Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
PAGINA A DOUA
Dezbaterile noastre

 PUNEM ÎN DEZBATERE O IMPORTANTĂ PROBLEMĂ EDUCAȚIONALĂ

      Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU 
              
                         O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII


               În ultimile două decenii am putut remarca o agresivă ascensiune a ideologiei competenței în organizarea învățământului, a educației la toate nivelurile începând de la etapa preșcolară și terminând cu cea postuniversitară. S-a susținut și se susține că tinerii trebuie învățați să știe să facă ceva. Adică să muncească. (asta îmi aduce aminte de celebra vorbă noi muncim nu gândim lansată în anii de după revoluție). Acest mesaj a fost transmis, după cum bine știți, de la cel mai înalt nivel. Oare acesta este rostul educației, a învățământului ? Nu ar trebui oare  să reinventăm școala și să încercăm în primul și în primul rând să educăm tineretul să gândească ?
           De la început vreau să spun că sunt împotriva ideologiei competenței și cred cu tărie că educația la toate nivelurile dar mai cu seamă la cel universitar trebuie să învețe să gândească. Într-o interpretare primitivă , cineva ar putea spune că sunt împotriva pregătirii în învățământul superior a unor specialiști competenți și că m-aș opune idei de competență în sine. Dimpotrivă eu spun altceva și anume că adevărata competență, valoroasă și autentică este un derivat al unui proces ordonat de gândire logică. Prin urmare nu numai să știm să facem anumite operațiuni ci să și înțelegem de ce ele trebuie făcute așa și nu altfel cu scopul ca rezultatul să fie cel dorit. Se pare, însă, că ideologia competenței, astfel cum ea se  încearcă a fi transmisă în procesul educațional din zilele noastre și aplicată în viața de zi cu zi, urmărește de fapt pregătirea doar a unor buni executanți docili care nu este necesar să și înțeleagă de ce un anumit lucru trebuie făcut așa și nu altfel. Eu cred că ar trebui să gândim și să înțelegem cauzele apariției acestei ideologii a competenței, să înțelegem ce se întâmplă. Nu cumva această ideologie este o construcție deliberată a unora care gândesc și cred că gândirea și înțelegerea sunt necesare doar la nivelul unui grup restrâns care este chemat să decidă asupra vieții noastre?
            Punându-mi această întrebare am încercat mai întâi să-mi explic în ce măsură evoluția dinamică a societății contemporane poate reașeza, ca să nu spun anual, principiile fundamentale ale procesului educațional. Prima impresie este aceea că suntem într-o eroare de diagnostic atunci când se cere școlii să rezolve, prin mijloace pedagogice, probleme civilizaționale care rezultă din transformarea alertă a societății noastre, și apoi ne mirăm că nu reușește. Care sunt aceste transformări colective care astăzi pun sarcinii educative provocări cu totul noi? Acestea privesc cel puțin patru fronturi: a) raporturile între familie și școală, b)sensul cunoașterii, c) locul școlii în societate și d) statutul autorității.
    a)  A priori, acceptăm că familia și școala au același scop, de a crește copiii: familia educă, școala instruiește, se spunea odată. În practică, lucrurile au devenit foarte complicate. Astăzi, familia tinde să se înstrăineze de școală și crede că aceasta are atât  misiunea de educa, cât și pe aceea de a instrui. Altădată pilon al colectivității prin educația ce o dădeau copiilor astăzi familia s-a privatizat în sensul că educația privește interesele și dezvoltarea în spirit individualist a tinerilor în beneficiul lor intim și exclusiv. Ideea de bază fiind pregătirea pentru viitoarele competiți cu ceilalți membri ai societății  și nicidecum solidaritatea socială. Sarcina educativă este dificil de integrat în acest cadru în care anumiți părinți nu-și mai cresc copiii în spirit colectivist, ci în vederea înfloriririi lor personale. Practic o altă cultură care mizează pe individualism, pe competența și calitățile personale care ar asigura succesul în competițiile de tot felul. Cu alte cuvinte idolatrizarea eului și contestarea umanismului; implicit contestarea realității firești și anume aceea că omul nu se  poate realiza deplin decât în cadrul unei comunități căreia îi aparține și căreia îi este dator de-alungul întregii sale vieți
      b) Altă dată  în toate țările democratice știința și cultura erau mijloacele care permiteau accesul tuturor către înțelegerea lumii în care trăim și hrăneau idealul cetățeanului democratic. În zilele noastre atât știința cât și cultura au pierdut acest statut fiind reduse la un rol utilitar (sau distractiv) astfel că ideea de umanitate s-a disociat de ideea de cultură. S-ar părea că nu avem nevoie de cultură pentru a exista.   Înundați de un val de privatizări în toate domeniile vieții economice și sociale suntem mereu îndeamnați să trăim pentru noi înșine și, mai ales, să nu pierdem timpul pentru a căuta să înțelegem ceea ce ne înconjoară.   În spatele unor sloganuri aparent anarhiste de felul „gândește liber” sau „faceți ceea ce vreți!”, există un postulat nihilist: nu servește la nimic știința, mulțumiți-vă cu ceea ce vă este necesar pentru a supraviețui, nu încercați să înțelegeți ceea ce nu poate fi înțeles și mai ales ocupați-vă de voi!
      c) Școala este prinsă în această amplă mișcare de deculturalizare și de dezintelectualizare a societăților noastre care îi fac sarcina și mai grea. Elevii nu fac decât să o repercuteze cu obiecțiile lor dezarmante: la ce servește școala dacă oamenii zilei, modelele politice, starurile și vedetele sunt expresia neîncrederii în școală ? Pentru că acesta este marele paradox al societăților noastre care vor să fie „societăți ale cunoașterii”: ele au pierdut din vedere funcția veritabilă a cunoașterii prin știință și cultură. De aici impresia unei societăți fără pilot. Nu mai există cap pentru a înțelege ceea ce se întâmplă: reacționăm, administrăm, ne adaptăm. Avem nevoie să regăsim sensul științei și al culturii.
 
       d) În ceea ce privește statutul autorității  putem spune că este la cel mai de jos nivel. După cum se știe modelul autorității a fost mult timp vehiculat de religie și de armată unde a încerca să înțelegeți, înseamna deja a nu asculta. Aceste forme de impunere s-au prăbușit dar trebuie să constatăm că o dată ce au fost distruse, chestiunea autorității se repune cu noi cheltuieli fiind extrem de importantă în general în procesul de educare și mai ales pentru școală deoarece școala nu are alt mijloc de acțiune decât autoritatea: utilizarea forței este exclusă și nici o constrângere instituțională nu va obliga niciodată pe cineva să învețe. Capacitatea de convingere a profesorului în clasa sa, se sprijină pe încrederea și autoritatea care-i sunt acordate în funcție de mandatul ce îi este conferit de societate și garantat de instituție. Noi profesorii suntem acolo, în școli și facultăți, investiți să contribuim la o misiune colectivă dar odată cu privatizările masive la toate nivelurile de învățământ, această investire printr-un mandat instituțional este pusă sub semnul întrebării astfel că încrederea nu-și mai are sorgintea în autoritate ci în carisma fiecăruia.  Societatea nu mai este în spatele nostru începând cu administrarea. Acest lucru a dus la criza autorității și a școlii: cadrele didactice sunt acolo în numele unei colectivități care nu prea le recunoaște rolul exercitat.
          Eroarea conceptuală privind rosturile școlii provine și din faptul că de fapt nu prea știm ce înseamnă „a învăța” deoarece transmitem o mulțime de informații și cerem, pentru a fi competenți, doar a fi învățate și cunoscute (dacă se poate pe de rost) deși  esențialul se găsește între cele două adică între a învăța și a cunoaște. 
           Greșim atunci când reducem învățătura, și pe cale de consecință competența, la a cunoaște.
            Pentru un copil a învăța înseamnă mai întâi a intra în universul semnelor grafice prin lectură și scriere, și de a putea accesa, prin acest mijloc, resursele limbajului car îl fac să învețe obiectivizarea scrisă adică să citească. Această operațiune este, însă, extrem de dificilă și practic nu se termină niciodată deoarece a citi, nu înseamnă numai a descifra, înseamnă de asemenea a înțelege. Aceasta pune în joc o serie de operațiuni complexe de analiză, de contextualizare, de reconstituire, despre care noi nu știm mare lucru. Cum putem înțelege sensul unui text?
 În practică am constatat în mod empiric că unii înțeleg fără efort, în timp ce alții au dificultăți mai mult sau mai puțin explicabile și atunci încercăm tot felul de metode mai mult sau mai puțin învechite, tot felul de invenții pedagogice mai mult sau mai puțin oarbe pentru a-i face să înțeleagă și nu doar să știe adică să cunoască anumite lucruri.

      De aceea concepția actuală despre rosturile școlii trebuie corectată. Școala trebuie reinventată, dar ea nu o va putea face de una singură, experții ei izolându-se  într-un birou și proiectând viitorul. Nu este un domeniu de specialitate ca un altul care ar suficient să fie încredințat experților pentru ca ei să găsească soluțiile. Problema educativă nu va putea fi soluționată în aceste condiții. Este o chestiune care privește în cea mai mare măsură viața publică, care angajează viitorul societăților noastre și nu poate fi tratată decât ca o responsabilitate colectivă care ne privește pe toți, și nu numai școala sau pe părinții elevilor.
 Unul din aspectele cele mai îngrijorătoare ale evoluțiile actuale a problemei învățământului, elaborată și dezvoltată la scară internațională și resimțită la noi mai ales în procesul de reformare și de armonizare impus de integrarea în Uniunea Europeană,  rezidă în instalarea la nivelurile de decizie politică și administrativă a unei viziuni pur economice. Pe lângă aceasta, foarte discutabile, precizez, inclusiv din punct de vedere a utilizării și a eficacității economice, sunt programele de felul celui care urmarea acquis-ului elevilor (PISA), coordonate de OECD. Ministerul educației nu mai face altceva  decât să preia fel de fel de concepțiile foarte discutabile ale tipului de performanțe la care trebuie să tindă sistemele educative.
 Eu cred că în munca noastră de educație , la fel ca în restul existenței, numai cu gândul se poate progresa la toate nivelurile. De aceea  funcția școlii și mai cu seamă a învățământului universitar este de a învăța să gândim și nu doar de a cunoaște sau de a ști să faci un anumit lucru  deoarece rostul este ca terminând școala tinerii să poată  stăpâni prin minte operațiunile, lucrurile pe care sunt chemați să le facă, oricare ar fi acestea. Acesta este de departe demersul cel mai eficace. Iluzia de moment este de a crede că se vor obține rezultate practice mai bune, abandonând această dimensiune umanistă prin eliminarea unor discipline științifice care ajută la formarea mecanismului gândirii (logica, istoria, etc) din programele de studii și limitâdu-ne la transmiterea prin diverse metode pedagogice, așa zis moderne, a unor informații necesare practicării unei profesii. Deocamdată doar atât despre eroarea conceptuală privind rosturile școlii.

N.R. Asteptăm opiniile dumneavoastră la  o dezbatere pe importanta temă la care subscriem împreună cu revista „Tribuna învățământului”
                  DILEMELE     BASARABIEI         
                                                ÎNCEPUT
                               DE AN SAU SFÂRŞIT DE RĂBDARE?
    

  
„Lung e drumul Şi cotit…,
dar mergi pe el Drept,
ca să nu te clatine îndoielile
şi vei ajunge la împlinire…”
                                  Iacob Cazacu-Istrati 


     
Boala unor lideri  aflaţi prea de mult la putere este, cred egoismul vicios. Şi cu cât e mai sus poziţia, cu atât mai mare este egoismul şi ambiţia, invidia şi făţărnicia, nemaivorbind de minciună, tradiţional aflată în vârful piramidei politicii noastre  naţionale. Pentru un om normal, ceea, ce se petrece astazi în societatea noastră este o enigmă. De ce? Pentru, că acest cetăţean de rând nu înţelege ce se petrece pe cele două maluri de Prut odată ce lucrurile nu merg pe calea, care ar trebui să meargă: calea înţelegerii şi bunăvoinţei, calea binelui pentru poporul român, care  am impresia  este pornit pe calea dispariţiei, mai cu seamă în Basarabia.
 
Se petrece ceva anormal pentru  un om cu raţiune, care să poată percepe, să poată găsi un strop de normalitate în acel ghiveci atât olfactiv, cât şi auditiv, cules atât din mass media, mai cu seamă din gurile flămânde de tot felul de bârfe şi minciuni, de limbile bătute de mâncărime scărpinoasă ale marilor politicieni şi conducători de Ţară şi de o bucăţică din Ţară.
Este oare normal, ca aşchia aceasta de pământ, înstrăinată de mamă, azi   independentă de jure, dar dependentă de sărăcie şi vasală străinului de facto să fie populată de un popor care nu are identitate? (s-au nu doreşte să şi-o recunoască?) Nu e normal! Mai cu seamă, când şi străinii recunosc, că suntem români de o Ţară şi un grai, adică, dintr-o Ţară-mamă şi un Tată-grai... Este normal oare, că un John Onoje din Siera Leone africană cunoaşte istoria noastră adevărată mai bine ca baştinaşii? Nu! Iar noi? Ce facem noi? Noi „aparţinem tuturor veneticilor, ca naţiune, numai nouă înşine, nu, şi-am lăsat acest blestem peste noi ca o voluptate”, scrie Maria Diana Popescu de la  revista  „Agero” Stuttgart. Oare n-are dreptate?
Este normal ceea ce se petrece în româniile noastre la capitolul pro-unire? Conform surselor Romanian Global News, Serviciul de Informaţii şi Securitate de la Chişinău a reluat activităţile de anihilare şi destabilizare a organizaţiilor civice şi partidelor politice care susţin reunirea Basarabiei cu România. Pe lângă urmarirea şi compromiterea liderilor organizaţiilor de pe teritoriul Republicii Moldova, care susţin reunirea celor două state româneşti, SIS-ul  desfăşoară puternice acţiuni operativ –informative pe teritoriul României, în cadrul organizaţiilor studenţilor basarabeni, dar şi creând acţiuni de lobby în cadrul formaţiunilor politice din România, în defavoarea ideii de reunire a celor două state româneşti.
 
În acest scop SIS-ul  racolează absolvenţi ai universităţilor româneşti şi studenţi bursieri ai statului român, pe care îi va coordona în preluarea a cât mai multe din organizaţiile studenţilor basarabeni din România, urmând ca aceştia să blocheze aderarea respectivelor organizaţii la mişcarile pro-unire. Presa online a mediului studenţesc basarabean este deasemenea vizată.
Sursele Romanian Global News precizează, că secţiunea din SIS care se ocupă de această problemă  este incadrată cu ofiţeri, ce au legaturi strânse cu agenţi FSB şi SVR din Ambasada Rusiei la Chisinău. Este  o situaţie normală pentru un stat independent,  democratic, adică normal precum este Republica Moldova? Nu cred!
 
Atunci, când oficiali  ruşi în  persoana lui Valeri Cuzmin, ambasadorul Rusiei în RM, patriarhul bisericii ortodoxe ruse Kiril, Vladimir Jirinovschi, preşedintele Partidului Liberal din Rusia, care pe toate căile şi metodele ne intimidează, ne agresează prin diferite ameninţări şi minciuni... Exemplu ne servesc cuvintele agresive ale lui Jirinovschi, spuse la adresa Republicii Moldova la o emisiune televizată, că ceea ce s-a petrecut în Japonia - Ţsunami, se va petrece şi în Moldova, şi în Georgia, dacă...
Sireaca Basarabie... Oare e normal ce se petrece pe acest pământ?l Nu! Nu va fi normal atâta timp, cât guvernul de pe Bâc se va purta cu supunere faţă de ruşi, ca  vasal... chiar şi când ruşii îi ucid copiii (cazul Pîrîta). Şi drept a spus cineva, că guvernanţii noştri nici nu se supără pe ruşi... Lor nu le încurcă armatele ruse, aflate ilegal pe teritoriul său, ci „piatra lui Ghimpu” din Piaţa Marii Adunări Naţionale...
Este normal ceia ce se întâmplă la aliniatul „evenimentelor din primăvara anului 2009” de la Chişinău? Au trecut doi ani de la aşa numita cădere a comuniştilor de la putere, dar aproape totul continuă să meargă pe vechi şi mai spre rău… României nici până azi nu i s-au retras învinuirile, că ar fi implicată în evenimentele din primăvara anului 2009 de la Chişinău, aduse de comunişti... Nu este normal. Guvernarea actuală n-a făcut mai nimic pentru scoaterea adevărului la iveală şi condamnarea adevăraţilor călăi...
Scriu despre normalitatea lucrurilor ce s-au petrecut pe parcursul anului 2011 în societatea noastră basarabeană şi a paradoxurilor ei... Nu mi-am pus în gând să critic tendenţios actuala guvernare... dar critica vine de la sine... Este normală reacţia Chişinăului referitor la evenimentele de la Hadji-Curda? Eveniment istoric pentru românii din Bugeac... În satul Hagi-Curda, regiunea Odesa, a fost sfinţită pe 16 iulie biserica cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” aparţinând Mitropoliei Basarabiei. „Momente neplăcute au avut loc... La vama Reni, unde două autocare cu studenţi, profesori şi reprezentanţi ai ONG-urilor din România au fost reţinuţi peste şase ore de vameşii ucraineni, interzicându-li-se participarea la sfinţirea bisericii. Studenţilor li s-au cerut de trei ori paşapoartele pentru a fi verificate. Li s-a invocat lipsa electricităţii. Erau ba scoşi afară, ba rugaţi să intre înapoi în autocar, iar în acest timp erau fotografiaţi de vameşi. Circa 100 de români nu au reuşit să participe la slujba de sfinţire a bisericii româneşti. Iar datele de mai jos vorbesc ceva dureros… 17 iunie 2003 – enoriaşii bisericii au fost bătuţi; 21 iulie 2003 – preotul a fost legat de o maşină şi ameninţat că va fi târât până va muri; 6 iulie 2004 – uşa bisericii a fost spartă, mobilierul a fost distrus, icoanele şi podeaua au fost stropite cu motorină, iar maşina părintelui Cristea incendiată; 9 mai 2005 – li s-a interzis enoriaşilor să intre în cimitir, iar preotul a fost bătut; 9 aprilie 2006 – preotul a fost bătut de mai multe persoane neidentificate în gara din oraşul Ismail.” (Jurnal de Chişinău, 22 iulie 2011)
Nu este normal or, autorităţile noastre nu au întreprins nimic pentru a preveni  fărădelegile... pentru a apăra drepturile românilor din Bugeac!? (aşa cum o face Guvernul Moscovei pentru apărarea etniei ruse din alte state!) Nimic n-a făcut... Şi nici Guvernul României care trebuie să poartă răspundere în faţa îstoriei pentru orice român, fie din ţară ori aflat după hotare; plecat de voie bună ori silit de împrejurări; fugărit de sistemul de conducere ori abandonat ca basarabeanul...
Dar, altfel cum să definezi acţiunile lor, decât spectacole?! Şi cel mai... spectacol este alegerea preşedintelui RM, care nu ştiu câte antracte va avea şi în anul  2012... Trupa „de forte” a anului este a lui Diacov în frunte cu „cel mai mândru ciobănel”, Marian Lupu, care după mine a jucat nu cum era de aşteptat, dar mai cinstit, mai cu onoare... De fapt,  mă bucur pentru Marian Lupu, că după ruptura cu PCRM-ul are o poziţie fermă în activitate, conform acordului AIE, ceea, ce nu pot spune de trupa lui Vlad Filat. A jucat spectacole nenumărate, dar... ştiţi, bântuie o vorbă proaspătă printre „oamenii bătrâni şi înţelepţi” din Republica Moldova: „Dacă noi nu înţelegem aproape nimic din vorbele frumos ţesute ale lui Marian Lupu, apoi în acţiunile şi ideile din spectacolele lui Vlad Filat nici atâta nu înţelegem, aşa cum n-am înţeles nimic din spectacolele lui Iurie Roşca”. Este normal? Nu!
Unica trupă, care joacă interesul naţional este trupa lui Mihai Ghimpu, care merită numele de trupă politică. Nu sunt membru Partidului Liberal, dar îl simpatizez pentru, că este unul dintre partidele, care este mai aproape de inima şi sufletul meu, după cum şi trupa Vitaliei Pavlicencu, care, dacă s-ar uni cu trupa lui Mihai Ghimpu ar forma un partid puternic, ce ar putea deveni o forţă prima în viitoarele alegeri parlamentare.  „Dacă Alianţa pentru Integrare Europeană moare, peste patru ani, Partidul Liberal va veni la putere cu Dorin Chirtoacă şi va duce până la bun sfârşit proiectul pe care l-am asumat. Ce nu ar face Moscova sau colegii noştri, oricum noi vom duce lucrurile până la capăt”, a declarat M. Ghimpu... Eu cred în spusele lui aşa, cum cred şi în Dorin Chirtoacă, viitorul Preşedinte al României întregite. Dar, „tactica reunirii prin integrarea în UE este falsă, deoarece Republica de dincoace de Prut nu va fi integrată niciodată în UE de una singură. Uniunea Europeană şi-a închis porţile pentru foarte mulţi ani. Singura soluţie este integrarea în UE ca parte a României”, spune  publicistul Mircea Popescu...   
                                                                                                                                                                     
Perspectiva europeană a Republicii Moldova ori perspectiva în cadrul Parteneriatului Estic (PaE) care, se crede, este mai aproape sufletului nostru? Cred, că trebuie să avem dicernământ. A sosit timpul să alegem mama adevărată, ca să nu păţim ca cel, ce sugea la două… 2011 a fost un an... care ne-a adus ceva, dar cred că  nimic bun... Ce să aşteptăm de la anul, care a început din prima zi cu surprise tragice?! Oare câtă răbdare mai are acest popor?!  Este normal să mai rabde?

                                                                                    Iacob CAZACU ISTRATI  
                                                                                                                                                        
PS. Pe valurile lumii, ca şi pe valurile mării nu plutesc decât cei, ce ştiu să inoate...





                                                  "CUIUL DACIC" 



Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea:
"Este trist sa stai de vorba cu "profesori universitari in arheologie" care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii".
 A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele "arsuri"), fara o echipa solida multi - disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul.
L-am intrebat cum de ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: 
"Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu "Dacii" - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti.  
Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: "Ospetele Nemuririi", "Enigmele Civilizatiei Dacice", "Fierul-Piatra, Dacii-Timpul", "Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice", publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO.
El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva pe soseste peste noapte, o ridica si ... dispare.
"Ei, asa or fi legile pe aici" si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40kg si din nou corect ii anunta pe "tovarasii" arheologi care vin, iau si ... pleaca.
Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani (?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da "cadou" si lui Andrei ... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume. 
Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca "tema de lucru", care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfelincepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de laprofesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul sifuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare.
O "Minune Antica", care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos!
Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard.
Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic. 
Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier a pur, o fi el dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vre-o vopsea speciala "dacica", ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia "Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog: 1. suprafata - Magnetita "Fe3O4"   2. oxid de fier "FeO"   3. alumo-silicati.    
Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de "domene", unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este "ciudatenia", sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar ... in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!!   
Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o "mica" armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce ... citiva kilometri din SpatiulDacic.
Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului ... 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii?
Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.  Ca dacii ne-au lasat mostre de "civilizatie" extraordinara ca:
 - Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani  
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre - cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg. 
 - Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea "asa ziselor cetati" din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.  
 Dar nimanui, se pare, ca nu-i pasa acolo sus, la nivel "profesoral" de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel "Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!  
 Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica "Eu ma grabesc sa curg" (insanscrita).
Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in "Zona Sacra" a Sarmi-Segetusei.

NOTA  REDACȚIEI: Acest articol ne-a parvenit omitându-se semnătura. Il publicăm astfel în memoria lui Andrei VARTIC ce ne-a fost drag colaborator.
                                                                                                                                                                  







Dezbaterea începută prin dialogul cu Dimitrie Grama, care se continuă pe direcția sa principală în pagina 5, s-a dezvoltat într-o carte care a început să circule atât în ediție tipărită cât și electronic,  trezind  reacții și opinii de genul celor pe care le reproducem mai jos, încheindu-le cu concluziile publicate


From: Veronica Balaj
DISTINSE DOMNULE CORNELIU LEU,
Am citit  exceptionala  carte de restitutio nationale. Pana la lacrimi.
Cu lacrimi.
Fcaeti parte dintr-o familie  istorica.
Va   pretuiesc inca odata in plus pentru aceasta  neuitare pe care o   materializati in pagini  scrise cu sufletul.
Am si eu motive personale dar,,in primul rand este   pagina  scrisa  cu  emotie si..devine , document afectiv.
O voi prezenta intr-o emisiune  radiofonica si, daca voi avea coordonatele telefonice ale dumneavoastra, as putea sa va invit la o convorbire in aceasta formula.Pentru o emisiune culturala.
Asta fac la Radio Timisoara.

În data de 14 martie 2012, 12:57, Bale Alexa Gavril <alexagavrilbale@yahoo.com> a scris:
poate ca este interesanta cartea dvs desi ma cam indoiesc ca ar prezenta adevarul. Vorbiti de episcopii ortodoxi ” Cruciati” , calitate de care ma indoiesc nu numai eu dar si cei cre cunosc evenimantele de dupa 1948. Uitati dle Leu ca biserica ortodoxa a avut un singur mare”Merit”, acela de a face slujii in fata comunistilor si de a lichida Bisercica Romana Unita cu Roma a carui episcopii , in nr 12 au fost luati pur si simplu prizoneri de ortodocsi ”cruciati”pt ai convinge sa treca la ortodoxia comunista ei refuzand au fost aruncati in temnite unde buna parte din ei au murit.Asa ca opoziti ortodoxiei la comunism trebe privita cu multa rezerva.  A.G.Bale.

Manuela Cernat [manuela_cernat7@yahoo.com]
Extraordinare revelatii. Multumesc mult ca te-ai gandit la mine si mi-ai trimis cartea care este cutremuratoare. doamne si ce aflam din,paginile ei,. cum se inegreste aurul unor icoane...

Preabunule Corneliu LEU,
MULTUMESC MULT pentru DARULacestei dimineţi de primăvară:
cartea superbă, leonină şi justiţiară    BISERICA DIN ETER.
Voi împărtăşi şi altora din lumina ei.
                      Cu laude şi drag,
                             Vasile ANDRU

Multumesc pentru carte.
Foarte bine scrisa. Consistenta.
Un excelent material de referinta.
(E bine sa se stie!)
George Roca

Stimate domnule Corneliu Leu,
Cu bucurie am primit cartea Domniei Voastre, pentru care care va multumim. In acelasi timp va asiguram de faptul ca vrednicul episcop Grigorie al Husilor este pomenit la fiecare Sf. Liturghie, iar curajul si jertfa lui martirica au fost mentionate in cuvantul nostru la instalarea ca episcop al Husilor.
De asemenea, ne gandim tot mai insistent la actul canonizarii lui, pentru martiriul suferit, aceasta fiind mentionata si in lucrarea MARTURISITORI CRESTINI IN TEMNITELE COMUNISTE, in care i-au fost dedicate cateva pagini in acest sens.
Personalitatea, curajul si demnitatea episcopului Grigorie Leu ne sunt noua pilde si marturii de statornicie in credinta dovedite de acest vrednic urmas al Sfintilor Apostoli pe scaunul episcopal al Husilor.
Cu pretuire si binecuvantare,
  + CORNELIU
EPISCOPUL HUSILOR

Stimate domnule Corneliu Leu,
Va multumim frumos pentru carte. Dumnezeu sa-i odihneasca pe martirii neamului, iar noi sa le dam cuvenita cinstire.
Cu stima,
Redactia revistei "Familia romana"
Asociatia culturala "Familia romana"

Stimate domnule Corneliu Leu,
Multumiri pentru  cartea trimisa, e un document interesant si util si, mai ales,are o mare calitate, aceea de a fi citita cu reala placere. Atasat, aveti lista adreselor de e-mail ale  bibliotecilor din judetul nostru.
Cu multumiri sincere,
Prof.Ligia Antonia Mirisan,
Director-Manager, Biblioteca Judeteana ”Gheorghe Sincai”,Oradea-Bihor

Distinse domn Corneliu LEU ,
Am dorit sa public azi 12.03.2012 materialul de presa pe care l-ati trimis in Ziarul/Radio online: news.radiometafora.ro si va rog sa -l trimiteti in program WORD 2003
Cu deosebit respect
Octavian PAUN
din Seattle,WAU.S.APAUN OCTAVIAN [radiometafora@gmail.com]

Draga Cornel,
Am transmis prietenilor; mandru ca te cunosc.
 O interventie de tinuta, de carturar adevarat si nu oricum, ci meritocrat! Ca o pagina din evanghelie,felicitari!
Constantin LUPEANU

 Bună ziua,
Dată fiind valoarea reconstitutivă a textului dv, mi-am îngăduit să-l fac public și pe blogul redactat de mine și intitulat Arhiva Românilor.
Sper că veți conveni că am făcut bine. Al Dv., colegial,
 Dan CULCER – Paris

Stimate si draga Maestre CORNELIU LEU -
...Multumesc mult! Se va publica "scrisoarea" dvs. (...o epistola literara cu arome sfinte, de veacuri trecute: al XVIII-lea, al XIX-lea...si cu meditatii si framantari "moderne", dar si...eterne!)  catre dl Dimitrie GRAMA, in nr. 28 al revistei mele, "Contraatac" (fireste, daca va vrea si ajuta si Dumnezeu!). Este impresionanta evocarea Episcopului Martir GRIGORIE (...sange apus in si, din nou, rasarit! - din sangele domniei voastre).
..."Fundamentalismul" tine de temelia existentiala umano-sacrala: deci, daca in istorie, "fundamentalismul" poate sa para excesiv -  in schimb, in anistorie este singura marturisire "fundamental-esentiala" a fapturii umano-divine!!!
Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi admirativa pretuire si calda prietenie,
Adrian BOTEZ

http://www.revistasingur.ro/altele/6850-corneliu-leu-ctre-dimitrie-grama-primit-de-la-george-roca 
 Mulţumiri!
 Stefan Doru DANCUS
 
Iubite confrate CORNELIU LEU,
 Vă mulțumesc pentru rândurile adresate prietenului meu Dimitrie Grama. 
M-a impresionat drama familiei Dv, a episcopului martir Grigore Leu, unchiul Dv.
 Scrisoarea este fascinantă pentru că se vede că ați trăit și trăiți ceea ce scrieți și dacă ați dezvolta-o, sistematizata tematic ar ieși o carte foarte utilă nu numai tinerei generații.
 In ceea ce privește BOR, ea a beneficiat de avantaje in timpul ocupației rusești, când s-a desființat Biserica unita cu Roma și a intrat în posestia a peste 2000 de biserici unite, catedrale episcopale, apoi au fost persecutați, sau marginalizați catolicii si protestantii.
 Faptul că în BOR a existat o disidență, am aflat acum de la DV; dar ea nu a putut schimba linia simfoniei cu statul.
 Cu mulțumiri pentru bunăvoința acordată articolelor mele, rămân al DV devotat, 
 Prof. dr. Viorel ROMAN, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania

 
Draga Domnule Leu,
 Am citit cu interes studiul Dumneavoastra.
Cred ca  aveti  dreptate in ceeace spuneti.Personal cred ca problemele de credinta ar trebui tinute  separate de cele de administratie bisericeasca.Dar este o parere.
Cu doriri de bine,
Alexandru NEMOIANU – Vatra Românească SUA

Multumesc mult, felicitari, sanatate si  putere
de a scrie noi carti de exceptie pentru patrimoniul
literaturii romane.
Cu stima dintotdeauna, Victoria Milescu.

Corneliu Vlad [corneliubvlad@yahoo.ca] preamultumesc pentru carte prea inzestrate carturar


BRAVO LEONE ! O CARTE MARE  A SUFLETULUI. O CARTE A  ADEVARULUI NEOBTURAT  SI NEMISTIFICABIL. O CARTE DE SUFLET SCRISA  CU SUFLETUL. TE IMBRATISEZ:Toma George Maiorescu

 
 CONCLUZII FÃRÃ NICI O PRETENȚIE DE A LE CONSIDERA OBIECTIVE, ELE TREBUIND SÃ FIE DOAR SINCERE ȘI VALABILE
 
1. DREAPTA JUDECATÃ
 Prima concluzie este la fel de limpede pe cât este de Dumnezeu înțeleasã: Când te rogi Lui, pentru familia ta, nu faci decât un act de creștineascã încredre în Sfânta Lui Judecatã. Nu trebuie sã te obligi a te obiectiva, ci trebuie sã-ți pui la încercare, cu tãrie, sinceritatea, dragostea și potolirea mâniei fațã de cei pe care îi chemi în fața Dreptei Judecãți. Numai așa poți fi crezut. În ce mã privește - mi-e martorã și probã cartea pe care am scris-o înainte: În speranța cã Biserica noastrã se va grãbi sãi înscrie la loc de cinste pe toți ierahii binecuvântați a rezista cu adevãrat, am marcat și am lãsat loc pentru orice persoanã în legãturã cu care s-ar fi gãsit dovezi de apartenențã la Grupul Sinodal de Rezistențã. Tocmai pentru cã, important la acel moment al cercetãrii, consideram a fi faptul de a reconstitui o listã cât mai exactã. Enumerând, în ”Cartea Episcopilor Cruciați” asemenea nume de posibili participanți, nu l-am omis nici mãcar pe al lui Justinian Marina spunând cã, teolog fiind și viețuind printre cele sfinte, existã șansa de a-l fi luminat și pe el Duhul Sfânt arãtându-i calea dreptã a rezistenței credinței. Nu ar fi trebuit, din partea lãudãtorilor sãi, decât sã aducã date sau argumente acceptabile și nu dintre acelea ale organizãrii și dezvoltãrii unei confesiuni dupã interesele mari pe care le aveau comuniștii spre a folosi religia în scopul propagandei lor; pentru cã asta nu înseamnã salvarea unui crez, ci doar a face sã funcționeze un aparat salarial în slujba altui crez și a obține astfel privilegii personale. Dar nu am primit vreun asemenea argument; ba, mai mult: Din clipa apariției cãrții mele care demonstra cã a existat un grup de rezistențã împotriva politicilor lui Justinian, s-a tãcut. Nici Teoctist, nici Antonie, care m-au felicitat cãlduros și îndelungat la vederea copertei, nici anturajul lor în care au discutat multe dintre datele oferite de mine, nu au scos apoi un cuvânt despre conținutul cãrții. Iar episcopul Damaschin, ca sã mã rezum doar la cei duși dintre noi, a început sã-mi relateze multe comentarii din care se vedea interesul, sau mai bine zis interesarea, cu care discutaserã ei între ei prefirând fiecare amãnunt; dar la un moment dat și-a dat seama și s-a oprit spunând cã el, de fapt, nu a citit cartea fiindcã l-au obosit prea multele documente la care trebuia sã fie atent. Mai sincer a fost Nestor Vornicescu spunându-mi, despre discuțiile purtate între ei, cu ton colegial: „Ne-ai dat ceva de furcã, maistre, cu cartea dumitale!”…
 2. EPISCOPUL GRIGORIE
 A doua concluzie privește sensul profund creștin și național al actelor publice și duhovnicești ale Episcopului Grigorie Leu, prigoana pãgânã la care a fost supus fãrã sã poatã fi fãcut a renunța la ele și martiriul sfârșitului sãu lumesc prin care s-au întrusfințit toate acestea. Opoziția lui perseverentã la toate mãsurile guvernamentale de a îndepãrta populația de Credințã și, mai ales, contramãsurile pe care în mod constant le-a pus în acțiune personal pentru a salva Biserica Naționalã și pentru a continua educațiea religioasã a tineretului și a întregii populații, sunt cunoscute: Misionarismul cu care a înaintat odatã cu armata românã în Basarabia și Transnistria redeschizând bisericile și chemându-i pe creștinii oprimați la luat Lumina, ca și pe ostașii sovietici ocupanți; ocrotirea și slujirea în continuare a enoriașilor sãi basarabeni dupã ce li s-a reocupat teritoriul; susținerea în Sinod, împreunã cu Patriarhul Nicodim, a menținerii autocefaliei în momentul în care Moscova cerea sã devenim sufragani; sancționarea deschisã în Sinod a fãrãdelegilor politruce fãcute de colaboraționiști; apãrarea la fel de deschisã a ierarhilor și preoților loviți de mãsurile guvernamentale de înlãturare; înfruntarea directã a tendințelor expansioniste ale Patriarhiei Moscovei somându-i public pe primul ministru și pe ministrul cultelor sã nu accepte o „Sovrompatriarhie”; contracararea legii care scotea învãțãmântul religios din școli prin mãsuri concrete cu planuri pentru fiecare parohie de întãrire și multiplicare a catehezei și pentru rãspândirea tipãriturilor religioase; acțiunile misionare la sate în contradicție cu cele ale parlamentarilor comuniști; oferirea de bunã voie a sacrificãrii sale pentru salvarea Episcopiei Hușilor; trimiterea riscantã a fiului sãu în occident, pentru a salva bisericile emigrației de infiltrarea kagebistã; amenințarea ce i se adresa atât public, în Parlament, cât și pe cãile oculte care, în timp ce devenea elementul coagulant al Grupului de Rezistențã Sinodalã, îi stabileau locul urmãtor pe lista asasinatelor începute cu Nicodim Munteanu și Irineu Mihãlcescu.
 
3. GRUPUL SINODAL DE REZISTENȚÃ
A treia concluzie confirmã existența și acțiunile organizate ale Grupului Sinodal de Rezistențã încã din perioada când putem vorbi de libertatea acțiunilor pe fațã, precum unirea în jurul refuzului adresat Moscovei de Patriarhul Nicodim sau decãderea din rang a lui Teoctist și avertismentul dat lui Justinian, pânã la începerea celeilalte perioade: trecerea „în catacombe”, dupã ridicarea lui Marina în scaunul patriarhal. În anii 1947-1948, dupã „vizita” lui Alexei al Moscovei, când Patriarhul Nicodim îl înfruntã, Sinodul pãstrându-și astfel autocefalia, vãzând rușii cã nu le reușește mișcarea cu mitropoliile sufragane, se trece la alte mãsuri: Sunt decãzuți din treaptã și puși în retragere mitropoliții Irineu și Efrem, dupã ce alți doi mitropoliți, Nifon Criveanu și Tit Simedrea, își pierduserã eparhiile. Sunt scoși din scaun și episcopii Cosma Petrovici, Eugeniu Laiu, Lucian Triteanu, Athanasie Dincã; iar, mai grav: sunt condamnați mișelește sã treacã la Domnul Nicodim și Irineu (în februarie, respectiv aprilie 1948). Astfel, sunt înlãturați brutal din calea realizãrii patriarhiei roșii nu mai puțin de nouã sinodali. Dupã 6 iunie 1948, când Marina ajunge patriarh, sunt înlãturați din ierarhie vicarii patriarhali Veniamin Pocitan, Emilian Antal, Pavel ªerpe, și Teodor Scorobet de la Sibiu, sunt puși în retragere episcopii Policarp Morușca, Partenie Ciopron, Valeriu Moglan, sunt scoși din scaun și li se desființeazã eparhiile episcopilor Veniamin Nistor și Grigorie Leu, rezistența celui din urmã fiind rezolvatã prin asasinat. Apoi, episcopul Oradiei, Nicolae Popovici care a sfidat punându-și candidatura de patriarh atunci când Mitropolitul Nicolae Bãlan s-a retras ca sã lase locul liber pentru Justinian Marina, este îndepãrtat în 1950. Conlucrarea Patriarhiei cu securitatea intrã de atunci în linie dreaptã asmuțind-o sau servind-o pe aceasta împotriva episcopilor Greco-Catolici, împotriva propriilor monahi, apoi a arhiepiscopului emigrației Vasile-Victor Leu. Mãsurile commune patriarh-securitate continuã pânã în anii șaizeci cu morțile suspecte ale mitropolitului Sebastian Rusan, care „vorbea prea liber” la Iași și episcopului Andrei Magieru la Arad, ca și cu înlãturarea altor ierarhi precum mitropolitul Vasile Lãzãrescu și episcopul Valerian Zaharia. În diverse articole și încercãri de ideentificare a ierarhilor ortodocși români victime ale dictaturii comuniste, cifrele încep cu doisprezece și ajung treptat la treizecișidoi prin adãugarea unora pedepsiți și nãpãstuți direct de Justinian Marina. Nu a tuturor, pentru cã Patriarhul Roșu a pãcãtuit prin cruzimi dictatoriale fațã de mult mai mulți din biserica oficialã, de la greco-catolici si din emigrație, pe mãsurã ce simțea pofta de putere care l-a fãcut sã se înfrunte cu unii guvernanți când șia simțit apa la moarã, exact cum a fãcut și Teoctist în anii noștri. Nu din credințã, ci din motive de trufie și arãtare a puterii. Fapt pentru care securitatea a și reacționat prin anii 1959 servind guvernãrii argumente spre a-l umili puțin aducându-l la realitatea condiției de supus și colaboraționist. Fapt este cã, atunci când a stat câteva luni retras la Dragoslavele, s-a și plâns cã i s-ar fi încercat otrãvirea. Din punctul de vedere al studiului criminalist, putem spune cã era sincer în teama sa, de vreme ce el însuși folosise asemenea arme împotriva multor ierarhi. Revenind la cele treizecișidouã de nume menționate, idedntificând, eu am enumerat aici cu precizie douãzeci și trei de ierarhi care, prin actele lor se dovedesc a fi dintre cei care s-au opus efectiv unindu-se la un moment dat în jurul Episcopului Leu, și-n rezistența internã împotriva legiuirii comuniste, ca și-n cea externã împotriva infiltrãrii KGB-ului. Sau, dupã uciderea lui care încheia crimele decapitãrii vechii patriarhii, au continuat rezistența perseverând pe aceste poziții. Aceștia sunt ierarhii a cãror faptã se va identifica cu cea a Grupului Sinodal de Rezistențã din Biserica Ortodoxã Românã. Așa cum s-a scris, ei „...reprezentau elita ierarhiei bisericești care nu a voit sã facã nici un compromis cu cei fãrã de Dumnezeu... Se cuvine ca suflarea româneascã ortodoxã sã nu-i uite, iar Sinodul BOR sã-i canonizeze, în sfârșit, ca ierarhi mãrturisitori, mãcar pe unii dintre vlãdicii ei martiri din anii dictaturii comuniste”... ªi nu numai ca sfântã datorie fațã de memoria lor. Iatã: corespondând despre aceasta cu profesorul Viorel Roman de la Universitatea din Bremen, care pledeazã pentru occidentalizarea noastrã prin apropierea de catolicism, pot spune cã, tulburat, el mi-a declarat cã aflã de abia acum de aceastã rezistențã, fiindcã toate datele și informațiile pe care le-a avut pânã în prezent îi descrie ortodoxia româneascã drept una umilã și retrogradã, supusã întotdeauna voinței guvernamentale. Ideea Bisericii din eterul Europei, unindu-i pe ortodocșii români peste Zidul Berlinului și rupându-i de Moscova, cea de unde provenea imperialismul politicilor de stat dictatorial și expansionist, bisericã ce s-a construit ca rod al rezistenței grupului sinodalilor români, îl face sã-și schimbe pãrerea chiar și pe acest consecvent propovãduitor al actelor de compromis ale ortodoxiei.
 4.SERVICIUL SPECIAL BISERICESC AL KGB
 Despre Serviciul Special al KGB privind politicile religioase ale Moscovei și dezvoltarea lui pânã la planurile de diriguire a unei mișcãri mondiale care sã suplineascã ratatele „Internaționale”, ca și despre presiunile acestor politici mai ales aici, la granița cu România, familia mea are iarãși un cuvânt de spus. Pentru cã Episcopul Grigorie, în cercetarea sa cãrturãreascã folositã cu semnificații sociale chiar și în studiile de mai târziu ale lui Dimitrie Gusti, a remarcat încã din anii douãzeci pericolul propagandei sovietice fãcutã prin sectele pãtrunse dinspre rãsãrit, unele dintre ele chiar dovedindu-se a fi o invenție sau o hainã diversionistã din domeniul propagandei și agitației bolșevice. Am spus și mai înainte cã Moldova a fost mereu locul unei instabilitãți produsã de provocãrile rusești sau sovietice. Existã acum date istorice precise despre diversiunea bolșevicã de la Tatar Bunar; existã biografiile elocvente ale „conducãtorilor” alogeni trimiși pentru PCR prin vadurile Nistrului sau Prutului, pe unde se scurgea și material propagandistic sau exploziv, existã evidența gazdelor pentru spionii rusești pe lista pensionãrii acestora ca ilegaliști sau fiapiști; existã chiar și informația cã, la Iași, pânã și loja masonicã în care s-a promovat Mihail Sadoveanu, ca dovadã și ce a devenit el, era infiltratã cu intenții provocatoare sovietice și deviatã de oameni ai Moscovei. Ca trimis al guvernului României Mari și ca întemeietor al învãțãmântului teologic românesc în Basarabia, ca vicar al Mitropoliei Moldovei, ca efor și exarh, Episcopul Grigorie a avut, împreunã cu Arhimandritul Iuliu Scriban și universitarii preoți frații Iordãchescu, acțiuni ecumenice în care s-a înțeles cu toți, de la catolici la neoprotestanți; dar s-a lovit de primitivismul unor secte siberiene exportate cu aceleași metode cu care se exporta revoluția. Studiile sale despre „Confesiuni și secte” au fost multã vreme bibliografie universitarã. Pornind de la acele studii, el a devenit cu adevãrat un combatant antibolșevic, în una dintre note chiar remarcând cã, la anumite case de rugãciune, oamenii sunt atrași prin aparaturã de cinematograf mobil, foarte scumpã pe atunci, care circula clandestin prin localitãți cu filme din producția sovieticã dedicate lui Lenin și, apoi, propagandei staliniste. Ne având la „Mosfilm” producții cu sfinți, organizatorii acestor secte atrãgeau cu ce li se punea la îndemânã. Serviciul Special Bisericesc al KGB își inaugurase astfel activitatea externã: Cu secte mici, de origine dubioasã. Apoi, dupã ce a avut succes în cea internã înființându-i lui Stalin patriarhia cu care sã câștige rãzboiul, s-a ocupat de țãrile satelite care trebuiau supuse „Noii Rome” muscovite, încercând sã-și impunã influența în confesiunile mari.. Ideea unui Sinod unic și a unor mitropolii sufragane prinsese mai întâi prin ortodocșii puțini din țãrile slave catolice, apoi și în alte republici jugoslave decât Serbia și, foart ușor, în prea supus slavofila Bulgarie. A transforma brutal Bisericile Naționale în metoc al catedralelor de la Zagorsk, era o promisiune fãcutã lui Stalin de cãtre acest important Serviciu Special care mai avea de lucrat puțin numai cu Bucureștiul și Belgradul unde erau patriarhii locale autocefale. Așa, în 1945 e desființatã Mitropoilia Olteniei, iar la Iași e trimis Justinian Marina ca sã-l izoleze pe Irineu Mihãlcescu și sã facã ruptura închinându-se Moscovei; așa, confirmarea ca vicar al sãu a pãrintelui Vasile Vasilachi îi este respinsã de guvern Patriarhului Nicodim în 1946; așa, își încearcã în mai 1947 vizita canonicã aici Patriarhul Alexei, dar când el propune o întrunire panortodoxã la Moscova, Nicodim Munteanu, ca mai vechi patriarh decât el, al unei Biserici Ortodoxe mult mai vechi decât a lui, îl întreabã „de ce la Moscova?!”... În loc de rãspuns e silit sã se retragã la mãnãstirea Neamț în vreme ce guvernul este cernut rãmânând numai comuniștii cu care el își subliniazã dezacordul printr-o grevã patriarhalã, refuzând sã se întoarcã la București. Semnãturi importante din exil și din țarã vorbesc deespre otrãvirea, asasinarea sau condițiile mai mult decât dubioase ale morții sale în februarie 1948, urmat de mitropolitul Irineu în aprilie. Unchiul meu cunoștea și participa la aceastã rezistențã împotriva tendințelor Moscovei în ciuda crimelor pe care le vedea. Rãmas cel mai bãtrân și mai important ierarh al Moldovei dupã înscãunarea lui Justinian Marina la București, el a mulțumit Domnului prin slujbe publice pentru dejucarea planurilor rusești. Chiar Patriarhul Teoctist mi-a vorbit despre girul lui ierarhic asupra Mitropoliei Moldovei în vara lui 1948 când întregul Iași, obișnuit sã refuze slujbele fãcute de Justinian , populație ce protestase fațã de faptul cã mitropolitul impus dinafarã și cu Romulus Zãroni adus tot dinafarã, îi „reprezentau” în Parlamentul comunist decretat prin furt electoral, se strângea din nou la catedralã fiindcã slujea cunoscutul duhovnic moldovean Grigorie Leu. Mi-a povestit cum, în preajma praznicului Sfântului Alexandru, unchiul meu a fãcut pomenirea de șase luni a lui Nicodim Munteanu numindu-l „patriarh-martir al rezistenței prin Bisericã” și mulțumind Domnului cã prin rezistența aceasta nu s-a înfãptuit voia antihristului; ba, Teoctist chiar mi-a precizat cã el nu i-a spus lucrul acesta lui Justinian, dar acela a aflat și l-a mustrat. În acele condiții, autocefalia nu ne-a putut fi atinsã, dar Serviciul Special KGB reprofila Noua Romã moscovitã mãcar la nivel de Vatican, propunând schimb de înalți prelați. Se urmãrea înlocuirea alungatei Nunțiaturi Apostolice cu una Moscovitã condusã, desigur, de un general KGB care avea sã joace pentru Patriarhia BOR rolul consilierilor sovietici ce dirijau efectiv alte instituții și ministere bucureștene. Prin schimb de ambasadori, cum fusese desființat cel de la Sfântul Scaun, ca om de încredere Teoctist urma sã se ducã la Zagorsk. Serviciul Special KGB nu renunța la o a patra Internationalã care devenea eficientã prin ortodoxie. Cea comunista avea doar agenti ruși numiti în fruntea partidelor din diverse țãri. Aici, fiind vorba de Biserici, aveau, așa cum trebuia sã fie și Teoctist, reprezentanți reali, din toatã lumea, numai cu condiția sa-i gaseasca in fiecare tara pe colaboraționiștii supusi. Acesta era planul: Desfințarea ortodoxiilor naționale care, spre deosebire de cea ruseascã, impusã târziu norodului de conducãtorul încoronat, premerseserã Statul laic obligându-i pe prinți și regi sã primeascã botezul ei. ªi restructurarea ortodoxei prin realizarea uneia mondiale, opusã catolicismului țarilor de tradiție si protestantismului capitalist. Asta ar fi însemnat întãrirea propagandei staliniste în întreaga lume și mult mai multe garanții de dominație. Exista experiența unor centre musulmane, profitand de republicile sovietice respective iar, dupã ocuparea Tibetului și alungarea lui Dalai Lama sa perseverat în impunerea unui centru mondial budist în Mongolia. Dacã manipularea prin religii în favoarea intereselor statale se practicã de sute de ani, nu avea tocmai KGB-ul sã o omitã din strategiile sale. Fațã de mijloacele precare și demagogice ale unor costisitoare „organisme internaționale” precum neconvingãtoarea luptã pentru pace, sindicatele roșii demascate peste tot, manipulatele mișcãri de femei și tineret,etc. a pune mâna pe dirijarea credinței omului era un obiectiv cum nu se poate mai important! Norocul a fost pauza dupã moartea lui Stalin care a schimbat unele direcții. Dar asta, doar pentru moment. Deoarece panslavismul altoit cu diversiunea comunistã a fãcut în secolul nostru mari eforturi ca ortodoxia sã devinã o putere în mâna imperialismului lor, amputându-i superba tradiție de a se dezvolta popular, în mijlocul națiunilor, întru afirmarea și emanciparea acestora, ca un duh al pãmântului țãrii respective și nu ca o dogmã adusã dinafarã. Exportul de revoluție se baza, însã, exact pe o asemenea dogmã adusã dinafarã, iar la Moscova s-au fãcut multe mârșãvii întru aceasta. Pentru o documentatã argumentare, însã, pentru demascarea totalã a perfidelor manevre ale spionajului religios rusesc, ar fi nevoie nu de micile surprize pe care le scoate la ivealã CNSAS, speriind unele fețe luminate, dar apoi îngroșându-le obrazul; ci de accesul nostru la dosarele KGB care ne privesc.
 
5.EPISCOPUL ALES ȘI APOI HIROTONIST, AL EMIGRAȚIEI
Ajungem astfel la o concluzie în legãturã cu Vasile-Victor Leu, cel care prin ascultarea datã de Grupul Sinodal de Rezistențã ajunge arhiepiscop al emigrației române devenind foarte periculos pentru acest Serviciu Special al KGB-ului care l-a și rãpit. Dacã am avea documente declasificate de la KGB, am putea afla mult mai multe. Pentru cã în birocrația polițieneascã bolșevicã au trebuit sã existe dosare întregi cu note informative și argumente temeinice ca sã se aprobe riscul internațional al unei asemenea rãpiri. Acolo erau enumerate, desigur, acțiunile și faptele care-i demonstraserã periculozitatea maximã pentru politicile Moscovei, și toate funcțiile ce le ocupa ca relații naționale și internaționale, și actele lui publice de propagandã pentru independența religioasã, și influențele prin creditul ce-l avea la mari instituții și guverne occidentale; trebuiau enumerate și probate toate datele celui urmãrit, spre a se obține aprobarea lui Beria sau, poate, chiar a lui Stalin. Au lucrat multe forțe și s-au plãtit multe lefuri de colonei și generali la întocmirea dosarului care a condus, nu doar la o încercare de asasinat, ci chiar la rãpire spre a-l pãstra viu, ca deținãtor de informații prețioase. Din documentele cu care a fost trimis el de la Moscova la București reies doar câteva amãnunte ale acestor forțe utilizate cuprinzând un teolog grec și un ziarist francez, care apar în preajma lui și la Zurich, și-n RFG, și-n Austria dar și-n închisoare la Moscova, mai mulți ofițeri din trupele de ocupație ale Austriei, agenți infiltrați în Elveția, Austria, Franța și chiar Suedia unde el este invitat la un dialog al episcopilor ortodocși și anglicani, douã rânduri de anchetatori: unii basarabeni, alții care reiau interogatoriul în franceza pe care o vorbește anchetatul, supraveghetorii ruși ai acestora culminând cu Beria, destui români dubioși lucrând direct cu KGB-ul, echipe de provocatori și urmãritori la Paris, Zurich, Baden-Baden, Munchen, Cairo și Alexandria, Innsbruck, Gratz, Viena... E o muncã, o cheltuialã, o lucrare sistematicã în care s-a urmãrit ceva și s-au menționat punct cu punct urmele gasite sau constatate, care ar putea constitui inventarul tuturor activitãților sale, al ascensiunii sale odatã cu eparhia pe care și-o dezvolta în Europa și Orientul Apropiat. La Istambul apar chiar mai mulți urmãritori și delatori, pentru cã el ajunsese acolo și cu împuternicire de la Generalul Rãdescu și amiralul Dumitrescu prin care anglo-americanii proiectau un vapor al Armatei Atlanticului, care sã treacã de Bosfor și sã staționeze în Marea Neagrã cu un foarte puternic emițãtor radio capabil sã transmitã pentru România, Bulgaria, Basarabia, Ukraina penetrând prin sistemele de bruiaj ale acestor țãri. Aici, rolul Bisericii pe care el o ridica în eter devenea și mai important. Strãdania era mare, iar urmãrirea KGB-ului deopotrivã... Ne dãm astfel seama ce s-ar putea afla dintr-un asemenea dosar nu doar în legãturã cu el, ci cu multe care se pregãteau României și mulți trãdãtori folosiți pentru asta. ªi regretãm cã n-avem acces la un CNSAS privind documentele KGB-ului. Totuși, comportamentul exemplar și perseverent al lui Vasile- Victor Leu din clipa în care este tuns în monahism de tatãl sãu și primește misiunea din partea Grupului Sinodal de rezistențã este exemplar și ca eficacitate și ca neabãtutã conștiințã creștin-naționalã: A avut curajul sã înfrunte încã de aici securitatea trecând granița clandestin, riscul sãu fiind mai puțin important decât porunca sinodalã pe care o primise; a salvat zeci de biserici de infiltrarea kagebiștilor și i-a înfrãțit pe emigranții dezbinați, a fost sprijin pentru cei din țarã prin predici transmise în eter, a devenit periculos Moscovei pânã la a fi rapit de Beria, a avut un proces de condamnare la moarte în care s-a comportat cu o demnitate exemplarã. În ceea ce privește rangul sãu ierarhic, avem documente clare cã, așa cum este tradiția, la Salzburg, (unde ființa biserica româneascã din Austria, abia dupã alegerea noului episcop înființându-se încã trei: La Lintz, la Innsbruck și la Gratz), de sfintele Paști 1949, alãturi de mai mulți preoți din emigrație, sau adunat în mod special și organizat reprezentanți ai credincioșilor și parohiilor românești din occident și ai unor organizații recunoscute de rezistențã a românilor emigrați care, în prezența unor oficiali ai IOR- International Refugees Organisation, ai Consiliului Ecumenic și Caroman s-au constituit înAdunarea Eparhialã a Episcopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseanã și Orientul Apropiat („EORA”, cu primul comitet format din maior Croitoru, dr. Teodoru, fostul ambasador român la Berna Bossi, avocat Nicolae Baciu, maior Florescu, Puiu Traian, professor Sanjoj – lideri ai organizațiilor Comitetului Român în localtãți din Austia, Germania, Elveția, maior S.U.A. Neagoe, ing. Titi Constantinescu, teolog Tãnase –români cu cetãțenie occidentalã, prințul Alexandru Liven – refugiat rus originar din Basarabia, preoții Surtucanu și Gâldãu). Au procedat apoi la alegerea lui Vasile Victor Leu ca episcop al lor propus conform canoanelor spre hirotonisirea care presupunea gãsirea a trei arhierei care, întruniți, sã-i transmitã taina. ªi au sãvârșit acolo slujba de rugãciune pentru alesul lor, acesta fiind documentul lumesc al înscãunãrii lui, care este unul real și pipãibil. Avem de asemenea documente cã, încã așteptând gãsirea și întrunirea celor trei episcopi ortodocși (adevãrați, și nu fãcuți de KGB, ceea ce nu era ușor în acea parte a Europei), care sã poatã sãvârși taina, el și-a început misiunea. Ca ales recunoscut de reprezentanții obștei și propus de aceștia spre hirotonisire prin serviciul divin oficiat de soborul ce s-a putut întruni ca preoțime la biserica din Salzburg, el a fost astfel acreditat de Consiliul Ecumenic, de IOR, de Caroman și de Biserica Anglicanã, ca și de Înalții Comisari ai trupelor aliate de control (care i-au semnat un pașaport provizoriu cu vizã diplomaticã menționând funcția „Romanian Bishop”). Astfel și-a început misiunea în întreaga Europã și în Orientul Apropiat, întãrind parohii, înființând altele, inaugurând cicluri de emisiuni religioase la posturi de radio; ne așteptând, ci începând deîndatã a-și îndeplini rolul misionar de a-i uni pe românii emigranți împotriva asaltului KGB și a spionajului sovietic. Iar, de Cãciunul aceluiaș an, dupã ce a fost hirotonisit el ( în prezența majoritãții membrilor adunãrii Eparhiale menționați mai sus, la Biserica Rusã din Munchen de cãtre Serafim –mitropolit al rușilor albi din Germania, vicarul sãu arhiereul Filip titular al bisericii unde are loc oficierea și arhiepiscopul Stefan al Austriei, care primesc câte 1000 de dolari de la reprezentantul Consiliului Ecumenic și semneazã trei exemplare din Gramata pe care o dau noului episcop), având comunitãțile românești create, a hirotonisit la rându-i preoți pentru dezvoltarea numãrului de parohii ortodoxe independente și, mai ales, pentru a fi în serviciul tuturor credincioșilor acestora, certificându-le seriozitatea de creștini practicanți pentru a fi primiți de societãțile în care ei se integrau, dându-le documente pentru a putea fi angajați sau primi cetãțenia, cum e obiceiul creștinesc al lumii libere. Împreunã cu episcopul polonezilor ortodocși Sava, cu Irineu episcopul sârbilor refugiați și mitropolitul Ghermanos al grecilor din occident a înființat Consiliu Bisericilor Ortodoxe Refugiate recunoscut de IOR care era organism ONU. ªi-a construit astfel o operã Hristic-misionarã pe care nu i-o poate contesta nimeni, fiindcã ea se numãrã în parohii, în deschiderea sau redeschiderea și reanimarea unor biserici, în liturghiile arhierești slujite consecvent la radiourile unde-și dezvolta Biserica din Eter, în creșterea enormã a numãrului de enoriași luați în evidențã spre a fi întãriți sufletește în bejenia lor și în faptele bune de încredere reciprocã prin care sã se integreze în lumea liberã creștinã. ªi, în ultimã instanțã, cee ce nu se poate contrazice cu nimic deoarece constituie chiar obiectul procesului prin care este condamnat la moarte: Creearea în emigrația românã a unui curent puternic de apãrare a Bisericii lor Naționale și transmiterea cãtre cei din țarã a curajului acestora de a rezista în fața comunismului ateu. Numai faptul cã, în acea vreme, sute de mii de ascultãtori clandestini din tarã se salutau discret, ca-ntr-o formulã de recunoaștere, cu mesajul lansat de el la sfârșitul predicilor transmise prin radio : „Ferște-ne Doamne de Sovrompatriarhie!”, aratã eficiența trudei sale. Apoi, mai trebuie luat în considerație faptul cã, prin rezistența sa la anchetã, Vasile Victor Leu nu le-a dat torționarilor decât posibilitatea sã-l judece pe el, ne trãgând alãturi pe nimeni ca sã se poatã face, ca o continuare stalinistã, procesul în care sã fie acuzatã întreaga ortodoxie ne supusã Moscovei, așa cum s-a urmãrit. Din punct de vedere istoric, asta ne îngreuneazã cercetarea trebuind sã-i stabilim de- abia acum pe adevãrații rezistenți care ar fi putut fi târâți în proces; dar din punct de vedere martiric, unicul acuzat pe care îl au în mânã cãlãii rãpindu-l cu riscul producerii unui conflict international, se poartã cât se poate de tradițional pentru actele frumoase ale Credinței lui: Preia totul asupra sa și plãtește pentru tot la modul Hristic. E hotãrât, astfel, sã-și încheie viața nu numai cu o atitudine de mare demnitate la proces, ci demascând acolo comunismul la modul și mai grav decât acuzațiile care i se aduc. Iar, ca ultim gest, refuzã sã facã cerere de grațiere și cere insistent, prin proprie semnãturã, sã fie cât mai repede executat. Producând, prin documente ce au devenit publice, dovada consecvenței unei asemenea lupte cruciate, cred cã și cele mai groznice lãturi aruncate asuprã-i de detractorii sãi se spalã prin perseverența unei asemenea convertiri demnã de vremea Apostolilor.
6. BISERICA DIN ETER
Explicația este simplã, precum în Viețile Sfinților: El trebuia sã fie cheia Bisericii din Eter la temelia cãreia sãtãtea Grupul Sinodal de Rezistențã. ªi și-a dedicat ultima parte a trecerii sale prin lume, numai pentru a pãzi de antihrist aceastã cheie, cu osârdie și consecventã credințã, schimbându-și chiar propria sa viațã și destin. Cã are și o contribuție mai mare, gãsind primul mijloacele tehnice ale undelor radio, oferindu-se tuturor posturilor de la Madrid pânã la Atena cu emisiuni religioase, predici, conferințe politice în românã și în limbile respective, prefigurând, chiar, „Europa liberã” și convingându-i de necesitatea vaporului dotat cu emițãtor puternic pe generalii Rãdescu, Puiu Petrescu, Ion Gheorghe, Chirnoagã, Ulea, chiar pe Carol al doilea care dã fonduri, pe amiralul Dumitrescu, pus de englezi comandant de distrugãtor pentru care cãuta marinari români, ca și cu diplomatul turc Suphi Tanrioer, este și acesta adevãrul trudei lui. Dându-i misiunea diasporicã, Grupul Sinodal gândise legãtura religioasã între românii de pretutindeni prin Duh Sfânt, ei continuând aici a sluji dreapta credințã apãrând-o de influența bolșevicã, el salvând de aceasta bisericile de dincolo. Dar posibilitatea de a se simți, în timp real, împreunã la slujbã, adicã formând prin rugãciune comunã o Bisericã unicã, a dat-o aceastã Bisericã din Eter. Care atunci s-a înfãptuit, iar apoi s-a continuat devenind tradiție. Poate cea mai temeinicã tradiție prin care s-a pãstrat la români acea încredere în Bisericã, nealteratã de manevrele slujitorilor vânduți din oficialitatea statalortodoxã. Ceea ce, împreunã cu pãstrarea cultului religios în familia româneascã și prin ea, a condus la marea înflorire de dupã 1989. Fãcând în anii noștri, din media religioasã, o realitate bine consemnatã de credința contemporanã, Biserica din Eter devine un universal lãcaș al Duhului Sfânt, cu proprile sale începuturi în catacombele unde ne arunca antihristul bolșevic și neîncrederea în slujitorii lui. Ceea ce mã face sã cred cã o A Patra Romã care sã rezolve multe conflicte contemporane, se va putea construi cu adevãrat în eterul care ne leagã și nu în ziduri care ne despart din vanitatea lumeascã de a fãrâmița vicariatul Domnului. Chemat la patriarhul ecumenic Athenagoras al Tiatirelor spre a i se da recunoașterea de întâistãtãtor al Bisericii Emigrației Ortodoxe a Românilor, arhiepiscopului Vasile-Victor Leu i se propune a fi confirmat chiar mai mult: drept unic reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, dacã dã o declarație cã recunoște ca proprietate a Patriarhiei Ecumenice domeniile secularizate de Cuza. Indiferent dacã între zidurile Fanarului aceastã pretenție putea fi crezutã, episcopul sãrãciei românilor aflați în bejenie refuzã și pleacã la Patriarhul de la Ierusalim care-i semneazã necondiționat documentul de recunoaștere ca episcop-șef al Bisericii Ortodoxe Române din exil. Ca dovadã cã aceasta se situa în eter, și nu în domeniile arghirofiliei lumești. Alte exemple, cu modul de a înțelege al altor ierarhi, se gãsesc în „Cartea Episcopilor Cruciați”.
 
7.CONDAMNAREA LA MOARTE PRIN CARE ÎNVINGE
 Ca și multe alte exemple ale acțiunilor moscovite, sau promoscovite, precum procesul de condamnare la moarte care, dupã ce sentința fusese decisã la Kremlin, se însceneazã la București din motive foarte bine calculate. Pentru cã încã nu se terminase epoca proceselor rãsunãtoare din toate țãrile ale cãror populații trebuiau înfricoșate și supuse, procese cunoscute în istoria dictaturii staliniste internaționale pe numele victimelor lor. Dupã înfierarea romano-catolicilor și grecocatolicilor, cu șir lung de episcopi condamnați în procesul Nunțiaturii Apostolice din România, acest nou proces proiectat din 1952, când Stalin și Beria ființau cu tot spiritul lor netemãtor, trebuia sã devinã un exemplu pentru nesupușii din lumea ortodoxã. Cu acuzații acoperite sau neacoperite, trebuia sã scoatã la ivealã cât mai mulți dușmani și trãdãtori demascați de ochiul vigilent atribuit clasei muncitoare, trebuia sã dea pedepse cât mai neiertãtoare ca exemplu pentru cei care ar mai avea poftã de așa ceva și trebuia sã avertizeze occidentul cã nu-i merge. Artizanii ar fi dorit un mare proces demascator, cum se provoca „pe domenii de activitate”, ca sã bage frica in categoria respectivã de populatie, chiar inventand dușmani numai ca sa poata fi pedepsiți exemplar. Or, aici, era vorba de o foarte mare categorie, fiindcã era la adresa clericilor, dar se rãsfrangea și la populația de credinciosi, putea crea și breșe în parohiile din emigrație. Dar, în cazul de fațã, aceiași artizani urmãreau și altceva: Luarea unor mãsuri de vigilențã prin conducerea mai strictã a ortodoxiei de la Moscova, prin controlul mai riguros al emigațiilor țãrilor satelite tot prin Moscova, a obligãrii bisericilor naționale la alte formule de vasalitate, dacã cea cu mitropoliile sufragane nu reușise datoritã rezistenței de la noi și opoziției lui Tito. Acum, Tito era bine demascat ca dușman, iar printr-un asemenea proces care ar fi dus la multe arestãri, s-ar fi lichidat orice opoziție și în România. Bulgarii erau de partea lor și se doreau al șaptesprezecelea stat sovietic, la Athos se fãcuserã bogate mãnãstiri rusești concurând cu Banca Vaticanã, Patriarhia Antiohiei și Damascului era cumpãratã total, ca și destule mitropolii sau episcopii ortodoxe mai mici, din țãri multiconfesionale. Arestarea cât mai multor ierarhi în România, chiar sacrificând și dintre cei cu care conlucraserã, era marea șansã pentru Serviciul Special Bisericesc al KGB, care se menținea și chiar se dezvolta ca o Coloanã a 5-a pe plan spiritual, de a se gãsi în sfârșit o formulã de impunere a Noii Rome pe care Rusia și-o visa de la Petru cel Mare, iar sovietele și-o doreau intens în ofensiva lor propagandisticã. Vasile Victor Leu le-a stricat însã scenariul, rezistând. O fi fost un calcul, cunocându-i?... O fi fost o ambitie de rezistențã, cunoscandu-se?... A fost, in orice caz, Duhul Sfânt care l-a cãlãuzit. Iar un proces ca la Nunțiatura Apostolicã nu a mai avut loc, ca sa poatã da motiv de „intarire” a ortodoxiei printr-o centrala moscovita. Cu un singur condamnat care-și recunoaște vina negând cã ar fi avut complici, acest proces pregatit încã din stalinism eșueazã; iar, în contextul destalinizãrii și tatonãrilor spre înțelegeri depãșind rãzboiul rece, nici în țarã nu se mai vorbește prea mult. Artizanii provocãrilor locale și frãțești au avut de așteptat încã cinci ani pânã ce li s-a ivit ocazia altor arestãri spectaculoase. Asta, doar atunci când ecourile revoluției maghiare, studentii si universitarii care ridicau capul, scriitorii care credeau cã, scãpând de proletcultism, se puteau manifesta mai sincer și teologii care moșteniserã tradiția de la ”Rugul aprins” au trebuit sã afle cã nu le merge, printr-o resuscitare a proceselor exemplar-propagandistice de tip mai vechi. In modul acesta a avut loc noul val de arestari de la sfârșitul anilor cincizeci unde au fost amestecati arestatii noi cu unii anchetati mai vechi. De abia atunci, la cinci ani dupã ce, prin rezistența sa la anchetã, Vasile Victor Leu nu le-a dat posibilitatea decât sã-l judece pe el, ne trãgând alãturi pe nimeni ca sã se poatã face, ca o continuare stalinistã, procesul în care sã fie acuzatã întreaga ortodoxie ne supusã Moscovei. Odatã cu procesul, au eșuat și defãimãtorii obișnuiți sã acuze la comandã, așa cã ei s-au reorientat încercând sã-și gãseascã merite de salvatori și sã propovãduiascã noii generații de credincioși despre meritele iudelor care-și arogau misiuni apostolice, asacunzându- și trãsãturile de evanghelizatori întru antichrist.

 8 . PATRIARHUL TEOCTIST
 S-ar sugera faptul cã prelatul Teoctist Arãpașu ar fi avut în aceastã direcție vechi state de serviciu, de vreme ce încã Sinodul de la sfârșitul anului 1946 invocase un asemenea argument decãzându-l din treaptã, selectarea pentru plecarea la Moscova și supusa permanentã conlucrare cu Justinian le povestește singur, este împins de aici dar refuzat de dincolo când ar fi trebuit sã preia conducerea episcopiei din America și, tot în legãturã cu o nedoritã propagandã în Statele Unite, atunci când apar note informative demascatoare între Antonie Plãmãdealã și Bartolomeu Anania, șeful guvernamental al Departamentului Cultelor, Dogaru, le cere acestora „sã nu afle Teoctist” – care era în acea vreme doar mitropolit la Iași, nu întâistãtãtor al bisericii, lãsând a se înțelege cã va face el informarea pe altã cale. Deci, și în acest caz apare posibilitatea unor funcții oculte deținute de Teoctist, ceea ce îi justificã perseverența de a crea confuzie între concepte: „Salvarea funcțiilor prin slujirea guvernãrii comuniste” nu este totuna cu „salvarea credinței de aceastã guvernare atee”. În plus, saltul psihologic de la smerenia din fața acuzațiilor suportate dupã 1989 la trufia de a-și încerca puterile în Stat șin societatea româneascã vãzând cât de sfânt îl poate face pe Justinian Marina, este un proces de distorsiune psihologicã petrecut cu mai multe persoane deținãtoare de funcții și înainte și dupã așa zisa „revoluție”. Acestea, întâi s-au temut, apoi au vãzut cã le merge și au sfidat ne mai ținând seama de nimic, ajungând a fi, pe fațã, niște oameni care, ducând o politicã strâmbã prin care dominã, încep sã se și laude cu ea. Din punctul de vedere al carierismului lor, îi putem chiar înțelege. Dar nu le putem permite sã mintã și, mai ales, sã formeze alte generații, așa cum în lumea clericalã s-a procedat cu unii ierarhi mai tineri angajându-i pe calea aceleiași minciuni istorice nocivã pentru Bisericã și Credințã. Despre aceștia vom vedea mai jos; despre Teoctist Arãpașu putem spune cã, una peste alta, este un caz linear, de om care și-a ales o anumitã direcție de a face carierã și a rãmas consecvent pe servituțile pe care și le-a asumat întru aceasta, poate ajungând pânã la urmã chiar sã se mintã pe sine însuși și sã și le considere principii, sau țel prin care are de tras și foloase personale. Asta explicã faptul cã, fațã de preamãrirea mentorului sãu și a încãpãțânãrii de a convinge cã pe calea aceea nu se distrusese sfințenia Bisericii, ci se salvaserã aparențele ei, nu mai conta pentru el existența unui Grup Sinodal de Rezistențã. Acest adevãr nu trebuia sã se afirme, ba chiar îl deranja și îi trezea amintiri neplãcute.
 9. MITROPOLITUL ANTONIE
Mai semnificativ pentru alte generații este cazul lui Leonida- Antonie Plãmãdealã care se prezintã cu evidențã a fi un alt fel de produs, mai evoluat, al unor inginerii securiste mai subtile, dar destul de specifice mediului, de vreme ce, în nu mai mult de un deceniu, din arestat, condamnat la 7 ani și deținut mai puțin, devine om de mare încredere, ajutat cu înalte studii, propulsat concomitent în tot mai înalte funcții și, mai ales, cu o perspectivã de ascensiune rapidã în relațiile internaționale și de decizie, ceea ce incumbã un angajament total de aservire. Desigur cã e vorba și de merite personale, dar nu neapãrat cele scriitoricești, așa cum s-ar încerca sã se creadã. L-am cunoscut când venea de la studii din Anglia pentru o funcție la Patriarhie și i-am publicat un roman „Trei ceasuri în iad”, construit cu observație psihologicã și scris în manierã analiticã tradiționalã, pe un subiect banalizat de autorii sovietici prin personaje luate dintre gauleiterii Gestapoului. Era vorba de un transplant de memorie la care, din câte-mi amintesc, nu am remarcat a avea nuanțe sau aluzii de frondã anticomunistã, cum s-a încercat a se interpreta mai târziu. Apoi, n-a mai scris beletristicã, dedicându-se unor studii de istorie bisericeascã ce l-au ajutat în poziția de episcop și mitropolit și a devenit la un moment dat formatorul și decidentul absolut al trimiterii preoților în strãinãtate. Zic „absolut”, dacã nu cumva, la modul ocult ca și Teoctist, avea și el „legãturile superioare”. Fiindcã, în aceastã diversiune, concluzia mea este cã nu poate fi vorba de o singura generație, ci de o tradiție a fãțãrniciei transmisã între generații. ªi Antonie Plãmãdealã s-a purtat cu mine cu foarte multã curtoazie, nu doar în perioada când îl publicam, ci și dupã 1989, în cuvinte sau scrisori laudative despre rudele și înaintașii mei, despre Fundația pe care o fãcusem, despre recunoașterea martiriului lor, fapt pentru care am citat asemenea scrisori în „Cartea Episcopilor Cruciați”. Pentru ca zece ani mai târziu, contrar celor spuse mie cu venerație, sã vinã cu memorii formulate ca pe vremea când demasca dușmanii socialismului victorios: „... fiul episcopului Grigorie Leu al Hușilor, Vasile Leu care se pretindea episcop facut undeva, pe la Viena de nu știu cine... Adevarul era ca era numai preot, dar era un „șmecheraș”... Se simte aici, înfarã de bâlbâiala vârstei cu beteșug mintal, contrapropaganda tarzie, la alta generatie de preoti „pregatiti” la școli, precum cea de mai târziu de la Sibiu, pentru propaganda in strainatate doar a lui Justinian; adicã punându-l pe acesta în continuitatea unor ierarhii mai vechi, dar denigrând traditia marilor prelați pe care i-a avut România Mare și a celor care i-au continuat opunându-se comunismului. Asta era politica in 1970 cand a venit Plamadeala la secretariatul Sinodului și dirijarea treburilor externe ale bisericii. Ca argument strict avocãțesc de Consistoriu, îmi tot repetase și Teoctist aceastã idee: Se credea (sau se spera) cã nu existã act de învrednicire semnat de trei arhierei. Cu asta, îl scoteau din istorie ascunzând faptul cã, înainte de hirotonisire, Vasile Leu a fost ales în adunarea de la Salzburg a reprezentanților multor biserici românești din exil și cu girul oficial al Consiliului Ecumenic ca episcop votat de ei si propus spre hirotonisire. Era, bine-nțeles, politica statului socialist și ateu sã conteste hirotonisirea sau pe hirotonisitorii unui ierarh opozant și transfug; politicã pe care o puneau în practicã angajații Patriarhului Roșu. Dar asta n-a împiedicat ca Vasile-Victor Leu sã-și construiascã o operã Hristic-misionarã pe care nu i-o poate contesta nimeni, fiindcã ea se numãrã în parohii, în deschiderea sau redeschiderea și reanimarea unor biserici, în creșterea enormã a numãrului de enoriași luați în evidențã spre a fi întãriți sufletește în bejenia lor, în construcția pe unde radio a Bisericii din Eter întrunind toți dreptcredincioșii ortodoxiei române. ªi, în ultimã instanțã, ceea ce nu puteau ei contrazice cu nimic, deoarece era chiar obiectul procesului prin care l-au condamnat la moarte: Crearea în emigrația românã a unui curent puternic de apãrare a Bisericii Naționale și transmiterea cãtre cei din țarã a curajului acestora de a rezista în fața comunismului ateu. Numai faptul pe care l-am pomenit: cã, în acea vreme, sute de mii de ascultãtori clandestini din țarã se salutau discret, ca-ntr-o formulã de recunoaștere, cu mesajul lansat de el la sfârșitul predicilor transmise prin radio : „Ferște-ne Doamne de Sovrompatriarhie” și este un argument de rușinare a încãpãțânãrii potrivnice cu care Plãmãdealã vrea sã-l minimalizeze pe acest martir. ªi nu-l minimalizeazã cu convingere; ci așa, în trecere: „șmecheraș” – ca sã facã pe plac celor cãrora li s-a vândut pânã a le cere grade militare, cum divulgã Mircea Dinescu pornind de la Arhivele Securitãții... Dar oare mai contezã întrebarea daca cei trei ierarhi ce l-au învrednicit pe Victor- Vasile Leu aducându-l între ei, aveau dreptul, sau harul, sau condițiile sã facã asta?!... Pãi, atunci, am avea mai degrabã dreptul sã-i contestãm pe cei hirotonisiți de Plãmãdealã care, categoric, și-a obținut rangul politicește și polițienește, iar nu duhovnicește cum cer consfințire canoanele!... Maleficã inteligențã aservitã propagandei pe care s-a angajat s-o facã în Sovrompatriarhia cãreia i s-a vândut spre a-și realiza dorita dar și meritata carierã, el o ține una și bunã cu incertitudinea canonicã a hirotonisitorilor. Plãmãdealã era, însã, un om inteligent și chiar un scriitor cu nuanțe: A gãsit un diminutiv care sã facã și plãcere patronilor sãi, dar nici sã nu-l supere prea rãu pe Dumnezeu. Ca dovadã cã vreme de zece ani mi-a fãcut curte scriindu-mi scrisori gingașe și flatând memoria rudelor mele, dar dupã ce l-a pedepsit Dumnezeu de a damblagit și s-a sclerozat, formula folositã la modul carierist în vechiu regim, i-a revenit pe buze. Nu pot decât sã-i înțeleg starea precarã a ramolismentului și sã spun: ”Iartã-l Doamne, cã n-a știut ce face!”. Pentru cã, altfel, dacã te pretinzi om de litere, cauți un termen temeinic pentru a caracteriza pe cineva. Cum poate fi „șmecheraș”, un om care, evident lucru, a riscat fugind în strãinãtate la porunca sinodalã, a salvat zeci de biserici de infiltrarea kagebiștilor și ia înfrãțit pe emigranții dezbinați, a fost sprijin pentru cei din țarã prin predici transmise în eter, a devenit periculos Moscovei pana la a fi rapit de Beria, a avut un proces de condamnare la moarte în care s-a comportat cu o demnitate exemplarã?!... Plãmãdealã nu era un scriitor prost ca sã amestece într-un asemenea hal termenii. Era numai un foarte inteligent prelat vândut, rãmas cu obsesiile obligațiilor fațã de superiorii comuniști care-i acordaserã încrederea de a-l face un fel de rector la Sibiu pentru reciclarea preoților în slujba ceaușismului. Stați de vorbã cu cei care au trecut pe acolo intrând în contact cu subtilitãțile acestei minți inteligente și vã veți da seama cã am dreptate vorbind despre sclerozarea sa în afirmația respectivã. Ca sã închei glumeț, ne luând în serios rãtãcirile unui om care rãmâne, totuși, stabil pe un raft de bibliotecã, ar trebui sã spun cã, atunci când se va confirma ce a divulgat Mircea Dinescu despre veleitatea lui Antonie Plãmãdealã de a fi fãcut general de securitate, vom putea vorbi și despre invidia lui fațã de gradul militar al arhiepiscopului Vasile-Victor Leu, pe care generalul Rãdescu, chiar dacã era vorba de drepturi limitate prin exil, îl numise general în Armata Atlanticului, tocmai pentru a-i pune la dispoziție un Serviciu Religios militar care sã oficieze slujbele Bisericii din Eter.
Cât despre aceastã BISERICÃ DIN ETER ca fenomen spiritual de întrunire într-o unicã Bisericã Mamã a tuturor dreptcredincioșilor ortodocși români, chiar dacã o pomenim și în malițioasa glumã de mai sus, eu îmi exprim aici tot Crezul în legãturã cu ea. Pentru cã, purtãtoare de cuvinte fiind, undele radio s-au dovedit în acele vremuri de restriște a afla prin Duh Sfânt puterea de a purta CUVÂNTUL.     
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971