Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
DOSAR PENTRU MIERCUREA NEAGRĂ A PARLAMENTULUI
MIHAI BERCA - CRIZA ECONOMICĂ ŞI BUNUL COMUN NAŢIONAL
Memoriu, Marşul forumului ortodox român, HAOS de Rodica Elena LUPU
O PRECIZARE A PROFESORULUI ANDREI MARGA – RECTORUL UNIVERSITATII “BABES-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA
ARTICOLE - Liviu ANTONESEI, Al. Florin ŢENE, Corneliu FLOREA
Doua articole recente din presa cotidiană- Ilie ŞERBĂNESCU, Otilia CALOIAN
Articole: Victor CIUTACU, Alexandra Lia GRINDEAN
Apel ACOR
Mesaje pe e-mail
Articol de prof.dr. Adrian Botez
DACIA GENERATIEI DE AUR - Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene
ENGLISH VERSION:
Primul european care descoperă America
Primul european care descoperă America - continuare
Primul european care descoperă America - continuare 2
Ce este neozamolxianismul? - de Octavian Sărbătoare
DOUĂ POEME DE RADU CÂRNECI ÎN LIMBA FRANCEZA DE CONSTANTIN FROSIN
UN PRESTIGIOS TRADUCĂTOR ÎN LIMBA ENGLEZA- Adrian Şoncodi
Poeziile lui RADU GYR în limba engleză de George Anca
Dr. DAN BRUDAŞCU NE PREZINTĂ CĂRŢI ALE UNOR AUTORI DIN ŢARĂ ŞI STRĂINĂTATE
TREI SCRIITORI ROMANI DIN STRĂINĂTATE PREZENTAŢI DE OCTAVIAN CURPAŞ
CONSTANTIN FROSIN COMENTAT ŞI APRECIAT ÎN FRANŢA
“POEZIE RECOMANDATĂ DE EUGEN DORCESCU”
LAUDATIO DE GEORGE ANCA
George ROCA ÎŞI LANSEAZĂ A DOUA CARTE ÎN BUCUREŞTI:
RAPTUL SI ABANDONAREA CASEI SCRIITORILOR O DRAMĂ, O ESCROCHERIE, SAU O AFACERE DE REA CREDINŢĂ A CONDUCĂTORILOR ALEŞI ?!
AURA CHRISTI ŞI LIVIU IOAN STOICIU despre patimile legate de Casa Monteoru, sediu al USR
Corneliu LEU - DESPRE CASA SCRIITORILOR, NUMITĂ ŞI CASA MONTEORU
Clara ARUŞTEI - MOARTEA LUI CEZAR CRONICA ADEVĂRULUI (XII)
DESPRE PREŞEDINTELE UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
continuare mai veselă la „CINE ZICE CĂ ALŢII INCITĂ?!” din pagina întâi
Algoritm de calcul al pensiei
POEZIA INTERNETULUI RUBRICA LUI IONUŢ CARAGEA
PASO DOBLE RUBRICA LUI IOAN LILA
« Musca la arat » Din rubrica « Coltul condeierului » semnata de Mircea Radu IACOBAN
RUGACIUNEA UNUI BUGETAR
România lui Băsescu
PAGINA A DOUA

DACIA GENERATIEI DE AUR

Doua studii de IonPachia Tatomirescu şi  prezentarea unui profesor român de „ZALMOXIANISM” în universitaţile australiene

 

 

 Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU:


Argumente „interne“ privind paternitatea nicetian-remesiană

şi autohtonismul pelasgo-/valaho-dacic al imnului întregii Creştinătăţi, «Te, Deum, laudamus...» / “Internal” Arguments  Concerning the Niceta-Remesian Paternity and the Pelasgo-/Wallachian-Dacian Autochthonism

of the All-Christendom Hymn, «Te, Deum, Laudamus...»


Primul mare poet creştin pelasg (> valah), Niceta Remesianu, sau (după cum îl pomenesc alte documente ale vremii, făcându-se o mai clară trimitere la strategica sa eparhie dunăreană) Niceta de Remesiana / Romoesiana, rostuind atât poezia cât şi filosofia creştină / patristică, în sacra limbă valahă a secolului al IV-lea, s-a născut pe la anul 340 (cf. CSb, 93 sqq.; VSP, 71), în Dacia, desigur, în înfloritoarea localitate Romoesiana (adică „Roma Moesiei“, azi, Bela Palanka), lângă Naissia / Naissus („dava industriei naiurilor“) / Nish (în antichitate, în vremea marelui rege al Daciei Mari, Burebista, importantă davă-oraş a Dacilor sud-dunăreni, apoi, după cucerirea ţinuturilor de la Dunărea de Jos de către armatele Romei, importantă bază militară din care Imperiul Roman ataca Dacia Nord-Dunăreană – a lui Decebal –, dar şi important centru comercial pe-atunci, ca Romoesiana; şi azi, un oraş încărcat de istorie antică din Serbia, Niš), mai exact spus, în provincia imperial-romanică Dacia Ripensis (ori Dacia Aureliană, numită pe alte segmente temporale şi Moesia Superior), ceea ce este confirmat şi de Paulinus Nolanus (353 − 431), în Carmen XVII, De reditu Nicetae sive Dacia (Poema a XVII-a, Despre întoarcerea lui Niceta sau despre Dacia): «ibis et Scupos Patriae propinquos / Dardanus hospes»; «vei merge şi la Scupi, în vecinătatea Patriei tale, / oaspete Dardaniei» (PNC, 81 / Fontes, II, 176).

Studiile sale teologice, de cea mai mare strălucire în veac («atque doctissimo Nicetae» – Paulinus din Nola), şi le-a desăvârşit în Dacia Dunăreano-Pontică, poate la Tropaeum Traiani, ori la Tomis şi la Constantinusa / Constantinopol, aflându-se sub pecetea vremii de „ofensivă“ a Creştinismului şi de „defensivă“ a Zalmoxianismului.

Tânărul Niceta Remesianu, chiar dacă fu crescut de părinţii săi în spiritul Zalmoxianismului, nu putea rămâne neînrâurit de faptul că, în oraşul vecin, Naissus, văzuse lumina zilei împăratul Constantin cel Mare (la 27 februarie 272) ce, în anul 313, cu două decenii şi ceva înaintea naşterii poetului-episcop la Romoesiana / Remesiana, prin Edictul de la Mediolanum (> Milano), legiferase Creştinismul în întregul Imperiu Roman. În contextul religios-politic imperial-romanic din orizontul anului 355 d. H. şi al „avantajelor de clasă clericală“, firesc era ca tânărul Niceta Remesianu să opteze veridic pentru Creştinism / Ortodoxism în originalul chip al „Creştinismului Cosmic“ (ca să apelăm la o strălucită metaforă a lui Mircea Eliade, prin care desemna coordonatele originale ale aproape bimilenarului Zalmoxianism împrumutate / transferate Creştinismului Valah din Dacia), la care aderaseră mulţi concitadini romoesieni şi naissieni.

În anul 370 – când îl menţionează episcopul Germanus într-o scrisoare către episcopii daci din Illyricum – era deja în scaunul episcopal, pe pământul naşterii, în „ţara sa de râuri / munţi“, la Remesiana (azi, Bela Palanka, în Serbia – cf. CPatr, 235 / VPS, 71), sau – după cum mai scriu cronicile acelor vremuri – Romansiana, Romantiana, Romoesiana (Romoesiana < Roma- + -Moesia- + suf. -ana; „Roma Moesiei“; „de neamul Romoesienilor, Romoşenilor“ – cf. IPnp, 99).

Ţineau – „strategic“ – de eparhia lui Niceta Remesianu atât teritoriile din Dacia Sud-Dunăreană, dintre Serdica (azi, Sofia / Bulgaria) şi Singidunum (azi, Belgrad / Iugoslavia), cât şi ţinuturi din Dacia Nord-Dunăreană («Ibis Arctoos procul usque Dacos…» / «vei merge departe până la Dacii de la miază-noapte»), din aria provinciilor („ţărilor“) „de râuri“ / „munţi“: Oltenia, Banat, Ardeal (nordul şi nord-estul Daciei – erau încă sub „controlul“ preoţilor Zalmoxianismului în „războinicire multiseculară“ cu Dacia Creştinismului, „războinicire“ trecută de cei interesaţi, din nefericire, „sub tăcere“ – cf. CAm, 356; DIS, 520; VSP, 72). Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, cercetând (în anul 1948) aria misionară a Sfântului Niceta Remesianu, concludea veridic: «Nu e de mirare dacă aria misionară a Sfântului Niceta de Remesiana s-a putut întinde, pe căile ostaşilor şi ale misionarilor anteriori, chiar pe malul stâng al Dunării… Indicaţiile lui Paulin de Nola, coroborate cu celelalte documente literare şi arheologice… îndreptăţesc însă, în bună măsură, ipoteza activităţii episcopului dac şi în Nordul Dunării.» («Arta misionară» a Sfântului Niceta de Remesiana, în buletinul oficial al Patriarhiei Române din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, LXVI, 1948, 5 – 8, p. 356 / apud VSP, 72).    

Acest spaţiu mirific al Daciei Creştine, în care se exercita Niceta Remesianu ca „atlet al lui Iisus Hristos“, îndeosebi, bogatul ţinut nord-dunărean, a fost evocat de Paulin de Nola în poemul dedicat prietenului său dac, Despre întoarcerea lui Niceta sau despre Dacia. Niceta Remesianu îi descrisese eparhia în anul 397 / 398, cu ocazia călătoriei în Italica Peninsulă. Este vorba despre acea Dacie Nord-Dunăreană, «unde Boreas … înţepeneşte fluviile cu gheţuri dese» (după Herodot, între fluvii, fiind şi Marisia / Mureş − cf. HIst, I, 328); este vorba despre o Dacie Decebalo-Traiană cu „munţi inaccesibili“, cu un Ardeal (< Arudeal < Arudela < Arutela) ce are prunduri bogate în grăunţe de aur, «aurul ales înainte cu mâna din pământ», dar metamorfozat acum, în vremea episcopului valah, Niceta Remesianu, în «aur cules cu mintea din cer»: «…quod humi manuque / ante quaerebat, modo mente caelo / conligit aurum.» (PNC, 82 / Fontes, I, 178; cf. ACW-Nola, 40 sqq.).

Se constată la Paulin din Nola nu numai urmele lecturilor din Ovidiu, exilatul în Dacia Sud-Dunăreană, pe malul pontic, la Tomis, nu numai învăţăturile / informaţiile de la dascălul său cu paterne obârşii dacic-maramureşene, între vestiţii «Daci Magni», Ausoniu (D. Magnus Ausonius, aprox. 310 – 395, care a mai avut încă un ilustru elev, dacul ce a devenit împăratul Graţian / Gratianus – cf. BLit, 734), ci şi o cunoaştere a realităţilor „parcă pe viu“, „parcă de la faţa locului“, din marea eparhie nicetian-remesiană de pe ambele maluri ale Dunării de Jos, permiţând ivirea ipotezei că nolanianul prieten-episcop şi poet din vecinătatea sudică a Romei a dat curs invitaţiei lui Niceta Remesianu de a vizita mirificele ţinuturi ale Daciei care ţineau de eparhia sa.

Dacia – în viziunea poetului-episcop Paulin de Nola – e un tărâm al „tragediei lui Decebal“, e un pământ al Zalmoxianismului ce, în ciuda biruitorului împărat Traian în faţa regelui-erou al Daciei Nord-Dunărene (după mobilizarea marilor forţe armate ale Imperiului Roman la Dunăre şi Carpaţi), nu a admis / îngăduit sclavia; «Grumazurile ce, mereu ne-nfrânte-n războaie, / au respins jugul sclaviei, / se pun acum cu bucurie» în slujba «adevăratului Stăpân», Iisus Hristos, „nou“ Sol / Mesager Celest, nimbând Creştinismul Cosmic (cf. ACW-Nola, 41).

Şi Dacia – după cum viersuieşte tot Paulin de Nola –, «odinioară pământ al sângelui, acum e (pământ) al vieţii». Şi «unde cândva era nărav de fiară, / acum înfloresc rânduieli îngereşti; / omul drept trăieşte retras în peştera – / unde-a stat odinioară păgânul» („păgân“, aici, cu sensul de „zalmoxian“) / «mos ubi quondam fuerat ferarum, / nunc ibi ritus viget angelorum, / et latet iustus quibus ipse latro / vixit in antris» (ibid.).

Niceta Remesianu este şi pentru Dacia Nord-Dunăreană tată, cuvânt sacru atât la Daci, la Thraci, la Geţi ş. a. – după cum se ştie din Pilda lui Dromihete –, cât şi la urmaşii Valahi ai acestora: «Tu străbaţi codrii meréi, culmi nesfârşite, / şi cauţi drumul; înfrângi pădurea-n sterpie / a minţii, prefăcând-o-n ogor roditor. // Toate ţinuturile miazănoptit-dunărene-ţi zic tată…» / «Te patrem dicit plaga tota Boreae…» (ibid.; cf. ACW-Nola, 40).

Niceta Remesianu a călătorit şi în afara Daciei; două dintre călătoriile lui în Italica Peninsulă, din anii 397 / 398 şi 402 (cf. CPatr, 236 / IPnp, 98), având ca „ţintă“ cetatea eternă a Romei, desigur, au fost marcate şi de „halta“ de la Nola, din Campania, spre „a se închina la moaştele Sfântului Felix“ (CPatr, 236), dar, mai ales, spre a-şi reîntâlni prietenul, episcopul Paulin de Nola (Paulinus Nolanus).

O scrisoare către papa Inocenţiu I (409 – 415) s-ar constitui în „ultimul document“ privitor la Niceta Remesianu (ceea ce determină tradiţia istoriografică să considere anul 416 drept „anul înălţării sale la Cer“).

Opera lui Niceta Remesianu – cât s-a păstrat / transmis prin vremuiri – îl proiectează pe episcopul valah alături de sfinţii: Chiril al Ierusalimului, Ioan Gură de Aur, Ambrozie şi Fericitul Augustin.

Filosofic-patristica operă a lui Niceta Remesianu, străbătută de soarele „Creştinismului Cosmic“, cuprinde şi „sextalogia“ catehetică de profunde ecouri prin secoli (Cassiodor, Ghenadie de Marsilia  ş. a.), Competentibus ad baptismum instructionis libelli sex (Libelli instructionis) / Catehismul candidaţilor la botez în şase cărţi (cf. M, LII, 847 – 876; BN, 69; GN etc.):

1. «Despre felul în care trebuie să se comporte candidaţii doritori să ajungă la harul Botezului», din care s-au păstrat trei fragmente despre originea / rostul lucrării, despre «categoriile de oameni ce pot veni la Sfântul Botez»;

2. «Despre erorile păgânismului», din care au rămas două fragmente ce permit a se observa tâlcuirea unui sens al «actului duhovnicesc prin care cel ce vine la Botez se leapădă de diavol şi de lucrurile lui», despre rostul / funcţia Simbolului Credinţei; se lămureşte actul duhovnicesc al celui ce se îndreaptă spre Botez, se arată în ce se ros-tuieşte Simbolul de Credinţă şi în ce rezidă Rugăciunea Domnească;

3. «Despre Credinţă», lucrare păstrată aproape în întregul ei, structurată în două părţi: De ratione fidei / Despre raţiunea Credinţei şi De Spiritus Sancti potentia / Despre puterea Sfântului Duh, expunând probleme trinitare, hristologice etc., unde este relevată «consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi Dumnezeirea Sfântului Duh» (cf. CPatr, 236 / CŞiC, 233 sqq.), «plecând de la fiinţa Sfântului Duh» şi arătând «atributele sale, pe care le exercită împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi», unde sunt dezbătute probleme «în legătură cu arienii şi apolinariştii», «soluţionate ortodox» (VSP, 73);

4. «Împotriva genethliologiei / horoscopului», care „nu s-a păstrat“;

5. «De Symbolo» / «Despre Simbolul Credinţei», transmisă integral, reflectând cateheza cosmic-creştină dinspre cei cu ştiinţa de a se face nemuritori, «o ţinută ortodoxă riguroasă», dunăreană, chiar dacă a fost pusă, când sub numele lui Niceta de Aquilea, când sub numele lui Origen, unde, aidoma întemeietorului Zalmoxianismului din orizontul anului 1600 î. H., consideră că «omul este format din două părţi: din trup şi din suflet; trupu-i într-adevăr muritor, însă sufletul este nemuritor; când se sfârşeşte omul din viaţă, sufletul nu moare, ci el merge înapoi, de unde şi-a luat fiinţă» (apud IPnp, 104); ideile lui Niceta Remesianu vin din nemuritoarea dogmatică a Zalmoxianismului, «nu tind nicidecum spre o reformulare a viziunilor despre sensurile umanismului şi despre destin», fiind aşezate «cu deliberare în trupul recunoscutei tradiţii» (IPnp, 104), tradiţia Zalmoxianismului.

6. Despre jertfirea Mielului Pascal / De Agni Paschalis victima e o carte care s-a făcut „pierdută“, mai mult ca sigur din „cauza“ circumscrierii unui element prea „autohton“, zalmoxian, jerta zidirii. Este lucrarea unde, după cum lasă a se înţelege şi Ghenadie de Marsilia, aborda problema sacrificării mielului la Paşti, ofrandă cu valenţele purităţii / purificării. Se ştie că în Creştinism, singura jertfă este constituită din pâine şi vin, ce se metamorfozează – graţie lucrării Sfântului Duh, în cadrul Liturghiei – «în trupul şi sângele lui Hristos».

Aserţiunile elogioase ale lui Cassiodor la adresa acestei lucrări pun în evidenţă capacitatea de sinteză, de pătrundere spre esenţe, mai exact spus, profunzimea impresionantă a gândirii episcopului din Dacia: «Cel ce doreşte să atingă iute lamura învăţăturilor despre Tatăl, despre Fiul şi despre Sfântul Duh (…), să studieze cartea Despre Credinţă de Niceta Remesianu; şi înrăzărindu-se în strălucirea învăţăturii cereşti (din această carte), va ajunge prompt la contemplarea dumnezeiască» (CDi, XVI).

Scrierea De vigiliis servorum Dei / Despre privegherea robilor lui Dumnezeu este o omilie despre introducerea, încă din acea vreme, în Biserica Valahă, a Sfintei Privegheri în slujbele de seară (cf. PDppr, 207 sq.), îndeosebi, de sâmbătă noaptea spre duminică, despre Privegherea / Priveghiul «celor trecuţi către Domnul, în timpul nopţii, înainte de înmormântare» («de aici denumirea lumânării: privighetoare, ce se aprinde la capul sau pe pieptul mortului; tot de aici denumirea – numai la Valahi – a păsării ce „priveghează noaptea“ cu cereştile, sublimele ei cântări» − VSP, 74; la Valahi, ca şi la Daci, unicii lor strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, privighetoarea era, şi mai este în anumite provincii ale Daciei / României şi pasăre psihopompă, pasăre a sufletului).

Desigur, dimensiunea creştin-cosmică a Privegherii / Priveghiului îşi are revelarea primă în Gura de Rai, provine din Zalmoxianism.

Abordând „folosul privegherilor“, Niceta Remesianu «statuează valoarea şi funcţiile meditaţiei în echilibrul fiinţei, arătând că noaptea este întuneric pentru trup şi el nu ne poate subjuga, deci să furăm din noapte pentru cugetare, să furăm, de asemenea, din duminici şi o parte din sâmbete, dacă vrem să fim învingători („Du-te, leneşule, la furnică şi imită căile ei“…)» (IPnp, 103).

Elevat spirit zalmoxian se evidenţiază şi în lucrarea De Psalmodiae bono («De utilitate hymnorum») / Despre Bunul Psalmodiei (sau «Despre foloasele cântării de psalmi»). Psalmodierea (viersuirea) era o practică sacră străveche la Pelasgi / Valahi în tratarea / tămăduirea Sufletului. Ca şi viersuirile Zalmoxianismului străbătute de sublim, ca şi încântecele / descântecele utilizate de medicii Zalmoxianismului în psihoterapie, fireşte, imnurile ortodox-bisericeşti aveau menirea de a înnobila / purifica sufletul.

În precuvântul omiliei De Psalmodiae bono, Niceta Remesianu subliniază: «Mi-aduc aminte că pe când vorbeam despre frumuseţea şi folosul privegherii, am făgăduit că, în cuvântarea următoare, voi trata despre lauda şi taina imnelor, lucru pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl va realiza lucrarea de faţă» (apud VSP, 75).

După ce face o istorie a «cântărilor» în Biserică, de la psalmistul David până la Sfântul Ciprian (căruia-i citează lucrarea Ad Donatum), Niceta Remesianu conchide zalmoxian: «…Domnul a creat această băutură, cântarea cea dulce, bună să tămăduiască rănile păcatelor… Dulceaţa cântării poate să scoată din sufletul omenesc ceea ce nu poate să scoată severitatea legii» (ibid.).

Poezia şi muzica, adică viersuirea, atât la epopţii Zalmoxianismului cât şi la Niceta Remesianu, care o practica la un nivel „atingând stelele“ (Paulin de Nola), se profilează în temeiul «general de reconstrucţie morală a lumii» (cf. IPnp, 104).

Concepţia lui Niceta Remesianu asupra imnologiei creştineşti-bisericeşti, asupra „psalmodiei“, prin elementele dinspre estetica Zalmoxianismului, sporeşte mult corola „foloaselor cântării de psalmi“ faţă de cea pusă în evidenţă la Fericitul Augustin, la Sfântul Vasile cel Mare (deşi acesta, fiind din Capadocia – „cap-à/la-Dacia – / Capadochia / „Capul Dochiei / Daciei“, nu era chiar străin de Zalmoxianism, fosta religie milenară a provinciei sale natale „imperial-romane“), la Grigore de Nyssa ş. a.

O predică deosebit de valoroasă a lui Niceta Remesianu este şi De diversis appelationibus / Despre diferitele numiri ale lui Hristos, unde se relevă după Sfânta Scriptură că Iisus Hristos este numit: Adevăr, Cale, Cuvânt, Înger, Înţelepciune, Judecător, Lumină, Miel, Om, Pace, Piatră, Preot, Putere, Uşă etc.

Opera poetică a lui Niceta Remesianu ca „artă / muzică a sferelor / stelelor“ a reverberat „Creştinismul Cosmic“, înrădăcinat prin Zalmoxianism în întreaga Dacie şi a uimit lumea din afara fruntariilor ariei spirituale valahic-arhaice.

Şi cu prilejul călătoriilor la Roma, după cum atestă Paulin de Nola, Niceta Remesianu uimeşte nu numai prin erudiţie, ci şi prin practicarea unei viersuiri cosmice, genialul poet-episcop pelasg (> valah) din Dacia Dunării de Jos, asemenea lui Orfeu, slujindu-se de muzică deopotrivă ca pedagog, teoretician şi filosof al ei: «…în Italia, unde face mare vâlvă prin erudiţia lui, Paulin îl prezintă ca autor de imnuri şi, totodată, ca părinte care se serveşte de muzică într-un chip deosebit; el nu intră în lăcaşurile italiene de cult decât însoţit de coruri de călugări şi călugăriţe, împreună cu care cântă, intrând, frumoase cântări şi imne; despre aceste coruri spune Paulin că „ating stelele cu cântecele lor“; în corabia ce-l aduce spre Patrie, împreună cu marinarii, obişnuiţi până acuma să cânte numai celeuma, Niceta intonează imnuri care farmecă fiarele mării, făcându-le să se apropie vrăjite de corabie şi să asculte; (…) Niceta îmbină poezia şi muzica, este cântăreţ, aed, însă şi profet, angajat în lupta pentru îmblânzirea naturii şi pentru fericirea umană» (ibid.).

Din bogata operă poetică a lui Niceta Remesianu nu s-a păstrat / transmis decât Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, devenit imn al întregii Creştinătăţi, scris pe la anul 370 d. H., când a fost desemnat episcop pe pământul naşterii, la Romoesiana (> Remesiana), în Dacia Sud-Dunăreană. Prin Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, genialul poet  s-a impus definitiv în marea poezie creştină universală, inaugurând, totodată, filonul de aur al imnologiei valahe.

Potrivit indicaţiilor liturghice, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm… se cântă la Anul Nou, după Doxologia Mare, ori în locul acesteia, în deschiderea reuniunilor Sfântului Sinod, înaintea începerii lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti, ori ale Adunării Eparhiale, la onomastica prea-fericitului Patriarh, a mitropoliţilor, şi în prima zi a anului şcolar de la institutele de învăţământ teologic; se viersuieşte drept «mulţumire pentru toată facerea de bine primită de la Dumnezeu» (VSP, 79).

Lucrările creştin-doctrinare şi artistice ale episcopului-poet din Dacia, Niceta Remesianu (aprox. 340 – 416), câtă vreme fost-a în viaţă, s-au bucurat de aprecierile, chiar de elogiile contemporanilor, după cum s-a relevat, incontestabil, mai sus. E de presupus că nu mult timp scursu-s-a de la „înălţarea-i la Cer“, ori, mai mult ca sigur, de pe la „Schisma Mică“ (aprilie – august 519; cf. VSP, 65), desigur, a început „campania“ anti-nicetiană / anti-remesiană, în corelare cu „străvechea, multiseculara campanie anti-Dacia“, a cohortelor de „schismatici“ susţinute – în primul rând – de Roma, de Constantinusa / Constantinopol (azi, Istambul) etc. În cadrul acestor „campanii“ de „uitare“ (de „ştergere“ / anihilare) a numelui autorului Niceta Remesianu, ca şi cele de radiere a numelui de Dacia din istorii, „campanii“ care, din nefericire, continuă şi astăzi, capodopera sa poetică, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, cu care se inaugurează filonul de aur al imnologiei universal-creştine şi, în special, al imnologiei pelasge / valahe, şi care eclipsează creaţiile „de gen“ din epocă, potrivit „strategiilor anti-Dacia de la Roma“, a fost atribuită – fără vreun temei nici măcar „urechistic“ – unor poeţi de „circuit mediteranean-creştin-imperial“.

Este de-a dreptul revoltător că, până astăzi, „cei mai mulţi cercetători“ din cele aproape 17 veacuri ce s-au scurs de la zămislirea imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, de Niceta Remesianu, nu au apelat în vreun chip la incontestabilele, la indiscutabilele argumente interne privitoare la paternitatea nicetian-remesiană şi la autohtonismul pelasgo-dacic / valahic, atât de evidente, amplasate de autorul-episcop de la Dunărea de Jos chiar în „cheia de boltă“, chiar în „punctul culminant-imnic“. Nu s-a ţinut seamă de faptul că, în orizontul anului 370 d. H., episcopul-poet, Niceta Remesianu, prin acest imn se adresa Dacilor de pe ambele maluri ale Dunării de Jos, Daci ce, încă din orizontul anului 1600 î. H., credeau în monoteismul Zalmoxianismului, preluat peste optzeci la sută de Creştinism.

Două sunt versurile indiscutabile / incontestabile din imnul Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, străbătute de sublimul jertfei zidirii, de spirit cogaionic / zalmoxian, pentru că poetul-episcop Niceta Remesianu le destinase Pelasgo-/Valaho-Dacilor din satele sud-dunărene de deal / munte, din Timoc, din zona Naissus (Niş) – Singidunum / Belgrad, ori din cele nord-dunărene, din  Mehedinţi / Oltenia, din Caraş-Severin / Banat, Valaho-Daci cu nezdruncinată credinţă aproape bimilenară în monoteismul Zalmoxianismului, unde încă nu pătrunsese „Creştinismul de Câmpie“ adus / propovăduit la Dunărea de Jos de Sfântul Apostol Andrei (mai mult ca sigur, Sfântul Niceta Remesianu avea drept model pe Sfântului Apostol Andrei, din secolul I d. H., ce convertise sute de mii de Pelasgi / Valahi-zalmoxieni la Creştinism, fireşte, din localităţile ce ţineau de Dacia, de pe ţărmul vestic şi nord-vestic al Mării Negre, ori din Valea Dunării, de la Museua / Buzău până la Morisenadunum / Cenad, apoi, de aici, la Singidunum / Belgrad şi pe Valea Moravei, de unde a trecut la Tesalonic şi Patras, – în acest oraş grecesc fiind arestat şi pironit / răstignit – de Greci, cu aprobarea imperială a Romei, desigur – pe crucea „în formă de X“, ce-i poartă numele şi în zilele noastre, „Crucea Sfântului Apostol Andrei“):

Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum, / Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum..., adică: Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei, / Tu, Biruitorul-din-Suliţa-Morţii, deschis-ai credincioşilor poarta-mpărăţiei cerurilor...

În aceste două stihuri, marcând „apoteoza imnică“ (pe care „campioni schismatici-cunoscători“ şi, mai frecvent, editori roesleriano-stalinişti „recenţi“ se prefac a le omite „ca din greşeală“ („de memorie / tipar“), căci nu „cadrează dogmatic“ atunci când se mai atribuie acest imn vreunui Ambrosius − cf. CCLl, 163 sqq.), sunt două trimiteri sacre, conectate puternic în fundamentele monoteiste ale Zalmoxianismului Pelasgo-/Valaho-Dacilor ce au ivit şi nutrit / purtat prin milenii până azi peceţile stilistice de profund autohtonism ale acestui mare popor al Eurasiei („al doilea după al Indienilor“, în certificarea părintelui istoriilor, Herodot).

I) Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei (Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum) este versul ce îşi conectează / centrează strălucirea („forţa fulgerării“ Dacului-receptor întru sublim, întru catharsis) în mitul nemuririi dacice obţinute în calitatea de războinic al fotonilor (ca să evităm „clişeizarea“ Luminii), în calitatea de Făt-Frumos, căruia, încă de la naştere (de la mistericul / iniţiaticul „plâns“ în pântecul mamei-fecioară-împărăteasă) i se promite de către tatăl-împărat – spre a se naşte, spre a vedea lumina zilei în această lume –, desigur, Raiul Zalmoxianismului, desemnat prin sintagma Ţara/Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Pentru Pelasgo-/Valaho-Dacii cărora li se adresa în orizontului anului 370, episcopul-poet, Niceta Remesianu, stihul Tu, Întrupatul-în-Om întru mântuirea-i, n-ai strigat frica-n pântecul Fecioarei (Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum) nu era „hermetic“ / „încifrat“, ca în zilele noastre.  „Strigătul“ / „plânsul“ („bocetul“) fricii de a te naşte într-o lume plină de răutăţi ca a noastră este un motiv străvechi, pelasgo-/valaho-cogaionic, devenit dincoace de orizontul anului 1600 î. H., zalmoxian, frecvent întâlnit în basmele Pelasgo-/Valaho-Dacilor.

Herodot (484 – 425 î. H.), în Istorii (V, 4), menţionează cu privire la „plânsul“ / „bocetul“ de la naşterea Dacului / Thracului: «Dintre aceste semninţii thrace, obiceiurile pe care le au Geţii, care se cred nemuritori, le-am arătat. Trauşii, în toate privinţele, au aceleaşi datini ca şi ceilalţi Thraci, numai că la naşteri şi la înmormântări iată ce fac: rudele se aşază în jurul nou-născutului şi încep să bocească de câte rele are să îndure, o dată ce s-a născut, înşirând toate pătimirile omului (s. n.); pe mort însă îl îngroapă jucând şi veselindu-se, sub cuvânt că de-acum se află în deplină fericire, scăpat de atâtea necazuri.» (HIst, II, 30). Informaţia o regăsim – peste aproape o jumătate de mileniu – şi la Pomponius Mela (aprox. 5 – 70 d. H.): «Thracia este locuită de un singur neam de oameni, Thracii […]; unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor mai întoarce, ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc.» (s. n.; Fontes, I, 389; cf. VMR, 170 sq.).

Graţie impresionantei, neasemuitei mitologii valahe, având în temelie aproape două milenii de oralitate cultă a şcolilor Zalmoxianismului, informaţiile transmise de Herodot, Pomponius Mela ş. a., se nuanţează: Nenăscutul din Dacia nu înceta să plângă / strige în pântecul tinerei mame-împărătese până nu i se promitea de către tatăl-împărat Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (odată născut, ca sortit nemuririi cogaionice, sau, mai exact spus, Împărăţiei-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, el devenea nemuritorul Făt-Frumos, nemuritorul rege-zeu-medic de Sarmizegetusa, nemuritorul Războinic / Cavaler al Zalmoxianismului): «Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe de-alde astea; în sfârşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-Moarte.» (Tfb, 53). Subliniem că în mitologia / mitosofia, în folclorul Pelasgiei (Thraco-Daciei) / Valahiei, există şi o serie de basme cu nemuritorul protagonist Făt-Frumos – proiecţie telurică, întruchipare „terestră“ a Soarelui, „fiul lui Samoş / Dumnezeu“ –, serie ce nu se întâlneşte la alte popoare, serie de basme purtând unicitatea peceţii stilistice a Zalmoxianismului, a mitului Perechii Ideale, Soarele şi Luna, având răspândire numai în arealul numit Dacia, al exercitării acestei prime religii monoteiste din istoria spiritualităţii universale, serie de basme ţinând de sfera oralităţii culte a Zalmoxianismului.

Aşadar, spre deosebire de Solul (Mesagerul Celest) la Dumnezeu (prima cale a obţinerii Nemuririi), ori spre deosebire de Cavalerul / Războinicul Zalmoxianismului, luptând cu duşmanii Daciei până la ultima picătură de sânge, necunoscând statutul sclaviei, Sol / Cavaler (Făt-Frumos) ce şi-a „plâns“ / „strigat“ frica de-a se naşte încă din pântecele tinerei sale mame-împărătese, Iisus Hristos nu şi-a strigat vreo frică de vreun soi în pântecele Mamei-Fecioare.

II) Biruitorul din „suliţa morţii“, deschizător de poartă cerească pentru semenii săi din Dacia (Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...) nu este altcineva decât Iisus Hristos, pironitul pe cruce, menit a substitui Solul / Mesagerul Celest aruncat în trei suliţe şi trimis ritualic-iniţiatic la Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei (adică la „Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, Samoş / „Zamoş“, confundat cu Sa-lu-moş, nume deformat de carianul Herodot în Zalmoxis, de fapt, „omul-lui-Dumnezeu-pe Pământ“, regele-zeu-medic, în rang de „Papă“, dar nu de la Roma, ci din Cogaion / Sarmizegetusa); scenariul misteric / iniţiatic din Zalmoxianism, al trimiterii Mesagerului Celest, din Cogaion / Sarmizegetusa, la Dumnezeu, „tot în al cincilea an“, este arhicunoscut şi în mare măsură descris şi de Herodot, în Istorii (IV, 94 – 96): «Iată în ce chip se socot ei nemuritori…» (este vorba despre Geţii de la Dunărea de Jos şi de la ţărmul vestic şi nord-vestic al Mării Negre); «credinţa lor este că ei nu mor…»; «trimiterea Solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare […], îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor; dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că (Dumne)zeu le este binevoitor…» (HIst, I, 345); adică Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa şi primeşte Mesagerul Celest (Ambasadorul Daciei) pentru patru ani, la Curtea Împărăţiei Sale din Cerul al Nouălea (de-aici şi vorba valahă: a se simţi ca într-al nouălea cer).

Pentru imnologie, pentru istoria literaturii valahe şi universale, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…, de Niceta Remesianu, rămâne o neasemuită capodoperă din orizontul anului 370 d. H., un curcubeu mirific pe cerul spiritualităţii Daciei, pe cerul încă nedivizat al Creştinismului.


  Bibliografia de sub sigle:


•    ACW-Nola = Ancient Christian Writers – The Poems of St. Paulinus of Nola,  the English version by Johannes Quasten, Walter J. Burghardt and Thomas Comerford, Lawler, New York, Paulist Press, 1975.

•    BLit = Jean Bayet, Literatura latină, Bucureşti, Editura Univers, 1972.

•    BN = A. E. Burn, Niceta of Remesiana, His Life and Works, Cambridge, 1905.

•    CAm = I. G. Coman, «Aria misionară» a Sfântului Niceta de Remesiana, în Biserica Ortodoxă Română (buletin oficial al Patriarhiei Române), Bucureşti, LXVI, nr. 5 – 8 / 1948.

•    CCLl = Maria Capoianu, Gabriela Creţia, Limba latină, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1993.

•    CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească (traducere / adaptare din limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu; postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 1999.

•    CDi = Cassiodor, De institutione divinarum litterarum, XVI, apud M, LXX, 1132 C.

•    CDr-1 = Caietele Dacoromâniei, anul I, nr. 1 (22 iunie −22 decembrie) 1995, pp. 2 − 11.

•    CPatr = Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956.

•    CSb = Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.

•    CŞiC = Ioan G. Coman, «Şi Cuvântul trup s-a făcut» − hristologie şi mariologie patristică, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1993.

•    DIS = Gh. I. Drăgulin, Influenţe ale Sinodului al II-lea ecumenic (381) şi ale principalelor lui personalităţi asupra începuturilor teologiei româneşti, în Mitropolia Ardealului (revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului şi a Arhiepiscopiei Clujului, şi a Episcopiilor Alba Iulia şi Oradea, Sibiu), anul XXVI, nr. 7 – 9 / 1981.

•    Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 – publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

•    GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

•    GN = Klaus Gamber, Niceta von Remesiana, Instructio ad competentes, Regensburg, 1964.

•    Hist, I, II = Herodot, Istorii, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961; vol. II, Buc., Ed. Şt., 1964.

•    IPnp = Ion Itu, Primii noştri poeţi, Braşov, Editura Orientul Latin, 1994.

•    M, LII = J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus…, Series Latina, Paris, 1844 – 1855;  (v. Competentibus ad baptismum instr…, vol. LII, pp. 847 – 876; LXVIII, LXX etc.).

•    PDppr = N. M. Popescu, De la priveghere la privighetoare, în Biserica Ortodoxă Română, LXI, nr. 4 – 6 / 1943.

•    PNC = Paulinus Nolanus, Carmen XVII, în Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. XXX, partea a II-a, Viena, Ed. G. de Hartel, 1894, p. 81 sq.; sau în Fontes, II, pp. 176 – 181.

•    Tfb =Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – basme populare româneşti, ediţie îngrijită de Ioan Şerb, cu o Prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, Editura pentru Literatură (colecţia Biblioteca pentru Toţi), 1961.

•    TMdr, II = Dr. Vasile Tomescu, Musica daco-romana, tome deuxième, Bucuresti, Editura Muzicală, 1982.

•    TNR = Ion Pachia Tatomirescu, Niceta Remesianu (Niceta de Remesiana), «Te Deum laudamus...», în «Renaşterea bănăţeană» («Paralela 45»), nr. 1067, 30 august 1993, p. 8.

•    VCT = Veniamin Costache, Te Deum…, Ed. Mănăstirea Neamţ, 1807 (reed. 1816, 1828, 1862, 1940 etc.).

•    VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.

•    VSP = Nestor Vornicescu: Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, izvoare, traduceri, circulaţie, teză de doctorat, (extras din revista Mitropolia Olteniei, nr. 1 – 2, 3 – 4, şi 5 – 6, XXXV / 1983), Craiova, 1983, pagini B-5: 448.

 


ENGLISH VERSION:

 

 

 Internal” Arguments  Concerning the Niceta-Remesian Paternity and the Pelasgo-/Wallachian-Dacian Autochthonism

of the All-Christendom Hymn, «Te, Deum, Laudamus...»

The first great Pelasgian (> Wallachian) Christian poet, Niceta Remesianu, or (according to mentionings in other documents of the age, making a clear reference to his strategic Danubian eparchy) Niceta of Remesiana / Romoesiana, who established the foundations of both the poetry and the Christian / patristic philosophy, in the sacred Wallachian language of the 4th century, was born in c. 340 A.D. (cf. CSb, 93 sqq.; VSP, 71), in Dacia, undoubtedly, in the flourishing town of Romoesiana (i.e. “the Rome of Moesia”, today, Bela Palanka), near Naissia / Naissus (“the dava of the pan pipe industry”) / Niš (in antiquity, during Burebista, the great king of Great Dacia, an outstanding town-dava of the South-Danubian Dacians, and later, after the conquest of the lands South of the Danube by Rome’s armies, an important military base whence the Roman Empire would attack North-Danubian Dacia – Dacia of Decebalus –, as well as a significant trade centre, like Romoesiana, being today a city laden with ancient history in Serbia), to be more exact, in the imperial Roman province Dacia Ripensis (or Dacia Aureliana, also called Moesia Superior on various time levels), a fact confirmed by Paulinus Nolanus (353 − 431), in Carmen XVII, De reditu Nicetae sive Dacia (Poem XVII, On Niceta’s Return or On Dacia): «ibis et Scupos Patriae propinquos / Dardanus hospes»; «you will also visit the Scupi, who border on your land, / being a guest to Dardania» (PNC, 81 / Fontes, II, 176).

His theological studies, brilliant in the age («atque doctissimo Nicetae» – Paulinusus of Nola), were accomplished in Danubian-Pontico Dacia, supposedly at Tropaeum Traiani, or at Tomis and Constantinusa / Constantinople, under the seal of the “offensive” Christianity and the “defensive” Zalmoxianism.

Despite having been brought up by his parents in the spirit of Zalmoxianism, the young Niceta Remesianu could not have remained uninfluenced by the fact that the emperor Constantine the Great was born (on February 27th, 272) in Naissus, the neighbouring town, legislating Christianity in the whole Roman Empire through the Edict of Mediolanum (> Milan), in the year 313, more than two centuries before the birth of the poet-bishop at Romoesiana / Remesiana. In the political-religious imperial Roman context in the horizon of the year 355 A.D. and due to his “clerical advantages”, it was but natural that the young Niceta Remesianu should “genuinely” opt for Christianity / Orthodoxism in the original variant of the “Cosmic Christianity” (to use Mircea Eliade’s wonderful metaphor, through which he designated the original coordinates of the almost bimillenary Zalmoxianism lent / transferred onto the Wallachian Christianity in Dacia), to which many Romoesian and Naissian fellow citizens had adhered.

 

 

Te Deum laudamus… by Niceta Remesianu (370 A. D. – apud TMdr, II, 705)

In the year 370 A.D. – when the bishop Germanus mentioned him in a letter to the Dacian bishops in Illyricum – he was already in bishopric on his native land, in “his country of rivers / mountains”, at Remesiana (today, Bela Palanka, in Serbia – cf. CPatr, 235 / VPS, 71), or – as the chronicles of the time mention – Romansiana, Ro-mantiana, Romoesiana (Romoesiana < Roma- + -Moesia- + suf. -ana; the “Rome of Moesia”; “of the Romoesian, Romoshenian descent” – cf. IPnp, 99).

Niceta Remesianu’s eparchy would “strategically” include both the territories in South-Danubian Dacia, between Serdica (today, Sofia / Bulgaria) and Singidunum (today, Belgrade / Serbia), as well as the lands in North-Danubian Dacia («Ibis Arctoos procul usque Dacos…» / «you will travel far away to the North Dacians»), from the area of the provinces (“countries”) “of rivers” / “mountains”: Oltenia, Banat, Ardeal (the North and the North-East of Dacia were still under the “control” of the Zalmoxianist priests in “century-old warfare” with Christian Dacia, the “warfare” being unfortunately “overlooked” due to particular hidden interests – cf. CAm, 356; DIS, 520; VSP, 72). While studying (in the year 1948) the missionary area of Saint Niceta of Remesiana, Priest Ioan G. Coman, Doctor of Theology, veridically concluded: «It is not surprising that the missionary area of Saint Niceta de Remesiana should have extended as far as the left bank of the Danube, following the paths of soldiers and previous missionaries... Paulinus of Nola’s clues, corroborated with other literary and archaeological documents... justify, to a large extent, the hypothesis of the Dacian bishop preaching North of the Danube as well.» («The Missionary Art» of Saint Niceta of Remesiana, in The Official Bulletin of the Romanian Patriarchate in Bucharest, The Romanian Orthodox Church, LXVI, 1948, 5 – 8, p. 356 / apud VSP, 72).    

The mirific space of the Christian Dacia, where Niceta of Remesiana pursued his calling as “an athlet of Jesus Chirst”, the rich North-Danubian land in particular, was evoked by Paulinus of Nola in the poem dedicated to his Dacian friend, On Niceta’s Return or On Dacia. Niceta of Remesiana had described to him his eparchy in 397 / 398, on the occasion of his journey to the Italic Peninsula. It was North-Danubian Dacia «where Boreas... binds the rivers with thick frost» (according to Herodotus, Marisia / the Muresh River being one of the rivers − cf. HIst, I, 328); it was about the Decebalus-Trajan Dacia, with its “inaccessible mountains”, with its Ardeal (< Arudeal < Arudela < Arutela) rich in gravel banks with gold grains, «the gold previously sought from the earth with the hands», later metamorphosed, during the Wallachian bishop, Niceta of Remesiana, into «gold gathered with the mind from heaven»: «...quod humi manuque / ante quaerebat, modo mente caelo / conligit aurum.» (PNC, 82 / Fontes, I, 178).

One can easily trace in Paulinus of Nola the readings from Ovid, exiled in South-Danubian Dacia, on the Pontic shore, at Tomis, besides the teachings / information from his master of Maramuresh-Dacian paternal descent – one of the renowned «Daci Magni» –, Ausoniu (D. Magnus Ausonius, c. 310 – 395, who had another illustrious pupil in the person of the Dacian who became the emperor Graţian / Gratianus – cf. BLit, 734), as well as the “vivid”, “live” knowledge of the realities in the large Nicetian-Remesian eparchy on both shores of the Lower Danube, therefore allowing the hypothesis that the Nolanian bishop-friend and poet from the neighbouring South of Rome answered Niceta of Remesiana’s invitation to visit Dacia’s blessed lands which were part of his eparchy.

In Paulinus de Nola’s views as a poet-bishop, Dacia is the realm of “Decebalus’ tragedy, a land of Zalmoxianism which, in spite of emperor Trajan’s victory over the hero-king of North-Danubian Dacia (after the mobilisation of the great military forces of the Roman Empire near the Danube and the Carpathians), never tolerated / approved of slavery: «Those necks which, eternally unsubdued in war, / refused to bow in slavery, / now rejoice to bend in submission» to the yoke «of the true Lord», Jesus Christ, a “new” Celestial Messenger, haloing the Cosmic Christianity.

According to Paulinus of Nola’s lines, Dacia «once the land drenched in blood, is now the land of life». And «where once existed the rule of beasts, / there is now the vigorous life of angels; / the just man now lives his hidden life in the caves / where the brigand once dwelt» (“heathen brigand” in the sense of “non-Zalmoxian”) / «mos ubi quondam fuerat ferarum, / nunc ibi ritus viget angelorum, / et latet iustus quibus ipse latro / vixit in antris» (ibid.).

Niceta of Remesiana is also a father for North-Danubian Dacia – a sacred word both with the Dacians, Thracians, Getae et al. – as is well known from Dromichaetes’ Lesson –, and with their Wallachian descendants: «You tramp eternal trackless woods, infinite peaks, / in search of your way; you prevail over the barren woodland / of unkempt minds and transform it into fertile fields. // The whole region of the North calls you father...» / «Te patrem dicit plaga tota Boreae...» (ibid).

Niceta of Remesiana also travelled beyond the borders of Dacia; two of his journeys to the Italic Peninsula, between 397 / 398 and 402 (cf. CPatr, 236 / IPnp, 98), undeniably “aiming” at reaching the eternal city of Rome, were marked by the “halt” at Nola, in Campania, in order to “pray at the relics of Saint Felix” (CPatr, 236), but particularly to meet his friend, the bishop Paulinus of Nola (Paulinus Nolanus) again. A letter to Pope Inocentius I (409 – 415) represents the “last document” concerning Niceta Remesianu (which spurs the historiographical tradition to consider the year 416 as “the year of his rise to the Heavens”).

Niceta of Remesiana’s work – as preserved / handed down through the hostile centuries – projects the Wallachian bishop by the side of saints: Cyril of Jerusalem, John the Golden Mouth, Ambrose and the Happy Augustine.

Niceta of Remesiana’s patristic-philosophical work, conveying the sun of the “Cosmic Christianity”, also includes the catechistic “sextalogy”, profoundly reverberating throughout the centuries (Cassiodorus, Gennadius of Marseilles et al.), Competentibus ad baptismum instructionis libelli sex (Libelli instructionis) / The Cate-chism of the Baptism Candidates in Six Books (cf. M, LII, 847 – 876; BN, 69; GN etc.):

1. «About the way Baptism candidates should behave in order to deserve Baptism», from which three fragments have been preserved, dealing with the origin / the purpose of the work, the «human subjects that are allowed to the Holy Baptism»;

2. «About the errors of heathenism», of which two fragments have survived, facilitating the interpretation of «clerical act through which the one coming to Baptism throws off the yoke of the devil and his evil doings», about the purpose / function of the Faith Symbol; the clerical act of the one who seeks Baptism is explained, as well as the purpose of the Faith Symbol, and what the High Priestly Prayer consists of;

3. «About Faith», a paper almost entirely preserved, organised in two parts: De ratione fidei / On the Reason of Faith and De Spiritus Sancti potentia / On the Power of the Holy Spirit, explaining Christological, trinitary etc. concerns, revealing «God the Son’s consubstantiality to God the Father and to God the Holy Spirit» (cf. CPatr, 236 / CŞiC, 233 sqq.), «proceeding from the Holy Spirit» and pointing out «His attributes, exercised together with the other two Beings of the Holy Trinity», the work also debating matters «which concern the Arians and Apolinarists», «solved in an Orthodox manner» (VSP, 73);

4. «Against Genethlialogy / the Horoscope», which “has not been preserved”;

5. «De Symbolo» / «On the Faith Symbol», transmitted in its entirety, reflects the Cosmic-Christian catehesis originating from those who knew how to make themselves immortal, a Danubian «highly rigorous Orthodox form», although it has been attributed to Nicetas of Aquileia and to Origen, a work in which, like the founder of Zalmoxianism in the horizon of the year 1600 B.C., considered that «man is made of two parts: the body and the soul; the body is mortal indeed, yet the soul is immortal; when man departs this life, the soul does not die, but travels back to where it came into being» (apud IPnp, 104); Niceta of Remesiana’s ideas arise from the timeless dogmatics of Zalmoxianism, «by no means tending to reformulate the views on the meanings of humanism and destiny», being lain «deli-berately on the body of the well-established tradition» (IPnp, 104) – the tradition of Zalmoxianism.

6. On Sacrificing the Paschal Lamb / De Agni Paschalis victima is a book which seems to have been “lost”, more than likely “due to” circumscribing an “autochthonous” Zalmoxian element, the building sacrifice. As Gennadius of Marseilles implied, it was the work in which the author dealt with the matter of sacrificing the lamb at Easter, as an offering with purity / purification valencies. It is known that the sole oblation in Christianity is the act of offering the bread and wine of the Eucharist, which is metamorphosed – owing to the workings of the Holy Spirit, during the Liturgy –  «into the body and blood of Christ».

Cassiodorus’ eulogistic assertions about this work empasize the synthesis capacity, the power to penetrate to the very essence, or, to be more precise, the impressive profoundness in the thinking of the bishop from Dacia: «Let he who wishes to reach in no time the flower of the teachings about God the Father, God the Son and God the Holy Spirit (…) study the book On Faith by Niceta of Remesiana; and beaming with the enlightening celestial knowledge (in this book), let him promptly accomplish divine contemplation» (CDi, XVI).

The work De vigiliis servorum Dei / On Waking the Slaves of God is an homily on the introduction, in those early times, of the Holy Wake during the evening service in the Wallachian Church (cf. PDppr, 207 sq.), particularly on Saturday night to Sunday, on Privegherea / The Vigil «during the night, before burial, of those departed to God» («whence the candle is also called privighetoare / watch, burning at the head or on the chest of the deceased; whence the nightingale, the name – to be found only with the Wallachians – of the bird which “watches the night” with its celestial, sublime songs» − VSP, 74; for the Wallachians, as with the Dacians, their unique ancestors who knew how to make themselves immortal, privighetoarea / the nightingale used to be, and still remains in some provinces of Dacia / Romania, a psychopomp, the bird of the soul).

Irrefutably, the cosmic-Christian dimension of Priveghere / Priveghi / the Wake / the Vigil, revealing itself for the first time in the Threshold of Paradise, originated in Zalmoxianism.

Dealing with the “avails of the wakes”, Niceta of Remesiana «asserts the virtues and the functions of meditation for the well-balanced being, by pointing out that night represents darkness for the body which cannot subjugate us, therefore we should steal from the nighttime for meditation, we should steal alike from Sundays and some Saturdays if we wish to be vanquishers (“Go, lazybones, to the ant and imitate her ways”...)» (IPnp, 103).

The author displays his elevated Zalmoxian spirit in his work De Psalmodiae bono («De utilitate hymnorum») / On the Avails of Psalmody (or «On the Avails of Psalm Singing»). Psalmody (psalm singing / recitation / cantillation) was an ancient sacred practice with the Pelasgians / Wallachians for curing / healing the Soul. Like the Zalmoxian recitations, permeated by the sublime, like the enchantments / disenchantments employed by the Zalmoxian physicians in psychotherapy, the Orthodox sacred hymns were undeniably meant to elevate / purify the soul.

In the foreword to the homily De Psalmodiae bono, Niceta of Remesiana emphasizes: «I recall that, while talking about the beauty and the avails of the wake / vigil, I promised that, in the following speech, I would deal with the praise and the sacraments of hymns, a thing which, with God’s help, will be accomplished in this work» (apud VSP, 75).

After a history of the «types of cantillation» in the Church, from the psalmist David to Saint Cyprian (mentioning the latter’s work Ad Donatum), Niceta of Remesiana concluded in a Zalmoxian manner: «...God created this elixir, the sweet singing, suitable to heal the wounds caused by sins... The sweetness of chanting can expel from the human soul that which the strictness of law cannot» (ibid.).

Poetry and music, that is recitation and singing / chanting, both with the epopts in Zalmoxianism and with Niceta of Remesiana, whose practice seemed to “reach the stars” (Paulinus of Nola), is shaped on «the universal grounds of the moral reconstruction of the world» (cf. IPnp, 104).

Niceta of Remesiana’s views on Chrisitian hymnology, on “psalmody”, through the elements arising from the aesthetics of Zalmoxianism, greatly enrich the corolla of “the avails of psalm singing” as compared to the one rendered manifest with the Happy Augustine, with Saint Basil the Great (although the latter, being from Cappadocia – “cap-à/la-Dacia – / Capadochia / “Cape of Dochia / Dacia”, was not unfamiliar with Zalmoxianism, the former millenary religion of his “Roman-imperial” natal province), with Gregory of Nyssa et al.

A particularly valuable sermon from Niceta of Remesiana is De diversis appelationibus / On the Different Names for Christ, in which it is noticed, on the basis of The Holy Scriptures, that Jesus Christ is called: Truth, Way, Word, Angel, Wisdom, Judge, Light, Lamb, Man, Peace, Stone, Priest, Power, Door etc.

Niceta of Remesiana’s poetical work as an “art / music of the spheres / stars” reverberated “the Cosmic Christianity”, deeply rooted over the whole Dacia by means of Zalmoxianism, to the amazement of the people beyond the borders of the archaic-Wallachian spiritual area.

On his journeys to Rome, as Paulinus of Nola certified, Niceta of Remesiana was astonishing due not only to his erudition, but also to the practice of cosmic chanting, the gifted Pelasgian (> Wallachian) poet-bishop from the South of the Danube making use of music, like Orpheus, from his manifold status as teacher, theoretician and philosopher: «...in Italy, where he creates a sensation through his stunning erudition, Paulinus introduces him as an author of hymns and, at the same time, as a priest who employs music in a wholly uncommon way; he would not enter the Italian Houses of God unless he were accompanied by choirs of monks and nuns, together with whom he chants, while entering, beautiful songs and hymns; it is these choirs that makes Paulinus remark, “they reach the stars with their songs”; on the ship taking him to his Motherland, together with the sailors who were used to singing but celeuma / oarsmen’s song, Niceta sings hymns which charm the sea beasts, urging them to approach the ship and listen as if bewitched; (…) Niceta blends poetry and music, he is a singer, a bard, but also a prophet, engaged in the struggle for taming nature and for human felicity» (ibid.).

From Niceta of Remesiana’s rich poetic work only Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God… has survived / has been handed down, which has become the all-Christendom hymn, written at c. 370 A.D., when he was appointed bishop on his native land, at Romoesiana (> Remesiana), in South-Danubian Dacia. With his Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God…, the exquisite poet irrevocably compelled recognition in the great Christian world poetry, at the same time inaugurating the gold vein of the Wallachian hymnology.

According to liturgical regulations, Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God… is chanted on New Year’s Eve, after the Great Doxology, or instead of it, in the opening sessions of the Holy Synod gatherings, before the proceedings on the National Assembly of the Church, or of the Eparchial Assembly, on the name day of His Beautitude, the Patriarch, of the metropolitan bishops and on the first day of the schoolyear in theological schools; it is chanted as «thanksgiving to God for all His blessings» (VSP, 79).

The Christian-doctrinary and poetical works of the poet-bishop from Dacia, Niceta of Remesiana (c. 340 – 416 A.D.), enjoyed appraisal, even eulogy, from his coevals – as it has been irrefutably emphasized above – during his lifetime. In all likelihood, little time had elapsed since his “rise to the Heaven”, or, unequivocally, from the “Small Schism” (April – August 519; cf. VSP, 65) until the anti-Nicetian / anti-Remesian “campaign” commenced, closely correlated with “the ancient, century-old anti-Dacia campaign” of the cohorts of “schismatics” supported – in the first place – by Rome, by Constantinusa / Constantinople (today, Istanbul) etc. During these “campaigns” of “sinking into oblivion” (of “deletion” / annihilation) Niceta of Remesiana’s name, as well as the obliteration of Dacia’s name from history – “campaigns” which, unfortunately, continue even nowadays –, the bishop’s poetical masterpiece, Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God…, which inaugurates the gold vein of the Christendom hymnology and, in particular, the Pelasgian / Wallachian hymnology, and which eclipses the “similar” works of the age, was wrongly attributed – in consistence with “Rome’s anti-Dacia strategies” and based on no grounds, be they “by word of ear” – to poets belonging to the “Mediterranean-Christian-imperial circuit”.

It stands as outrageous that “most of the researchers” of the 17 centuries which have elapsed from the birth of the All-Christendom hymn, Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God…, by Niceta of Remesiana, have not made any appeal to any of the indisputable / irrefragable internal arguments concerning the Nicetian-Remesian paternity and the Pelasgo-Dacian / Wallachian autochthonism, rendered obvious by its bishop-author from South of the Danube by placing them in the very “keystone”, in the “hymnic-climax”. It has not been taken into consideration that, in the horizon of the year 370 A.D., the poet-bishop, Niceta of Remesiana, was addressing – by means of this hymn – to the Dacians on both banks of the Lower Danube. As early as the horizon of the year 1600 B.C., these Dacians believed in the monotheistic Zalmoxianism, of which over eighty per cent was appropriated by Christianity.

Two lines are indisputable / irrefragable in the hymn Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God…, being pervaded by the sublime of the building sacrifice, by the Kogaionic / Zalmoxian spirit, since the bishop-poet Niceta of Remesiana intended them to address to the Pelasgian-/Wallachian-Dacians in the hill / mountain South-Danubian villages, in Timoc, in the Naissus (Niš) – Singidunum / Belgrade area, or to those in the North-Danubian ones, in Mehedinţi / Oltenia, in Caraş-Severin / Banat, to the Wallachian-Dacians who had a bimillenary unfaltering belief in the monotheistic Zalmoxianism, in places where the “Field Christianity” had not permeated the Lower Danube region, brought / preached by Saint Andrew the Apostle (undoubtedly, Saint Niceta of Remesiana took Saint Andrew the Apostle as a model, since the latter had converted, in the first century A.D., hundreds of thousands of Pelasgians / Zalmoxian-Wallachians to Christianity, naturally, in the places which depended on Dacia, situated on the Western and North-Western shores of the Black Sea, or in the Danube Valley, from Museua / Buzău to Morisenadunum / Cenad, and farther, to Singidunum / Belgrade and in the Morava Valley, whence he went to Thessaloniki and Patras, – a Greek town where he was arrested and nailed up / crucified – by the Greeks, having imperial Rome’s approval – on the “X-shaped” cross, hence the name, preserved until today, “Saint Andrew’s Cross”):

Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum,

Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...,

that is,

    When Thou tookest the human shape to redeem us,

Thou didst not cry in fear in the Virgin’s womb,

    When Thou were the victor in the stake of death,

Thou didst open the Gate of the Skies’ Kingdom to all believers…!

The two lines mentioned above, marking the “hymnic apotheosis” (being intentionally omitted by the “expert champions of schismatics” and, even more often, by “recent” Roeslerian-Stalinist editors due to “slips of memory” or “printing omissions”, because “they do not fit dogmatically” each time this hymn is attributed to some Ambrose − cf. CCLl, 163 sqq.), represent two sacred references, strongly connected to the monotheistic foundations of the Pelasgian-/Wallachian-Dacian Zalmoxianism which have sprouted and nourished / borne throughout the millennia the profoundly autochthonous stylistic landmarks of this great people of Eurasia (“the second after the Indians”, as Herodotus, the father of history, certifies).

    I) When Thou tookest the human shape to redeem us, Thou didst not cry in fear in the Virgin’s womb (Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum) is the line which connects / directs its brilliancy (“the fulguration power” over the Dacian as a receptor of the sublime, of catharsis) to the myth of the Dacian immortality achieved as a warrior of photons (thus avoiding the “stereotypification” of the Light), in his position as Prince Charming, who, from the very moment of his birth (from the mysterious / initiatory “weeping” in the womb of his virgin-empress-mother) was promised by his emperor-father – in order to be born, to come into this world –, unquestionably, the Heaven of Zalmoxianism, denoted by the syntagm The Land / The Empire-of-Youth-without-Age-and-Life-without-Death. For the Pelasgian-/Wallachian-Dacians to whom the poet-bishop, Niceta of Remesiana addressed in the horizon of the year 370 A.D., the line When Thou tookest the human shape to redeem us, Thou didst not cry in fear in the Virgin’s womb (Tu ad liberandum suscepturus hominem non horruisti Virginis uterum) was not “hermetic” / “enciphered”, the way it seems to be nowadays.  The “cry” / the “weeping” (the “lamentation”) out of the fear of being born in our world full of wickedness is a very old Pelasgian-/Wallachian-Cogaionic motif, later turning into a Zalmoxian one, beyond the horizon of the year 1600 B.C., frequently met in the fairytales of the Pelasgian-/Wallachian-Dacians.

In his Histories (V, 4), Herodotus (484 – 425 B.C.), mentioned in connection with the “weeping” / the “lamentation” at the birth of a Dacian / Thracian: «I have described, from among these Thracian peoples, the traditions of the Getae, who consider themselves to be immortal. The Trausii have similar customs to the Thracian in all respects, nevertheless here is what they would do at births and burials: the relatives would sit around the newly-born and start lamenting on the evils it will have to endure, once it is born, enumerating all of man’s sufferings; whereas they bury the deceased while dancing and making merry, under the pretext that from then on they would find complete happiness, once they have been absolved of suffering.» (HIst, II, 30). We find the information again – after almost half a millennium – at Pomponius Mela (c. 5 – 70 A.D.): «Thracia is inhabited by only one people, the Thracians, […]; some of them believe that the souls of the departed will return on Earth, while others consider that, although the [souls] may never return, they do not wane, but travel to happier places; some others believe that the souls necessarily die, which is much better than living. Subsequently, with some of them, births are bewailed and the newly-born are lamented over; yet, on the contrary, burials are an opportunity for feasting and they celebrate them as holy events, through singing and dancing.» (s. n.; Fontes, I, 389; cf. VMR, 170 sq.).

Owing to the impressive, matchless Wallachian mythology, founded on almost two millennia of cultured orality in the schools of Zalmoxianism, the information handed down by Herodotus, Pomponius Mela et al. acquires shades of difference: The unborn child in Dacia would not stop weeping / crying out in the womb of the young empress-mother until he was promised by his emperor-father to receive The Land / The Empire-of-Youth-without-Age-and-Life-without-Death (once he was born, as predestined to the Cogaionic immortality, or, to be more accurate, to The Land / The Empire-of-Youth-without-Age-and-Life-without-Death, since he became the immortal Prince Charming, the immortal Healer-God-King at Sarmizegetusa, the immortal Warrior / Knight of Zalmoxianism): «Hush, Daddy’s dear one, said the emperor, and I’ll give you this or that kingdom; hush, be quiet son, and I’ll give you this or that emperor’s daughter to wive, and a lot of other things like that. Finally, when the emperor saw over and over again that the child wouldn’t stop weeping, he said on top of that: hush, be quiet my son and I’ll give you Youth-without-Age-and-Life-without-Death.» (Tfb, 53).

 Emphasis must be laid on the fact that, in the Pelasgian (Thracian-Dacian) / Wallachian mythology / mytosophy and folklore, there exists a number of fairytales with the immortal protagonist Prince Charming – a telluric projection, a “terrestrial” embodiment of the Sun, “God’s son / the son of Samos” –, stories which are not present with other peoples, since they bear the unique stylistic landmark of Zalmoxianism, of the myth of the Ideal Pair, the Sun and the Moon, largely and exclusively spread only in the area called Dacia, where the first monotheistic religion in the history of the world spirituality exercised itself, these fairytales belonging to the sphere of the cultured orality of Zalmoxianism.

Consequently, unlike the Celestial Messenger to God (the first way of gaining Immortality), or unlike the Knight / Warrior of Zalmoxianism, fighting Dacia’s enemies to the last drop of blood, ignorant of the status of slavery, the Knight (Prince Charming) who had been “weeping” / “crying out” his fear of being born while he was still in the womb of his young empress-mother, Jesus Christ never cried out any fear in the womb of his Virgin-mother.

II) The victor in the “spear of death”, opening a celestial gate for his fellow men in Dacia (Tu devicto mortis aculeo aperuisti credentibus regna caelorum...) is nobody else but Jesus Christ, nailed up on the cross, intended to substitute the Celestial Messeger impaled in three spears and sent in a initiatory-ritualistic manner to the God of Cogaion / Sarmizegetusa (that is, to the “Soarele-Moş” / “Father-Sun”, “Father-Sky”, Samoş / “Zamosh”, mistaken for Sa-lu-mosh, a name distorted by the Carian Herodotus into Zalmoxis, in fact, “God’s-man-on-Earth”, the Healer-God-King, having the rank of a “Pope”, not from Rome, but from Cogaion / Sarmizegetusa); the mysterious / initiatory scenario in Zalmoxianism, consisted of sending the Celestial Messenger, from Cogaion / Sarmizegetusa to God, “every five years”, and was very well known and, to a large extent, described by Herodotus himself, in his Histories (IV, 94 – 96): «This is the way in which they consider themselves immortal...» (with reference to the Getae at the Lower Danube and at the Western and North-Western shores of the Black Sea); «their strong belief is that they do not die...»; «sending the Messenger takes place in the following way: some of them, lined in a row, hold three spears with the sharp pointed ends upwards, while others, gripping his arms and legs […], swing him several times and then, throw him upwards, over the spear ends; if, while falling, the man is thrust and dies, they are convinced that God is benevolent...» (HIst, I, 345); that is, God expressed his goodwill and accepted the Celestial Messenger (Dacia’s Ambassador) for four years, at the His Celestial Court in the Ninth Heaven (hence the Wallachian saying: a se simţi ca într-al nouălea cer / to feel like in the ninth Heaven).

Te, Deum, laudamus… / We Praise Thee, O God... by Niceta of Remesiana remains an unsurpassed masterpiece in hymnology, in the history of the Wallachian and the world literature, with its birth in the horizon of the year 370 A.D., a mirific rainbow on the sky of Dacia’s spirituality, on the then undivided sky of Christianity.

  Bibliography under sigles:

•    BLit = Jean Bayet, The Latin Literature, Bucharest, Univers Publishing House, 1972.

•    BN = A. E. Burn, Niceta of Remesiana, His Life and Works, Cambridge, 1905.

•    CAm = I. G. Coman, «The Missionary Area» of Saint Niceta of Remesiana, in The Romanian Orthodox Church (The official bulletin of the Romanian Patriarchate), Bucharest, LXVI, Nos. 5 – 8 / 1948.

•    CCLl = Maria Capoianu, Gabriela Creţia, The Latin Language, Bucharest, The Didactic and Pedagogical Publishing House, 1993.

•    CDCD = Saint Ioan Cassian, The Twenty-Fourth Clerical Dialogue (translation / adaptation from the Latin language by prof. Decebal Bucurescu, Doctor of Philology; Afterword: Zalmoxianism and Christianity in Dacia / Dacoromânia, the Motherland of Saint Ioan Cassian by Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Aethicus Publishing House, 1999.

•    CDi = Cassiodor, De institutione divinarum litterarum, XVI, apud M, LXX, 1132 C.

•    CDr-1 = Dacoromania’s Notebooks, Year I, No. 1 (22 June −22 December) 1995, pp. 2 − 11.

•    CPatr = Ioan G. Coman, Patrology, Bucharest, The Biblical and Orthodox Mission Institute Publishing House, 1956.

•    CSb = Ioan G. Coman, Clerical Writers in the Old Wallachian, Bucharest, The Biblical and Romanian Orthodox Mission Institute Publishing House, 1979.

•    CŞiC = Ioan G. Coman, «And the Word Metamorphosed into a Body» − Hristology and Patristic Mariology, Timişoara, The Mitropolitan Church of Banat Publishing House, 1993.

•    DIS = Gh. I. Drăgulin, Influences of the Second Ecumenical Synod (381) and of Its Main Personalities on the Beginnings of the Romanian Theology, in The Mitropolitan Church of Ardeal (The official review of the Archbishopric of Sibiu and of the Archbishopric of Cluj-Napoca, and of the Bishoprics of Alba Iulia, Oradea and Sibiu), Year XXVI, Nos. 7 – 9 / 1981.

•    Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / The Sources of Romania’s History, II (from the year 300 to the year 1000 – published by: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucharest, The Academy of the Socialist Republic of Romania Publishing House, 1970.

•    GCiv = Marija Gimbutas, Civilization and Culture (translation by Sorin Paliga; Preface and Notes by Radu Florescu), Bucharest, Publishing House Meridiane, 1989.

•    GN = Klaus Gamber, Niceta von Remesiana, Instructio ad competentes, Regensburg, 1964.

•    Hist, I, II = Herodot, Histories, Vol. I, Bucharest, The Science Publishing House, 1961; Vol. II, Bucharest, The Science Publishing House, 1964.

•    IPnp = Ion Itu, Our First Poets, Braşov, The Latin Orient Publishing House, 1994.

•    M, LII = J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus…, Series Latina, Paris, 1844 – 1855;  (v. Competentibus ad baptismum instr…, Vol. LII, pp. 847 – 876; LXVIII, LXX etc.).

•    PDppr = N. M. Popescu, From the Vigil to the Nightingale, in The Romanian Orthodox Church, LXI, Nos. 4 – 6 / 1943.

•    PNC = Paulinusus Nolanus, Carmen XVII, in Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, Vol. XXX, Part II, Viena, Ed. G. de Hartel, 1894, p. 81 sq.; or in Fontes, II, pp. 176 – 181.

•    Tfb = Youth-without-Age-and-Life-without-Death – Romanian Folk Fairytales, Edited by Ioan Şerb, Preface by Virgiliu Ene, Bucharest, The Publishing House for Literature (collection Everyman’s Library), 1961.

•    TMdr, II = Dr. Vasile Tomescu, Musica daco-romana, tome deuxième, Bucharest, 1982

•    TNR = Ion Pachia Tatomirescu, Niceta Remesianu (Niceta of Remesiana), «Te Deum laudamus...», in «The Banat Revival» («Parallel 45»), No. 1067, 30 August 1993, p. 8.

•    VCT = Veniamin Costache, Te Deum…, The Neamţ Monastery Publishing House, 1807 (reed. 1816, 1828, 1862, 1940 etc.).

•    VMR = Romulus Vulcănescu, Romanian Mythology, Bucharest, The Romanian Academy Publishing House, 1985.

•    VSP = Nestor Vornicescu: Patristic Writings in the Romanian Orthodox Church Until the 17th, sources, translations, circulation, doctoral thesis, (excerpt from the review The Oltenia Metropolitan Church, Nos. 1 – 2, 3 – 4, and 5 – 6, XXXV / 1983), Craiova, 1983.

                                                                                                The English version by Gabriela PACHIA

 Filosoful / exploratorul pelasgo-dac,
Aethicus Donares  (Ister), primul european
care descoperă America, făcând ocolul Pământului
cu 1057 de ani înaintea lui Magellan


În cel de-al V-lea secol de la naşterea lui Iisus Hristos, alături de alţi conaţionali din Dacia „generaţiei de aur“ (avem în vedere spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian) – Niceta Remesianu (autorul imnului întregii Creştinătăţi, Te, Deum, laudamus… / Pe Tine, Doamne, Te lăudăm…, sfânt pelasgo-dac / valah ce se stinge în anul 416 d. H., în scaunul episcopal de la Remesiana, Dacia Sud-Dunăreană), Laurenţiu de Novae (autorul celebrelor omilii – De poenitentia / Despre pocăinţă şi De eleemosyna / Despre milostenie –, trecut la cele veşnice în scaunul episcopal de la Novae-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, în anul 418, după ce – la recomandarea epistolară a Papei Inocenţiu – stârpeşte erezia fotinian-arienistă ivită în eparhia sa), Auxenţiu Durostoreanu (episcopul de Durostor-Moesia, Dacia Sud-Dunăreană, mort în anul 420, autor – în 383 d. H. – al Scrisorii despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae), Fericitul Ieronim de Stridon-Dacia (traducătorul Bibliei, din ebraică în latină, între anii 390 şi 405, înălţat la cer în 30 septembrie 420), Ioan Cassian (autor al celebrelor Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum, I – XXIV, sfânt pelasgo-dac / valah ce se odihneşte întru Domnul din 23 iulie 435) ş. a. –, Aethicus Donares (Ister) a reprezentat – prin extraordinarul circuit al lucrării sale capitale, Cosmografia (din orizontul anului 466) – nu numai zorile universalismului umanist, ci şi cultura / spiritualitatea celui mai mare popor din Europa vremurilor antice, Poporul Pelasgo-Daco-Thrac, mai exact spus, Poporul Valahilor (Dacoromânilor)1.
Dintre marile cataclisme sociale produse de invaziile popoarelor migratoare în Dacia, ori în Imperiul Roman, cel mai cumplit şi îndelung cataclism, de-aproape două decenii, rămâne, pentru secolul lui Aethicus Donares (Ister), cel reprezentat de hoardele hunilor lui Attila (433 – 453 d. H.), care au trecut prin foc şi sabie Eurasia, lăsând în urmă-le – după cum certifică arheologii – un strat de cenuşă de-aproape o jumătate de metru. Iar cel ce pune capăt terorismului hunilor este generalul pelasgo-dac / valah, Aetius (născut şi format ca „războinic-nemuritor“ în Dacia – provincia Scythia Minor –, la Durostor), ce, în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, din anul 451 d. H., zdrobeşte armata terorist-hunică a lui Attila, scoţând hunii din istorie pentru totdeauna (cf. CDCD, 182).
Pentru o mai mare limpiditate a sintagmei secolul lui Aethicus Donares (Ister), precizăm că anii între care a trăit strălucitul „filosof“ / „sofist“ de la Histria-Dacia (România), geograf, explorator, om de ştiinţă / cultură pelasgo-dac (valah), unul dintre ultimii epopţi ai Zalmoxianismului, unul dintre cunoscătorii căii-spirală-planetară, aşa cum a rămas jalonată de el în cele peste 40 de copii ale celebrei sale lucrări, Cosmografia, din orizontul anului 466 d. H., primul european ce-a descoperit America, primul om ce-a ocolit Pământul etc., se aproximează a fi – potrivit tradiţiei istoriografice – 421 şi 500 d. H. (cf. AvezM, 262 sqq.; AIC-W-1853; AIC-1966, 532 sqq.; CDCD, 136 – 143 etc.).

Numele de familie: Donares („Dunăre“). Majoritatea documentelor certifică faptul că numele de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares – onomasticul, ca şi hidronimul pelasgo-dac, oglindindu-se, în valaha contemporană, în Dunăre, cu -o- închizându-se-n vocala posterioară -u-, cu -a- metamorfozându-se, prin secole, în -ă-, şi cu apocoparea consoanei finale, -s-, nume receptat şi tâlmăcit în lumea greacă / romană, drept Ister, sau Hister, până dincoace de Evul Mediu.
La origini, Donares > Dunăre este un hidronim pelasgo-thraco-dac, ce are ca elemente formante: Dun- /< Don „sfântă casă a celestelor ape / izvoare“ / „împărăţie“ (sau „bun ţinut“ / „tărâm“) + -Ares – numele zeului pelasg al războiului. Suntem într-o Dacie politeistă, de dinaintea Reformei Zalmoxianismului, din orizontul anului 1600 î. H., când pelasgii nu erau divizaţi religios în „dax“ / „daci“ („drepţii“ „nemuritorii Zalmoxianismului“) şi „thrax“ / „thraci“ („închinătorii la vechii idoli ai Cogaionului“), pe când Donares însemna „bună / sfântă casă / împărăţie cerească a izvoarelor / apelor, matcă“, „bunul spaţiu al zeului războaielor, Ares“.
Dincoace de anul Reformei Zalmoxianismului, 1600 înainte de Iisus Hristos (infra, sigla: î. H.; după Hristos: d. H.), şi după ce Creştinismul substituie Zalmoxianismul în întreaga arie a Daciei, zeul pelasg, Ares, iese din semnificat (la daci), dar uită să mai iasă şi din semnificant (datorită thracilor, „închinători la vechii idoli / zei ai Cogaionului“), Donares > Dunărea rămânând fluviul-cristelniţă din care pelasgo-dacii continuă să se împărtăşească întotdeauna înainte de a porni la război, ca sufletele lor nemuritoare să meargă „direct“ la Atoatecreator, deoarece apele-i erau limpezi, albastre, aidoma cereştilor ape primordiale ce formează discul senin al cerului, disc reprezentând Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, Samoş, adică „Soarele-Moş“, sau „Zamoş“ / „Tatăl-Cer“. Din această credinţă fluviul Donares > Dunărea şi afluenţii săi „se conectează“ discului-cer-senin, Dumnezeului de peste Cogaion / Sarmizegetusa, de peste Dacia (Dachia), nemuririi.
Mai târziu, după descoperirea sacrului fluviu de către grecimea comerţului şi de către romanitatea imperială, însetate de bogăţiile Daciei, care nu s-au lăsat integral-jefuite / prădate, în nenumăratele, cumplitele bătălii / războaie date pe această cale fluvial-comercială europeană (pe-atunci, în întregime, bazinul dunărean aparţinea Daciei, cum, de altfel, şi Peninsula Balcanică > Balachică > Valahică), grecii şi romanii au rebotezat Dunărea de Jos, în ignoranţa lor, zicându-i  Istros / Ister, ceea ce înseamnă „apă furioasă, răsturnătoare de ordine“, „fluviu isteric / ucigător, spinos, străpungător“ (în latineşte, hystricosus se tâlmăceşte prin „care caută să facă rău“, hysterica – prin „femeie isterică“; în greacă, hystera desemnează şi „uter“; în italiană, isterico, aidoma franţuzescului hystérique, păstrează sensul de „războinicitor“, sau de „furios“). La romani se constată şi o altă „rebotezare“, dar pentru Dunărea de Mijloc şi de Sus, de pe când şi-au extins cuceririle în Dacia de Vest, cu un termen mai adaptat spiritului latin şi de mai mare fidelitate semantică, Danubius (Danuvius).
Cu sensul de „bogăţie, bunăstare, abundenţă“, semnalăm şi expresia pelasgo-dacă / valahă moştenită până azi, cu specială referire la holde / lanuri: Dunăre de grâu…, Dunăre de mei / porumb… etc.
În onomastica pelasgo-daco-thracă, Dunăre şi derivatele-i desemnează pe cel „puternic“, „bogat“, „răboinic“ („îmbogăţit prin război / luptă“), tot aşa înfăţişându-se şi azi, în inima Daciei, România: Dunăre Brânduşa, Dunăre Oană, Dunăreanu Mugur, Dunărinţu Marin etc., fără a mai ţine seama de toponimie: Dunărea – localitate din jud. Constanţa (siglă: CT), Dunărea Mică (MH), Dunărea Gară (IF), Dunăreni (CT, DJ) etc. (cf. MDGR-III, 277 – 297; CPLR, 39 etc.; pentru etimologii, vidi MDGR-III, p. 295 sqq.).
În concluzie, numele autentic de familie al filosofului / exploratorului din Histria Daciei este Donares, nu Ister, nici Hister – cum era tâlmăcit, după un prost obicei grec / roman. Şi Donares > Dunăre s-a moştenit la urmaşii dacilor din România contemporană. De aceea nu există vreun temei pentru cei ce consideră pe creatorul celebrei Cosmografii din orizontul anului 466 d. H. drept „Anonimus“ Histriensis, Istricus, Danubiensis etc. (PerLan, 277 sqq.; PerLac, 503 sqq.; VAeth etc.). Totuşi, datorită faptului că „marele circuit“ al numelui său pe lucrarea-i Cosmografia a fost cel tâlmăcit pentru lumea greco-latină antică şi evmezică, alături de Donares, realul, pelasgo-dacicul său nume, păstrăm (în paranteză) şi „onomastic-traducerea“ Ister: aşadar îi rostim şi îi scriem numele de familie Donares (Ister).  


Din motivele de mai sus, se resping şi variantele tardive: Histricus (cf. VAeth), Scythicus (sugerând că exploratorul e originar din provincia Scythia Minor, parte a Daciei înrobite de Imperiul Roman) etc. Scythia (Scitia), Scythicus – şi alte derivate – sunt semănătoare de confuzii printre istorici, ţinând în primul rând de strategiile anti-Dacia ale Romei (de la împăratul Traian începând) ce-a vrut – pentru că Donares / Ister era un epopt al Zalmoxianismului – să-l şteargă / „marteleze“ din memoria istoriilor.



Hartă antică:  „Orbis Terrarum Secundum Pomponium Melam“, aprox. 44 d. H. (cf. VAeth).

Existenţa numelui provinciei Scythia Minor, cu populaţie pelasgo-dacă / thracă majoritară3 (majoritate ce, în anii de exil ai marelui poet antic, Ovidiu, la Tomis < Tamisia / Constanţa-România, a determinat nu numai „deraieri“ de poetică simţire – în stihurile din ultimul său deceniu de viaţă –, ci şi importante „deraieri lingvistice“ datorate permanentului contact cu limba pelasgo-dacă din dava-port amintită mai sus, noua-i reşedinţă de la Marea Neagră), a îngăduit multă vreme cronicarilor antici greco-romani, ori evmezici, să vorbească – fără vreun alt temei, în afara celui administrativ-teritorial-diocleţian – de o „naţiune scitică“ / „Natione Schitica“ (v. AethK-93, 244 / 10), însă numai cu înţelesul de „provincie (dunăreano-pontică) din Dacia restituta“ (cf. CDCD, 74 sq. / TDR, 38) „(re)integrată“ / administrată de Statul Imperial-Romanic.


Dar cum imperial-expansionistele visuri ale Romei de dincoace de anul 292 d. H. se focalizaseră în provincia Scythia Minor, „cap de pod“ / „placă turnantă“ către Dacia Liberă (necucerită vreodată de Imperiul Roman), cu intenţia de a şterge din memoria lumii antice orice amintire a eroicei şi bogatei Dacii, dar cum, la scurt timp, visele papal-creştine ale unei Rome imperial-occidental-catolice încolţiseră şi ţinteau extinderea puterii în Dacia / Europa Răsăriteană, îndeosebi, după Schisma Mică din anul 519 d. H., strategiile / politicile puternicilor acelor vremuri găsesc de cuviinţă – după multe secole de la dispariţia adevăraţilor sciţi, sau scoloţi, din istorii – să întreţină ideea că „răul cel mare al civilizaţiei“ vine de dincolo de Dacia Dunăreano-Pontică / Dunogaetia, dintr-o imensă, apocaliptică şi nebuloasă „ţară“ ce, paradoxal, „poartă tot numele de Scythia“ (ficţiune dirijată – prin „cronicari imperiali“ – de Roma, de Atena, de Constantinopol, de Viena, de Budapesta, de Moscova etc.), lăsând a se deduce că-i vorba de „Scythia Magna“ / „Sciţia Mare“, întinsă de la Marea Baltică şi Oceanul Îngheţat de Nord, la Marea Neagră, la Marea Caspică şi, peste Siberia, Mongolia, China, Japonia, la Oceanul Pacific – după cum se vede – şi dintr-o hartă datată în orizontul anului 44 d. H, „Orbis Terrarum Secundum Pomponium Melam“ (supra, fig. 2; cf. PeiAe-II, 54 sqq.; VAeth, 5 sqq.).
Este acest antidacism multimilenar tot atât de periculos pentru întreaga umanitate ca şi antisemitismul, combaterea lor – şi a curentelor similare lor – dovedindu-se imperioasă…
De la astfel de confuzii semănate în multimilenarul antidacism al Romei, pleacă – evident, chiar în contemporaneitatea imediată – tot soiul de teorii aberante, legate şi de originea etnică a filosofului / sofistului, a marelui explorator, Donares (Ister), dându-se „apa la moară“ pseudocercetătorilor filogreci, filoromani, filoscythi (filosciţi), filoslavi etc., care-l consideră: ba că-i grec, ba că-i roman, ba că-i slav – rus, bulgar, sârb / croat etc. –, deşi documentele antice şi argumentele interne ale Cosmografiei afirmă răspicat că-i pelasgo-dac din nordul Daciei Dunăreano-Pontice, din nordul provinciei Dunogaetia / Scythia Minor, mai exact spus, „din regiunea Histriei“, adică a davei, a oraşului-port la Marea Neagră, Histria, şi a împrejurimilor ce ţineau de „parohia“ acestui epopt în Zalmoxianism, cam de pe la râurile Casimcea şi Topolog şi până la Dunăre – braţul Chilia (aşadar, are «natione schitica / scythica», nu-i de la Marea Adriatică, din Peninsula Istria, a fostei Dacii de Vest / Sighinia, parte a Imperiului Roman – azi aparţinând Croaţiei –, în această Istrie neajungând vreodată sciţi / scoloţi, nici când le-a fost roirea / migraţia prin istorie, pe când nu exista vreun Imperiu Roman, nici după ivirea acestuia în istorii): «Aşadar, la acest Aethicus, sofistul regiunii Histria, s-a lămurit ce-a zis în primele sale cărţi din Cosmografia şi am recunoscut că a spus lucruri nu mărunte, ci grandioase, pe care le-a numit artă sofistă» (AethK-93, 88); sau: «Cartea filosofului cosmograf Aeticus aduce lămuriri despre naţiunea-i scită cu neamul nobil al părinţilor săi, din a căror etică îşi trag izvoarele şi ceilalţi înţelepţi» (AethK-93, 244). Această frază a fost scrisă în orizontul anului 763 d. H., de prezbiterul „abreviator“ / cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, în ultima pagină a Cosmografiei „prescurtate“. Într-alt loc, vrăjit de înalta artă donaresiană a „descrierii“ spaţiului helladic / grecesc, „benedictinul“ dă, indirect, şi o informaţie care lasă a se înţelege că Aethicus Donares (Ister) n-a fost un grec, ci un pelasgo-dac, un veritabil „ethicus“, ca şi strămoşii săi, „cei mai drepţi“, „cei mai cinstiţi“, „cei mai viteji de pe faţa pământului“, afirmaţie ce taie în orice anotimp respiraţia filogrecimii (ori trăncănelile filogrecizatoare). Dacă ar fi aparţinut cumva poporului grec, i-ar fi lăudat – pe lângă peisaje / relief de Paradis (din spaţiul helladic) – şi faptele: « Şi astfel acelaşi înţelept le-a descris [peisajele / ţinuturile edenic-helladice] mai sus într-un mod frumos. A omis însă poporul grec pentru că fu plin de toate ticăloşiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux şi toate spurcăciunile.» (AethK-93, 187 sq.).
„Prenumele“ filosofului (sofistului) dac şi Instituţia Zalmoxiană a Solului / Mesagerului Celest. Se observă cu multă uşurinţă că şi „prenumele“ / supranumele („re-numele“) Aethicus (Ethicus, „omul divinelor principii morale“) vrea a tâlmăci pentru lumea greco-romană din orizontul anului 467, al începutului marelui circuit al Cosmografiei lui Donares (Ister), o realitate instituţional-zalmoxiană specifică spaţiului spiritual antic al Daciei, o realitate instituţional-zalmoxiană care uimise chiar şi pe părintele Istoriilor, Herodot (484 – 425), cu aproape un mileniu mai înainte, dar despre care se face grăire, mai întâi, în Analele lui Suppiluliuma (unde sunt consemnate faptele unui sol zalmoxian, un „om-zeu“ / „teşub“, Zalmas / Salmas, „un veritabil Aethicus“, pe calea-spirală-planetară întru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, şi ale celor o sută de cavaleri-lupachi însoţitori ai acestuia, angajaţi să readucă vestita cetate Amqua la supunere faţă de conducătorul hittit), datându-se în orizontul anului 1380 î. H., şi, în secundul rând, în Iliada lui Homer, unde găsim relatări despre o categorie de „aethicus-abioi“ din Dacia Răsăriteană, nu din Masageţia (cf. DZal, 7; TIrel-LVIII, 936), o elită sacerdotal-zalmoxiană (de factură-Aethicus), în orizontul anului 1194 î. H., pelasgo-daco-thrac orizont, numai, căci etnogeneza grecească se va declanşa mai târziu, abia peste vreo şapte secole. Religia lucrase puternic la formarea omului de tip dac (sinonim cu get sau masaget, potrivit cronicilor carian-herodotice), adică tipul de pelasg ce îmbrăţişase Zalmoxianismul ca religie fundamentală, monoteistă, a Daciei, încă de pe la anul 1600 î. H., distingându-se prin atributele celei mai înalte morale / etici cunoscute de antichitate: cel mai drept / cinstit, cel mai viteaz, socotindu-se nemuritor, spre a ne limita doar la cele menţionate în superlativ de Herodot, în Istoriile sale (IV / 93; HIst-I).
Instituţia Zalmoxiană a Solilor / Mesagerilor la Dumnezeu („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“) şi a Cavalerilor  Zalmoxieni („Călaci“ / „Călaţi“), ori Instituţia Salumoş („Omul Soarelui Moş“) > Alymoş („Sol / Soli – Al / Ai – Soarelui-Moş“), indiscutabil şi incontestabil, a permis ivirea în istorie a categoriei, a tipului de pelasgo-daci-„ethicus“, adică de inconfundabili oameni ai Daciei, cinstiţi, viteji şi nemuritori, pe un impresionant segment temporal, din orizontul anului 1380 î. H. (confirmat de Analele lui Suppiluliuma) şi până dincoace de orizontul anului 466 d. H. (certificat de „ocolul Lumii“ din Cosmografia lui Aethicus Donares / Ister).

În popor, instituţia cogaionic-sarmizegetusană a Cavalerilor Zalmoxianismului era respectată, sacralizată, fiecare reprezentant fiind tratat, în timpul vieţii, ca rege-zeu-medic, ori, mai exact spus, ca rex histrianorum, iar postum, fiind heroizat / zeificat, după cum se certifică de către cele peste trei mii de reliefuri votive şi funerare din spaţiul Daciei lui Burebista / Regalian. Mulţi istorici – între care şi Manfred Oppermann – consideră heroizarea / zeificarea Cavalerului Zalmoxian drept expresia unui monoteism arhaic, specific spaţiului pelasgo-dac (cf. OTr, 232 sqq.).

În concluzie, prenumele Aethicus – purtat de filosoful şi exploratorul pelasgo-dac Donares (Ister) – desemna (în Histria secolului al V-lea  d. H., dinspre Zalmoxianism, ceea ce însemna Betranion / „arhiepiscopul“, în vremea împăratului Valens, la Tomis / Constanţa, ori Teotim I, în vremea terorismului hunilor lui Attila, dar dinspre Creştinism) un rang / renume sacru, suprem-zonal, în instituţia arhaic-zalmoxiană: Marele-Conducător-Arhiepiscop-Judecător, adică Înţeleptul-Moş, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu printre oameni, conducător-zeu-medic al provinciei, sau – potrivit administraţiei dacice – al „ţării de râuri / munţi“ (în acoperitor echivalent-semantic: rex histrianorum).
În orizontul anului în care Herodot4 scria cartea a IV-a a Istoriilor sale, exista deja o milenară tradiţie / instituţie zalmoxiană de tip Aethicus (Ethicus), veritabilul dac (get / masaget) demn de a purta supranumele / „prenumele“ Aethicus / Ethicus, fiind, fireşte, cel mai drept / cinstit, cel mai viteaz, dar şi nemuritor, diferenţiindu-se categoric de pelasgul de tip thrac (thrax), adică tipul de pelasg netrecut la Zalmoxianism, ci rămas a se închina la idolii, la zeităţile vechi din sacrul munte, Cogaion (sau „Kogaion“; ori, cu dublă sufixare, Cogaionon / Kogaionon – ca în Geografia lui Strabon).


De la clădirile cu potcoavă (absidă) din spaţiul Daciei, la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni din Histria. După cum se ştie (cf. TIrel-LXXXIV, 1096), clădirile rectangulare „cu potcoavă“ aparţineau Cavalerilor Zalmoxianismului, servind instrucţiei / educaţiei, cadrului misteric / iniţiatic, ştiinţei pelasgo-dacului de a se face nemuritor. În clădirile absidate se formau şi se exercitau – „până la epopţie“ – tinerii Daciei, spre a urma calea-spirală planetară întru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, după cum s-a mai accentuat, fie în calitate de Sol, sau Mesager Celest, fie în calitate de Cavaler Zalmoxian (Thrac, Dunărean / Danubian, Cabir etc.), „însoţitor-de-Sol“ pe teluric-celestele căi.



Templul lui Dumnezeu de la Sarmizegetusa / Marele Sanctuar-Calendar Rotund cu Potcoavă – reconstituire (GIRC, 117).

Justiţiarii Cavaleri ai Zalmoxianismului erau pregătiţi în cadru misteric / iniţiatic, în şcoli speciale, în dave care ofereau condiţii aparte de studiu, de antrenament zilnic etc., toate clădirile destinate acestui scop având o arhitectură uraniană, simbolic-solară, cu obârşii multimilenare în Cultul „Soarelui-Moş“ / Tatălui-Cer, ori al Soarelui-Tânăr-Războinic (So-Ares), din panoul central de credinţe al Cogaionului, arhitectură moştenită de Zalmoxianism (din orizontul anului 1600 î. H.), excelând în ridicarea clădirilor cu potcoavă / „absidă“ (legată, desigur, de „potcoava solară“ din Marele Templu Rotund de la Sarmizegetusa).
Nenumărate sunt ruinele unor astfel de clădiri cu potcoavă din spaţiul Daciei (lui Burebista / Regalian), clădiri în care au funcţionat misterioasele Înalte Şcoli ale Cavalerilor Zalmoxianismului în mulţimea atâtor secole încât aproape că umplu două milenii, dacă se are în vedere, cel puţin, segmentul temporal dintre orizontul anului 1380 î. H. – al Analelor lui Suppiluliuma – şi orizontul anului 466 d. H. – al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister).   
Arhitectura dacică absidată a Zalmoxianismului (fără funcţiile iniţiatice / misterice şi fără simbolica ei din Dacia) a fost moştenită de Creştinism, majoritatea clădirilor-biserici ale Ortodoxiei lumii preluând de la pelasgo-daci solara potcoavă.



La Histria, în perioada în care Aethicus Donares (Ister) s-a format ca destoinic navigator maritim şi ca bărbat de arme, în care s-a pregătit pentru epopţie în Zalmoxianism şi pentru misiunea de Sol / Mesager Celest, ori de „însoţitor de Sol“, adică de „cavaler-lupac“, a funcţionat – după cum se atestă arheologic – cel puţin o Înaltă Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni.
Despre existenţa şcolilor de Cavaleri Zalmoxieni de la Histria grăiesc nu numai descoperirile arheologice ale ruinelor davei / oraşului-port, cu ziduri de clădiri absidate, ori cu temple ale Soarelui-Tânăr / Războinic-Tămăduitor (medic / iatros) şi ale Sorei-Soarelui (Luna, sau Zâna Utu, protectoarea Cavalerilor Zalmoxieni / Dunăreni), adică ale perechii sacre secunde din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, ci şi nenumăratele sculpturi / basoreliefuri ce reprezintă Cavaleri Zalmoxieni – întotdeauna un călăreţ cu mantie, pe un cal psihopomp, înaintând zalmoxian, tot la dreapta, spre Lumină / Soare, spre principiul energetic masculin Yang (fig. 3, 4, 10).


Şi la Histria, ca peste tot în spaţiul Daciei lui Burebis ta / Regalian, existenţa Cavalerilor Zalmoxieni este atestată nu numai de regalele lor morminte tumulare (MCA-8, 384), de reliefurile votive, funerare etc., de piatră / marmură, reprezentând „oriunde şi întotdeauna“ numai „eroul galopând“, ori „cu murgul la pas“, cu pelerina prinsă de umeri, în fâlfâire firească, şi înaintând mereu, numai la dreapta (spre Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei), ci şi de ruinele unor edificii absidate, destinate funcţionării înaltelor şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului.  


Arheologii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în urma unei serii de săpături efectuate – până în 1959 – pe şantierul arheologic de la Histria, ne pun la dispoziţie o serie de date foarte interesante, câteva privind chiar Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului, din vestita davă-port la Marea Neagră, mai mult ca sigur, frecventată şi de Aethicus Donares (Ister), între anii 441, 442 şi 443, căreia i-a devenit apoi director / patron, chiar din anul 444 d. H., calitate în care şi-a pregătit / antrenat (puţin mai târziu, între anii 456 şi 461, cam până pe la echinocţiul de primăvară) echipajul pentru ocolul Pământului, după cum ne relatează cu parcimonie chiar cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria: «Povesteşte că toate celelalte părţi ale lumii mărilor şi oceanelor colindatu-le-a acompaniat de discipolii săi, (făcând) muncă de cercetător minuţios în vremurile prielnice, atât în insulele mari cât şi în insulele mici, de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane (Ceylon / Sri Lanka), Sirtinice (Sumatra-Indonezia) şi Calaopa (Calapan-Philippines), până la Riakeon (Islanda), de aici până după Gade (până-n Ultra-Gade) şi Coloanele lui Hercule. Că, de fapt, aici (după Gade, mai exact spus, în Hibernia, şi în Orcade), a făcut un popas de un an şi a dezbătut (traversarea Atlanticului) cu filosofii (din echipajul său) Aureliu şi Arbocrate, nefiind în stare să se desprindă de unele părţi ale misterelor Oceanului (acestuia)» (AethK-93, 111 sq.).
Pe şantierul arheologic de la Histria, săpăturile sistematice efectuate în „campaniile“ din anii 1958 şi 1959 au scos la lumină şi două temelii absidate, dintre care, una aparţine Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului (fig. 9-I / 11-b), şi, cealaltă, unei bazilici (fig. 9-II / 11-c).

Temelia cu potcoavă a Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului, frecventată şi de Aethicus Donares (Ister), se datează chiar în orizontul secolului al V-lea d. H. şi este, mai mult ca sigur, cea descoperită de arheologi în „sectorul Porţii Mari / Principale“, între „străzile A şi B“ (fig. 9), cealaltă temelie – de peste drum –, „mai tânără cu un secol“, fiind a Bazilicii Iustiniene, din colţul de nord al „străzii A“, stradă «orientată pe direcţia sud – nord, cu o foarte mică deviere spre nord-est, pornind din colţul nord-vest, al Bazilicii Justiniene» (MCA-8, 389).
Ca Sol / Mesager Celest, ori ca „însoţitor“ de Sol, numai într-una dintre aceste două calităţi – şi numai în perioada de exercitare tutelară a Zalmoxianismului ca religie naţională, fireşte, în spaţiul Daciei – se făcea ocolul Pământului (pe uscat şi pe apă) de către Cavalerii Zalmoxianismului, după un scenariu iniţiatic / misteric foarte complex.
Pe la 461 d. H., numai pe temeiuri social-religioase şi economico-politice echilibrate, între vechea religie a Daciei (Libere şi din Imperiul Roman), Zalmoxianismul, şi noua religie a Daciei (tot Libere şi din Imperiul Roman), Creştinismul tot mai mult Ortodox şi Cosmic, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul pregătit la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni din Histria (căreia-i devenise director / patron, după cum se pare, în anul 444, tot director al educaţiei permanente rămânând şi pe calea spirală planetară, 461 – 465, «instruindu-se împreună cu discipolii» / «erudiens discipulis suis» chiar şi în extracţia metalelor nobile – AethK-93, 113) – se angajează într-o atât de riscantă, de complexă şi de eroic-profundă acţiune culturală / civilizatorie ca ocolul Pământului, reuşit drum-spirală planetară.

Data şi locul naşterii lui Aethicus Donares (Ister), «cum ille Histriam se exortum», nobilii lui părinţi. Dacă astrologi şi cercetători-istorici „fixează“ ziua de naştere a vestitului explorator, a cosmografului, ori, mai exact spus, a diplomatului Cavaler Zalmoxian de cea mai înaltă morală / ethică, încât a uimit antichitatea greco-romană, determinând-o să-i dea supranumele de Aethicus, fireşte, la 25 ianuarie 421 d. H., în Histria Daciei Dunăreano-Pontice, alţii consideră că a ar fi văzut lumina zilei, «pe la jumătatea secolului al IV-lea» (VAeth, 7), adică pe la anul 350 d. H. (cf. CDCD, 136), ceea ce-i o dată nebazată pe citirea integrală a textului latinesc – e adevărat, foarte dificil – al  Cosmografiei, singura „carte de identitate“ a sofistului, transmisă (cu trecere printr-o cumplită cenzură) până azi.
Textul Cosmografiei, trecut prin filtrele câlţoase ale cenzorului (din interiorul dogmei Creştinismului), Ieronim de Freising-Bavaria, şi, imediat, pare-se, ale „ignoranţilor“ de la Şcoala Episcopală de Copiere a Manuscriselor de pe lângă Catedrala Bavareză, din «vremea arhipăstoririi lui Arbeo (764 – 784)», a păstrat – din originalul lucrării – informaţiile potrivit cărora Aethicus Donares (Ister) a fost contemporanul lui «Perozes I, Persarum Rex» (457 – 484), că marele explorator şi suita sa de Cavaleri ai Zalmoxianismului au fost primiţi cu toată cinstea la Curtea Regală Persană, în orizontul anului 465, prilej cu care marele rege sassanid ar fi intrat în posesia „celei mai valoroase perle din lume“ (după cum se vehiculează, „printre ştirile imperiale“, de la Procopius din Cezareea încoace), că, la achiziţionarea perlei-unicat – de la unul dintre Cavalerii Zalmoxianismului, din suită, ori, poate, chiar de la Aethicus Donares (Ister) –, regele Perozes I s-a bucurat atât de mult încât le-a arătat «palatele şi sufrageriile sale din aur şi pietre nestemate» (AethK-93, 235); totodată Cosmografia a conservat (chiar dacă „nu s-a dorit“ – de către antidacişti – pentru posteritate) „declaraţia“ lui Aethicus Donares (Ister) din care rezultă că s-a născut la Histria; redăm mai jos fraza din respectivul text cenzurat al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister) chiar din copia «care se păstrează până în zilele noastre, în Biblioteca Publică a Universităţii din Leipzig»: «Noi, într-adevăr, nu criticăm, ci ne minunăm, fiindcă spicuim destule aserţiuni de-ale filosofilor, dar nu pentru că [Aethicus Donares (Ister)] a spus atâtea despre artele navale pe mări şi pe oceane, printre insule inaccesibile, şi nici pentru că a subliniat – de vreme ce văzuse lumina zilei în (dava-port) Histria – că a plecat într-un atât de mare ocol al lumii, ci pentru că a scris despre tărâmurile acvilonului, având în vecinătate insule neumblate ca Meoparota, Biza, Orcada, şi (pentru că a scris) despre materialele marinăreşti de incendiere, despre care aflaţi altădată, pe ici pe colo, pe unde le narează în următorul volum» (AethK-93, 111).  
Datele „interne“ ale Cosmografiei şi o verosimilă logică istorică îngăduie aproximarea naşterii lui Aethicus Donares (Ister) în orizontul anului 421 d. H., deoarece vestita-i lucrare se consideră că a fost redactată pe la anul 466 d. H. (cf. PeiAe-I, 77 / PeiAe-II, ; PerLac, 503 sqq. / PerLan, 277 sqq.; VAeth, 19 etc.), imediat după izbândirea călătoriei spirală-planetară întru Dumnezeu, de cinci ani (461 – 465 d. H.), cu „apogeu“ în vizita delegaţiei exploratorului (făcută în orizontul de toamnă al anului 465 d. H.) la Curtea Regală a Persiei lui Perozes I (457 – 484), călătorie precedată de: alcătuirea şi antrenarea echipajului pentru ocolul Pământului la Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului din Histria (456 – 461, echinocţiul de primăvară), directoratul / patronatul Înaltei Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului, programele epopţiei şi călătoriile iniţiatice / misterice (444 – 455), cursurile tânărului Aethicus Donares (Ister) la Înalta Şcoală de Cavaleri Zalmoxieni de la Histria (441 – 443), cursurile adolescentului Aethicus Donares (Ister) la Şcoala Medie de Cavaleri Zalmoxieni din Histria (437 – 440), frecventarea de către „zeul-copil“ / „adolescentul-zeu“, din nobila familie Donares, a Şcolii Obşteşti Histriene, a şcolilor de arte şi meserii din dava-port de la Marea Neagră – Şcoala de Caligrafi, Şcoala de Desen / Pictură, Şcoala de Orfevrărie, Şcoala de Muzică Instrumentală, Şcoala de Armurărie, Şcoala de Educaţie Fizică şi Lupte Greco-Romane etc. (431 – 436), primirea „primelor lecţii“ – la palatul părintesc, de la dascăli vestiţi – de către „copilul-zeu“ / „zeul-copil“ ce va deveni exploratorul / filosoful Aethicus Donares (425 – 430) şi frumoasa-i copilărie (421 – 424), într-o nobilă, într-o foarte bogată familie (fie prin „comerţul histrian de arme“ pentru oştirile angajate pe fronturile dintre Zalmoxianism şi Creştinism, fie, mai degrabă, prin moştenirile lăsate de înaintaşi, graţie aparteneţei la una dintre „castele“ nobiliar-zalmoxiene, ori ca descendent al uimitoarei Dinastii a seriei de regi-arhiepiscopi-medici a Zalmoxienilor), copilărie cu instruite „bone“, cu dascăli de seamă ai vremii, familie al cărei renume, a cărei aură păstratu-s-au chiar până dincoace de orizontul anului 763 d. H., când prezbiterul Ieronim de Freising-Bavaria certifică faptul că filosoful pelasgo-dac provine din nobile prosapia parentum („părinţi de viţă nobilă“ – AethK-93, 244).


Începând din orizontul anului 467 d. H., an al intrării Cosmografiei în circuitul lumii greco-romane şi creştine, în ciuda antidacismului (datorită importanţei informaţiilor conţinute despre teritorii / popoare ale planetei pe unde nu ajunsese „picior de geograf greco-roman / creştin până în acel orizont antic), şi până în anul 500 (când i se aproximează încheierea misiunii pe pământ dată de Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei şi trecerea-i în raiul conferit de Zalmoxianism, adică în Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte), Aethicus Donares (Ister) a îndeplinit atât funcţia religioasă, de „arhiepiscop“-zalmoxian (de „înţelept“ / „moş“), în jumătatea de nord a Dunogeţiei (Dobrogei), adică a provinciei imperial-romane Scithya Minor, de vreme ce documentele ajunse în zilele noastre certifică: «(Aethicus / Ethicus Donares / Ister) ...Histriae / Istriae regione sophista…» (AethK-93, 88), cât şi tradiţionalele funcţii cogaionic-sarmizegetusane (în regiunea / eparhia sa), de strateg, de „comandant-în-rezervă“ al garnizoanei Cavalerilor Zalmoxieni, ori de „mare medic“.

 Filosoful / exploratorul pelasgo-dac,
Aethicus Donares  (Ister), primul european
care descoperă America, făcând ocolul Pământului
cu 1057 de ani înaintea lui Magellan

 

 

- continuare 1 -

 

 

 

 

 

 

 

 

Ocolul Pământului – dintre orizonturile anilor 461 şi 465 – făcut de pelasgo-dacul (valahul) Aethicus Donares (Ister); pe hartă, între toponimele / hidronimele de azi, sunt intercalate câteva din zilele lui Aethicus Donares (Ister) – unde-a fost cazul, chiar cele date de acest descoperitor pelasgo-dac.


Descoperirea / cercetarea de către Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de Cavaleri Zalmoxieni a Americii de Nord (Groenlanda, Canada, Alaska), a Oceanului Îngheţat / Arctic, a Oceanului Pacific şi realizarea primului ocol al Pământului dintre anii 461 şi 465. Cele 311 toponime, hidronime, oronime etc. din textul „abreviat“ al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister), lucrare enciclopedică datându-se în orizontul anului 466 d. H., potrivit copiilor făcute de şcolile de scribi din abaţiile evmezice, atestă un „drum-spirală-planetară“ al Cavalerilor Zalmoxianismului, incontestabili „eroi civilizatori“ (călătorie desfăşurată pe un segment temporal zalmoxian de-aproape 5 ani): Abidos (Abydos), Abyssus Magnus (Marianarum / Groapa Marianelor-Pacific, 11.033 m), Achaia, Achas, Acheron, Acherasia Limfa (The Pacific Ring of FireAsia / Centura de foc a Pacificului Asiatic), Aegeus, Aegyptius (Aegyptus), Aeolus (Eulus), Aeonia (Eonia), Aerimantius (Erimantius), Aethiopia, Aethna (Ethna), Africa, Aherasia Limfa, Ahilon, Albania (de Caspica-Ural), Alfeu (fluviu / râu), Amfibronia, Anech, Anthia, Anthiopia, Anthiopolis, Antroha, Aquitania, Arabia, Aracusia, Araxes, Arbes, Arcadia (Archadia, denumită şi Sicyonia de către regele Sicione), Argivus, Armenia (Arminia, Armoenia), Armofista (Ermofista), Asia Minor, Asia, Assyria, Astrixis (Ararat, 5.165 m), Athenae, Athlans, Atlanticus (Mare5) Oceanus, Attica, Austronothiu (munte în Indonezia, Puncak Jaya, 5.030 m, în partea indoneziană a insulei Papua New Guinea), Babyllon, Babyllonia, Bactria, Baleares, Benangines, Beomaron, Betoritita, Birricheus, Birrones, Bithinia (Bithynia), Biza, Boeothia (Boecia), Bridinno, Britania (Insolas Brittanicas), Byrrenus, Byzantium, Caere, Calao, Calaopa (Calapan-Philippines), Camilla (Chamilla), Canophea, Cantabria, Cappadocia, Caria, Carpasius, Carpatus, Carphathos (Carpatos), Carthago (Cartago), Caspius (Caspia), Cassiopa, Caucasus (El’brus-Caucaz, 5.642 m), Caucer(a), Caumina, Cebron, Celthi(a), Cephallenia (Cefalania), Chaldaea, Cham, Chanaan, Chaonia, Charybdis (Karibdis), Chelion, Chimaera (Cimera / Cymera), Chios (Cion), Chlochochomia (Chochothonica), Choa, Choatra, Chocira (munte care are în vârf aur şi la poale oraşul Trinachia), Cholcomida, Chollice, Choolisma, Chormacinata (Kamchatka), Chos (Cos), Chugni, Chus, Cicrobs, Cilicia, Cion (Chios), Cisalpinus, Collone, Commagena (Conmagina), Constantinopolis, Conubio, Corsica, Creta, Cyclades, Cyprus, Cytheria, Dalmatia, Delos, Dimomorchae, Ebosus, Ebrus, Eden («terram Eden ad Orientem…», Arhipelagul Malaysian / Philippinez), Elledes (Hellada / Grecia), Engaddi (Viile), Eonia, Eous Oceanus (Pacific Ocean), Euboea, Eufrates (Euphrates), Eulae Insolae (Volcano Islands, din Oc. Pacific), Europa, Euxinus (Pontus), Fasidon (Phassides), Fenicia (Phoenicia), Ferezis («Perozes / Ferozes I Persarum rex…», 457 – 484), Fons Edi, Frigia, Frisargica, Frosbodina Silva (pădure dintre Munţii Caspici / Urali şi Marea Caspică), Gadarontae Insolae (Arhipelagul Nipon / Japan), Gades, Gaditanus (Lacus), Gageni, Galacia (Galathia), Galilaea (Galilea), Gallia, Ganges, Gargania, Genesar, Germania, Getulia, Gilo, Gogeta, Gomer, Guzan («…et montem Guzan»), Haalus / Halys, Hebena, Helides, Helis, Hellespontus (Helispont), Hiarca, Hiberia, Hibernia (Irlanda), Hicarnia Silva («ab Hicarna silva, que inter Scithiam et Asiam subiacet…»), Hierosolyma (Ierusalim), Hippodamia, Hircania (Hicarnia / Hircana), Hispania, Hister / Ister (Donares / Dunăre), Histria (Istria), Honargia, Humerosus (Hymerosus / Umerosus) Mons, Icharia (Icaria), Illyricus, Inachus („fluviu cu sâmburi de aur“), India (Prima India / India Magna), Indicus Oceanus, Indus, Ionia, Iordanis (fl.), Istifinsis, Italia, Iudaea, Karibdis (Charybdis), Lacedemonia, Lachonia, Lacus Humericus (Umericus), Leucius, Libanum, Liburnica (Insula), Lybia (Libia), Lydia, Macedonia (Machedonia / Macedonia Magna), Magnus Oceanus Borricus / Oceanus Magnus Hyperboreicus (Borricus / Oceanul Îngheţat de Nord, Scythicus Oceanus, Borricus Oceanus = Arcticus Ocean), Maiorica, Mantua, Marathonius, Mare Nostrum,  Mauretania, Media, Mela, Meoparia («ubi Meoparas…»), Meotidus Lacus („Baicalul misterioasei sonorităţi / muzici“), Meotida („regiune mlăştinoasă“), Mesia (Moesia), Mesopotamia, Metippa Prisca, Minervio, Minorica, Mons Olivarum, Morcholom, Morinos, Mosoc, Murgencen (Murgincen), Murginachius («Murginachius Lacus a parte Humaricas»), Nabathea, Narbonensis, Natabres, Naxon, Ninive, Noricum, Numidia, Ocrea, Olches, Olympus, Ophir, Orcades (Orkney Is.), Oricia, Oscorum, Palastina (Palestina), Palmarum Urbs, Pamphilia, Pannonia, Parnas, Parthia, Pentapolis, Persida (Magna Persida), Pharius, Phoenicia, Phrygia, Phyros, Piaeria, Piericia-Lachonia, Pirreus, Raetia, Rhenus (Rhine), Rhodus, Riakeon (Reykjavik / Iceland), Rifargicae (Rifaricae / Riffarica – Faroe Islands), Rifei, Roma, Rubrum Mare, Saba, Salaria, Samaria, Samarita (Sarmaita), Samius, Samos, Samula (Sammola), Sardinia, Saxo, Scylla (Scilla), Scythia (Scitia), Scythia Minor, Semois (Simois), Sicharia, Sicilia, Sicyonia (Arcadia), Sion, Sirtinice (Insulele Indoneziene), Sirtinicea de Nord (Sumatra-Indonezia), Sirtinicea de Sud (Java – Indonesia), Sodoma, Sorech, Stoaecades, Syria, Tamisia (Tomis), Tanais, Taprobana (Sri Lanka), Tapsum, Taraconta, Tatiana, Taurus, Tegle (Tegal-Indonesia), Tema, Temiscerius, Termodon, Teucusia, Thafri (Dafri), Thebae, Thenedus, Thesalia (Magna Th.), Thracia, Thyle (Swalbard-Norwey), Tiberias, Tingitanus, Tiras, Trabundia, Trimarcia, Trinachia, Tripicia, Tripolis, Trogodytae, Troia, Tuscia (Etruscia-Toscania), Tyrius, Vacetae, Vafri, Valeria, Varri, Vassus, Venetia, Viarce, Vulcania (Volcano Is. – Japan), Ypperboreus Mons, Yron, Zeusis,  Zhrisolida (Crisolida / Greenland) (311) etc.

Călătoria-cerc / spirală-planetară de cercetare şi iniţiere de tip zalmoxian, întreprinsă între orizonturile anilor 461 şi 465, de Echipajul Daco-Histrian de 101 Cavaleri ai Zalmoxianismului, circumscrie în chip admirabil spaţiile geografice desemnate prin majoritatea celor 311 toponime, hidronime, oronime, ori sintagme ale spaţialităţii (unele cunoscute din anterioare excursii de iniţiere / cercetare tradiţional-zalmoxiană) şi demonstrează – incontestabil – că pelasgo-dacul (valahul / dacoromânul arhaic) Aethicus Donares (Ister), plecat din Marea Neagră (pe la 21 martie 461) şi străbătând (observând / analizând cu atenţie) Marea Mediterană şi coastele european-atlantice de la Strâmtoarea Gibraltar până în Marea Nordului şi dincolo de Insulele Britanice, a traversat Oceanul Atlantic, descoperind America – Groenlanda / Greenland – în orizontul datei de 21 iunie 462 d. H., aşadar, cu 1030 de ani înaintea redescoperitorului Columb (12 octombrie 1492), înaintând pe direcţia: Insulele Orcade (Orkney Is.) – Insulele Rifarice – Riakeon (Iceland) – Zhrisolida (Greenland); iar după cunoaşterea realităţilor polare de pe Groenlanda şi de pe droaia de insule din jurul Polului Nord-Magnetic (prin iunie – iulie 462 d. H.), străbate iute mările arctice (Beaufort Sea, Chukchi Sea), părăsind ţărmurile Alaskăi, intrând în Oceanul Pacific prin Strâmtoarea Bering, de unde înaintează spre Peninsula Chormacinata, ţinându-se mereu de coastele Asiei, explorând mările (Sea of Japan, East China Sea, Philippine Sea etc.) şi arhipelagurile pacifice (Nipon / Gadaronte, Vulcania / Volcanico, Filipinez, Indonezian etc. – din mulţimea cărora cenzura ieronimiană n-a păstrat decât câteva „repere“, reverberând o inconfundabilă „apartenenţă“ la spaţiile chinez, filipinez, indonezin etc.; în „mălaiul“ insular-pacific al Malaysiei / Micronesiei, de pe Ecuator, câteva au nume pelasgice / valahice, de parcă le-ar fi botezat Aethicus Donares / Ister), spre a ajunge în Oceanul Indian, unde ia seama la coastele peninsulare Malaeziano-Thailandeze (Malay Peninsula) şi bengaleze (ale Indiei „Secunde“), apoi la mirifica deltă a Gangelui, de unde pluteşte pe lângă coasta estică a Indiei Prime, a Indiei Mari, nerezistând ispitei de a cunoaşte şi insula Taprobane (Sri Lanka), după care navighează prin Marea Arabiei, prin Marea Roşie, prin Golful Suez, de unde transbordează totul, peste Istmul Suez, în Marea Mediteraneană, luând-o „tot la dreapta“, pe lângă coastele Asiei Mici, printre Anatolia şi Cipru (Cyprus), prin Marea Egee, de-aici reîntorcându-se „acasă“ prin mările-i strămoşeşti, daco-thracice – Marea Thraciei şi Marea Neagră / Getică –, înconjurul lumii făcut de Aethicus Donares (Ister), încheindu-se în orizontul anului 465 d. H., ceea ce relevă lumii ştiinţifice că şi această realitate istorico-geografică s-a petrecut cu 1057 de ani înaintea călătoriei în jurul Pământului făcută de Magellan şi echipajul său, tot într-o „perioadă de tip zalmoxian-marin“, între anii 1519 şi 1522 (Magellan moare în Cebu-Philippine, la 27 aprilie 1521, câţiva membri ai echipa-jului său înconjurător de lume reuşind să se reîntoarcă în Euro-pa anului 1522).

În Cosmografia de Aethicus Donares (Ister), din orizontul anului 466 d. H., nu numai că se oglindeşte veridic înconjurul planetei, dar se şi afirmă răspicat că el, autorul lucrării, creierul / conducătorul expediţiei, şi grupul său de „discipoli“ (pelasgo-daci, Cavaleri ai Zalmoxianismului) au făcut – pe mare – ocolul Lumii / Pământului, că au văzut „Întreaga Lume“: «După ocolul mării şi după ce am văzut (cercetat) întreaga lume, am lăsat la o parte pe cele care au fost mai întâi, pe care alţii nu le-au cunoscut, şi, prin mine însumi, cu o uriaşă şi preaistovitoare cercetare, purtat-am de grijă şi celor trecute cu vederea, şi orânduit-am şi pe cele descoperite» (AethK-93, 233).

Acelaşi adevăr este certificat şi de către cenzorul benedictin, Ieronim de Freising-Bavaria, prin sintagme specifice latinei, din vremuri antice ca şi în orizontul anului 763 d. H., „abreviind“ Cosmografia şi consultând totodată şi Catalogul lămuritor al ocolului lumii (o enciclopedie a lui Aethicus Donares ce însuma învăţături „ştiute de la maeştrii săi“, ori „din cărţile înaintaşilor“: «Această [parte a lumii], în întregime, între naţiuni şi neamuri, şi pământuri, s-a ridicat prin propria-i sudoare, încât [cunoaşterea / cercetarea ei] a fost cauza ocolului oceanic al lumii, mai spune acelaşi sofist, nu ordinea navală cu care eram familiarizaţi, ce-a fost şi cu greutăţi, dar şi cu facilităţi de-a naviga. […] Şi aceste lucruri pe care le-a deprins – ştiute sau scrise în alte scripturi – le-a extras – pentru sine – într-un Catalog lămuritor» (AethK-93, 241 sq.).


Aethicus Donares (Ister) între Orcade şi „Bătătorite“. Pe la începutul toamnei anului 461 d. H., Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său se află în Arhipelagul Orcadelor. Tabăra exploratorului pelasgo-dac / valah se instalează în Orcada cea mai mare din arhipelag, focalizându-şi cercetările atât (1) pe obţinerea de informaţii de la autohtoni, cu privire la traversarea Atlanticului, cât şi (2) pe bogăţiile subsolului – îndeosebi, metale neferoase şi pietre nestemate. Lucrarea donaresiană, Cosmografia, evidenţiază faptul că Aethicus Donares (Ister) şi membrii echipajului său (alcătuit din Cavaleri ai Zalmoxianismului) sunt primii descoperitori de mari zăcăminte metalurgice din Orcade; ei extrag cupru şi zinc pentru obţinerea alamei: «Acolo, în Orcade, [Aethicus Donares (Ister)] primul a găsit mari [zăcăminte] de metale şi mai multe, pe care înaintea-i nimeni nu le descoperise…» (AethK-93, 114).  

Cel mai apropiat de Orcade, secundul arhipelag al „binomului“ dintre Oceanul Atlantic şi Marea Nordului, încă nu avea vreun nume în orizontul anului 461 d. H., când este cercetat de echipajul autorului Cosmografiei, confundându-se frecvent cu cele 70 de insule nord-scoţiene, fapt ce-l obligă pe exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), a-l boteza Insulele Baetotiritae („Bătătorite“), toponim ce a fost metatezat de copiştii neatenţi (ori de „cenzorii“ interesaţi în a ţine departe de ochii lumii descoperirile de noi teritorii / bogăţii), fie în Betoritita, fie în Berotita.

Toponimul lui Aethicus Donares (Ister), Baetotiritae („Bătătorite“), din orizontul anului 461, este format în limba-i natală, pelasgo-daca / valaha, din Dacia Dunăreano-Pontică, nu în latină, deoarece, în limba Romei, de la battuo, nu exista vreun termen mai apropiat semantic decât derivatul batt(u)atorium („bătător“ – cf. GDlr, 136 / DEX-98, 92), în vreme ce autorul Cosmografiei, posesor al unui incandescent verb genial, derivă pe Baetotiritae („Bătătorite“) de la verbul a bătători, provenit din substantivul autohton-dunărean, bătătură; aşadar, Baetotiritae desemnează insulele nord-orcadice, „bătătorite“ având un relief bătătorit, arid (Shetland Is., de azi), ori, după dicţionarul academic, privitor la un teren: «care a devenit tare şi neted; bătut, bătucit, tasat» (DEX-98, 92; fig. 37).

Ne îndepărtăm de Insulele Orcade şi de Insulele Bătătorite, atrăgând atenţia că în Cosmografia lui Aethicus Donares (Ister), scrisă în orizontul anului 466 d. H., cumplit cenzurată „din ordinul Romei“, prin 763 d. H., de Ieronim de Freising-Bavaria, mai există o interesantă frază despre arhipelagurile „din binom“: «În Insulele Orcade şi Baetotirite a găsit mai multă alamă, foarte bună şi foarte frumoasă» (AethK-93, 114).

Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său în Rifaricae Ins. / Faroe (Føroyar) Islands. Din „arhipelagurile-binom“, Orcade – Baetotiritae, încă din orizontul toamnei lui 461, exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), având câteva informaţii vagi („de la gazdele“ din Orcada Mare) despre nişte insule misterioase, cu inabordabile maluri stâncoase, foarte înalte, fără nume, porneşte cu un grup de „cercetaşi“ în vest, în Atlanticul „necunoscut şi nesigur“, unde, într-adevăr, descoperă nişte insule cu ţărmuri „aproape inaccesibil de râpoase“, veritabile ziduri de fortăreaţă naturală, dar unde are bucuria de a cunoaşte „un neam nou“, admirabil în hărnicia lui.


În jurnalul său de bord (Catalogul lămuritor), nou-descoperitele pământuri stâncoase din Atlantic, „absolut necunoscute“ până atunci lumii imperial-romanice, sunt botezate de Aethicus Donares (Ister) cu numele de Insulele Rifarice / Rifaricae (rifaricae / ripharicae însemnând, „rîparice“ / „râpoase“, în pelasgo-dacă / valahă, unde-i format – din rad. Rîp- / Riph- + suf. prim -ar- + suf. secund -ică / -icae –, nu în latina secolului al IV-lea, unde-i transferat). Cosmografia (cf. AethK-93, 105, 130, 160), prin inerentele greşeli făcute de copişti, mai înregistrează formele: Riffarrica şi – cu -c- schimbat în -g- şi metatezat – Rifargica.  


Toponimul donaresian, Insulele Rifarice / Rifaricae, în anii ce s-au scurs din 462 şi până în prezent, se înfăţişează (în lucrarea legilor limbii urmaşilor direcţi ai autohtonilor Rifari – Riphari / Rifaroi – din anotimpul descoperirii lor – de către Aethicus Donares –, dar şi sub diversele influenţe ale „limbilor vecine“), prin aferezarea lui Ri-, în spiritul „legii economiei de semnificant“ (cf. TDelrc, 239), radicalul păstrând, din Riph- / Rif-, doar F-, lângă care se conservă perfect până azi -ar-, din prima sufixare pelasgo-dacă / valahă, o dată cu apocoparea lui  -ica, desigur, doar esenţialul Far- (cu sensul de rîpos / „stâncos“), dintr-o impresionantă serie istoric-lingvistică: Føroyar (după cunoscătorii de limbă feroeză, pe radicalul Før-, cu sens de „râpe“ / „stânci“, s-a altoit un element formant secund, -oyar, cu înţelesul de „oi“; aşadar, toponimul feroez de azi, Føroyar, nu este „pleonastic, după cum zic unele „guri rele“, de vreme ce desemnează, etimologic-ştiinţific vorbind, Stâncile / Râpele Oilor), Færøerne (în daneză), Faroe Island („Arhipelagul Stâncile / Râpele Oilor“) etc.

.În insulele Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“), Faroe Islands, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său descoperă – pe lângă metale nobile (aur, argint etc.), pietre nestemate –, şi trăsături ale neamului autohton de Rifari / Riphari („râpari“ / „stâncoşi“), adică „Rifaroy“ / „Rifaroyezi“, asemănătoare cu ale poporului său de Pelasgo-Daci cu ştiinţa de a se face nemuritori: «…un neam îndrăzneţ, şi ager, şi neştiutor, de un puternic caracter în răsturnarea oraşelor şi a cetăţilor deschise, foarte întreprinzător şi cu o fire caldă / plăcută cu ştiinţa / arta meşteşugurilor» (AethK-93, 130).  


Ordinea arhaică din Arhipelagul Ripharilor / Rifaroyezilor – după cum aflăm din Cosmografia, de Aethicus Donares (Ister) –, în orizontul anului prim, 462 d. H. (al şederii Cavalerilor Zalmoxianismului printre autohtoni), este tulburată de către purtătorii măştilor de tauri, migratorii vikingi (fig. 18), fapt ce determină echipajul de Cavaleri Zalmoxieni să revină periodic la tabăra din Orcada Mare, ca să-şi pună la adăpost comorile. Insulele Ripharicae („Rîpoase“ / „Stâncoase“), Faroe Islands, din 1948 şi în prezent, se constituie într-o regiune autonomă (de 1.399 km2) a regatului Danenarca, având 48.317 locuitori, cu capitala la Torshavn.


Aethicus Donares (Ister) şi Riakeon (Iceland). Între informaţiile agreate de isteţii şi harnicii ripharoyezi (culese de la nişte rari corăbieri, „de demult, trecători tot din cinci în cinci ani“, ce angajau şi semeni pricepuţi de-ai lor, din insule, pe vase), se păstraseră şi câteva despre rude de-ale lor, călătorite – de voie, de nevoie, despre care nu se mai ştia nimic –, mai în adâncul Atlanticului, spre apus, unde se spune că nu ar duce-o prea rău, într-o insulă mai mare decât toate ale lor la un loc.

După împrimăvărarea din orizontul anului 462, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de veritabili Cavaleri ai Zalmoxianismului (dar netrecuţi încă „de proba de foc“ în care s-avântau chiar atunci), cu forţele refăcute, reîmprospătate în trecuta iarnă, pleacă din „halta“ Ripharicelor / Feroyelor, cu toate corăbiile lor, spre vest, în Oceanul Atlantic.

Într-adevăr, după ce străbat – înspre vest – 420 de kilometri de „mişcătoare cărări atlantice“, ajung la ţărmurile puternic înfiordate ale „unei insule de gheaţă“, cu o suprafaţă de 103.001 km2, ce are şi nenumărate golfuri cu ape „bine temperate“, cu maluri de unde ţâşnesc înalt, extraordinare izvoare calde, fierbinţi, o minunăţie de gheizere oferitoare de privelişti plăcute şi de aer fortifiant.

.

Este locul potrivit în care îşi aşează echipajul, tabăra de cercetare, între puţinii oameni ai locului, alcătuind un blând popor de pescari, hrănindu-se cu soiurile bune de peşte de Atlantic şi, mai ales, cu un soi de raci foarte mari, găsindu-se din abundenţă lângă fiord.

Pentru că puţinii autohtoni încă nu dăduseră un nume aparte locului, spunându-i, totuşi, pur şi simplu, „insula noastră“, Aethicus Donares (Ister) – inspirat şi de mulţimea de crustacee, de droaia de răconi, din golf, dar mai ales de forma fiordurilor mărginitoare, asemănătoare cu nişte uriaşi cleşti de rac etc. –, o botează, fireşte, cu un cuvânt pelasgo-dac, Riakeon (ceea ce înseamnă insula / tărâmul „Marele Rac“, ori, mai exact, „bucata de pământ asemănătoare cu un mare rac“ / „răcon“). Toponimul pelasgo-dac Riakeon6 este alcătuit din radicalul riake- ( > reykja-), „rac“ („crawfish“) + augmentativul sufix, -on. Peste secole, „rebotezătorii“ au înregistrat-o nu cu numele distinctiv dat de Aethicus Donares (Ister), ci cu numele „sec“, englezesc, de Iceland („insula de gheaţă“). Totuşi, memoria ancestrală a preluat şi păstrat nealterat radicalul pelasg (valah), riake- / reykja-, „rac“ / „crawfish“, de la botezătorul explorator, Aethicus Donares (Ister), prin autohtonii din orizontul anului 462 d. H. (ce l-au ajutat în cercetarea insulei Riakeon şi la pregătirea echipajului pentru traversarea Atlanticului în America de Nord), radical ce se relevă încă foarte viguros, viu, într-o serie de nume de locuri (începând cu al capitalei): Reykjavik, Reykjanesta etc.


Aethicus Donares (Ister) descoperă Zhrisolida, adică Greenland, primul pământ al Americii de Nord. După ce se angajează în traversarea Atlanticului, prin dreptul Insulei Riakeon (Icelad), şi după ce parcurge 287 de kilometri mai în vest, Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său de Cavaleri ai Zalmoxianismului, descoperă – în ajunul solstiţiului de vară din orizontul anului 462 – America de Nord, debarcând pe o imensă insulă (cu o suprafaţă de 2.166.086 de km2), cu superbe fiorduri, unde muşchiul verzuriu, lichenii, iarba, chiar acum, la solstiţiul de vară, luptă dramatic pentru existenţă, agăţându-şi firavele vase aproape transparente, de clorofilă, de orice bolovan de gheaţă şi de stâncă, dând impresia că ai călca pe o duşumea de chrisolit, mai precis, de peridot / olivină, fiorduri prin care trebuie să străbaţi zeci de kilometri pentru a da de urmă de autohton-Inuit, fiorduri dincolo de care se zăreşte o infinitate de munţi de gheaţă.


Impresionat de transparenţa de peridot (olivină) a peisajului solstiţial-văratic nord-polar, Aethicus Donares (Ister) botează această imensă insulă nord-americană Zhrisolida – după cum spuneau bijutierii din Dacia, din natala-i davă-port de la Marea Neagră a lumii răsăritene, Histria, la piatra nestemată verde-aurie, nu chrisolit, ci zhrisolit- (adică „olivină“), substantiv pe care a altoit sufixul, destul de activ în acel anotimp,  -ida. După sute de ani de la eveniment, pe la 763 d. H., cumplitul cenzor al Cosmografiei lui Aethicus Donares (Ister), benedictinul Ieronim de Freising-Bavaria, „certifică“: «Hanc insolam […] Zhrisolidam nominat…» (AethK-93, 105) / «Numeşte această insulă […] Zhrisolida».

Aşadar, noul nume de botez, al primei şi imensei insule americane, dat de exploratorul pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), Zhrisolida, se tălmăceşte în „insula / pământul ca piatra nestemată verde-aurie, chrisolit / peridot“, ori „de forma / culoarea măslinei verzi, înmierată / îndulcită cu auroră boreală“, adăugăm noi dinspre poet.

Fără consultarea autohton-Inuiţilor, „redescoperitorii“ englezi au tradus numele Zhrisolida – dat de Aethicus Donares (Ister), în orizontul solstiţial-văratic al anului 462, în Greenland („pământ / insulă / tărâm verde“).


Cercetând fiordurile şi luându-şi informaţiile utile de la Inuiţi (poate chiar de la cei din fiordul capitalei, Nuuk / God-thab, în 462 d. H.), Aethicus Donares (Ister) ajunge la concluzia că dacă, în vară, pentru foarte scurtă vreme, peisajul Zhrisolidei / Greenlandei este edenic, în schimb, în majoritatea zilelor dintr-un an, gerurile, viscolele, stihiile iernii polare, temperaturile extrem de scăzute etc. sunt cumplite, greu de suportat, dacă nu eşti autohton, Inuit, ceea ce îl determină să noteze, în Catalogul lămuritor (din 462 d. H.), de unde a transferat în Cosmografia (din 466 d. H.), o frază nu tocmai încurajatoare, dar veridică, frază ce azi se constituie în primul document scris despre lumea din acest spaţiu: «În această insulă necunoscută […], Zhirosolida [Greenland …], forţa de bici a vânturilor este atât de mare încât niciodată pe aceasta n-a putut creşte nimic verde, nici înflori, de vreme ce [aici] nu rezistă ceva în faţa stihiei îngheţului / încremenirii» (AethK-93, 105).

Astăzi, Zhrisolida / Greenland este o provincie autonomă din America de Nord, ce aparţine Regatului Danemarka (Kingdom of Denmark), având – în anul 2008 – 57.564 de locuitori  – majoritatea Inuiţi –, cu capitala în localitatea Nuuk (prin care a trecut şi exploratorul pelasgo-dac / valah, imediat după solstiţiulde vară din orizontul anului 462).


Din Zhrisolida / Greenland până-n Chormacinata / Kamchatka. Aethicus Donares (Ister) şi echipajul său părăsesc Zhrisolida, traversând Golful Baffin, în Arhipelagul Canadian Extrem-Nordic, pe coastele Eulecăi (> Eureka) / Ellesmere, din imediata apropiere a magneticului pol „borric“ al panetei noastre, de unde-şi continuă cercetările şi prin fiordurile celorlalte insule: Devon, Baffin, Victoria, Melville, Banks etc., ieşind în Marea Beaufort, înaintând în Oceanus Magnus Hyperboreicus (Borricus), sau Îngheţat de Nord, ţinându-se de ţărmul canadian şi de cel alaskan, până în Marea Chukchi, de unde, prin Strâmtoarea Bering, ajunge în Oceanul Pacific (în Scythicus / Borricus Oc., ori Berring Sea), la ţărmurile Asiei, ţinând cont de izotermele zonei şi, astfel, croindu-şi cale tot pe lângă maluri „borrice“. Fie alaskane, fie nord-asiatice, ţărmurile – cele mai multe – erau foarte asemănătoare celor „de-acasă“, mai ales că, dincolo de ele, ţi se păreau a se legăna chiar „culmile“ Măcinului, culmile din Dacia Dunăreano-Pontică. Odată ajuns la ţărm borrico-asiatic-peninsular, tangent la Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, face o haltă „mai mare“ într-un sat de pescari (amplasat frumos, pe un bot de deal stâncos, de vreme ros) din singurul golf – din nenumăratele, ale lungii peninsule – golf în care se varsă un frumuşel râu. Satul pescăresc şi râul – lângă a cărui gură de vărsare în ocean îşi ducea veacurile – purtau acelaşi nume, un nume greu de pronunţat în limba băştinaşilor, ceea ce-l convinge pe Aethicus Donares (Ister) să le noteze – şi localitatea, şi importanta apă curgătoare – în Catalogul lămuritor (ca şi pentru Cosmografia ce se plămădea în mintea-i) – tot cu un singur nume (dar amintind şi de Munţii Măcinului din Dacia / România), Chormacinata – căci, după cum se vede, toponimul are două elemente formante şi un sufix: (1) Chor- (< chorus), „cerc“ / „horă“ + (2) -macin- (< Măcin), „munte măcin-at“, „tocit de intemperii“ (v. a măcina < lat. machinari) + sufixul spaţial, -ata.

Se vede că Aethicus Donares (Ister) a colaborat foarte bine cu autohtonii din satul Chormacinata (> Kamchatka), isteţii pescari, Chormacinataţii, ori, mai pe scurt, Chorii / Choriacii, de vreme ce au ajutat echipajul să obţină prompt in-formaţiile şi proviziile necesare continuării drumului planetar şi, totodată, să intre în Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, în primăvăraticul orizont al anului 463 d. H.


Poporul «poeziei senine», al micropoemului tanka, din Insulele Gadaronte / Arhipelagul Nipon. Din „halta borrică“ numită Chormacinata / Kamchatka, Aethicus Donares (Ister) ajunge cu echipajul său într-un arhipelag din marginea de nord-est a lumii, situat în Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, arhipelag cuprinzând patru insule mari – Hokkaido, Honshu, Shikoku, Kyushu şi încă vreo câteva mii de insuliţe pe lângă acestea, cu un relief muntos – cei mai mulţi munţi vulcanici depăşind altitudinea de 3000 de metri –, cu puţine câmpii etc., locuit de numeroase neamuri gadarontice, sau „de margine de lume“ nord-estică, din care, cele cu mai numeroşi poporeni îşi spuneau deopotrivă şi Ainu, şi Nipponi – ori, mai exact, Nihoni, adică oamenii Zeiţei-Soare, Amaterasu-omi-kami –, constituindu-se într-un popor distinct, inteligent, talentat şi harnic, cu credinţe religioase (în „panoul central“ cu  Shintoismul) destul de asemănătoare celor din Dacia (Zalmoxianismul şi Creştinismul), având chiar şi o viersuire a cărei atmosferă sfântă era ca a baladei Pe-o Gură de Rai, din Cogaion-Carpaţi.


În darea acestui nume de loc – apelând la efectul unei „uşoare antiteze“ – inspiraţia provine din faptul că geografii din Europa vremii sale n-aveau cum să poată concepe că Pământul este rotund – ca Zalmoxienii –, restul europenilor (în afară de Daci) considerându-l o masă „dreptunghiulară“ / „paralelipipedică“, plutitoare pe Atlantic, având în colţul sudvestic: Gades (sau Coloanele lui Hercule). Ducând diagonala NE – SV a „dreptunghiului“ / „paralelipipedului“, din Gades (ca „margine a lumii“), Aethicus Donares (Ister) nu putea ajunge decât în Gadarontae Insolae / Insulele Gadaronte (Japan / Insulele Zeiţei-Soare, Amaterasu), toponimul donaresian evidenţiind radicalul Gadar- „Gadeira“ / „Gades“ („Coloanele lui Hercule“) + augmentativul sufix -onta(e), gândit şi format nu în latină, ci, prin analogie, în pelasgo-dacă / valahă:  -oanţă / (f. pl.) -oanţe – cf.  -a->-o-; -o->-oa-; -t- >-ţ-; -a>-ă – : Catarontă / Gadarontă – C- > G- – > Cotoroanţă / Gadaroanţă.

Prin transsimbolizare, mai exact spus, sintagma Insulele Gadaronte (lat. Insolae Gadarontae / ac. Insolas Gadarontas) înseamnă superlativul absolut al răului cauzat de vulcani  / cutremure în insulele Japoniei.

Perioada în care ajunge în Gadaronta / Japonia (Japan) marele explorator pelasgo-dac / valah, Aethicus Donares (Ister), se numeşte Kofun (300 – 538 d. H.), împărat al majorităţii insulelor fiind Yüryaku (456 – 479), ce se relevă a fi (până în prezent) cel mai luminat dintre toţi conducătorii de popoare de pe Pământ, pentru că este primul ce oficializează cultivarea orizontului cunoaşterii metaforice, baza tuturor revoluţiilor din orizontul cunoaşterii ştiinţifice. Şi asta se atestă prin informaţia din Catalogul lămuritor (din orizontul anului 463 d. H.), Catalog… „transferat“ – în cea mai mare parte – în Cosmografia (alcătuită, pe baza Catalogului…, pe la anul 466 d. H.). În ciuda faptului că benedictinul cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, „din ordinul Romei“ şi al altora, a amputat cu o uriaşă iresponsabilitate majoritatea paginilor privind Gadaronta / Japan, taxându-le / haşurându-le (spre a nu fi în atenţia scribilor), neantizându-le, ca pe atâtea alte zeci / sute de pagini ale lucrării donaresiene, motivând „neutilitatea lor“ precum cartofii bavarezi, totuşi, se subînţelege că Aethicus Donares (Ister) şi suita lui de Cavaleri ai Zalmoxianismului, din componenţa echipajului ce făcea ocolul Pământului, au avut o primire călduroasă la Palatul Imperial al lui Yüryaku (în orizontul de vară al anului 463 d. H.), aşa cum fost-au primiţi peste un an şi ceva, când au ajuns în Golful Persic, şi la Curtea Regală a regelui persan, Perozes I (cf. AethK-93, 235). Şi la Palatul împărătesc al lui Yüryaku, europenii din Dacia asistă la un spectacol de înaltă ţinută, realizat / regizat de maeştri ai artelor / muzicii, în care se remarcă atât cântăreţii din fluiere „de aramă / alamă împodobite“, ritualic-shintoist, „cu frunze“ (fluierul fiind instrument-emblemă şi la Pelasgo-Daci / Valahi), cât şi poeţii / barzii, întrecându-se în poeme „promovate în masă / popor, împărăteşte“, încât determină pe Aethicus Donares (Ister) să noteze (în Catalogul lămuritor / Cosmografia): [În Gadaronta / Japonia se cultivă], «…în măiestria muzicii de fluiere de aramă, sau de alamă, scoase la paradă, împodobite cu frunze verzi, şi poezii necunoscute dincolo, de alte neamuri, în aşa fel, încât să promoveze în imensitate a lor mulţime de poeme senine» (AethK-93, 125).

După cum cum certifică istoriile literaturii nipone, prima specie de poezie senină, tanka, se cultivă prin grijă împărătească, din secolul al IV-lea încoace (avem în vedere aserţiunile istoricului / teoreticianului nipon, Sono Uchida – cf. VBPoe, 61); forma fixă a acestui micropoem „de masă“ înseamnă turnare a materiei estetic-sensibile în tiparul a cinci versuri, nedepăşind, la însumare, 31 de silabe, respectând cu sfinţenie schema: 5 – 7 – 5 – 7 – 7; din tanka, peste câteva secole, s-au desprins primele trei stihuri (5 – 7 – 5; suma obligatorie a silabelor din tristih: 17), considerându-se un nou tip de poezie senină, micropoemul haiku.

Poeziile / poemele senine, tanka, despre care Aethicus Donares (Ister) relatează că au puterea de a propulsa eternitatea clipei din suflete noastre în imensităţile cosmosului cotidian, se prezintă ca un fenomen al secolului al V-lea d. H., surprins a trece de la tradiţie la instituţionalizare, poate chiar prin decret al împăratului Gadarontei / Japoniei, Yüryaku (456 – 479), de vreme ce, sub Egida Împărătească, până la împăratul Achihito, din zilele noastre, anual, sunt organizate în popor concursuri de creaţie de tanka / haiku, premiate mai totdeauna la Anul Nou („nippon“). Mai mult, se spune că Gadaronta / Japonia ar fi singurul stat din lume care are şi un Minister al Poeziei.


Aethicus Donares (Ister) în Eulae Insolae, sau Vulcania / Volcano Islands. Cunoaşterea Gadarontelor Nipone nu se putea încheia fără vizitarea insuliţelor Vulcaniei (Volcano Islands) – Kita Iwo Jima / Insula Sulfuroasă de Nord, Iwo Jima / Insula Sulfuroasă, Minami Iwo Jima / Insula Sulfuroasă de Sud etc. –, aflate în calea-i din Cercul de Foc al Pacificului Asiatic, ţinându-se pe lângă Aheronul de Limfă / Lavă, tot către ecuator.  

În orizontul anului 466 d. H., când redactează Cosmografia, pe baza însemnărilor din Catalogul lămuritor, Aethicus Donares (Ister) compară „clocotul“ / „sfârâitul“ vulcanilor europeni (Ethna, Cimera etc.) cu cel al vulcanilor asiatici, din Insulele Eule / Vulcania (Volcano Islands), mărturisind că ultimii sunt cu mult mai violenţi, că, dacă vulcanii Europei produc „groază“ / „frică“, vulcanii Aherasiei / Aherosiei exercită asupra individului uman, asupra „spectatorului“ la astfel de erupţii, cât de cât „în siguranţă“, precum era el, o presiune psihică extrem de mare, infernală; lui stârnitu-i-au dureri de pântece atât de mari de parcă ar fi fost o femeie apucată de „durerile facerii“ („a fi apucat de durerile facerii“ este o expresie pelas go-dacă / valahă, exprimând şi azi un superlativ absolut al durerii umane): «…Fluviul Acheron – de dincolo de Munţii Umeroşi / Hymeroşi – fumegos, înceţoşat, ajunge la atât de mari dimensiuni încât dimineaţa, şi pe parcursul zilei, până seara, de aceşti munţi nu îndrăzneşte să se apropie picior de om, decât, poate, numai pe la amiază, când rar se zăresc razele soarelui. Atunci, întra-devăr, se disting întru cercetare atentă furioasele valuri care clocotesc aproape ca într-o oală, ori ca într-un cazan. Cel ce inhalează din fumul acela, orbecăind după razele de soare, simte ceva pe nări şi în gură, de care nu-l mai poate vindeca după aceea nici un medic, pentru că mereu se umflă de-o boală (moarte) crudă.» (AethK-93, 155 / 226).

     .

Aethicus Donares (Ister) şi Abyssus Magnus Marianarum / Groapa Marianelor (Northern Marianas). Înaintând la sud de Vulcania Gadarontelor (Japan), Aethicus Donares şi echipajul său ajung – prin decembrie 463 / ianuarie 464 – în Insulele Mariane (Northern Marianas – U. S.), un lanţ de 15 insule mai importante (Agrihan, Aguijan, Alamagan, Anatahan, Asuncion, Farallon de Medinilla, Farallon de Pajaros, Guam, Guguan, Maug Islands, Pagan, Rota, Saipan, Sarigan, Tinian), dintr-o regiune extrem de activă vulcanic / tectonic a Pacificului Asiatic, dispersate pe vreo 800 de kilometri pătraţi ai Marelui Ocean / Eous Oceanus (Pacific Ocean), la aproximativ 2500 km, la est de Filipine / Philippines şi cam tot la aceeaşi distanţă de Noua Guinee / Papua (Paua New Guinea – cf. AtlOx, 120 / D3).


După cum se vede şi din foto-harta realizată graţie thenicilor „de satelit“ (fig. 82), lângă Insulele Mariane se află cel mai mare abis planetar, Groapa Marianelor / Abyssus Magnus Marianarum, cu o adâncime de 11.033 de metri, despre care Aethicus Donares (Ister) ne relatează în Cosmografia din orizontul anului 466 d. H. (cu îngăduinţa cumplitului său cenzor din 763, Ieronim de Freising-Bavaria, „abisul cosmografiilor europene“, instituit de Roma): «Înaintez mai în sus [către Ecuator], desigur, în adânc de chalaon [„mega-crater“] ce-adună curenţi sulfuroşi cu bice la boate (codării) de sulf. Descopăr, neîndoielnic aflu ce-am căutat în acest Abis al Mării, că totuşi înaintez prin prăpastia de sulf, concavă, imensul scut de arşiţă al Marelui Abis [Abyssus Magnus Marianarum / „Groapa Marianelor“], cu sorburi puturoase, vezicându-te prin droaia de stropi ce-ţi năvălesc în cală, tăindu-ţi răsuflarea, până se potolesc, ori inundându-te de-a binelea, când îi treci pe deasupra centrului cu vânturi trimiţătoare de suflări toxice în toate direcţiile, ca şi de flăcări ale rugurilor în înalturi, readuse la moliciune, precum ceara răscoaptă, sau renăscute pietre zdrobitoare, pe dată sfărâmate în sulf şi-n vipia foarte puternică, retrimiţând un alt mare suflu, cu atacul aburului mereu fumegând şi trosnind» (AethK-93, 226 sq.).


Aethicus Donares (Ister) în Insulele Filipine (Philippines), între marii vulcani, la Calapan. De lângă Marele Abis al Pacificului, desigur, cu cea mai mare viteză posibilă atunci, echipajul comandat de Aethicus Donares (Ister) se îndreaptă spre Insulele Filipine, stabilindu-se pentru o bună vreme, la sud de Manila, mai exact, peste Verde Passage, în insula Mindoro, la Calaopa / Calapan.

Din Calapan, tabăra sa de cercetători face numeroase excursii de documentare în mările pacifice înconjurătoare.

Despre „momentul Philippines“ din ocolul Pământului făcut de Aethicus Donares (Ister) n-a rămas decât pomenirea printr-un toponim – şi acela „deformat“ uşor – Calaopa (

Calaopa se oglindeşte „planetar“ numai în toponimul filipinez Calapan (cf. AethK-93, 111 / AtlOx, 112 / C2), fără a datora ceva „abreviatorului“ Ieronim de Freising-Bavaria, ori – ca de obicei – copiştilor neatenţi. O lucrare „europeană“ a legilor lingvistice în semnificant este exclusă („diftongarea lui -a-, în -oa-, „apocoparea“ lui -n), toponimul neavând circuit nici în pelasgo-dacă / valahă, nici în latină, nici în altă limbă europeană. În filipineză, asfel de lucrare nu-i exclusă, toponimul înregistrat de Aethicus Donares (Ister) fiind „exact“ la transliterare – Ca-la-o-pa –, poate, cu posibila „scăpare“ a finalei nazale, deoarece, potrivit legii economiei de semnificant, se observă o reducere firească a tetrasilabicului cuvânt, la trisilabicul Calapan (printr-o anihilare a hiatului prin diftongare şi, apoi, printr-o neexclusă monoftongare, în mediul lingvistic filipinez, a lui -ao- în -a-, fapt de certificat numai de lingviştii din Philippines Islands). N-are legătură cu toponimul spaniol Calpe. Deoarece Calpe nu desemnează un „cap de lume“ nici în extremitatea euro-africană a lumii din orizontul anilor 763 – 765, nici altundeva, pe când Calapan, ca şi alţi termeni din aceeaşi categorie şi situaţie, da.

Aethicus Donares (Ister) în Sirtinice-Indonezia. După Filipine / Philippines, echipajul condus de Aethicus Donares (Ister) cercetează partea estică a Malaeziei (Malaysia), trecând în imensul şi superbul spaţiu indonezian al insulelor Borneo şi Celebes, de unde se avântă pe Ecuator şi, mai ales, la sud de Ecuator, tot printre insule cu «pământuri edenice» ale Pacificului Ecuatorial («insule născătoare chiar şi de aur, şi de pietre preţioase, şi de perle, şi de elefanţi, şi de hymeneone, de cylicşi, şi de animale mici şi prea veninoase, de lei, de pantere, de epifari…» – AethK-93, 107), până dincolo de Papua-Noua Guinee. Din cauza insuportabilelor temperaturi ecuatoriale (ardorem validam solis – AethK-93, 111), din cauza furtunilor violente, a cicloanelor / tornadelor («pilas maris gyrantis et obvallantes mirabiliter» – ibid.), renunţă să mai cerceteze celelalte insule de lângă filipinezo-malaeziano-indonezianul «pământ-Eden» / «Terra-Eden» (ibid.) reîntorcându-se din Marea Orientală (Pacificul Ecuatorial-Asiatic – «in Mare Orientalem accedere non possum» – ibid.), printre Insulele Solomon, traversând Marea de Corali (Coral Sea), printre Australia–Capul York şi Capul Daru–Papua Noua Guinee (unde-i impresionat de struţi, de comportamentul acestor păsări uriaşe – cf. AethK-93, 118 / 234), în Marea Arafura (Arafura Sea) şi în Marea / Sea Band (din al cărei golf, din dreptul Insulei Aru, pe ţărmul indonezian al insulei Papua Noua Guinee, admiră cel mai mare munte insular-austral, Puncak Jaya, de 5.030 m, munte ce pare a fi Austronothius – cf. AethK-93, 109 –, din Cosmografia, despre care Aethicus Donares scrie că-i asemănător munţilor Ararat / Astrixis, de 5.165 m, şi El’brus-Caucaz, de 5.642 m; «atât de mare este înălţimea lui încât, dacă îl priveşti de jos până mai sus, crezi că nourii sunt aşezaţi pe scăunaş» – AethK-93, 109), apoi, printre insulele Mării Flores (Flores Sea), în Marea Javei, între Marile Insule Sonde (Greater Sunda Islands – cf. AtlOx, 110 sq.), spre a face „o haltă“ mai mare pentru tabăra de cercetare, în insula Sirtinice de Sud / Java, chiar în portul Tegal: «Insula Sirtinice de Miazăzi / Sud (Java), de o înălţime mică, [se află] la ombilicul soarelui [Ecuator], în Marele Ocean [Pacific Ocean], cu păduri accesibile omului doar rar, dacă ambarcaţiunile fostu-le-au aruncate de furtuni ce li s-au împotrivit cu vânturi turbate» (AethK-93, 108). Aethicus Donares (Ister) şi cei din echipaj reuşesc să colaboreze şi să-i cunoască destul de bine pe Tegalemi (sau Teglemi / Tegleniţi), care – ca şi Murenii / Muroranii din Gadaronta / Japonia – sunt obişnuiţi cu stihiile Aherasiei – erupţiile vulcanice, taifunurile / cicloanele, tornadele, cutremurele etc. din segmentul Muroran-Hokkaido – Tegal-Java al Cercului de Foc al Pacificului Asiatic, încât răspunsul „cosmografic“ la interogaţia donareso-aethician-retorică se deduce a fi un „sinonim sintagmatic“ la „putere de adaptare“ / „rezistenţa umană“: «Ce fac Mureni (Muroreni) şi Teglemi (Tegaleni / Tegleni), când Acheronul se-nvolburează din nord…?» (AethK-93, 157).


Cealaltă mare insulă cercetată de Aethicus Donares (Ister), în orizontul anului 464 d. H., este Sirtinice (de Nord), cunoscută eurolumii din ultimele două secole sub numele de Samotra / Sumatra, dar şi de Swarnadwīpa („Insula de Aur“).

Pământul-Eden al Sumatrei, traversat de ecuator, cu o suprafaţă de 473.000 km2, cu un relief variat, cu vulcani activi, dar şi cu munţi ce oferă privelişti de basm, cu seisme şi tsunami, dar şi cu păduri ecuatoriale, are şi o extraordinară bogăţie de specii floral-faunistice (peste 5000 de specii).

Dacă destoinicii Cavaleri Zalmoxieni din echipajul lui Aethicus Donares (Ister) mai văzuseră elefanţi, giboni, iguane, macaci, tapiri, tigri, tucani, urangutani şi altele, la cercetarea Sirtinicei / Sumatrei, două fenomene au fost în stare să-i uluiască: o nemaipomenită, cumplită furtună, un tsunami, ce i-a surprins pe când făceau ocolul insulei, din care scăpat-au cu viaţă „printr-o minune dumnezeiască“ (deşi Aethicus «prevăzuse / presimţise marele pericol» / «divinisse periculum magnum», «mult-imensele valuri din furtuna mării» / «multas fluctuationes atque tempestates maris incurrisse» – AethK-93, 108), apoi, «o mulţime de şerpi-velă», şerpi zburători printre arborii minunaţi ai pădurii ecuatoriale, arbori «înzestraţi cu atât de mare amărăciune» («mirices multae arboris tanta amaritudine praeditae» – AethK-93, 109).

Structurarea / redactarea «Cosmografiei» în orizontul anului 466 d. H. Indiscutabil, incontestabil rod de Suflet / Spirit pentru generaţiile din posteritatea lui Aethicus Donares (Ister), asimilând mai toate notele excursiilor („de grup, cu Maestrul“, de „supravieţuire solitară, iniţiatică / misterică“, de „urmărire fidelă a traseului eroului-model, Alexandru Macedon“ etc.), evident, anterioare perioadei 461 – 465 d. H., ori pe cele din Catalogul lămuritor şi din indispensabilele „pagini de jurnal de bord“, de la ocolul Pământului pe mările / oceanele Lumii, este Cosmografia, redactată în orizontul anului 466 d. H., mai întâi, în limba-i maternă, pelasgo-daca / valaha, apoi, în cel puţin, două traduceri făcute de autor în limbile pe care le stăpânea foarte bine, greaca şi latina, lucrare structurată în mai multe „cărţi“ – după cum ne-a lăsat posibilitatea de a constata chiar „cumplitul cenzor“ al lucrării donaresiene, cenzor după trecerea a trei secole fără trei ani, benedictinul Ieronim de Freising-Bavaria.

Sub un Incipit liber Ethico… / Incipit al cărţii lui Aethicus, structurarea „în decadă de aur zalmoxiană“ (în zece părţi) a lucrării donaresiene, datorită intervenţiei cenzorial-ieronimiene, devine „septadă creştină“: I) De ipsa statua ac massa (De ipsa massa ac statua) / Din aşternerea însăşi a materiei, II (din cartea a II-a, cumplitul cenzor, Ieronim de Freising-Bavaria, nu ne-a lăsat vreo pagină, considerând – ca apărător al moralei creştine – că „strică“, „nu-i utilă tineretului creştin“ etc.), III) De gentibus, quae Vetus Testamentum non habent / Despre neamurile ce nu au Vechiul Testament, IV (după numerotarea „haşuratorului“ / cenzorului: IIII) De artium plurimarum instrumenta / Despre mijloacele celor mai multe arte, V) De navibus indagationem philosophus / Filosoful face o cercetare despre nave, VI) De insolis gentium plurimarumque artium / Despre insulele popoarelor şi mulţimea meşteşugurilor / artelor, VII) De Terra et flatu ventorum venisque aquarum parvam mentionem fecit / Aserţiuni despre Pământ, dinamica vânturilor şi vrerile apelor (după alte ediţii: De Terra et aquarum decursu / Vel venis earum. De flatu vento / Rum et aqarum motione (Parvam mentionem fecit).

Există şi o structurare a Cosmografiei în zalmoxiană decadă de aur, de după un Incipiunt capitula libri Ethici…: I) Liber Ethico…, II) De informe materia, III) De orbe condita, IV) / IIII. De gentibus, quae Vetus Testamentum non habent, V) De artium plurimarum instrumenta, VI) De navibus ignotis et earum argumenta, VII) De insulis gentium plurimarumque arcium, VIII) De questionibus, quas alia scriptura non narrat, IX) / VIIII. De Terra et aquarum decursu vel venis aquarum, X) De flatu ventorum et aquarum motione.     

Cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria nu avea rafinamentul limbii latine cunoscute de Aethicus Donares (Ister), autorul Cosmografiei.


  Filosoful / exploratorul pelasgo-dac,
Aethicus Donares  (Ister), primul european
care descoperă America, făcând ocolul Pământului
cu 1057 de ani înaintea lui Magellan

- continuare 2 - 

 

 

Pelasgo-dacul / valahul Aethicus Donares (Ister) – în afara paginilor încifrate / codificate în pelasgo-dacă / valahă, graţie alfabetului misteric / iniţiatic, însuşit la Înalta Şcoală de Cavaleri ai Zalmoxianismului din Histria – a lăsat – în traducerea latinească făcută Cosmografiei sale – şi texte „cu cod“ (accesibile numai Cavalerilor Zalmoxianismului, stăpâni ai rafinamentelor limbii Imperiilor Romane din epoca-i), rafinamente la care nu puteau să ajungă „cenzorii“ din categoria benedictinului bavarez: «Unde parabolam enigmatibus suis adsumptam ait: Terrorem terribilem, tot terrarum trivialis torghinavi Trimarcem, turma tergiversantium titillat, turgentium titubata tela tandem trutinata, tritura toracem tacto mucronis. Trimarcia, Thafros, Alces tumultuantes tantilla tenus turma tyronis temporum. Tura tantopere Tulchus triararum tonantium tenit, Malancinorum titanstria tellora Murginum. Dilubra amaram gentium stulta et invia saltus.» (VAeth, 58 / AethK-93, 162 sq.) / «După cum grăieşte o parabolă specifică misterelor sale: Cu o teamă teribilă, tot ţinându-şi corabia la răscrucea pământurilor, mulţimea celor care vor să scape măguleşte, cu triada armelor împleticite şi balansate ale celor umflaţi, cu ascuţişurile frecate de pântece. Trimarcia, Thafros, Alces agitaţi doar în ceea ce priveşte puţina mulţime-a Tyronilor7 timpurilor. Tura cu atât efort ţine tămâia celor trei tunete şi Murginus suspendă pământuri şi aştri titanici. Dilubra amară suportă prostia neamurilor şi locurile de năpătruns ale trecătorilor». Astfel de poeme hermetice se alcătuiau şi decodificau, indiscutabil, după un cod al Cogaionului / Sarmizegetusei. Textul subliniat – în latina Daciei din orizontul anului 466 d. H. – se citea de iniţiatul / epoptul în Zalmoxianism, mai mult ca sigur, în „codul“ Thothymos-18, al misiunii „jertfei zidirii“ (Murgine / Genuniene) şi al rostului Cavalerilor Zalmoxianismului, necesitând o abordare specială, din unghiul franjelor semantic-sincretice de la «Tura tantopere Tulchus (,) triarum / triararum tonantium tenit, Malancinorum titanistria, tollora / tellora Murginum» etc.
Cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria nu a tradus Cosmografia lui Aethicus Donares (Ister) în limba latină; cenzorul doar a „haşurat“ / „tăiat“ textul latinesc al Cosmografiei traduse de autor, de însuşi Aethicus Donares (Ister); a obscurizat / încâlţoşat textul limpid-latinesc, rafinat, al lui Aethicus Donares (Ister); cenzorul Ieronim de Freising-Bavaria şi-a tradus – în câlţoasa-i latină „dadaistă“ – numai rezumatele pe care le-a făcut capitolelor ciopârţite din Cosmografia, de Aethicus Donares (Ister). Furia ieronimiană – pentru că nu a putut să decodifice acele pagini ale Cosmografiei şi ale Catalogului lămuritor, de Aethicus Donares (Ister), scrise în alfabetul Cavalerilor Zalmoxianismului din Dacia, pagini despre comorile (aur, argint, nestemate, perle etc.) „aflate“ / „cartografiate“ la ocolul Pământului – se vede din faptul că nu a lăsat vreo pagină scrisă în sacrul alfabet al Zalmoxianismului (cu excepţia celor 23 de litere din alfabetul fonetic al limbii lui materne, limba pelasgo-dacă / valahă, înrudită / „soră“ cu latina – fig. 33), se vede din faptul că n-a rămas „vreo urmă / filă“ din Catalogul lămuritor, se vede din intenţionata, căutata „câlţoşenie“ a „rezumatelor deturnatoare de receptor“, se vede din ura ieronimiană de „cenzor înfrânt“ de după scoaterea zâmbitoarei măşti laudative la adresa marelui explorator / „sofist“.    
În orizontul anului 466 d. H., an al redactării Cosmografiei (pe baza „jurnalelor de bord“ ale înconjorului lumii, pe baza însemnărilor din călătoriile / „excursiile“ pregătitoare, de antrenament, „cu grupul şi cu Maestrul-Epopt“, pe baza «Catalogului lămuritor» despre care aminteşte prezbiterul Ieronim, catalog „făcut pierdut“ ca şi originalul Cosmografiei etc.), la un deceniu şi jumătate de la zdrobirea şi scoaterea hoardelor teroriste ale hunilor lui Attila din Valea Dunării şi din istorie, se poate spune că pe frontul religios de peste trei sute de ani, dintre Creştinism – tot mai Ortodox şi Cosmic totodată – şi Zalmoxianism, se aşternuse deja „eterna pace“. În Dacia, Iisus Hristos – perceput în popor ca „răstignitul pe Cruce“ – biruie, substituie imaginea puternică a Solului (Mesagerului Celest) al Sarmizegetusei, trimis periodic la Dumnezeu, prin scenariul – tot mai puţin credibil acum – al „aruncării în trei suliţe“. Confreriile războinic religioase ale Cavalerilor Zalmoxianismului „pierd“ această cale de a obţine nemurirea în calitate de Sol / Făt-Frumos „reîntors“ din Cer („tot în al cincilea an“) şi instalat ca rege la Sarmizegetusa, „ca uns al lui Dumnezeu“, păstrându-şi în continuare „secunda cale“, aceea de erou / războinic sfârşindu-şi viaţa pe câmpul de luptă, în încleştarea cu duşmanul pângăritor al pământului Patriei / Daciei, până la ultima picătură de sânge („calea Fiului Masaget şi a lui Decebal“), obţinând, în schimb, Raiul Zalmoxianismului, sau Ţara (Împărăţia)-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Totodată, din acest orizont al anului 466 d. H., există şi „dezlegarea de jurământ cu privire la transmiterea doar iniţiaţilor-zalmoxieni a secretului din „cataloage lămuritoare“, din  scrieri / cărţi etc.“, dovadă fiind Cosmografia.
Alfabet iniţiatic / misteric al Cavalerilor Zalmoxianismului – bază a alfabetelor din scrierile Ortodoxiei de peste câteva secole: chirilic, bulgar, sârb, croat, rus etc. În secolul al IX-lea, «vestitul benedictin de la Fulda, Hrabanus Maurus», «după ce citează din Cosmografia» lui Aethicus Donares (VAeth, 12), menţionează cinci alfabete sacre ale acelui timp: ebraic, grec, latin, dacic (mai exact spus, pelasgo-dac / valah) şi vechi-germanic (al lui Lupilă / Ulfila, utilizat în traducerea Bibliei pentru goţi).
Alfabetul „misteric“ / „iniţiatic“, utilizat în scrierea pelasgo-dacă / valahă din vremea lui Aethicus Donares (Ister), în şcolile de Cavaleri ai Zalmoxianismului din toată aria Daciei lui Burebista / Regalian, folosindu-se clarul, exactul principiu fonetic, avea 23 de litere: alamon, becah, cathu, delfoy, efothu, fomethu, garfou, hethmu, iosithu, kaithu, lethfu, malathy, nabaleth, ozechi, chorizech, phythyrin, salathy, întalech, thothymos, ăzăthot, reque, urchoni (yrchoni), zothychin. Între cele 23 de litere ale alfabetului iniţiatic / misteric al Cavalerilor Zalmoxianismului, se află, fireşte, şi cele şapte litere ce reprezintă sistemul vocalic al limbii pelasgo-dace / valahe, adică al dacoromânei arhaice şi de azi: alamon – A, efothu – E, iosithu – I, ozechi – O, înthalech – Â / Î, ăzăthot – Ă, urchoni / yrchoni – U. Pentru Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, pentru Dumnezeirea Zalmoxiană,  /Thothymos era simbolul literal / mandalic conectat la „Sacrul Întreg Cosmic“ (Dumnezeu ca „natură infinită“) în care Dacul este partea. Un număr de zece litere   / Thothymos – sculptate în piatră – erau puse în cele zece alveole din capul celor zece raze ale Soarelui-de-Andezit, marcând o perioadă de zece zile, corespondentul săptămânii din calendarele de azi, căci Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, Samos („Soare-Moş“ / „Zamosh“) avea între atribute – ca Sacru Întreg Cosmic –, bineînţeles, şi temporalitatea, dimensiune esenţială a cosmosului nostru cotidian.



Acest alfabet – transmis din orizontul anului 466 d. H., graţie Cosmografiei lui Aethicus Donares – era folosit „sub jurământ“, după cum s-a mai subliniat, numai în şcolile Zalmoxianismului şi numai de către Cavalerii Zalmoxianismului, în scrieri cu profund caracter secret, misteric / iniţiatic. În popor – „spre a nu se lenevi memoria colectivă“, „spre a nu muri cel ce înscriptează / scrie“ – era permisă / „recomandată“ doar scrierea ideografică – relevată de arheologie la Carpaţi / Dunăre, în ceramica neoliticului, a antichităţii, a Pelasgilor > Belachilor > Blahilor > Vlahilor, permanent, din orizontul anului 8175 î. H. încoace.



Fig. 32. Litera Dumnezeului Dacic, Thotymoş („Totu-i-Moş“)

După secole de metamorfozare a Zalmoxianismului în „Creştinism Cosmic“ (M. Eliade – EDZG, 246 sq.), alfabetul a trecut în sfera sacră a scrierilor Creştinismului Ortodox, constituindu-se în bază a alfabetelor: chirilic / slavon, bulgar, sârb, croat, rus etc.  

Note:

1 Subliniem şi de această dată că etnonimul Pelasgi, desemnând „oamenii pământului / locului“ („arhaicii europeni“) în faţa migratorilor euro-asiatici, de la Kurganieni încoace, Pelasgi divizaţi, după Reforma Zalmoxianismului (desfăşurată în orizontul anului 1600 î. H.), în Dax (Daci, „monoteiştii-zalmoxieni“, „războinici-sfinţi“, „cei mai drepţi / cinstiţi“) şi Thrax (Thraci, politeişti, „dhrax“ / „draci“, în accepţiunea de „închinători la zeităţile / idolii vechi“ din Cogaion-Sarmizegetusa), a evoluat (de la Herodot încoace) în Belagi / Belahi, Blachi, Valahi / Vlahi (etnonim „deformat“ după baza de articulare a celorlalte popoare ce şi-au aflat ogor de întemeiere în Dacia, sau pe lângă Dacia: Bolohi, Bolohoveni, Volohi, Olahi, Vladzi, Vlasi  etc. – cf. BrPel, 8 / TIR, I, 122). Aşadar, divizarea în Dax şi Thrax este religioasă, ţine de monoteismul Zalmoxianismului, desigur, în întregul lor spaţiu de etnogeneză, cu bazinul Dunării şi Peninsula Balcanică în centru, mai exact, de la Marea Adriatică, Marea Mediterană / Egee / Tracică, Marea Getică / Neagră şi Marea Caspică (delimitatoare, la est, a Ţării Masageţilor / Masagaetia), până la Volga Mijlocie, până la izvoarele fluviului Borysthene / Nipru, Pripet, Marea Baltică şi Alpi, un imens spaţiu în care – după cum confirmă şi Herodot –, deşi aveau aceeaşi limbă (pelasgo-daca), aceleaşi obiceiuri, purtau nume diferite după provinciile / regiunile („ţările de râuri / munţi“) locuite, aşa cum îi aflăm şi astăzi, în România (centrul, inima Daciei Antice), sub nume diferite: olteni (din Ţara Oltului > Alutus = Alutuania > Oltenia), munteni (din Muntenia), crişeni (din Ţara Crişurilor / Crissia), ardeleni (din Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal, sau Ţara Ardealului / Terra Arudeliensis), maramureşeni (din Ţara Maramureşului), moldoveni (din Ţara Moldadava > Moldova), basarabeni (< Bessarabia + suf. –eni; iar toponimul pelasgo-dac, Bess-Arabia, are ca elemente formante: bess-, „besi“ + -arabia, „Arabia“, desemnând „Pustiul“ / „Arabia“ Bessilor, bessii, eroii ce-au rezistat în faţa migratorilor-huni ai lui Attila, invadatori pe care i-au alungat din spaţiul lor, bessii care încearcă şi azi să ne vorbească din onomasticul Băsescu, bessii-pelasgi / valahi, locuitori ai Văii Dunării, de pe la Calafat, până la Marea Neagră, în stepele nord-pontice, de dincolo de Bug, numiţi astfel din vremea deşertizării ariei respective, prin secolul al V-lea de după Iisus Hristos, fenomen al deşertizării reapărut – până şi-n spiritualitate – după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, evident, nu numai datorită istoricilor „cumanizanţi“ din România, în majoritatea lor, scursori ale imperiilor din această parte de lume, ci şi distrugerii imensului sistem de irigaţii realizat în Dacia / România anilor 1965 – 1970, ori anihilării „metodice“ a sistemului de învăţământ şi a altor sisteme sociale vitale) etc.

2 Provincia Daciei dintre Donares > Dunăre şi Marea Neagră, Dunogaetia > Dynogaetia (-u- > -y-) a devenit placa turnantă a revoluţiilor spirituale din Europa Creştină a mileniului I d. H. (v. fig. 1, „Harta Dacia Dunăreano-Pontică – dave / oraşe antice din provincia Dunogaetia…“). În toponimul pelasgo-dac, Dunogaetia / Dynogaetia, se disting două elemente formante: primul element formant, Dun- > Dyno-, trimite la numele sacrului fluviu al Daciei, Dunărea, elementul („prefixoidul“) păstrând semnificaţia arhaică de „bună casă / împărăţie a izvoarelor / apelor celeste“, „tărâm / spaţiu vital“ (supra); secundul element formant este -gaetia, provenind din Gaetia (> Geţia), provincie („ţară de râuri / munţi) a Daciei Antice, cuprinzând aria dintre Marea Neagră şi Dunărea de Jos, cu toate râurile-i şi pâraiele afluente, cu bălţile şi lacurile sacrului fluviu, cu delta etc.
Mai exact spus, Dunogaetia > Dynogaetia desemnează provincia Gaetia Dunării / Dunărea Gaetiei (> Geţiei) din Dacia Antică.
Elementul formant secund Gaetia (> Geţia), din Dunogaetia > Dynogaetia, ca şi toponimul Gaetia relevă derivări sufixale multimilenare în limba pelasgă (pelasgo-thraco-dacă), adică valahă, încă din zorile istoriei, când, în bazinul sacrului fluviu dacic, Dunărea, exista un puternic cult al zeităţii-pasăre-psihopompă, Gaia (cf. TGae-I, 3 – 11; TGae-II, 3 – 7; TGae-III, 3 – 10), cu cele mai vechi atestări rupestre dintre orizonturile ani-lor 10.000 şi 8000 î. H., în Peştera Chindiei (sau „Gaura Chindiei“), mai în amonte cu câţiva kilometri de Dierna / Orşova-România: Gae- „gaie“ (Aquila heliaca), + suf. -et ( găiet: 1.„mulţime de găi“; 2. „credincios / adept al cultului Zeiţei / Zânei-Gaie“) + suf. -ie ( -etie / -eţie ).
Gaetia (gaetie / „găieţie“) înseamnă spaţiu al credincioşilor în străvechiul cult al puterii teluric-celeste a Zeiţei-Gaie ca pasăre psihopompă şi a suratelor acesteia, adică tărâm / spaţiu, ţară sacră a Gaetilor > Geţilor (cf. TDGae-I, -II, -III, 7 – 11 sqq.).
Pe când strămoşii grecilor, Dorienii, traversau Dacia – ţinându-se de ţărmul Mării Getice / Negre, deci şi prin provincia Dunogaetia –, mai exact spus, în orizontul troian al anului 1194 î. H., aceştia au împrumutat de la pelasgo-daco-thraci şi numele Zeiţei-Gaie (din panteonul Cogaionului), dar numai cu sensul de „tărâm / pământ“, de Terra, aflată în puterea acestei zeităţi pelasgice.
Provincia Daciei cucerite de Imperiul Roman, Dunogaetia > Dynogaetia, este rebotezată la reforma administrativă imperial-romană a lui Diocleţian, din anul 292, cu numele de Scythia Minor. După dispariţia Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), s-a revenit la dacica denumire a provinciei: Dunogaetia.
Târziu, în Evul Mediu, cu câteva secole mai la vale de Schisma cea Mare, numele pelasgo-dac / valah al provinciei, cel de Dunogaetia > Dynogaetia a cunoscut slavizarea de cancelarie, o dată cu introducerea slavonei ca limbă oficială în Biserica Ortodoxă şi în statele valahe medievale ivite (prin voinţa imperiilor) în aria Daciei lui Burebista / Regalian.
Tâlmăcirea în slavonă s-a făcut ţinându-se seama de semnificaţiile elementelor formante din pelasgo-dacă:
primul element formant Dun- > Dyno-, cu semnificaţia de „bună casă / „tărâm / spaţiu vital“, a devenit Dobro-, din slavul dobrâi, „bun“;
secundul element formant, Gaetia / Gaia, cu semnificaţia de planeta Terra („Pământ“), se relevă în -Gea.

3 Este arhicunoscut faptul că Ovidiu (Publius Ovidius Naso, Roma, 43 î. H. – 17 d. H., Tomis-Dacia), marele poet antichităţii latine, a fost exilat în provincia Dunogaetia / Scuthia Minor, sau „Dacia Dunăreano-Pontică“ (v. harta / fig. 1, supra), în marele oraş-port de la Marea Neagră, Tomis (Constanţa, din România de azi), unde şi-a trăit ultimii ani ai vieţii, „printre războinicii geţi“, adică pelasgo-daci, a căror limbă, înrudită, dar mai dură decât latina, l-a influenţat, deraindu-i „accentul de Roma“. Reamintim că provincia Dunogaetia a devenit Scythia Minor, din anul 292, de la reforma administrativ-teritorială a Imperiului făcută de Diocleţian. Prin slavizarea evmezică de cancelarie, care a tradus în slavonă toponimul pelasgo-dac, Dunogaetia, în Dobrogea, numele provinciei rămânănd astfel până azi (supra, nota 2).
Ovidiu, în orizontul anului 15 d. H., în faţa presupuşilor receptori ai poemelor sale trimise la Roma, îşi justifica înrâuririle / influenţele lingvistico-lexicale asupra latinei din scrierile sale prin faptul că, în Tomis (Constanţa), trăia o subţire populaţie „imperial-romană“, într-o copleşitoare majoritate pelasgo-dacă, sau pelasgo-getică, populaţie care, în ciuda permanentelor războiniciri cu migratorii nord-pontici, îşi făcea vreme şi pentru a-i asculta cu sfinţenie poemele-i „getice“ (fiindcă pelasgo-daca / geta era „soră“ cu latina, înţelegând-o fără prea mari eforturi). 

4 «Pe mine unul – mărturiseşte Herodot – mă apucă râsul când văd cum mulţi descriu marginile pământului fără nici o noimă; aceştia desenează oceanul curgând jur-împrejurul pământului, care la rându-i este rotund de parcă ar fi strunjit, iar Asia o fac cât Europa de mare» (HIst, I, 324). Râsul herodotic n-a ţinut decât până în Evul Mediu, când Magellan şi echipajul său supravieţuitor maritimului drum-spirală-planetară au demonstrat încă o dată că Pământul este rotund, aidoma Solului şi Cavalerilor Zalmoxianismului, aidoma lui Aethicus Donares (Ister).
În mitologia valahă (dacoromână) contemporană, sacrul drum-spirală zalmoxiană întru Absoluta Cunoaştere are proiecţie eroică, misterică / iniţiatică, în basmele cu protagonistul Făt-Frumos, basm vectorizat în Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (Raiul conferit Cavalerilor Zalmoxianismului); tot o proiecţie a drumului-spirală-zalmoxiană este şi calea – pe care merge „tot înainte şi la dreapta” – Dalbul-de-Pribeag, între Ţa   ra-cu-Dor şi Ţara-fără-Dor.
În istoria spiritualităţii universale, Zalmoxianismul este prima religie monoteistă din „oceanul“ politeismului, care s-a întemeiat pe „cultul cel mai puternic“, al Soarelui-Moş / Tatălui-Cer (Samasua > Samos), reformându-se în orizontul anului 1600 î. H., prin valorificarea celor mai strălucite cunoştinţe multimilenare ale Pelasgilor > Valahilor, de la astrononmie şi matematică / geometrie, până la medicină şi arte.

5 Precizăm că sintagma Mare Oceanus, la Tacitus (aprox. 60 – 118 d. H.), nu era pleonastică – aşa cum se înfăţişează nouă astăzi –, ci desemna Oceanul, mai exact spus, Oceanul Atlantic, «care, după credinţa celor vechi, înconjură Pământul ce pluteşte pe apele lui» (GDlr, 824; s. n.).

6 Termenul pelasgo-thraco-dac / valah, lax (lacs) > rac (cu sonanta lichidă laterală foarte bine vibrantizată), augmentativat: răcon / riacheon / „ryakeon“, este atestat cu vreo 56 de ani înaintea războaielor decebalo-traianice (când nu se poate vorbi de vreo influenţă latină, ori de alt soi, în spaţiul lingvistic al Daciei). Pentru lucrarea legilor lingvistice şi pentru sfera semantică pelasgă (> valahă) a termenului, a se vedea Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, de Ion Pachia Tatomirescu, Timişoara, Editura Aethicus, pp. 160 – 163: (1) lax / rac – Astacus fluviatilis, (2) lax / rac – Polygonum bistorta, (3) *laxone / răcoane – Filipendula ulmaria etc. În toponimia valahică din spaţiul Daciei (României), radicalul rac- apare în numele câtorva sute de localităţi de azi: Raci (GJ), Raciu (DB), Racoş (BV), Racoşul de Sus (CV), Racova (MH), Racoviţa (AG), Răcăciuni (BC), Răcarii de Jos / Sus (DJ) etc. De asemenea, în hidronimie, onomastică etc.: Răcaru, Răcăreanu, Arăcăriţei, Răcăroiu, Răcărelul (pârâu), Răcărişte (gârlă) etc.

7 Tyronis / «tyronis temporum» – aluzie la vremea lui M. Tullius Tiron, libertul, secretarul şi stenograful lui Cicero.

  Bibliografia de sub sigle:

    AethC-VIII, 42 = Cosmografia-Aethicus, ediţia Wuttke, Leipzig, 1853 / 1854, pagina 42, după un manuscris din secolul al VIII-lea (apud VAeth, 58, Anexe).
    AethK-93 = Die Kosmographie des Aethicus, ediţia Otto Prinz, München, Monumenta Germaniae Historica, 1993.
    AIC-W-1853 = Aethicus Ister, Cosmographia – Ed. H. Wuttke – Cosmographiam Aethici Istrici, Leipzig, 1853.
    AIC-1966 = Aethici Istrici Cosmographia Vergilio Salisburgensi rectius adscripta. Codex Leidensis Scaligeranus 69 (Umbrae codicum occidentalium, X.), «Introduction» by T. A. M. Bishop, Amsterdam, North-Holland publishing Company, 1966, pp. 532 – 535.
    AMar = Actele martirice (studiu introductiv, traducere şi note de preot prof. dr. Ioan Rămureanu), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
    AtlOx = Concise Atlas of the World, Oxford – Melbourne – Toronto, Oxford University Press, 1995.
    AvezM = A. d’ Avezac, Mémoire sur Ethicus et sur les ouvrages cosmographiques intitulés de ce nom, Paris 1852, pp. 262-263.
    BarS-III = Ion Barnea, Ştefan Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, români şi bulgari la Dunărea de Jos, col. Bibliotheca Historica Romaniae, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971.
    BrPel = Dacian Breianu, Pelasg (Pelasgia) – Vlah (Blachia / Valahia), în Caietele Dacoromâniei (Timişoara), anul II, nr. 5 / 22 septembrie – 22 decembrie 1997, p. 8.
    CaiC = Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor – o istorie a Bisericii Creştine, Dallas-Illinois / Chişinău, Ed. Societatea Misionară Română, 1992.
    Cas = Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese – Aşezămintele mânăstireşti, Convorbiri duhovniceşti, Despre întruparea Domnului  (prefaţă, studiu introductiv şi note de profesor Nicolae Chiţescu; Despre întruparea Domnului are o introducere semnată de pr. prof. dr. Ioan G. Coman; traducere de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (colecţia «Părinţi şi scriitori bisericeşti», 57), 1990.
    CDCD = Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovni-cească (traducere / adaptare din limba latină de prof. univ. dr. Decebal Bucurescu; postfaţă: Zalmoxianism şi Creştinism în Dacoromânia, Patria sfântului Ioan Cassian de Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 1999.
    CPatr = Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1956.
    CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974.
    CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986.
    CSb = Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.
    DEX-98 = Academia Română, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
    DMID = Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
    ECDrel = Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor (trad. de Cezar Baltag), Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
    EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
    DZal = Constantin Daniel, Când a trăit Zalmoxis?, în Almanul Coresi '85 (coord. Dan Tărchilă, V. Copilu-Cheatră, M. N. Rusu, N. Stoie), Braşov, Ed. Asociaţia Scriitorilor, 1985 (pp. 3 - 7).
    Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 — publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.
    GHT = Gândirea hittită în texte (studiu introductiv de Constantin Daniel, traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
    ITNM = G. D. Iscru, Traco-Geto-Dacii – naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Bucureşti, Editura Nicolae Bălcescu, 1998.
    MCA-8 = Materiale şi cercetări arheologice, vol. VIII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962.
    MDGR, III = George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României, volumul III, Bucureşti, Stab. Grafic J. V. Socecu, 1900.
    OTr = Manfred Oppermann, Tracii între arcul carpatic şi Marea Egee, Bucureşti, Editura Militară, 1988.
    PeiAe-I, PeiAe-II = Bojidar Peicev, Aethicus Philosophus Cosmographus, în revista «Filosofska misăl», partea I, în nr. 2 / 1979, pp. 72 – 85, şi partea a II-a, în nr. 4 / 1979, pp. 54 – 65.
    PerLac = Vittorio Peri, La «Cosmographia» dell’Anonimo di Histria e il suo compendio del l’VIII secolo, in Vestigia. Studi in onore di Giuseppe Billanovich, a cura di A. Avesani, M. Ferrari, T. Foffano, G. Frasso, A. Sottili (= Storia e Letteratura, 153 – 154), Roma, 1984, 503 – 558.
    PerLan = Vittorio Peri, L’«Anonimo Danubiano»: Un esploratore e mercante Del IV/V Secolo Oltre Il Mar Caspio, in Venezia e l’Oriente, Leo S. Olschki editore, 1987, pp. 277 – 305.
    PIB = Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1 (ediţia a II-a), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
    PSIR = D. M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice – texte şi interpretări, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
    RDGIR = I. I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.
    REl = I. I. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1976.
    StrPR = Cristian Popişteanu, Gh. David,  Strămoşii poporului Român, culegere de articole / studii apărute între anii 1967 şi 1980, în revista Magazin istoric, Bucureşti, Editura Politică, 1980.
    TDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003.
    TDR = Ion Pachia Tatomirescu, Dacia (Dacoromânia) lui Regalian / Regalianus’ Dacia (Dacoromania) – The Independent State of Dacia / Dacoromania (258 – 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (în română şi engleză; traducerea în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998.
    TDsr = Ion Pachia Tatomirescu, Dumnezeu între sălbatice roze, Timişoara, Editura Hestia, 1993.
    TIrel-LVIII, 936 = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor (LVIII): Zalmoxianismul – scenariul trimiterii Solului…, în Renaşterea bănăţeană, nr. 936, sâmbătă, 27 martie 1993.
    TIrel-LXXXIV, 1096 = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor – Zalmoxianismul şi arhitectura: clădirile dacogetice rectangulare absidate şi cele circulare – baza a bazilicilor Creştinismului, în Renaşterea bănăţeană, nr. 1096, 2 octombrie 1993, p. 9.
    TGae-I / -II / -III = Ion Pachia Taomirescu, De la Gaie şi Ghion, până dincolo de Cogaion – o perpendiculară din mitologiadacoromână de azi, pe orizontul cultural-rupestru al Peşterii Chindiei (România, 10.000 – 8175 î. H.), în revista Caietele Dacoromâniei (Timişoara), anul V, nr. 16 / 22 iunie – 21 septembrie, 2000, pp. 3 – 11; nr. 17 / 22 septembrie – 22 decembrie, 2000, pp. 3 – 7; nr. 18 / 23 decembrie 2000 – 21 martie, 2001, pp. 3 – 10.
    TIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.
    VAeth = Dr. Nestor  Vornicescu, Un filosof străromân de la Histria dobrogeană – Aethicus Histricus – autorul unei «Cosmografii» şi al unui alfabet (sec. IV – V), Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986.
    VBPoe = Florin Vasiliu, Camelia Başta, Poezia lirică japoneză – valori estetice, Bucureşti, Editura Haiku, 2000.
    VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.
    VSP = Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII (izvoare, traduceri, circulaţie), Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1983.
    YM = Yuan Ke, Miturile Chinei antice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

                                                                                                                                                Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

 

 

 Ce este neozamolxianismul?

Octavian Sărbătoare

Profesor de studii ale religiilor şi filosofie,Sydney, Australia

 

Cititorii şi-au exprimat dorinţa de a afla mai multe informaţii despre neozamolxianism, o spiritualitate emergentă printre români. Aceasta mai cu seamă datorită trendului actual, faptul că dacismul, curent istoric, a luat o mare amploare şi s-au creat astfel noi teme de cercetare. Pe lângă subiectele clasice ale istoricului dacolog există şi cea legată de religia geto-dacilor; pe piaţa cărţii sunt deja câteva titluri care tratează cu specificitate acest subiect.

 

Întrebarea cel mai des pusă este: Ce este neozamolxianismul? Altele complementare ar putea fi: Cum a apărut neozamolxianismul? Cine sunt noii zamolxieni? Ce importanţă are astăzi neozamolxianismul? De ce neozamolxianism şi nu iudeo-creştinism pentru neamul românesc? Pe aceste magistrale de idei ar mai fi şi alte întrebări, dar mă voi opri la a discuta doar pe acestea cinci.

 

Ce este neozamolxianismul?

În ultimii ani cercetarea religiei geto-dacilor a început să genereze controverse în primul rând prin faptul că se scot la iveală adevăruri care surprind prin consecinţele radicale pe care le pot genera. Aşa cum propoziţia paradigmatică Noi nu suntem urmaşii Romei! a suscitat şi suscită un interes crescând, atât naţional cât şi internaţional, tot astfel s-a creat o nouă paradigmă Noi nu suntem născuţi creştini! Puse în afirmaţii pozitive cele două propoziţii ar suna astfel: Noi suntem urmaşii dacilor! şi Noi suntem născuţi zamolxieni!

 

Afirmaţiile au implicaţii care crează dispute de idei nu numai printre creştinii ortodocşi de rând, dar şi în sânul clerului (vezi contribuţia preotului cercetător Dumitru Bălaşa). În creştinismul ortodox s-a ivit o breşă care se tot lărgeşte prin faptul că este constituit ca un sincretism religios între tradiţia strămoşească a neamului românesc şi religia iudeo-creştină. Aceasta din urmă a apărut doctrinar printre români care ei aveau deja de multe veacuri o religie, zamolxianismul, în habitatul carpato-danubiano-pontic, cu extensie şi către urmaşii tracilor suddunăreni. Treptat s-a creat un patronaj iudeo-creştin al sincretismului creştinismului ortodox. Dar în ciuda eforturilor făcute de veacuri iudeo-creştinismul nu a reuşit să disloce filonul nativ zamolxian al românilor.

 

Sunt mulţi români astăzi care spun că nu au auzit de zamolxianism decât recent. Realitatea este că acest crez persistă viguros în tradiţia populară unde poate fi identificat în obiceiuri, cutume, sărbători, folclor, etc. Cei care doresc să afle ce este strămoşesc (adică zamolxian) în ortodoxie pot face o comparaţie între creştinismul ortodox şi un grup creştin neoprotestant (pocăiţii cum li se spun). Eliminând din ortodoxie elementele iudeo-creştine, comune cu acel grup protestant, putem spune în linii mari că ceea ce rămâne este autohton românesc. O conceptualizare a acestor crezuri specifice la români ar constitui ceea ce putem numi astăzi neozamolxianism. Imaginarul religios strămoşesc bazat pe credinţa în zâne, spirite ale naturii, înfrăţirea simbiotică a omului cu natura (vezi expresia „codrul frate cu românul!”) este radical diferit de iudeo-creştinism.

 

Parafrazând afirmaţiile d-lui Mărchidanu Marian, membru al reţelei literare, şi cercetător al spiritualităţii străbune româneşti, putem spune despre zamolxianism că (citez) „este o "religie" a vieţii, şi prin asta este opus creştinismului care venerază moartea, sacrificiul şi sinuciderile ritualice în numele credinţei”. Martirajul în iudeo-creştinism este o caracteristică care există într-o formă mult mai virulentă în islamism. În neozamolxianism se intră în bucuria vieţii pe când iudeo-creştinismul se află ciclic şi perpetuu în jelirea omului mort pe cruce şi farsa reînvierii lui anuale.

 

Cum a apărut neozamolxianismul?

Neozamolxianism nu este o invenţie a nimănui, ci o realitate pe care au descoperit-o cercetătorii în domeniul social (istoricii, antropologii, etnologii, etnografii, folcloriştii, filosofii, juriştii cercetând rolul cutumei, etc. - printre cei remarcabili fiind Mircea Vulcănescu şi Ion Ghinoiu).

În afara lor există persoane sincer interesate care şi-au dat seama de valoarea imaginarului religios în tradiţia strămoşească a românilor.

De remarcat este şi calitatea curentului neozamolxian, care este mai degrabă o spiritualitate decât o simplă religie dogmatică. Dezvoltarea neozamolxianismului se face prin contribuţie colectivă nicidecum ca rezultat al revelaţiilor de orice gen. La conceptualizare contribuie şi cunoştinţele omului modern, faptul că ne aflăm în mileniul trei.

La majoritatea dintre noi ni se pare absurd să mai credem că lumea a fost făcută în şapte zile (una din zilele Facerii se pare că nu s-a sfârşit deoarece universul încă expandează), că femeia este făcută din coasta lui Adam, etc. Există multe alte opinii, ale omului primitiv, revelate „divin” în Biblie, care pentru noi cei de astăzi sunt absurdităţi. Neozamolxianismul este încă în faşă şi oricine poate contribui la maturizarea lui prin prisma omului raţional de astăzi. Şi această creştere poate lua decenii.

 

Cine sunt noii zamolxieni?

Prin virtutea sincretismului zamolxianism – iudeo-creştinism, care formează creştinismul ortodox românesc al zilei, toţi cei botezaţi ortodocşi pot opta pentru a se numi neozamolxieni. Condiţia esenţială este ca ei să renunţe la personajul Iisus. Dumnezeu rămâne în poziţia supremă pentru că El este cel al străbunilor românilor şi nu poate fi ecuat cu Iehova, considerat tată al lui Iisus. Iisus nu-l are pe Dumnezeu ca tată (domine deus = stăpâne zeu), ci pe Iehova. Dovada este în Vechiul Testament în original, scriptura pe care poporul evreu o numeşte Tanah.

 

Astfel că a fi neozamolxian în prezent nu necesită vreo convertire, ci doar o conştientizare că pe baza botezului creştin ortodox românul este totodată şi neozamolxian. Pentru cei curioşi privind persoana mea, aflaţi că nu m-a convertit nimeni la neozamolxianism, ci am preferat să-mi spun zamolxian/ neozamolxian ca urmare a opţiunii pe care o are orice creştin ortodox botezat. Nu-mi reneg acel botez ,cum au făcut-o unele persoane, ci din contră spun că dacă cineva este botezat în creştinismul ortodox, atunci este automat şi neozamolxian.

 

Cazul scriitorului Pavel Coruţ este, cred eu, asemănător, domnia sa s-a declarat ca fiind zamolxian/ neozamolxian pe considerentul aceluiaşi raţionament al opţiuni zamolxiene a oricărui creştin ortodox botezat. La aflarea veştii că sunt şi zamolxieni, surpriza identitară religioasă a creştinilor ortodocşi români nu poate fi decât foarte mare. Cazul acesta nu este al unei mâini de cutezători, care au îndrăznit să-şi revendice moştenirea spirituală geto-dacică, ci avem de-a face cu multe milioane de creştini ortodocşi români care îşi redescoperă adevăratele rădăcini care îi ţin aproape de Dumnezeu.

 

Ce importanţă are astăzi neozamolxianismul? De ce neozamolxianism şi nu iudeo-creştinism pentru neamul românesc?

 

Cumulez răspunsurile la aceste două întrebări într-unul singur. Neozamolxianismul este important pentru români din trei considerente principale (sunt convins că cititorii vor mai găsi şi altele!). În primul rând îl reprezintă pe român aşa cum este el ca urmaş al geto-dacilor (vezi importanţa tradiţiei strămoşeşti la sate), deci are rol identitar. În al doilea rând centralitatea spirituală a neamului românesc revine în Carpaţi unde a fost şi pe timpul străbunilor noştri (vezi referinţele despre Kogaion şi munţii sacri). Un popor care îşi are miezul spiritual în aria habitatului său este puternic şi depinde mai puţin de factorii externi. În prezent centralitatea iudeo-creştinismului este mormântul gol al lui Iisus, o realitate geografică ce dă avantaj celor care au în stăpânire acel loc. Şi în al treilea rând putem spune că neozamolxianismul este viabil prin faptul că poporul român a păstrat o tradiţie veche de milenii pe când alte neamuri (mai cu seamă cele europene) au fost sufocate de imaginarul religios iudeo-creştin care a distrus credinţele native acelor popoare (religiile greacă, romană, scandinavă, celtă, germanică, etc.). La acest capitol avem un mare avantaj, românii fiind singurii din Europa care mai păstrăm un filon sănătos din care se poate RENAŞTE pe baze noi o credinţă care să ne reprezinte şi care să fie folositoare social. Tarele generate de caracterul antisocial al iudeo-creştinismului le-am prezentat pe alte bloguri pe Reţeaua Literară unde cititorii le pot consulta.

 

Cele expuse aici sunt doar o schiţare a ideilor privind neozamolxianismul. O dezvoltare mai amplă am făcut-o în trilogia PE CALEA LUI ZAMOLXE, carte care se găseşte gratis pe internet în volum unic sau în părţi separate.

 
 
 
 
NOTA REDACŢIEI:
Informăm cititorii că publicăm acest număr
dublu şi prin conţinut şi prin numerotarea: 3-4/2010,
cerându-ne scuze pentru întârzierea provocată de atacul
virusal care a necesitat revizuirea  sistemelor portalului.



Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971