă calitate intelectuală. Presupune familiarizarea cu istoria, o anume predispoziţie pentru înţelegerea contextelor istorice care ne-au creat aşa cum ne-au creat, cu alte cuvinte a-ţi iubi naţiunea ca pe un tot presupune un anume soi de elevare, o anumită complexitate a gândirii, un exerciţiu permanent al toleranţei şi decenţei. Nu e cazul nostru. Consultaţi statisticile şi veţi vedea că gradul de ignoranţă şi lipsa de educaţie definesc nucleul dur de cetăţeni români ieşit (uşor abulic) din comunism. Prin urmare, noi nu suntem astăzi, intelectualiceşte vorbind, capabili de o altfel de iubire cu excepţia celei discursive. Ne mai trebuie ani să ne înţelegem complexele, apoi alţi ani pentru a ni le suprima. Ne trebuie ani până ca nivelul de săpun şi pastă de dinţi consumate pe cap de locuitor să ne dea dreptul să emitem pretenţii serioase. Pe oricare axă ne-am deplasa, pe orizontală sau verticală, pe axa culturii sau, şi mai simplu, pe axa civilizaţiei, constatările sunt aceleaşi: suntem neterminaţi. Nu discut situaţia excepţională a elitelor, ci pur şi simplu starea generală, aşa cum reiese ea din studiile Eurostat şi nu numai sau din simplă observaţie empirică.
Apoi, în relaţia lor cu istoria recentă, românii au o problemă fundamentală. Statul nostru a început prin a fi monarhic. În evoluţia lui firească, organică, acest stat monarhic a fost suspendat de instaurarea unui regim comunist ilegitim şi minoritar. Ilegitim pentru că nu a venit la putere prin vot democratic. Minoritar pentru că cifrele şi interpretarea evoluţiei lor susţin ideea că pe căi fireşti, comuniştii nu ar fi ajuns nicidecum la putere în `44: prin 1922, partidul avea vreo 2000 de membri pentru ca în 1944 să ajungă într-un scenariu optimist la puţin peste 1000 de membri (cifrele variază, dar tendinţele se păstrează). După 45 de ani de tumoare, deodată România se decide să redevină un corp sănătos (nu discut contextul şi nici uşor anacronica dezbatere a fost sau nu Revoluţie). Însă, paradoxal, în loc ca bolnavul diagnosticat cu aproape o jumătate de secol în urmă să revină la starea de dinainte de instaurarea tumorii, el a ales un soi de struţo-cămilism inexplicabil, păstrând o parte din tumoare şi alegând să convieţuiască cu ea. Poate din obişnuinţă, poate în virtutea iner(p)ţiei. Poate e vorba doar de sindromul Stockholm. România a continuat, deci, să fie Republică, legitimând în felul acesta, chiar şi simbolic, gestul lipsit de orice fundament democratic de la 30 decembrie 1947 (proclamarea Republicii). Prin urmare, se pune problema relaţiei perverse pe care o are România cu propria ei istorie.
Ce naţiune, deci, se cuvine a iubi? Naţiunea care i-a dat pe Horea şi Cloşca, naţiunea care i-a dat pe Cioran, Eliade şi Ionescu (e vorba de Eugen şi nu de Nae!), naţiunea care l-a dat pe Antonescu, Ceauşescu sau pe generalul Pleşiţă, naţiunea care i-a dat pe Elisabeta Rizea sau Ion Gavrilă Ogoranu? Sau poate naţiunea care a consimţit prin amnezie colectivă să reintre în normalitate după 1989 perpetuând un fals grosolan privitor la însăşi forma sa de statalitate?! Cât de schizoid ar trebui să fie sentimentul acesta de iubire încât să cuprindă  otova o galerie atât de pestriţă de personaje şi evenimente? Cât despre ipoteza că aş putea iubi România pentru peisajele ei, aproape că nici nu merită luată in calcul. Dacă excludem factorul uman, atunci vestea ar fi că România nu are identitate. Tot ceea ce ţine de identitatea ei se datorează prezenţei în diferite proporţii a factorului uman. Nu Carpaţii, nu Marea Neagră, nu Delta Dunării sunt factori de coeziune naţională, ci valorile simbolice cu care noi, românii, am învestit toate aceste banale forme de relief.
4.  Aşa cum sugeram, iubirea presupune inevitabil posibilitatea de a alege. Tocmai de aceea, direcţionarea subiectivă a unui asemenea sentiment e asumată din start. Firesc, fiecare individ alege asupra cui să-şi reverse iubirea şi nu trebuie să ofere nimănui niciun fel de justificare. Or, între mine şi stat, ţară sau naţiune natura relaţiilor care se instaurează e ceva mai…profesională şi restrictivă. Pe lângă faptul că nu îmi aleg ţara la naştere, nici nu pot divorţa de ea aşa de uşor. În primul rând pentru că, în vreme ce iubirea presupune incoerenţe, incongruenţe, paradoxuri, iertări, patetisme, imprevizibilitate, relaţia cu un stat, o ţară sau o naţiune presupune luciditate. În vreme ce iubirea presupune, la limită, un soi de toleranţă maximă asupra obiectului iubit, relaţia cu statul porneşte de la un soi de susceptibilitate reciprocă. Din această esenţială diferenţă decurg toate celelalte. Statul nu mă crede pe cuvânt atunci când spun că mi-am plătit taxele, el are mecanisme de verificare. La rândul meu, ca cetăţean sunt dator să nu mă pierd în toate fumigenele politice ale reprezentanţilor oficiali. Merg la vot sau, dimpotrivă, protestez prin absenţă, în orice caz nimic nu trebuie acordat necondiţionat şi pe termen nedeterminat în relaţia cu statul. Dacă aş iubi România, ar trebui să îi acord un cec în alb. Cam ştim cu toţii, cei cât de cât informaţi, ce se întâmplă când cetăţenii oferă cecuri în alb statelor în care locuiesc sau chiar şi naţiunii din care fac parte. Apoi, mai e un lucru ce se cuvine a fi menţionat. Iubirea nu e un sentiment solid şi coerent, ea are un soi de labilitate care o transformă adesea în ură, ea îşi asociază o serie de corolare precum gelozia, sentimentul de posesie, egoismul, contemplarea tâmpă, suspendarea logicului şi altele. De ce aş vrea să transfer toată această cutie a Pandorei în relaţia mea cu România? Cine ar avea de câştigat de aici?            


Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971