Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Corneliu LEU: FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ
Cultura de criză de Adrian Alui Gheorghe
MARI SCRIITORI AI UNEI GENERAŢII CE NU TREBUIE UITATĂ - Două studii de Ion Pachia Tatomirescu
PROFESORUL DE LA „SORBONA” TITUS BĂRBULESCU, O BIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ ŞI O BIBLIOGRAFIE A LITERATURII EXILULUI ROMÂNESC Horia Stamatu ,Testamentul lui Eugen Ionesco
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA: Insemnari la senectute
VASILE VOICULESCU ÎN ROMANELE DOCUMENTARE ALE LUI FLORENTIN POPESCU
UN POET LA DUNĂRE CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU
Comorile romanesti de la Viena
Napoleon SAVESCU: CUIUL DACIC
Zamolxe din Dacia - schiţă biografică de Octavian Sărbătoare
Urme aproape româneşti în Elveţia
Viorel ROMAN : Negustorii de popoare
Constantin FROSIN prezintă în traducere franceză: POÉSIES D’ADRIAN BOTEZ
Tudor Nedelcea şi Gheorghe Pârja - DOUĂ PORTRETE DE CĂRTURARI ZUGRĂVITE DE DAN LUPESCU
Ambiţie şi performanţă la Mizil – de Lucia OLARU NENATI
Recenzii de Magdalena Albu, Al. Florin Ţene, Melania Cuc, D. Sauca, Duşsn Baiki, Ion Dumitru, referitoare la Marcu Botzan, Biblioteca română din Freiburg, Proiectul Banaticus, Nicolae Gudea, Suzana Deac, Ligza Diaconescu, Toader T. Ungureanu.
Versuri de Nicolae NICOARĂ-HORIA, Ioan LILĂ, Melania CUC, Adrian BOTEZ, George BACIU - Partea I
Partea II
Partea III
Din folclorul internetului – partea I
Partea II - Cugetările lui Mark Twain
Rege Francez din genealogia lui Stefan Cel Mare
Cugetările lui Brâncuşi
Din folclorul internetului – partea a II-a
Din folclorul internerului -partea II (b)
Cântece dăruite de Familia Aznavour
PAGINA A DOUA
PROBLEME ALE ROMÂNITĂŢII, TEMEIURILE ŞI ÎNCEPUTURILE EI

        UN POET LA DUNĂRE
       CU TREI SECOLE DUPĂ OVIDIU




Filosoful, poetul, exploratorul valaho-dac,
Aethicus Donares (Ister), aprox. 421 – 500,
autorul Cosmografiei, primul european ce
descoperă America, primul european ce face ocolul
lumii cu 1057 de ani înaintea lui Magellan –
portret în tuş de Patricia Pura.

Alexandru Macedon la
                  Muntele Chelion…

                  (poem din orizontul anului 466 d. H.)

de Aethicus DONARES (ISTER)

Vai de pământul roditor
şi purtător de miere,
dacă se năpustesc în el
numai şerpi şi fiare…!
Vai de locuitorii lumii,
dacă fiarele-ar începe să-nvingă…!

Şi geme,
şi înalţă altare,
pe Muntele Chelion,
şi, întreg dienocul,
imploră Dumnezeul de-toate-protector,
spre-a fi ferit de răzbunarea
sufletelor de duşmani sacrificaţi –
şi psalmul său către Dumnezeu
străluceşte în mare artă.  

Mai marea mişcare a pământului
în această zonă alpină
este dinainte în puterea Dumnezeului
cum niciodată până-acum
nu se vede ori aude;
şi se-adună munţii în faţa munţilor,
şi s-aud cuvintele preotului-judecător:
Ridică-te cu forţa  mărturiei
în faţa munţilor şi colinelor,
să ştie vocea ta şi crestele stâncilor,
şi temeliile puternice
ale pământului –
toate s-audă judecata Domnului…!

Într-adevăr, aici,
munţi dănţuitori
şi coline ţipătoare
s-apropie într-un mare elan
cam până la o sută optzeci şi cinci de metri.  

Şi marele conducător,
ordonând un referendum,
strânge la un loc toată armata regatului său,
dintr-ale lumii hotare, până dincolo de mare,
şi-o aşează-n mijlocul acestor labile tărâmuri,
între coline,-n trena vălurindă a munţilor,
şi convine asupra unui principiu de pace
care să fie nelipsit din toate tratatele de alianţă:
mistreţul de jertfă pentru zeii locurilor.

Alexandru cel Mare, considerând
că-i uşoară această întreprindere,
adună la un loc mai multă aramă
prefăcută în diverse-obiecte
şi topeşte coloane de o uimitoare mărime,
şi porţi,
şi case,
şi druguri,
şi-i ameninţă pe ei şi pe întregul lor neam,
şi-i închide în mijlocul acvilonului,
într-un an şi patru luni,
şi ridică porţi,
şi case,
şi druguri de-o impresionantă mărime,
şi le-aduce,
şi le-acoperă cu smoală necunoscută
nici în lumea pământurilor şi mărilor,
nici în această insulă,
unde scris-am cele de mai sus.*
____________
* Traducere din latină în valahă, de prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu.

 

Aethicus DONARES (ISTER)

Alexander Magnus in Monte Chelion…
(466 A. D.)

Vae terra fructifera
ac melliflua,
si ingruerint in ea
tot serpentes et bestiae…!
Vae habitatores orbis,
cum istae coeperint triumphare…!

Ingemuitque
aedificavitque aras
in monte Chelion
immolatisque hostiis
deo deprecatusque est
tota die ac nocte dei
consilium et misericordiam
quaerens invenitque artem magnam.

Praecurrente potentiam dei
adfuit terrae motus magnus
in montana illa,
qualis antea
numquam fuerat
visus neque auditus,
et convenerunt montes adversus montes
vat(icini)um prophetae auditum:
Surge, contende iudicium
adversus montes
et audiant colles vocem tuam,
audiant montes
iudicium Domini
et fortia fundamenta terrae.

Hinc enim
montes commovebuntur
et colles clamabunt,
quia magno impetu proximaverunt
se montes iste usque stadium unum.

Faciens itaque consilium salubre
princeps magnus et congregans
cunctum exercitum regni sui a finibus
orbis terranum medium eorum stabilivit
iuxta utroque mare, reliquo vero exercitu
in ipsa latibula montium inter colles
collocavit et fecit
cum eis placitum quasi
ad pacem foedera sociare ferentesque
porcum in diis eorum.

Quod pro nihilo ducens Alexander Magnus
quasi subdolum congregavit
aes plurimum
et fudit colomnas
mirae magnitudinis
et portas
et limina
et seras
et minans minavit eos
et omnem subolem eorum
et inclusit eos ad ubera aquilonis
in anno uno
et mensibus quattuor erexitque portas
et limina
et serracula mirae magnitudinis
et induxit ac linivit eas
assincitum bitumen
incognitum in orbe terranum
nisi in insolam,
unde superius scripsimus. *
___________
* Textul latinesc de mai sus se află editat după toate rigorile filologice în Die Kosmographie des Aethicus, ediţia Otto Prinz, München, Monumenta Germaniae Historica, 1993, pp. 138 – 140. Poemul Alexander Magnus in monte Chelion…, datându-se în orizontul anului 466 d. H., s-a transmis până în zilele noastre „nealterat“, după cum se observă mai sus, prin lucrarea fundamentală, Cosmografia, de Aethicus Donares (Ister), tălmăcită din pelasgo-dacă / valaho-dacă în latina imperial-romană a secolului al V-lea d. H. pentru un mai mare circuit chiar de filosoful-explorator, lucrare care, din păcate, fost-a cumplit-„abreviată“ / „cenzu-rată“, barbar-amputată, de benedictinul Ieronim de Freising-Bavaria, pe la anul 763 / 764 d. H. Cu privire la viaţa şi opera acestui Cavaler al Zalmoxianismului, distinsul Receptor este invitat şi la lectura studiului introductiv, Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares (Ister), primul european care descoperă America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan, de prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, publicat mai întâi în Cosmografii de martie – antologie din creaţiile membrilor Cenaclului Aethicus (1990 – 2009), Timişoara, Editura Aethicus, 2009, pp. 17 –  84, apoi în web-revista Agero (din Stuttgart – cf. http://www. agero-stuttgart.de).

 

 

The Wallachian-Dacian philosopher, poet, and explorer
Aethicus Donares (Ister), c. 421 – 500,
author of Cosmografia / Cosmography, the first European
who discovered America, the first European who made
the tour of the world 1057 years before Magellan – collage
by Floriana Pachia and Liviu Curtuzan.

Alexander the Great of Macedon at Mount Chelion…
(poem from the horizon of the year 466 A. D.)

by Aethicus DONARES (ISTER)

Alas, most unfortunate fertile land,
the most mellifluous,
when snakes and beasts
plunder and loot it…!
Alas, wretched world’s inhabitants,
when beasts grow into vanquishers…!

And the conqueror moans
and builds altars,
on Mount Chelion,
and the whole daynight,
entreats God, the Almighty Protector,
to be guarded against the revenge
of the souls of the immolated enemies –
and his psalms to God
beams exquisite mastery.

The intense movement of earth
in this alpine area
is foreordained from God’s power
which is never seen or heard
from the beginnings of time;
and mountains gather in front of mountains,
and the words of the judge-priest are heard,
“Rise with the force of your acknowledgement
in front of the mountains and hills,
let your voice be heard loud by mountain peaks,
and let the Earth’s
strong foundations –
let them all listen to God’s judgment…!”

Indeed, in this area,
shaking crenellated mountains
and clamorous hills
ardurously totter and draw closer
at about one hundred and eighty-five metres.

And the great leader,
ordering a referendum,
congregates the army from his whole empire,
from the world’s boundaries, from far beyond the sea,
and settles it down in the middle of these unstable realms,
among hills, over the mountains’ undulating train,
and agrees on a peace principle
not to be missed from any alliance treaty:
the sacrificial wild boar for the local gods.

Alexandru the Great, thinking
the task undemanding,
gathers piles of copper,
wrought in miscellaneous objects,
and smelts them, forges them into astonishingly high columns
and gates
and houses
and bars
and threatens the natives and their kind
and encloses them in the middle of the aquilon,
within a year and four months,
and forges gates
and houses,
and astonishingly long bars,
and brings them
and covers them in pitch
known neither on the land and sea
nor on this island
where I wrote the above lines.*
(English version by Gabriela PACHIA)
___________
* The Latin text above was published, obeying philological rigour, in Die Kosmographie des Aethicus, the Otto Prinz edition, München / Munich, Monumenta Germaniae Historica, 1993, pp. 138 – 140. The poem Alexander Magnus in monte Chelion…, dating from the horizon of the year 466 A. D., has been transmitted “unalteredly” until today, as seen above, by means of the fundamental work, Cosmografia / Cosmography, by Aethicus Donares (Ister), translated from the Pelasgo-Dacian / Wallachian-Dacian into the imperial Roman Latin of the 5th century A. D., in order to enjoy better knowledge, by explorer-philosopher himself, the work being – unfortunately – ferociously “abbreviated” / “censored”, barbarously amputated, by the Benedictine monk Hieronymus of Freising-Bavaria, around 763 / 764 A. D. As far as the life and work of this Knight of Zalmoxianism, our distinguished reader is kindly invited to read the introductory study, Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares (Ister), primul european care descoperă America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan / The Pelasgo-Dacian Philosopher / Explorer, Aethicus Donares (Ister), the First European who Discovered America, Touring the Earth 1057 Years before Magellan, by prof. Ion Pachia Tatomirescu, Doctor of Philology, first published in Cosmografii de martie / The March Cosmographies – an anthology including the poetical work of the Aethicus Literary Circle (1990 – 2009), Timişoara, Aethicus Publishing House, 2009, pp. 17 –  84, later published in the web-review Agero (in Stuttgart – cf. http://www.agero-stuttgart.de).



          Comorile româneşti de la Viena


Catedrala Sfantul Stefan

 
Multe comori romanesti sunt risipite in lume, despre care nu stim aproape nimic. In vreme ce egiptenii isi revendica cu vehementa valorile imprastiate in marile muzee ale strainatatii, afirmand ca ele sunt proprietatea pamantului din care provin, noi nici macar nu stim pe unde ni s-au risipit tezaurele, nu avem nici macar reproduceri dupa aceste valori, informatiile lipsesc, iar fotografiile sunt greu de obtinut. Cu atatea obstacole in fata, am pornit, totusi, in cautarea acestor vestigii, iar primul popas l-am facut la Viena, unde se afla cateva tezaure fabuloase, descoperite in Transilvania, in timpul Imperiului Habsburgic si apoi Austro-Ungar

Martie la Viena

In martie, la Viena miroase a frezii. E inceput de primavara, iar in fata palatului primariei rasuna un vals de Strauss, sub sclipirile feerice ale unui patinoar ce serpuieste pe aleile parcului. In mintea oricarui turist, Viena inseamna cladiri impunatoare, catedrale ce strapung cerul, palate somptuoase. Inseamna muzica, echilibru si arta la tot pasul. Pe scurt, maretia si eleganta somptuoasa a unei capitale imperiale. In mintea mea, insa, dincolo de acestea, Viena inseamna istorie: drumurile grele, pline de ploi si praf ale ardelenilor plecati pe jos, cu "jalba", la "Imparatul", sperantele iobagilor intr-o justitie augusta care sa le usureze jugul pus de nobilimea maghiara, Horea, Badea Cartan, Avram Iancu si durerile pamantului lor. Viena si figura aproape mitica a Imparatului si a curtii sale au dainuit in imaginatia ardelenilor timp de doua secole, in timpul Imperiului Habsburgic, si apoi al celui Austro-Ungar. Dar, ca orice capitala imperiala, si Viena si-a cladit splendorile pe sudoarea si bogatiile celor asupriti. Iar pamantul romanesc a fost intotdeauna printre cele mai bogate, nu doar in roade, ci si in comori. Asa se face ca in colectiile imperiale ale Vienei au ajuns tezaure de o inestimabila valoare, descoperite in acea perioada in Transilvania. Si acolo au ramas! Despre aceste incredibile tezaure romanesti, pe care le-ar ravni orice muzeu din lume, ce au apartinut unor capetenii dace si unor printi barbari de mai tarziu, au auzit foarte putini romani. Acesta este motivul pentru care ma aflu la Viena la acest inceput de martie.
 Tezaurul de la Sannicolau Mare
 
Si, desi sunt pentru prima oara aici, aman traditionalul "pelerinaj" turistic de la biserica Sfantul Stefan la Prater si de la Hoffburg la Schonbrunn si alerg, din prima zi, in cautarea muzeului de istorie. Numai ca Viena nu are asa ceva. Pentru austrieci, epocile vechi, de la paleolitic pana la celti, sunt puse laolalta cu dinozaurii, la Muzeul de Istorie Naturala, iar productiile de lux ale Antichitatii si Evului Mediu sunt incluse in colectiile de la Muzeul de Istoria Artei. Cele doua muzee se afla fata in fata, in doua cladiri gemene. Deci, intr-acolo ma indrept.
Cu toate ca e sambata dimineata si un soare incantator pe cer, la ora deschiderii, in fata la Kunsthistorisches Museum nu sunt nici zece oameni. Mai multi par sa fie vizavi, la stiintele naturii. Dupa ce intram, aproape toti turistii se reped la etaj, unde se afla o valoroasa pinacoteca, cu lucrari de Rafael, Rubens, Breugel, si multi altii. La parter se afla colectia greco-romana si etrusca, destul de modesta, cea egipteana, ceva mai spectaculoasa, si sala tezaurelor. Aici ma opresc, singura, in stralucirea aurului vechi de secole. Si aici am sa raman vreme lunga, sub privirile din ce in ce mai ingrijorate ale custozilor salii, care probabil nu au mai avut de mult un vizitator atat de fascinat.

Comorile printilor barbari

Multa istorie si multe destine de neamuri intregi s-au ridicat ori s-au prabusit sub lucirile aurului. Dar in vremurile de demult, aurul nu era doar o ispita materiala.
Metalul galben era un metal al zeilor, care ii dadea putere celui care il detinea. Un tezaur mare conferea putere mare. De la fabuloasele comori ale lui Mithridate si Decebal, capturate de romani, la pierdutul tezaur al lui Montezuma ori la aurul nibelungilor scufundat in Rin, puterea unei capetenii si a neamului sau a pierit odata cu tezaurul. Biograful lui Carol cel Mare spunea, chiar, ca avarii au pierit pentru ca si-au pierdut tezaurul. Gloria si puterea erau garantate de aceste comori de aur care, ingropate la vreme de restriste, puteau asigura renasterea unei comunitati dupa ce trecea primejdia. Tezaurul era un fel de "banca nationala", un soi de depozit obligatoriu. Insa istoria are caile ei nestiute si, de multe ori, poate de cele mai multe ori - aceste tezaure au ramas ingropate, impreuna cu sperantele celor ce le-au ingropat in pamant. Au trecut ani, secole, uneori milenii, iar sapa ori plugul vreunui taran a ajuns sa dezgroape din uitare cate o comoara. Sperantele ingropate impreuna cu ea, odata iesite la lumina, s-au transformat adesea in blesteme, iar tezaurele nu si-au gasit linistea decat in vitrinele cate unui muzeu.
In vremea migratiilor, la noi, in Carpati, s-au ascuns multe tezaure, probabil mai multe decat in orice parte a Europei. Insa comorile printilor barbari sunt mai putin cunoscute decat cele ale egiptenilor sau ale scitilor: ele au ramas in umbra, la fel ca epocile din care provin. Tezaurul de la Pietroasa, descoperit in Muntenia si ajuns la Bucuresti, dupa nenumarate peripetii, este cel mai faimos tezaur ce provine din acele vremuri. Este atribuit vizigotilor din secolul al IV-lea, si nu are egal in Europa. De o frumusete si un rafinament fara seaman sunt si tezaurele gepidice, descoperite la noi in tara, mai cunoscut fiind cel de la Apahida. Cat de barbari erau, de fapt, acesti barbari, capabili sa creeze si sa pretuiasca frumosul la cote din cele mai inalte? Tot din vremea migratiilor dateaza alte doua tezaure, descoperite in pamant romanesc, care au luat calea Vienei.

Tezaurul de la Sannicolau Mare

Sala-tezaur a muzeului din Viena are cam un sfert din marimea salii tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti.
Tezaurul cantareste 10 kg si este din aur pur
 
Ingramadita, cu vitrine pe langa pereti si cu panouri in mijloc, iti da o senzatie de sufocare, sustinuta si de lumina palida din vitrine. In capatul salii se afla piesele cele mai valoroase. Prima reactie pe care o am cand le vad este aceea de naucire. De fapt, nu e o reactie, ci o inmarmurire, stupefactie, mirare, emotie, apoi exaltare, apoi iar uimire... Cel mai fabulos tezaur, cel mai valoros, cel mai frumos, cel mai... este romanesc! "Goldschatz von Nagyszentmikls" scrie mare, pe un perete. Explicatiile din muzeele austriece sunt scrise doar in germana, nici urma de text in engleza sau vreo alta limba de circulatie. Tezaurul cantareste aproape 10 kg si este din aur pur. De 20-22 karate, transformat in incredibile opere de arta: 23 de cupe, potire, cani, ulcioare, cu o lucratura dusa la perfectiune, cu decoruri milimetrice, filigrane fantastice, figuri de oameni si animale, decoruri ametitoare si ciudate inscriptii cu litere grecesti sau runiforme, unele nedescifrate pana astazi. In fata mea se afla tezaurul de la Sannicolau Mare, perla colectiei de la Kunsthistoriches Museum. Un tezaur fara egal, descoperit in pamant romanesc, dar despre care noi, romanii, nu prea am auzit pana acum.
Era in vara anului 1799, intr-o zi de iulie, cand taranul Nera Vuin, sarb de origine, sapa pe langa un zid ca sa planteze vie, in curtea casei lui din satul Sannicolau Mare, astazi cea mai vestica localitate a Romaniei. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pamant avea sa fie cel mai mare tezaur apartinand Evului Mediu timpuriu. Nu se stie nici acum, si probabil nu se va sti niciodata, cate piese faceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi si e posibil ca toate sa fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns pana la noi. Povestea spune ca descoperitorul le-a vandut pe nimica toata mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, dupa alta varianta, care a incercat sa le vanda la pret mult mai mare, la Pesta.
Aici piesele au atras imediat atentia si au fost confiscate si inventariate de catre magistratul municipal Ioan de Boraros. O alta varianta spune ca, atunci cand taranul a incercat sa le vanda, proprietarul terenului, un anume Nacu, a aflat si a alertat autoritatile. Era in interesul lui, caci legea oferea o compensatie atat descoperitorului (daca declara imediat comoara), cat si proprietarului pamantului, iar daca descoperitorul nu declara, dar era denuntat, partea acestuia ii revenea denuntatorului. Deci, Nacu ar fi primit ambele parti ale rasplatii. Indiferent cum s-a intamplat, cert este ca cea mai mare parte a tezaurului a ajuns intr-un final de la Pesta la Viena, unde se afla si astazi. Unele dintre piese fusesera deteriorate, li s-au rupt tortile sau unele parti ornamentale. Sotia lui Nera Vuin a declarat ulterior ca a pastrat si ea cateva piese mici, pe care le-a topit. Despre soarta taranului care a facut colosala descoperire nu mai stim mare lucru: doar ca nevasta sa a batut de doua ori pe jos drumul pana la Viena, ca sa-i ceara imparatului partea sa de recompensa. Nu a primit nimic. Locul in care s-a descoperit tezaurul se afla astazi pe strada Comorii. Descoperirea a avut in epoca un mare rasunet, valoarea sa fiind estimata la trei milioane de florini. Tezaurul de la Sannicolau Mare a fost expus si la Budapesta, de doua ori, prima data in 1884, apoi in 2002, la aniversarea a doua sute de ani de la fondarea Muzeului National al Ungariei. In Romania nu a fost expus niciodata. Au existat cereri din partea Muzeului Banatului, pentru realizarea unor copii, insa muzeul din Viena a refuzat, pe motiv ca se pot deteriora originalele. Au existat doua serii de copii efectuate prin galvano-plastie, una la Muzeul Banatului si una la Szeged. Cea de la noi a fost rechizitionata de o comisie militara sarba, in anul 1919, si nu se mai stie nimic de ea. Cea de la Szeged exista si azi. Despre o restituire a tezaurului nici nu poate fi vorba.
Ce s-o fi intamplat cu perechile lipsa? Foarte probabil, au fost gasite impreuna cu celelalte piese, dar li s-a pierdut urma. Sperand ca poate, totusi, au fost ingropate undeva aproape de locul descoperirii tezaurului, in 2006, o echipa mixta de arheologi romano-maghiara, condusa de Florin Drasovean, a investigat zona, cu aparatura performanta. Nu s-a gasit nimic. Cautatorii de comori au rascolit si ei in zadar si continua sa rascoleasca si astazi in preajma locului unde acum 211 ani a iesit la iveala comoara.
Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase - doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, in forma de scoica (nautilus), doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca nedescifrate satisfacator, in semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate satisfacator. In inscriptia de pe vasul nr. 21 apar "jupanii" (scris zoapan) Boila (Boila sau Buila) si Butaul, considerate de unii cercetatori nume romanesti.
Descoperirea este unica, iar specialistii au reusit sa faca prea putine paralele cu piese gasite in alte parti. Nu s-a ajuns nici astazi la un acord asupra provenientei tezaurului. Datarea s-a facut intre secolele al VI-lea si al IX-lea dupa Hristos. Bulgarii spun ca a apartinut unui print bulgar, ungurii ca e hunic, apartinand poate lui Attila, sau chiar timpuriu maghiar, impingand datarea pana in secolul X, cercetatorii nostri spun ca a fost al ducelui Ahtum, un descendent al voievodului Glad. Unii considera ca piesele au fost executate de mesteri aurari din Crimea, altii ca au fost lucrate la Bizant, si nu au fost uitati nici pecenegii. Cele mai multe fire trimit insa spre o origine avara a tezaurului. Desi la prima vedere ansamblul pare unitar, piesele sunt de proveniente diferite si chiar din epoci diferite. Ele au fost la un moment dat stranse laolalta si ascunse. E posibil sa fi fost vorba de un tribut platit de Bizant vreunui print barbar de la Dunare, prin care se cumparau linistea si securitatea in zona. Unele vase au inscriptii grecesti cu mesaj crestin, altele au reprezentari de inspiratie persa-sasanida, altele trimit spre zona central-asiatica, iar altele sunt greco-romane. Un amestec ametitor, care insa nu stirbeste cu nimic din frumusetea intregului. Ceea ce confera o mare valoare tezaurului este insa lucratura mesterilor aurari care le-au faurit, o lucratura aproape de perfectiune. Studiile facute de catre cercetatorii austrieci, care au efectuat o scanare microscopica asupra pieselor, marind detaliile de 4000 de ori, au aratat ca exista ornamente de doar un milimetru, pentru care s-a lucrat cu trei instrumente diferite.
Kunsthistorisches Museum din Viena
 
Reprezentarile figurative sunt destul de stranii. Pe unul din vase vedem un luptator calare, cu trasaturi mongoloide, tarand un prizonier si avand atarnat la saua calului capul decapitat al vreunui dusman invins. Intr-o alta scena este infatisata o pasare uriasa, purtand in gheare o femeie, care tine intr-o mana un vas cu apa indreptat spre ciocul pasarii, iar in alta o ramura, ori, intr-o alta reprezentare, doua ramuri. Acest motiv a fost pus in legatura cu pasari mitice din traditia central-asiatica, din India, Siberia sau chiar China. Insa mult mai aproape de noi este fantastica pasare a basmelor romanesti, zgripturoaica, cea care ii aduce pe muritori de pe Taramul de Dincolo, inapoi, pe pamant. Zgripturoaica trebuie sa bea apa si sa fie hranita in timpul zborului de catre cel pe care il transporta, la fel ca pasarea ce apare pe doua dintre vasele de la Sannicolau Mare. Fabuloasa pasare din mitologia romaneasca este paznica lumii de dincolo si a aurului aflat acolo. Ea este strans inrudita (nu doar etimologic) cu grifonii din tinuturile hiperboree, care si ei pazeau aurul din taramul lor. O alta scena infatiseaza un arcas la vanatoare, calare pe un straniu mamifer inaripat si cu cap de om, doborand o pantera. Iar o alta ne prezinta un grifon ucigand un cerb.
Desi tezaurul este cercetat cu asiduitate de aproape doua sute de ani, inca mai este cale lunga de strabatut pana la dezlegarea misterului care il inconjoara. Dimensiunile sale, caracterul de unicat, ciudatenia imaginilor si a inscrisurilor, maiestria lucraturii, puritatea aurului, frumusetea formelor, toate acestea au facut ca tezaurul de la Sannicolau Mare sa fie plasat intre primele 10 cele mai spectaculoase tezaure de aur descoperite vreodata, alaturi de cel de la Pietroasele si in compania aleasa a tezaurului lui Tutankamon sau a celui tracic de la Panaghiuriste (Bulgaria).

Tezaurul de la Simleul Silvaniei

Mergand inapoi in timp, undeva in secolele IV-V, un alt print, probabil gepid, ascundea un alt tezaur impresionant, intr-un loc aflat astazi in Simleul Silvaniei. Cel ce a recurs la aceasta masura disperata a impartit tezaurul in doua parti, ingropandu-le la o distanta de cativa pasi una de cealalta.
Tezaurul de la Simleul Silvaniei - Medalii
 
In anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s-au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns si au ramas de atunci la Viena. Dupa aproape o suta de ani, in 1889, niste zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de-a doua jumatate, ajunsa apoi la Budapesta. In total, 73 de piese de aur si argint, cantarind cam opt kilograme. In anul 1999, cele doua muzee au organizat o expozitie comuna, in care a fost expus intregul tezaur.
Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Inca nu se stie ce intrebuintare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de imparati romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de bratara, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv in forma umana si un altul rotund, incrustat cu pietre semipretioase. Dar obiectul cel mai fantastic il reprezinta o salba cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept si peste spate, prinsa pe mijloc, de o parte si de alta, cu doua inele. Podoaba principala, care cadea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o margea mare, de cristal fumuriu, strajuita de doi lei de aur, asezati fata in fata.
Cel mai important pandantiv e reprezentat de un barbat intr-o barca, aflat chiar langa margeaua de cristal. Celelalte 50 de pandantive infatiseaza unelte si arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede ca acest minunat lant petrecut peste corp avea rol de amuleta, protejandu-l pe purtator. In ultima vreme, s-a emis ipoteza ca era purtat de o femeie.
In cel de-al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, se aflau 10 perechi de fibule din aur si pietre semipretioase, trei vase deosebit de frumoase, incrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix si un inel de logodna. Piesele sunt de factura germanica si romana: cele din primul tezaur - mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr-al doilea - mai mult germanice. Fibulele au o lucratura magnifica, iar brosa cu onix este unicat pentru vremea respectiva. In primul tezaur se gaseste cel mai mare medalion din cate s-au pastrat din Antichitate. Lucratura pieselor este de cea mai inalta clasa, iar tezaurul, in intregul lui, reprezinta unul dintre cele mai valoroase din epoca. Specialistii spun ca piesele din tezaurul de la Simleul Silvaniei trebuie sa fi fost stranse de-a lungul a 150 de ani si ingropate sub amenintarea unei primejdii teribile.
Podoaba
 
In fata acestui delir al comorilor romanesti, pe care le puteai intalni doar imaginate in basme, din cel mai pur aur, batute cu pietre scumpe si lucrate cu cea mai mestesugita arta, restul exponatelor palesc. Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adapostesc piesele din tezaurul de la Simleu sunt chiar langa cele sub care se afla comoara de la Sannicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie sa fie izbitor faptul ca cele mai impresionante exponate provin din pamantul romanesc. Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croatia, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite in Romania. Dupa un tur al incaperii, e usor de constatat ca jumatate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupata de piese de la noi. In vitrinele de langa cele doua mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Seica Mica si in alte locuri neidentificate din Ardeal, precum si catarame maiestrit lucrate, de aceeasi provenienta, datate in a doua jumatate a secolului al V-lea. Dar calatoria printre tezaurele romanesti nu e nici pe departe incheiata.

Tezaurul dacic

Coborand si mai mult in timp, ajungem si la epoca dacilor, foarte bogat reprezentata in mica sala a tezaurelor, caci o vitrina lunga, ce nu poate fi cuprinsa dintr-o singura privire, straluceste de odoare ce au apartinut stramosilor nostri.
Placuta de la Cioara
E asezata chiar la intrarea in incapere si eticheta din capatul ei spune: "Dakischer Silberschmuck". Adica podoabe dacice de argint (si argint aurit), toate situate intre secolul al II-lea inainte de Hristos si secolul I dupa.
Obiectele insirate de la stanga la dreapta, numerotate si insotite de explicatii cuminti in germana, par a fi desprinse din inventarul vreunei familii de neam ales, gata de plecare. Ele provin insa din mai multe localitati: un colan frumos rasucit, de la Moroda (Arad), alte doua, mai mari, descoperite la Marca (Salaj), un lant din inele duble, cu un pandativ rotund, de care atarna noua piese ascutite de argint, descoperit la Somesu Cald (Cluj)... In mijlocul vitrinei celei lungi troneaza o bratara dacica din argint aurit, cu sapte spire, descoperita la Orastie, aidoma celor de aur recuperate recent. Bratara de la Viena poarta patina celor doua milenii petrecute in pamant, luciul sau este inegal, umbrit din loc in loc de pete si zgarieturi.
Fibule descoperite in Transilvania
 
Acesta este primul obiect care iti atrage privirile, in momentul in care intri in sala tezaurelor. Ciudatele capete de lupi-serpi ce au fost infatisate de mana mesterului vegheaza in tacere vitrina cu podoabe dacice. In cea de-a doua jumatate a vitrinei, dincolo de acest gardian somptuos, este tezaurul de la Saliste (judetul Alba), cunoscut si sub numele de "Tezaurul de la Cioara", caci asa se numea localitatea la vremea descoperirii si pana tarziu, in anul 1965, cand i-a fost schimbat numele. Era prin 1820, cand taranul Matei al lui Stefan Molodet a descoperit intamplator un tezaur format din 64 de piese de argint. Descoperirea a fost raportata autoritatilor, iar tezaurul a ajuns la Viena. Astazi, in vitrina cea lunga, se afla 31 de piese din acest tezaur. Dar ce bogat in istorie este pamantul Salistei! Caci satul Tartaria, care a dat la iveala cea mai veche scriere din lume, apartine tot de Saliste, iar cuviosul Sofronie de la Cioara s-a aflat in fruntea luptei ardelenilor pentru pastrarea legii stramosesti, in vremea unitarianismului si a generalului Bukow.
In alcatuirea tezaurului de la Cioara intra o ciudata piesa-unicat in forma de corn, prevazuta cu patru nituri, fara nici o alta paralela in alta parte, a carei utilizare ne este cu totul necunoscuta. S-a presupus ca ar putea fi toarta unui vas, element dintr-un coif sau chiar un tub de scurgere. Urmeaza apoi trei inele spiralate, patru bratari simple, din bara de argint, o pereche de fibule cu scut romboidal, doua colane subtiri, din fire rasucite de argint si cu inchizatoare, un fragment dintr-un colan mestesugit impletit din patru sarme de argint, mai multe pandantive de la un colier pierdut si, elementul cel mai valoros, o placuta de argint aurit cu niste figuri executate prin batere, in relief (au repuse).
Cele doua personaje infatisate au fost considerate de unii ca fiind preoti, de altii drept razboinici. Vasile Parvan considera ca reprezentarea aceasta apartine unui tip strain de cel dacic, in vreme ce arheologii de astazi sustin, din contra, ca este cea mai tipica manifestare a artei dacice. Personajele nu au caracteristici dacice, fata lor este imberba si ovala, alungita, imbracamintea nu are mai nimic in comun cu cea a dacilor de pe Columna lui Traian sau Monumentul de la Adamclisi, nici incaltamintea. Cu toate aceste controverse, placuta de la Cioara, care probabil impodobea o centura de piele, apartine unui tezaur cu siguranta dacic din secolul I inainte sau dupa Hristos.
Vitrina se opreste brusc in fata usii, curmandu-mi intrebarile: ce printesa daca si-o fi strans laolalta brosele, inelele, bratarile si colierele, si le-a ascuns la vreme de restriste? Si cine o fi purtat bratara cea de sapte ori rasucita? Unde or fi disparut celelalte piese din tezaur, mai mult de jumatate?

Basmul de aur

Catarama
 
Nici mirosul de frezii, nici valsul de la Rathaus nu ma mai pot seduce dupa ce ies de la muzeu. As vrea sa pot spune ca experimentul trait in mica sala a tezaurelor a fost unul al rigorii stiintifice, al documentarii severe si minutioase. Nu a fost asa decat in mica parte. Strania lume a comorilor noastre de acum multe secole imi devenise, in timp ce o priveam, brusc familiara. La un moment dat, mi-am dat seama ca tineam inutil in mana carnetelul de notite cu foile albe, iar aparatul de fotografiat imi atarna neputincios la gat: ma trezisem transportata in afara timpului, in lumea basmelor copilariei.
Coloane dacice
 
Toate acele tezaure erau aidoma comorilor imparatesti din povesti, stralucitoare si batute cu nestemate, cu atat de mult aur si atata filigran, cu imparati si printi, cu vrajitoare si jivine fermecate. Din cand in cand, pe langa mine trecea in graba cate o profesoara cu glas ragusit, explicand elevilor ei in aspra limba germana cate ceva despre tezaurele de acolo. Copiii priveau uimiti pocalele de aur, apoi dispareau in salile urmatoare. Ori vreun turist japonez se mai apropia de vitrine curios, sa vada la ce ma uit de minute in sir, cu atata insistenta. Apoi reveneam in basmul meu. La o masa statea Imparatul Verde, band vin din pocale de aur si mancand bucate alese din farfurii de aur incrustate cu pietre rare. Mongolul nu poate fi decat Spanul cel crud si viclean din poveste, cu mustata lui rasucita.

 
Animale nemaivazute populau lumea de basm din acea incapere, iar personajele principale erau negresit de fata: un Fat-Frumos calare pe un cal inaripat cu cap de om, care cu siguranta vorbea pe limba oamenilor si zbura ca vantul si ca gandul, si o Ileana Cosanzeana purtata in zbor de o zgripturoaica, ce o aducea de pe Taramul de Dincolo, scapata de zmeu. Undeva, poate pe un ulcior pierdut, cei doi s-au intalnit si au trait fericiti pana la adanci batraneti.
A doua zi, am revenit la traseul turistului obisnuit, dar am ramas cu gandul in lumea de poveste de la muzeu. In aeroport, la intoarcere, turistii au sacose pline de cumparaturi cu pret redus de la Pandorf, ciocolata cu chipul lui Mozart, cani si brelocuri cu imaginea printesei Sissi. Bagajele mele de la Viena sunt insa pline de amintirile unui basm romanesc de aur, prizonier la Kunsthistoriches Museum.

 
                                                                                                                                   Aurora Petan




                        CUIUL DACIC
                                                                                                                              de Dr. Napoleon SĂVESCU


 
Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru - fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: „Este trist sa stai de vorba cu «profesori universitari in arheologie» care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii".
 
A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele „arsuri"), fara o echipa solida multi – disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca ţurca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit tuiul. L-am intrebat cum de a ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: „Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu - absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu «Dacii» - pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti”.
 
Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica - cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind cărţi ca: „Ospetele Nemuririi", „Enigmele Civilizatiei Dacice", „Fierul-Piatra, Dacii-Timpul", „Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice", publicindu-si cercetarile chiar si la conferinte NATO.

El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva ce soseste peste noapte, o ridica si... dispare. „Ei, asa or fi legile pe aici"  si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40 kg si din nou corect ii anunta pe „tovarasii" arheologi care vin, iau si...  pleaca. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou "echipa" de bravi arheologi romani(?) soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da „cadou" si lui Andrei... un Cui Dacic "cu tema" sa-l cerceteze.
 
Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti români, urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar ei politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume.   

Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca „tema de lucru", care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul român, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare. O „Minune Antica", care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos!

Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat si in laboratoarele de la NASA cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic. Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a
fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier pur, o fi el, dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vreo vopsea speciala „dacica", ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu.
 
Vrind sa verifice minunea, Andrei ia „Cuiul lui Pepelea" si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog:
1.  suprafata -Magnetita "Fe3O4"   
2.  oxid de fier "FeO"   
3.  alumo-silicati.     

Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere ci X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-a putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de „domene", unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este „ciudatenia", sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichid! un alt strat, care s-a solidificat si el, dar... in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!
 
Ei domnilor si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o „mica" armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce... citiva kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea?
 
Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului...  123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii?
 
Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel. Ca dacii ne-au lasat mostre de „civilizatie" extraordinara ca:

- Betoane perfecte nedistruse de timp de apa si intemperii de peste 2000 de ani;
- Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre;
- Cuie care nu ruginesc de 2000 de ani;
- Calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg.;
- Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea „asa ziselor cetati" din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi.
     
Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel „profesoral" de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel „Cui al lui Pepelea", spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!
     
Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc „Sarmi Seget Usa”, adica „Eu ma grabesc sa curg" (in sanscrita). Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in „Zona Sacra" a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind domnilor arheologi, istorici, lingvisti? Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca „Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in continua, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea.  De aceea el daco-romanul cind spune "buna ziua" de fapt spune «Bun e Dyaus»". El Dyaus Pitar (pitar - cel ce aduce pita - in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si... in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiti Dacii „the chosen people".
"Bun e Dyaus" domnilor daco-romani, treziti-va si va redescoperiti trecutul pina nu vi-l fura or distruge altii, daca nu o veti face voi insisi.
                                                                                                 Dr. Napoleon SĂVESCU
                                                                                                     New York, SUA
                                                                                                     http://dacia.8m.net

                                                Zamolxe din Dacia (560-472 BCE)
                                                           (O schiţă biografică)

                                                         de Octavian Sărbătoare, Profesor de studii ale religiilor şi filosofie,
 

 
Zamolxe (Zamolxis or Zalmoxis) este binecunoscut printre istorici şi cercetători în domeniul religiilor ca zeu mesianic şi erou civilizator al dacilor, străbunii poporului român. Reconstituirea biografiei Lui Zamolxe, Marele Zeu al dacilor, este un proiect temerar. Deşi informaţiile ajunse la noi din antichitate pot avea o alură de legende şi mituri, totuşi o biografie a vieţii Lui Zamolxe poate fi schiţată. Dar orice biografie care foloseşte surse istorice legendare rămâne totuşi legendară. Există anumite informaţii folosite ca piloni de referinţă. De la istoricul Herodot aflăm că Zamolxe a vieţuit un timp în insula Samos împreună cu Pitagora, filosoful grec care cel mai probabil era născut în jurul anul 580 î.e.n. Presupunem că între Pitagora şi învăţăcelul său Zamolxe ar fi o diferenţă de 20 de ani; prin urmare anul de naştere al Lui Zamolxe ar fi 560 î.e.n. Prin urmare  Zamolxe se află printre personalităţile religioase paradigmatice ale Epocii Axiale (secolul al VI-a î.e.n.) precum sunt Buddha, Confucius, Lao-Tze, Mahavira, Pitagora, profetul Zaharia.
 
Ziua de naştere a Lui Zamolxe este sărbătoarea luminii iarna, 25 decembrie, ceea ce astăzi se numeşte Crăciun. Locul de naştere se află în zona Sarmisegetuza Regia acolo unde încă din vechime a existat un sanctuar al religiei dacilor. În prezent la Sarmisegetuza Regia, în România, se mai pot vedea rămăşiţele templelor vechiului cult. Viaţa lui Pitagora a jucat un rol important în cea a Lui Zamolxe. Înţeleptul din Samos, cum era numit Pitagora, a părăsit Babilonul în 535 î.e.n. în timpul invaziei perşilor (conduşi de regele Cirus) şi a stat în Egipt până la cucerirea persană din anul 525 î.e.n. (în timpul regelui Cambise al-II-a). Cu această ocazie perşii l-au luat pe Pitagora captiv în Babilon. Acolo a stat cu preotul zoroastrian Zarates până în anul 520 î.e.n. când s-a întors în Samos, locul lui de baştină în Ionia (parte a Greciei antice), după un periplu cu caracter spiritual care a durat aproximativ 20 de ani. Istoricul Herodot menţionează că Zamolxe ar fi fost sclavul lui Pitagora, dar opinia cea mai plauzibilă este că i-a fost învăţăcel. Nu există mărturii istorice precum că Pitagora a avut sclavi. Timpul cât Zamolxe a studiat cu Pitagora a fost de circa doi ani până în anul 518 î.e.n. când înţeleptul s-a hotărât să meargă la Croton, o colonie greacă din Grecia Mare în sudul Italiei. O altă ipoteză este că Zamolxe a urmat acelaşi itinerar spiritual ca al maestrului Său Pitagora. În anul 518 î.e.n. Zamolxe merge în Babilon unde studiază timp de trei ani cu acelaşi preot zoroastru Zarates. Apoi în anul 515 î.e.n. El merge la Ierusalim chiar la momentul sfinţirii celui de-al doilea templu. În acelaşi an ajunge în Egipt unde timp de trei ani Îşi aprofundează învăţătura. Cu totul Zamolxe a lipsit din Dacia opt ani, timp în care a acumulat marea înţelepciune a acelor vremuri. Reîntors acasă în anul 512 î.e.n. Zamolxe începe o serie de reforme religioase şi sociale cu scopul de a civiliza poporul Său.
 
Ucenicia Lui, cu Pitagora şi alţi erudiţi ai vremii, I-a şlefuit baza învăţăturilor. Ideile în care credea Zamolxe pot fi schiţate astfel:
 
1. Opune-te răului, respectă adevărul, caută dreptatea şi umple-te de lumină în suflet. Urmând acestea puterea întunericului scade.
2. Trăieşte în armonie cu oamenii, dar dacă ei nu sunt paşnici trebuie confruntaţi pentru că minţile le sunt stăpânite de întuneric.
3. Omul care greşeşte să-şi repare complet faptele rele, dacă mai este posibil, iar dacă nu să-şi primească pedeapsa pentru greşeli.
4. Respectă pe oricine, dar dacă cineva nu merită onoarea pe care i-o dai atunci ignoră acea persoană.
5. În tot ce faci urmează lumina Lui Dumnezeu.
6. Cei care dobândesc Spiritul Înţelepciunii merg în împărăţia Lui Dumnezeu şi sunt nemuritori.
7. Lui Dumnezeu sau zeilor nu le face niciodată sacrificii bazate pe omorârea fiinţelor şi pe distrugerea de flori şi fructe; divinităţile nu au nevoie de ofertele materiale ale oamenilor. Sacrificiul tău trebuie înţeles ca renunţarea la dezordine în gânduri, vorbe şi fapte.
8. Învaţă de la orice popor ceea ce are mai bun, astfel lumina neamului tău va străluci mai puternic.
9. Trăieşte simplu, frumos şi drept.
10. Să priveşti flacăra focului sacru, legătura ta cu Dumnezeu.
 
Zamolxe Arianul a devenit Mare Preot, apoi rege, fiind astfel în măsură să aibe o mai mare eficacitate cu reformele Lui sociale. Ca legislator şi conducător religios Zamolxe a fost binecunoscut în lumea greacă a timpului Său precum şi mai târziu. El cunoştea astronomie, medicină şi matematică, discipline învăţate mai ales de la înţeleptul Pitagora. Religia pe care Zamolxe a introdus-o (mai bine spus a reformat-o) cunoscută sub numele de zamolxianism era un cult solar, un crez al salvării sufletului şi al misterelor. Ea amalgama elementele secular şi religios fără ca societatea să devină teocratică. Evoluţia ei istorică este încă sub cercetare; există urme notabile ale crezului Lui Zamolxe în religia populară românească. Originea anumitor tradiţii şi obiceiuri are mai degrabă un filon nativ românesc decât unul iudeo-creştin. Studiile de etnografie şi folclor românesc au descoperit urmele crezului zamolxian, care, nu numai că au supravieţuit dar, au şi evoluat de-a lungul secolelor de dominaţie iudeo-creştină (cu precădere a Bisericii Ortodoxe Române – BOR). Astăzi un nou crez se constituie ca neozamolxianism, zamolxianism modern (termeni similari cu spiritualitatea zamolxiană), o îmbinare a vechilor învăţături ale Lui Zamolxe cu spiritualitatea modernă bazată pe parteneriatul om-natură.
                                                              
Octavian Sărbătoare, Profesor de studii ale religiilor şi filosofie,
                                                                                               Sydney, Australia


                                      Fraţii noştri din Alpi
                     - Urme aproape româneşti în Elveţia -



Sînt vreo 60.000 în toată Elveţia şi îşi spun, cu mîndrie, "romanşi": oamenii liberi ai munţilor de alt neam decît vorbitorii de limbă germană şi italiană care îi înconjoară din toate părţile. Cîndva, ţara lor, aşezată la aproape 4000 de metri înălţime, se numea Reţia. Azi, se numeşte Engadin şi se află în cantonul elveţian Grison. Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, că cea de-a patra limbă naţională, ea este, de fapt, singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii şi-au sărbătorit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă, sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mîndrilor reţi, latinizaţi, la fel de greu ca
şi dacii, de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea "fraţi mai mici" ai românilor. În studiul său "Paralelisme româno-helvetice", marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar, şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră.
>
> Iorga afirma că este cel dintîi român care a ajuns pe înălţimile Alpilor, între romanşi. "Cel dintîi care s-a dus să-i vadă acasă la dînşii, să le vorbească limba, aşa, de asemenea cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des si dîrz", mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor "şi vederi din satele lor şi nu le poate aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri." Într-o conferinţă rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre "o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea pînă la Marea Neagră...(nu mă mir, pentru că, profa de spaniolă mi-a zis că, în mijlocul Spaniei există o populaţie care vorbeşte aproape româneste). Între noi, românii care ne întindem pe amîndouă malurile Tisei (...) şi între ceea ce au rămas ei (romanşii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singură pînză de rasă influenţată de romani, o singură limbă, cuprinzînd elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă ilirico-tracă şi din Roma strabună..."
>
> Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter, la începutul unui nou secol, decît să pornească într-acolo, încercînd să vadă ce-a mai rămas, astăzi, din "fraţii" noştri îndepărtaţi, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanşi nu a fost doar vînare de vînt? Dar, după o săptămînă de peregrinari prin munţii helvetici, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sunt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţăranii aceia, crescători de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevărat Acasă.
>
> Istorie şi fîn
>
> Pashun Craista (Creasta Paşunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereţi de stînci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepti, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplînd cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, ţara romanşilor şi a pădurilor nesfîrşite.
  "Fraţii" de la Formula As: Sorin Preda, Horia Turcanu, Sînziana Pop, Andrei Cheran şi autorul reportajului.
Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mîna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atîtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară cînd întîlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stînci. Gospodari, stăpîni de munţi şi vaci multe. Baiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-Frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte - lucru cam rar întîlnit în ţinuturile astea - şi-mi spune că, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sînt romanşi "vechi de cinci generaţii", doar că, numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sînt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fîn. E vremea cositului. Tot satul miroase a fîn. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tînărul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor strămoşilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanşi dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, cautînd să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mîndru că e romanş. Cînd vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă. A făcut "şcoală de ţărani" în orăşelul Santa Maria , acolo a învăţat tot ce ştie. Pe urmă, s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraş şi, chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mîinile de atîta muncă, să privească seara, culcat în fîn, cele mai strălucitoare stele de pe pămînt. Asta a vrut. Şi, zice că aici ar vrea să rămînă pînă la moarte. În Pashun Craista (Creasta păşunilor).
>
> Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sînt momente cînd cei doi rîd între ei, hîtri, cercetîndu-ne din creştet pînă-n tălpi, întrebîndu-se ce-or fi căutînd nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.
>
> Înţeleg o gramadă de cuvinte: "plug", "moş", "casă", "munt", "ram", "muma", "frar", "sour", "şcolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar, înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadentă, o anumită muzică a graiului, atît de asemănătoare cu a noastră, încît parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întîlni aici, în bătrînii munţi retici: parcă nu vorbesc prin cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.
>
> În faţa porţii
Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sîmbătă după amiaza şi romanşii ies în faţa căsoaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii, revărsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blîndă, aurie, învăluie aşezarea. Oamenii şed pe nişte băncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi băncuţe unde au şezut altădată părinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovăiesc între ei, zîmbesc, trag rar din ţigară, gînditori, îmi dau seama că principalele lor discuţii sînt legate de turme, de stîni, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gîndul la pastorii noştri. Aceeaş şagă, aceleaşi ocheade aruncate străinilor, aceleaşi salutări şugubeţe, strigate vecinului de pe băncuţa de-alături, aceleaşi taifasuri în care pun " ţara la cale", aceeaş pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toţi, cînd se uită la munţi. Băncuţa din faţa casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din străvechime, locului i se zice "vamporta" (în faţa porţii), locul unde romanşii stau să vorbească, sau, să privească lumea. Pentru romanşi, vecinătatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au păstrat tradiţiile şi limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută, se vizitează des, fără a-şi anunţa sosirea dinainte, intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valorează mai mult decît o rudă", spune un vechi proverb romanş, lăudînd milenara vecinătate omenească, pierdută prin alte părţi.
>
> Casa focului
>
> Mă-ndrept spre o btrînă care şade pe bancă, la poartă, şi-i spun fără ocolişuri că-mi place casa ei inundată de flori. "Casa e bela", îi zic. Bătrana mă iscodeşte pe sub sprîncene. Apoi,
îmi zîmbeşte. Îmi mulţumeşte, puţin ruşinată, pentru vorbele mele. Şi, la fel de brusc... mă pofteşte în casă! Deschide larg uşa marii bolţi săpată în piatră - atît de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice "şuler" - coridorul prin care intră în casă căruţele şi animalele - apoi, cotim spre o odaie magică: casa focului (casa da fo), bucătăria, "vatra" gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei şi a poveştilor bătrîneşti. Chiar deasupra ferestrei, sînt două "sgraffito", două picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor ţăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc şi sfînt, păgînism şi creştinism, cele două dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte tîrziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare păgîne. Chiar şi azi sînt bîntuiţi de vechile credinţe populare precreştine, trăind - mai ales bătrînii - încă în plină magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zîne, strigoi, vrăjitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstoreşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie să le priveşti cu teamă, sau, cu evlavie.
>
> Apoi, femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. Sute de talăngi mici şi uriaşe, pentru oi şi vite, sînt agăţate peste tot, pe pereţii din bîrne. La romanşi, talăngile bătrîne nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanşă are în grajd, pe pereţi, această mulţime de clopote. Aproape toate tradiţiile romanşe - nunţile, urcarea şi coborîrea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, cînd feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu măşti) - sînt însoţite de dangătul prelung al talăngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiţiei, "Fuienetta", vatra în care focul nu se stinge niciodată.
>
> Romanca din Scuol
   
Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rînd nume de munţi, de piscuri, de văi, sau, de ape, realizînd un curs de "Toponimie retroromână" la Universitatea din Bucureşti. Îi înteleg încîntarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atît de asemănătoare cu a noastră: "ce faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua, chiar dacă trecătorul habar nu are cine eşti. Dacă multumeşti cuiva, ţi se răspunde "cun plachere" ("cu plăcere"), întocmai ca în română. Prin magazine, te poţi pomeni că nu-ţi sînt primiţi "euro-ii", de parcă vînzătorul n-ar fi văzut în viaţa lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie făţişă faţă de mititelele bancnote ale vecinilor. Şi tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană...
>
> Aici, în Scuol, am norocul de a o întîlni pe Mihaela din... România . O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toţi ştiu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din orasul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanş şi trăieşte de 14 ani în Elveţia. Este - după ştirea ei - singura româncă din Engadin. A învăţat limba în doar două luni. Fără dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna. De altfel, "şi oamenii de aici parcă sînt la fel", spune ea. "La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Mă pregătisem pentru o Elveţie rece, "ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sînt, de fapt, cu totul "altceva": mai sentimentali, mai calzi, dar, totodată şi aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanţa pe care-o merită, să-i mîngîi, să-i asculţi, să le vorbeşti pe limba lor. Şi să-i vedeţi ce cîntăreţi sunt!... Ce dansatori!... Ei cîntă tot timpul, chiar şi cînd muncesc. Iar dacă asculţi corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar, încă de cînd am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gîndul spre acasă. Am fost şi eu mirată cît de uşor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă n-a trebuit să fac nimic altceva decît să fiu eu însămi."
>
> "Noi şi voi sîntem fraţi!"
   Mihaela e nespus de încîntată că s-a întîlnit cu români. Nici nu stă pe gînduri să ne poftească la ea acasă, unde soţul său, Plasch Demonti - anunţat prin telefon - ne aşteaptă cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, avînd în mijloc o piaţă şi o biserică. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întîi într-o moară veche, apoi, în turnul unei biserici părăsită, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatîrnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre "Mioriţa", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămînem!", lozinca devenită apoi adevarat imn, "torţa culturii retice", cum s-a spus.
>
> Mărturisesc faptul că, nicicînd, nici în deplasările mele de reporter prin ţară , nu am fost primit cu atîta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti mă întîmpinase cu îmbrăţişări: la atîta depărtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe, ca fraţii, privind munţii unul peste umărul celuilalt. Plasch (trad. "Plăcut") are ceva din mîndria gospodarului român care te "omeneşte" acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăieste pentru sine, ci, doar pentru oaspeţii săi. Ne îndeamnă "să mai servim", mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Şi vorbim, mereu vorbim. Cu cele cîteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost şi el in România , în munţii Făgăraşului, pe la Curtea de Argeş şi, acolo a împărtăşit deplin credinţa soţiei sale: "Noi şi voi sîntem fraţi!". Aşa zice, şi-mi strînge atît de tare palma în pumnul său ca barosul, că-mi dau lacrimile. Plasch e mîndru că e romanş. Doar îl cheamă Demonti ("al muntelui"), "om liber al munţilor", cum îi place să-şi spună. Abia aşteaptă să treacă cele trei zile pînă cînd va urca în Alpi, unde va rămîne vreme de trei săptămîni. "Uite acolo!", zice, şi-mi arată un punct îndepărtat, între crestele albe, singur într-o căbănuţă păstorească din pustietăţi neumblate. Aşa face mereu, cînd îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munţi. Fără munţi, spune el, "ar muri pe picioare". (şi, cînd mă gîndesc că acelaş lucru l-am simţit şi eu toată viaţa, că locul meu este pe vîrful muntelui, în pădure, în mijlocul naturii, şi toată familia, inclusiv Virgil, m-a întrebat uimită cum de aş putea trăi acolo în pustietate???!!!!!)
>
> ***
   Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanşi "foarte vechi", al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, căsătoriţi de 55 de ani. Abia cînd îi văd intrînd şontîc, ţinîndu-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, abia atunci îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sînt duioşi bătrînii aceştia cînd se aşează tacticos la masă, puţin nedumeriţi, nepricepînd prea bine ce vrem de la dînşii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi, baciul unei mari stîne din ţinut. Apoi, comerciant de oi, ajungînd cu turmele tocmai pînă în Elveţia franceză. Deşi e unul din cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în sfeterul de lînă şi pantalonii de costum, niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gîndul îi stă tot la stînele din munţi şi la oile care, acum, din păcate, sînt din ce în ce mai puţine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanşi, le-a învăţat să fie mîndre că-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin mereu de mînă pe sub masă, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebări pe care le-aş fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, încă mai există transhumanţă în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai şi se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întîi singuri, pînă pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic ca e "a Maicii" - Mama Dona, Fecioara Maria - şi-n faţa căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credinţa că, dacă nu sărută această stîncă, atunci, nu vor avea noroc la păşunat şi le va merge rău întreg anul. Şi Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe pînă acolo, în vîrful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvantată şi a plîns. S-a rugat la munţi, la păduri, la cerul "clar" al Alpilor, căci, în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoană. Dumnezeu e natura însăşi", zice el. Şi pînă la urmă, s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.

Împreună cu iubita lui soţie, bătrînul îşi aminteşte cît de simplă era viaţa satului altădată, cît de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei inşişi, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea pînă atunci. Bătrîna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munţi, care, altădată, n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pîinea şi pînza se făceau în casă, cu războaie de ţesut şi roţi de tors, de către femei strînse într-o "adunare" (şezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. În capul satului există şi azi un loc numit "El Fourn", acolo se afla, odinioară, marele cuptor de pîine al satului. În timpul liber, în nopţile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare ("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbrăcată în zdrenţele unui strai bărbătesc de păstor, cum au bagat-o cu mîinile în apă clocotită pînă cînd a recunoscut că ea a făcut toate blestemăţiile. Altădată, vrăjitoarele erau multe, maestre în ale descîntecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi "Cuptorul Vrăjitoarelor". În acel loc, oamenii vedeau apărînd urme de picior femeiesc intrînd adînc în pămînt, dar, pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. Îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbîndu-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpiţele de fîn, ori, le răsturnau caruţele după o zi istovitoare de muncă. Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aş putea să nu mă gîndesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care făcusem atîtea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelaş. Bineînţeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întîmplat. Omul stătea cu vita pe pajişte şi, deodată, s-a desfăcut lanţul de la gîtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l lega la loc, strîns. Lanţul iarăşi cădea la pămînt. De nenumărate ori. Pe urmă, cînd ducea vita la apă, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gîtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! Singur! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, însă, omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A vazut totul cu ochii lui...
>
> Epilog cu Carpaţi
>
> Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape şapte decenii, reporterul are şansa de-a cunoaşte, în acelaş loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: prof. dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: "Da, se poate vorbi de un paralelism între noi şi voi. Aici, au fost colonizaţi reţii, la voi, dacii. Iar între reţi şi daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atît de bine, pentru că şi noi, şi voi, am trăit atîta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deşi avem puţine mărturii despre limba reţică pentru a o putem reconstrui - doar cîteva inscripţii pe piatră - cu siguranţă că aceasta nu a fost una indo-europeană, aşa cum, nici limba dacă n-a fost..." Reţii au fost - s-a scris - ca şi dacii, un popor mare şi mîndru. La luptă nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă, "oameni ai munţilor". Păstori şi războinici. Ei hărţuiau, adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din cîmpie, cele din cîmpia Padului, mai ales. Au fost înfrînţi cu greu, în ascunzătorile lor din munţi. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat spre ei, pe o parte şi pe alta a Alpilor, prinzîndu-i ca-ntr-un cleşte...
>
> ***
>
> Călătoria noastră se apropie de sfărşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O masă lungă, albă, cu noi românii în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primariţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi cîţiva păstori băştinaşi. Mîncăm un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plină de soare, iar soarele luminează o vale verde şi o biserică veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe o piatră numită "Sageata Lunii" e încrustată poziţia exactă a stelelor atunci cînd a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, aceşti reţi nu erau fiştecine...
 
Falera e una din cele mai vechi aşezări ale romanşilor, atestată documentar şi locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr.
Într-un tîrziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care îmi va tăia respiraţia: "E la noi un cuvînt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrîn ca şi megaliţii ăştia din piatră, pe care-i vedeţi. E vorba de cuvîntul "carp", ceea ce în romanşă înseamnă "piatră", "stancă". Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvînt, ea pierzîndu-se în adîncul istoriei. Noi, însă, îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de văi: Carp, Carpet, Carppa... Cîteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce vă miraţi?!..."
Mănînc sarmale romanşe şi zîmbesc. Acum am, într-adevar, toate motivele să mă simt aici ca acasă.
>
>
> Autorul multumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.
Articol preluat din Formula AS  cu comentariile de mai jos:
Maria Maria
Limba friulilor şi a romanşilor este soră cu româna şi nu cu latina . Sîntem acelaş neam tracic, friulii migrînd, se pare, din Dalmaţia, cît despre romanşi, să nu uităm că regatul lui Burebista, şi, deci, populaţia dacă, se întindea pînă la lacul Constanţa din Elveţia. Doar o reevaluare a istoriei noastre străvechi, doar punerea limbii române în centrul studierii limbilor neolatine din Europa, şi nu excluderea sa din aceste studii ca pe o cenuşăreasă, poate duce la descifrarea acestor ciudăţenii, ca limba română este vorbită (cu mici diferenţe ) pe spaţii atît de departate, din Caucaz în vestul Europei (doar că, cercetătorii străini să o înveţe). Deja, azi, este clar în istoriografie că spaţiul carpato-dunărean este vatra vechii Europe, aici s-a aflat populaţia primordială, restul continentului, acoperit de gheţuri, deci, neprielnic vieţuirii, şi că, din acest spaţiu au roit apoi triburi în cele patru zări, cînd clima a permis-o. Dovezile tot apar, cele mai vechi vestigii arheologice din Europa, aici, la noi. Recent, un sat întreg cu locuinţe, străzi şi obiecte a fost descoperit la est de Giurgiu , avînd o vechime peste 6000 de ani, cea mai veche scriere din lume, fiind la noi. Este nevoie de o altă abordare a istoriei.
Marian-Mihai Bejinariu
Am descoperit cîndva, în urmă cu caţiva ani, aşteptand, după cîţiva pacienţi, să intru la un medic stomatolog, un număr din Revista AS.
> Am citit înfrigurat despre romanşi. Repet experienta şi caut articole pe Internet şi sînt la fel de impresionat.
> Cred că trebuie făcut un efort mare şi continuu ca lucrurile reale să iasă la iveală. Sînt atît de multe gafe făcute în istorie şi în istoria lingvistică, încît şi un personaj ca mine, fără o pregătire specifică, le poate vedea! Am ajuns să nu mai cred în latinitatea limbii române, ci, în tracitatea limbii latine. Cu 14% din teritoriul dacic cucerit s-a reuşit latinizarea unei populaţii întregi?! Oare, de ce suportăm astfel de aberaţii?! În Moldova de peste Prut mulţi, deja, au uitat cine sînt şi, este o distanta aşa de mică în timp..., e firesc să fim debusolaţi după 2000 de ani! Au scris alţii ce, şi cît, şi cum au vrut şi noi am înghiţit acele informaţii!

              Viorel ROMAN
                                                   Negustorii de popoare  



Refuzul Moscovei si Athosului de ai primi pe papii Ioan Paul II si   Benedict XVI si mai ales de a incepe dialogul dintre ortodocsi si   occidentali in vederea reunirii crestinilor genereaza acum o grava   criza duhovniceasca, cea economica este numai varful iceber-ului,   constata Sfântul Sinod al Bisericii Greciei in Enciclica „Catre popor”   (vezi Anexa).  Rusia nu produce nici un articol de calitate. Petrol, gaze si armament   sunt singurele produse la export. Condamnarea evreului M. Khodorkovsy   a revoltat presa si cancelariile occidentale. Statul rus este mafiot,   dupa cum am aflat din corespondenta secreta a ambasadei SUA, asa ca de   fapt nimeni nu s-a mirat ca inculpatul a furat, n-a platit impozit.   Procesul a fost numai un bun prilej de a marca lipsa de unitate de   vederi intre est si vest.  Negustorii de popoare s-au folosit de slabiciunea conducatorilor   politici greci, care practica relatii clientelare, cumpara electoratul   cu bani de imprumut, constienti ca nu au cum sa-i restituie, iar   populatia se complace intr-o bunastare falsa. Pana cand creditorii au   pus piciorul in prag si conditii umilitoare, mai ales ca nu sunt in   comuniune unii cu altii.  Cei care au dat bani si ajutat sa falsifice datele financiare, nu se   mai bucura de simpatie la Atena unde demonstratiile sunt violente si   de unde se trimit cu posta plicuri cu bombe spre vest. Negustorii de   popoare nu sunt nominalizati in Enciclica, dar probabil ca este vorba   de sistemul financiar occidental in care, dupa cum se stie, Ben   Bernanke, evreii joaca un rol important. La descoperirea falsurilor   s-a pomenit des banca Goldmann & Sachs.   CĂTRE POPOR Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei  Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe   5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor şi,   poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a   vorbi pe limba adevărului şi a dragostei. Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o   criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu   ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai   este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim   că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să   vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori. Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi   cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în   mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea   dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până   acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul   nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor   şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le   cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie   şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea   care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile   economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi   culturală a patriei noastre. În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am   luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt   caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate   aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le   realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara   noastră sunt, de decenii, aceleaşi. Cum au socotit atunci costul   politic, ştiind că conduc ţara la catastroă?, iar azi ei se simt în   siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci?   Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga   Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri. Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează   diferenţei dintre producţie şi consum. Între ritmul lent al producţiei   pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat   să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se   produce, atunci balanţa economicţ înclină spre partea cheltuielilor.   ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu   speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu   se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor   plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. Criza economică care   chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului.   Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti.   Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o   dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este   indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât   şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine   responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească   pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat   relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop   deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a   subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.  Atentie, pana aici am corectat de mana toate diacriticele sunt marcate cu semn de intrebare, rog vedeti daca puteti corecta automat  Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat   iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi   traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am   pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a   drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită   nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la   situaţia de astăzi. Esenţa crizei duhovniceşti este absenăa sensului vieţii şi   încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui   egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat   la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între   două date, a naăterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între   ele. Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu   iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi   tinerilor şi îi întrebi: "de ce iei droguri, fiule?" şi îţi răspund:   "spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept   nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi   călătoresc (în alte lumi)"; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr   că luând droguri va muri, iar el îşi răspunde cu un zâmbet tragic: "nu   înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc", atunci înţelegi cât de   incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt   cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit   bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă   perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi   demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii   sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de   viaţă, pentru că altfel, dacă nu eşti imoral, eşti prost. Aşa au   gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de   putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. Întrebarea - dilema lui   Dostoievski "libertate sau fericire?" o trăim în tot tragicul ei. Am   ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei   noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi omul în mod   justificat tremură mai degrabă "oare nu cumva i se vor micşora   veniturile?", dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei   care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea   persoanei umane. Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa   crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii   "negustori de popoare". În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut   autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre   şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză.   ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat   direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit.   Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl   păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile   fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în   Biserică. Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de   viaţă şi acesta este asceza. şi dacă consumul este sfârşitul, pentru   că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o   viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea   vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la   competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care   biruieţte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este   drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne   înjoseşte. Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul   educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la   un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl   "încarce" cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi   de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem   neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte.   Manualele şcolare se scriu, într-adevşr, cu răspunderea guvernului,   dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care   aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său   smerit. Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii   ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre   ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi   speranţă. ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu   vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul   contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinăită şi   sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O   Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al   acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi   martiriu. Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături   de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este   puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor   ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că   dacă vor "pierde" păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor   supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul   final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai   mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării,   ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele   puterii lucrează să vă priveze de speranăă. Aduceţi-vă aminte că   pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată,   este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu   sunt iubitoare de oameni. Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu   a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să   îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate   disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu. ştim că oamenii de   lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic,   deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru,   pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din   zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie   să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să   îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă. Decizia noastră este să creşm un observator al problemelor sociale cu   scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele   pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm   lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să   nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare.   Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează   o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre   dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi   îl susţineşi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia   voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele. Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a   îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem   să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică,   ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi în jurul marii   noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre,   căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu.
 Ierarhia Bisericii Greciei  

 





AL XII-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE DACOLOGIE 2011



 
ANUNŢ:

Al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2011:
„O provocare a istoriei, placutele de la Sinaia"
August 13, 2011
Bucuresti, România
 
Organizator: Dacia Revival International Society
21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172;
FAX: (718) 728- 7635;
E- mail: Placutele de la Sinaia2011@gmail.com ,  
mail@dacia.org  
Website: http://www.dacia.org/
              
Doamnelor şi domnilor,

«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie 2011, cu tema:

«O provocare a istoriei, placutele de la Sinaia»

Congresul va avea loc la Bucuresti, în ziua de 13 august 2011, la Teatrul „Odeon" din Calea Victoriei nr. 44-46.
 
Cu aceeasi pasiune pentru adevar, cu aceeasi dorinta de a releva rolul primordial al stramosilor daci în faurirea istoriei poporului nostru, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare dând, în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

Tema congresului din acest an este o provocare stiintifica, intelectuala si de logica, cu atât mai mult cu cât celebrele „Placute de la Sinaia” continua sa suscite interesul istoricilor, filologilor si al tuturor acelora care sunt cu adevarat interesati în descifrarea si evaluarea nivelului ridicat al culturii scrise al dacilor întemeietori de tara.

Programul ştiinţific al congresului se va desfasura în următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 - Placutele de la Sinaia, documente unice de o importanta majora pentru intelegerea civilizatiei avansate a dacilor
Secţiunea 2 - Alte aspecte ale istoriei Daciei.
Secţiunea 3 - Contributii promitatoare ale studenţilor pasionati de istorie
Secţiunea 4 - Gânduri ale elevilor despre istoria stramosilor daci
 
Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.
 
Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o susțineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice), în format electronic, pe adresele

Placutele de la Sinaia 2011@gmail.com şi mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa:

Dacia Revival International
Str. Cerceluş nr. 71
Sector 3, București, România
Telefon :  +40 726 113 151
 
Pentru confirmari de participare si orice nelamuriri, va rugam sa ne scrieti la adresa
Placutele de la Sinaia2011@gmail.com.

Cu stimă,
Directorul comitetului de organizare,

Andrei BĂNICĂ
martie 2011

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971