Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
În ce limbă s-a propovăduit Evanghelia la geto-daci?
În dialog cu Ministrul Culturii
Magdalena ALBU - ROMÂNIA ERMETICĂ ÎNTRE CEA PROFUNDĂ ŞI CEA REALĂ
Liviu ANTONESEI - MONOPOL PE ANTICOMUNISM
Două însemnări de Prof. univ. dr.Gavril CORNUŢIU
Carmen CĂTUNESCU - INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO ?
Interviul unui străin despre Romania publicat de ziarul Cotidianul
BILANŢUL DEZVOLTĂRII UNUI ACT DE CULTURĂ
ANUNŢ Al X1-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010
1.POEZII ŞI POEME DE: Dimitrie GRAMA
Nicolae DRAGOŞ
EUGEN DORCESCU
Adrian BOTEZ
Ionuţ CARAGEA
Melania CUC
2.O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”
Toma Alimos - In limba franceză de Constantin FROSIN
Adrian George Săhlean vă prezintă « Luceafărul” eminescian în limba engleză
Adrian George Săhlean vă prezintă interesantele sale « Reflecţii de traducător »
Daniela Firănescu despre Cezar Ivănescu
Dan BRUDASCU; - Minunile Lumii
Corneliu Florea - despre Victor Găietan şi Ciprian Anastasiu; Ştefan Străjeri despre Theodor Codreanu; Ioan Lilă despre Eugen Dorcescu
Gheorghe Lateş despre Constantin FROSIN; Nicolae Băciuţ despre Melania Cuc; Horia BĂDESCU despre Traianus
Octavian CURPAŞ despre A.M.Jucan; Eugen DORCESCU despre Marcel Turcu; Carmen Cătunescu despre Liviu ANTONESEI;
Antologiile comunei ALUNIŞ; Cristina Dosuleanu şi Virgil Untilă despre NICĂPETRE; Cristina Leviţchi şi Clara Toma
Al.Florin ŢENE despre „Agora literară”
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare
FAMILIA ROMÂNÃ - REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ŞI CREDINŢÃ ROMÂNEASCÃ - continuare 2
Ioan-Paul II şi « teoologia comunicării
DAN GHELASE NE PREZINTĂ UN APEL ŞI DOUĂ SITURI ARHEOLOGICE BUCURESTENE
Dan GHELASE - Conacul GRANT - Noutati nelinistitoare
PASSO DOBLE- Rubrica lui Ioan LILA
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
„E minunat in Romania”... culese de Laurenţiu Burlacu, Panaite Chifu, etc...
George ROCA şi Paul Maria MEFIETIC
Filme subtitrate
Cum am venit pe lume
PAGINA A DOUA
1.POEMELE PRIMĂVERII CUVÂNTULUI  
POEZII ŞI POEME DE:

 DIMITRIE GRAMA

JOC

Vino, ţi-am spus,
să vezi primele rîndunele
cum zvîcnesc nervoase
pe gardul de nuiele
din fundul grădinii.
Vino, ţi-am spus,
să vezi ultima pată de zăpadă
uitată aprinsă
la poalele muntelui.
Şi să vezi norii care
doar primăvara asta
sînt şi verzi şi portocalii.
După aceea iarăşi poţi
să intri în casă
şi de acolo să mă chemi
pe numele pe care
doar tu îl ştii.
Şi să ne ascundem
într-un sertar
   - două păpuşi -
pînă la toamnă.



TEMPLUL CU FERESTRE COLORATE

Îmi amintesc acel copil
pe care l-am uitat în templul
cu ferestre colorate.
Îmi amintesc genunchii striviţi
pe lespezi vorbitoare
şi ochii ce căutau lumina.
Din depărtări am auzit acele şoapte
legate strîns de alte şoapte
şi rugăciuni am auzit sau poate
doar suspine pierdute în goana nebună.
Voiam să prind din urmă
păcatul vostru şi să-l împart în două
să duc o jumătate doar cu mine
acolo unde păcatul e virtute,
cînd cineva din întuneric
mi-a întins o mînă în care erau ascunse
faptele de neiertat, dar
şi un spirit simplu şi curat
era ascuns în acea mînă.
Fără să ştiu de ce atunci
din goană m-am oprit
şi eram acolo lîngă el îngenuncheat
pe lespedea crudă.
Era bătrîn acum acel copil
Eram acel copil bătrîn.



ŞTIRILE DE DIMINEAŢĂ

Da, sînt sigur,
Numele tău a fost amintit la
Ştirile de dimineaţă.
Era timid sau era obosit prezentatorul
Şoptindu-l în frînturi.
Mi-am dat seama că este vorba
De tine, deoarece fiecare silabă
Rupea o bucată din
Amintirile noastre comune.
Cînd s-au terminat ştirile
Pe la 7.30
Erai sfîşiată
           în mii de amintiri
           ca şi cînd
Nici nu ai fi existat vreodată.



(Erai la rîu cu braţele ridicate)

Erai la rîu
cu braţele ridicate
în rugă profană.
Cînd ai căzut
 în genunchi,
rîul te-a ascultat,
te-a luat de mîini,
pierzîndu-te în
 dansul lui albastru.

 

 
(Ştiu, te cunosc prea bine îţi spui)

Ştiu,
te cunosc prea bine
îţi spui,
răsfoind plictisit
 cartea vieţii.
Ajuns la ultima
pagină,
nu îţi aminteşti
 mai nimic
şi febril,
 atunci,
începi
să o mai citeşti o dată.



(Dacă mi-aş ţine răsuflarea)

Dacă mi-aş ţine
răsuflarea
aş putea  opri
toate vînturile.
Dar nu îndrăznesc.
Ar însemna
 să isc furtuni mari
cînd voi respira
 din nou.



(Urăsc soarele inconştienţa lui)

Urăsc soarele!
În inconştienţa
lui astrală
iarăşi m-a trezit
să văd
să aud
să miros
să gust
să simt mizeria
ce şi-a găsit
 sălaş în mine.
Seara, cînd dispare,
îmi vine
 inima la loc
şi-l iubesc puţin.



(Mîine te voi duce să-ţi arăt viitorul)
   
Mîine te voi duce
    să-ţi arăt viitorul…!
Nu acum! mi-a spus
şi a plecat.
Mîine l-am aşteptat
în acelaşi loc.
Mult timp
l-am aşteptat, pînă cînd
un cortegiu de oameni
gravi şi tăcuţi
s-au apropiat.
Îl purtau pe braţe.
I-am întrebat:
  Unde-l duceţi?
– În viitor,
  mi-au răspuns.



LÎNGĂ MINE PE PRISPĂ CUVINTELE

 Lîngă mine pe prispă au murit
Cuvintele pe care voiam
Să ţi le spun.
Privirea îmi este tulbure
Şi mi-e teama că
Nu te voi recunoaşte.
Mîna menită să-ţi mîngîie obrazul
Tremură cînd o ridic
Să-mi pipăi faţa
Cînd mă asigur că exist.
Să ştii că uneori îţi aud glasul
Deghizat în foşnetul frunzelor
În susurul izvorului şi
Mai ales deghizat în tăcere..

Te aştept.
Poate că această după-amiază tîrzie
Ar fi trebuit să o sacrific rugăciunii
Poate că ar fi trebuit, cu ajutorul
Preoţilor, să ard păcate:

Ştii ce frumos ard păcatele?
Ce mireasmă, Doamne,
Ce mireasmă de rai jefuit…!

 
 
Nicolae DRAGOŞ


LEGENDA

Mai întâi au vânat arborele.
L-au smuls de sub stelele
La care se ruga, prin anotimpuri.
I-au tăiat drumul spre sevele
                              rădăcinilor
Şi l-au făcut cruce –
O simplificare a omului
Împietrit de îndurerata nemişcare
După ce, întinzând braţele,
A aflat, vai!, că nu pot deveni aripe …
Apoi, au pironit omul pe cruce,
Împodobindu-i senina frunte 
Cu o cunună de spini.
Şi spre a-şi împovăra, întru posteritate
Crima, i-au dat să bea, de sete, oţet.
N-au înţeles nimic din sângele
Învăluind în ţipăt cuiele sacrilegiului,
Nici din ochii, asfinţind treptat şi
                                          iertători.
Cu trufie au declarat zei
Suliţele înmuiate în otrava urii.
Inconştient, trudeau ucigaşii mitului
La învierea lui.
Doamne! Cum ai ştiut naşte
Nemoartea prin moarte!



RUGĂCIUNE

Adu, Doamne, adu-mi-l
Timpul când eram copil!
Să mă pierd prin el umil,
Către nimeni să nu mi-l
Rătăcesc şi-n zori, subtil,
Să-l înalţ păsării-n tril …
Adu-l, Doamne, adu-mi-l!
Prin lumina lui April,
Stelelor urcând tiptil
Pe şoptit cântecul zi-l
Să răsară-n vers febril.
Doamne,-aproape, adu-mi-l!
Şi sub cerul de vernil
Fă-mă, Doamne, iar copil!



FĂRĂ  SCUT
                  

Când sufletul, nu ştiu, mi-am pus la
                                                      cale
Să împletească-n juru-ţi osanale?
Când te-am zidit, drum viu printre
                                                zăpezi,
Priviri albastre, tandru, să repezi,
Spre-al gândului tărâm ca,
                       zăvorându-l ,
Captiv să-ţi fie-n veşnicie gândul?
… Acum, că-ţi sunt şi sclav şi demiurg
Mă las învins, ostatec în amurg.



GLASUL  GRĂDINII

Sub razele ce delirează
Grădina tace în amiază …
Deschişi a rugă, cheamă crinii
Iertarea blândă a luminii.
Stingheri, în margini, doi bujori
Par mirii unei sărbători
Ce-ar fi putut să fie-n veci
De nu era ca-n zori să pleci,
Grădina toată să rămână
Fără de reazim şi stăpână,
Să poată-n voie bărzăunii
Să-şi lase urma prin petunii.
… Apun culorile-n petale
Plângând plecarea Dumitale!



S-A-NTORS  DIN DRUM ...

S-a-ntors din drum un căprior
Printre coline anonime.
Urca prin plante grav fior
Din putred lut şi din vechime.
Umbra rămasă-ntr-un izvor
O tulburau şoptite rime,
Printre coline anonime
S-a-ntors din drum un căprior.
Ascuns de-a frunzelor mulţime,
Visa, pierea cu pas uşor.
Aşa revin, supus, spre tine
Cuprins de temeri şi de dor
Pe-acelaş drum de căprior.



NINSORI  TÂRZII
               

Câmpiile se smulg din nostalgii
Când rădăcina sevele-şi răscoală.
Vâslesc sub carapacea vegetală
Miriapozi, spre vremi, de nevralgii.
Se ruinează pomii, pierzându-şi albe
                                                      flori
În tragic diafane şi ultime ninsori.



PSEUDO- PASTEL 

Statornicii visate! Tot mai târzii şi
                                              scumpe.
Prin anotimp, natura face tumbe.
Din ceruri cad părelnici, moi cercei
Se ţes în pânze albe pentru fragilii
                                                   miei.
Obrazul primăverii  -sărutul iernii
                                                  cast -
Trufaşă îi  primeşte, cu gest iconoclast.
Să îşi ivească floarea petale şi calicii,
Ce răsuciri pe vremuri şi câte
                                   sacrificii!
Nu-i ceasul de mirare când, contrazis,
                                                    aştepţi 
Copacii să-şi ivească podoabele -
                                          nţelepţi
Dacă, drept jertfă, timpul cutează să
                                          ia-n schimb
Amurgul disperat al altui anotimp.
Te-aşează-n şoldul vremii! Apuc-o, nu
                                                    te teme.
Numai de-i eşti potrivnic, ai semn c-o
                                           să te cheme.




CÂNTECUL  ASCUNS

Lebădă de lemn tăcută,
Barca lunecă pe ape.
Valuri mici, supuse roabe
Tâmpla bărcii o sărută.
Iar din sacra lunecare
Pe oglinda apei lină
Din adâncuri până-n zare
Urcă muzica divină.
Rugăciune şi ispită …
Barca e arcuş. Vioara – 
Apa-n veci neliniştită,
Poartă valu-n lună, seara.
… Ştiu! Sub pulberea lunară
Nu oricui e dat s-audă
Cum miresmele-şi presară
Dumnezeul din lăută.



Golgota poetului

Poezia, Golgota fiecărui poet.
Urcă singur drumul sacrificiului ultim,
Încovoiat de veacurile ce nu l-au cuprins...
Aureolat de umbra tuturor celor ce au
                                              cunoscut
Drumul crucii,
Încoronat cu sângele răpit de spinii
Frunţii, predestinate neuitării,
Poetul demult nu mai e doar al vieţii.
Cu penitenţă poartă în ascunzişurile ochilor
Hlamidă cernită.
(Nu clipa vieţii lui o regretă,
Şi nici măcar nu pe ea şi-o răzbună
Prin repetarea mitului sacru).
Urcă senin Poetul, şi singur, Golgota fără de
sfârşit.
Ovaţiile, ca şi strigătele încărcate de
                         sarcasmul neputinţei,
Nu-i tulbură pasul, nu-i împovărează auzul.
Cuvintele s-au preschimbat în pietre tăioase
Şi-l caută cu strigătul durerii,

Pe care ştie să o ascundă privirilor curioase
Presimţite în preajmă, surdă ameninţare
Numai El aude cum în urma cuvintelor -
                                             pietrele lui -
Într-un triumf târziu şi etern
Încolţesc discrete fire de iarbă.
Când se va prelinge roua nopţii
Pe trupul inert, într-un banalizat ritual,
De care numai cei aleşi pot avea parte,
Va şti - deşi a plecat demult pe tărâmul fără
                                                        ţărmuri.-
Că din simpla coroană de spini a început
Să coboare spre lume roua sângelui,
Să-i lumineze neîncetata călătorie
Printr-o îndurerată, şi cât de visată, Golgotă.
Golgota lui! Sora lui dintru începuturi,
Poezia - o ştia, a ştiut-o mereu -
E Golgota fiecărui poet.



Istorie

Să-l pedepsească pe Iisus,
Cad vorbe grele în Sinedriu.
Pentru minciună stăvili nu-s.
Tăcut, stană de piatră - Petru.
Caiafele, în vorbe-ascunse,
Visează piatra ucigaşă.
Cameleoni, păziţi de frunze,
Îşi ţes din ură pânza laşă.
Din ura lor, prin alţii crima
Vor s-o înalţe crucii semn.
Să-i descifreze morţii ştima
Au în Pilat un clovn nedemn.
Cuie adânc vor sparge-n carne
Drumul durerii.-ngenunchind
Pe cel ce vrut-a să răstoarne
Mitul minciunii, suferind.
Priveşte chipul lui Iisus,
Tăcut, stană de piatră, Petru,
Cutremurat de ce i-a spus.
De piatră-s vorbele-n Sinedriu.



Într-o noapte

Într-o noapte, poate la fel ca noaptea
Ce m-a robit insomniei ei (sau poate
Chiar în noaptea asta), într-un staul,
Uitat de lume, s-a născut
Sub răsuflarea neştiutoare a blândelor animale
Cel ce a fost Iisus, cel ce a fost Iisus
Fiul Omului.
În curând, două mii de ani se vor aduna
De la naşterea Lui. Deşi s-ar putea
Ca în noaptea care abia a trecut
El să se fi născut. Până aici
Totul fiind doar o legendă
Care a premers adevărul...
Şi ce mai contează timpul
Când oricum, noul născut sortit este
Crucii Golgotei şi cununii de spini?
Când din jertfa Lui - de demult
Sau abia prefigurată -
În loc să înveţe smerenia, oamenii au ales
Prosternarea în faţa iluziei unui
Adevăr ce li se refuză.



Primăvară inventată

Dezleagă-ţi, Primăvară, şi ultimile chingi,
Paftalele pitite-n văi de gheaţă.
E-aproape, iată, clipa când gerul să-l învingi,
Să arborezi ghirlanda ta, măreaţă.
În trupu-mi vechi, pândindu-l, s-au nămeţit zăpezi.
Le-aud cu nordic frig cum vor să strige.
Te-aştept, podoaba verde pe lume să-ţi aşezi!
Din vegetalul templu să-şi ridice,
Spre cântec aripi zvelte şi noi dorul...
Şi prins în nestatornică oglindă,
Aştept ca viaţa, gândul în izvorul
Descătuşat, din nou, să şi-l cuprindă.
Prin frunze noi învie copacul alb din soare.
Trecutul mineral sub solzi de timp tresare.



În peşteră

Din vechi tării pierdute, de luptă-s oricând gata,
Deşi din nemişcare doar timpul se salvează.
Din mii de stalactite s-a întrupat armata
Spre care stalagmite, potrivnice, veghează.
Te-apropii... Şi din stâncă-ţi vorbesc statui tăcute,
Miracolele lumii în ele-s concentrate:
Prin una noaptea cearcă pe buze să-i sărute
Cu somn greu pe străjerii de pază la cetate.
Din altele, în taine, la Cina cea de taină,
Apostolii luminii în haine translucide
Parcă un cântec mut, înfioraţi, îngaimă,
De mult fiind trăită iubirea ce ucide.
În peşteră, un pustnic sau, poate, Dumnezeu
A scrijelat în piatră, plângând, numele meu.


Eugen DORCESCU

 
                                                                                                   AL DOISPREZECELEA CAPITOL AL
                                                                                                                   ECCLESIASTULUI IN VERSURI




XII

1.     Să nu-L uiţi, cât eşti tânăr şi-n putere,
        Pe Ziditorul tău. Până nu vin
        Ani de restrişte, boală şi declin,
        Când vei rosti mereu, ca un suspin :
        Vai, nu găsesc în ei nici o plăcere !
2.     Când soarele se va umbri. Şi luna.
        Şi stele şi lumină tot aşa.
        Când după ploaia-nceţoşată, grea,
        Nori negri se întorc întotdeauna.
3.     E vremea când străjerii 8 casei tale
        Încep a tremura. Şi spre pământ
        Se-apleacă cei puternici. Când agale
        Mai macină, puţine câte sunt,
        Acelea 9 ce râşneau plămada moale.
        E vremea când se-ntunecă. Şi cele 10
        Care priveau cândva de la fereşti
        Abia zăresc. Şi tu abia zăreşti
        Cum se strecoară ziua prin perdele.
4.     Şi porţile 11 spre uliţă se-nchid
        Şi moara, huruind, se domoleşte.
        Tresari, în zori, când mierla ciripeşte
        Şi toate câte cântă păsăreşte
        Le-auzi înăbuşit, ca printr-un zid.
5.     Colina-i prea înaltă. Prea îngustă-i
        Poteca şerpuindă către deal.
        Involtă este floarea de migdal 12
        Şi-abia se trage sprintena lăcustă.
        Deşi cu muguri fragezi de capare 13,
        Bucatele par sarbede şi reci,
        Căci omul merge-n locul său de veci
        Şi-n uliţă colindă bocitoare.
6.     Adu-ţi aminte de Cel Veşnic, până
        Cordonul de argint nu s-a sfărmat,
        Vasul de aur încă n-a crăpat,
        Nici şipul. Şi nici roata la fântână.
7.     Până ce trupul încă nu-i ţărână
        Şi duhul nu-i la Cel care l-a dat.



*
8.     Prin vremuri înţelepte sau nebune,
        Din veac în veac, Ecclesiastul spune :
        Deşertăciune-i tot. Deşertăciune.
        Nu ştim ce-am fost, ce suntem, ce-o să fim.
        Nimicnicie. Havel Havalim.
9.        Ecclesiastul nu doar pentru sine
        A fost un înţelept. El a-nvăţat
        Norodul. A cules, a cercetat
        Şi pilde a-ntocmit pentru mulţime.
10.        Cuvintele-i sunt fagure de miere 14,
        Savoare şi-adevăr întocmai scris.
        Acela care-n cuget şi le-a-nscris
        A dobândit ştiinţă şi putere.
11.   Căci vorbele-nţelepţilor sunt bolduri,
        Sunt cuie, care-adună mai cu spor,
        Într-un întreg sentenţe şi imbolduri
        Venite de la unicul Păstor.
12.   Şi peste toate-acestea, fiul meu,
        Scrisul de cărţi e fără de sfârşit.
        Şi multa-nvăţătură prea din greu
        Secătuieşte trupul vlăguit.
13.   Ci iată care-i ultimul cuvânt
        Din tot ce-ai ascultat şi auzit :
        Pe Dumnezeu să-L temi necontenit
        Şi să-I păzeşti poruncile oricând.
        Acesta este lucrul cuvenit
        Oricărui om de humă pe pământ.
14.   Iah Elohim din veşnicii ascuns e,
        Dar are sub privire toate cele,
        De la noianul mării, pân’ la stele.
        Şi judeca-va lucrurile-ascunse –
        Pe toate : Fie bune, fie rele.


Adrian BOTEZ

 DESPRE MINE
despre mine – de-acum
voi vorbi la trecut: ceilalţi
nu vor vorbi
deloc

smulge-mă somnului – Doamne
să n-aud paşii morţii
smulge-mă vieţii – să
nu mai simt – priponită în nări
duhoarea crimei perpetue

mi-e silă  - ruşine cumplită mi-e - de muncile
sângeroase ale
pământului – mi-e indiferentă
crucea de martir – exasperat sunt de
repetiţiile conştiincioase ale absurdului

doar pe Hristos – semen şi – blând
Călăuză – îl îngădui – pe sub
întunecaţii chiparoşi – insistent şi
grotesc foşnitori – până la scârţâit de
cavou
*
trecătorule  - du-te şi spune
cui mai ştie ori mai
poate-asculta -  că eu am murit aici – apărând
legile Lui - ucigând
impostura



DESPRE CEL NĂSCUT  ATUNCI,  ACOLO...

Te-ai născut între cei mai săraci dintre
săracii Pământului: între cei care nu au
chipul măreţului Om – şi între
pribegi

nimeni nu a mai văzut atâtea
punţi de lumină – între
peticele întunericului lumii – nimeni
nu a mai văzut atâta
speranţă – între cei care deja
plecaseră capul – pentru izbitura
finală

Te-ai născut – deci – pentru ca să
vindeci nădejdea

şi toţi cei cu ochii plecaţi – din mine – deodată
s-au privit drept în ochi şi
s-au recunoscut

în fiecare clipă Te naşti – eşti în
mine – deşi
o faci cu atâta putere - încât
fiecare clipă arde orbitor – şi apoi
în cenuşă se prăbuşeşte

va veni un Crăciun al orbilor
de tot şi senin fericiţi – fără nicio umbră de
funingine sub pleoape

până atunci – noi – cei săraci – şi
voi – cei orbi
să nu ne pierdem atingerea
caldă a mâinilor: între

mâinile noastre – gingaş unele cu altele
nuntite – se  coace jar pentru
Stea şi jar pentru Pâine – şi
Pâinea – sub crusta ei de lumină – pe toţi
ne numără şi ne
răs-numără – precum raze ale unei Nesfârşite
Viitoare Dimineţi: Dimineaţa
Turmelor Luminii – îmbulzite
sub sunet de clopot – spre
Cerul care nu se va mai închide

*
nimeni nu va mai ucide: Sângele va rămâne în
veşnic Potir

Te-ai născut să
împaci – Te-ai născut să
uneşti – Te-ai născut să
aboleşti muşcătura – împunsătura
umilinţa cumplită de a fi dedesubtul tăieturii
crimei

eşti Dumnezeul meu – al
singurei mele iubiri

dar Tu – Pruncule – nu poţi fi
Dumnezeul meu şi Dumnezeul
lor: nu eşti Stăpân al Hotarelor – ci
Bucurie şi Lumină fără
început şi sfârşit
*
niciodată n-ai ucis întru
hotar – ci ai vindecat
mereu – întru
recunoaştere
*
Paiul de Iesle – din
Stea – Steaua din
Coroană de Mag – Coroana
adânc rotită în Fântâna
sufletului meu

de-a dreapta Coroanei
Bourul – de-a stânga
Asinul :  în mijlocul
Crucii – Pruncul Păstor
Inorogul
cu frunte-nsângerată de sudoarea
efortului luminii – înţeleaptă cât toate
Scările



ÎNTRE FULGER ŞI TUNET

între fulger şi
tunet – se desfăşoară fiinţarea
mea: Dumnezeu fulgeră – chiar
trăsneşte – inspirat de puritatea
stâncilor – iar eu
eu – puturosul om – întârzii
potrivind sunetele
tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc
Ei – Triumfalei întru
Fastul Exploziei Facerii
Lumini

Poezie – ajunge-L din urmă pe
Nevăzutul Cosmic – sau măcar pe
Distinsul Dirijor!



GLASURILE  APEI

pârâul gungureşte – râul – de-acum
vorbeşte – fluviul începe şi
ţine discursuri – iar marea şi
oceanele – profetizează
tunător

 
 
Ionuţ CARAGEA


Vinerea Mare

Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor


Donator universal

pe tine Iisuse
nu te-am întrebat niciodată
ce grupă sanguină ai?
tu cel care ne îmbeţi
pe toţi iar noi
te mai lungim cu apă
în loc să te cinstim cu rugăciuni
şi dreptate
şi te mai întreb şi pe tine
înger păzitor şi tălmaci
ce limbă vorbesc oamenii
după ce trec de cârmaci?
până la cer sunt doar sfinţii
cu limbi ascuţite
şi mulţi credincioşi
numărându-şi
arginţii
eu cred Iisuse
că tu eşti zero
infinit

 


Christ îmbătrânit

te întrebi de ce te atrage bărbatul acela
cu părul albit şi mâinile aspre
de unde are toate acele semne pe trup
vrei să-i fii camarad de arme şi scut
pe drumul gropit spre necunoscut
vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea
vrei să-ţi fie drept pildă
şi să-ţi vorbească cu duh
vrei să priveşti lumea din ochii săi
începutul şi sfârşitul
apocalipsa fiecărei secunde
desferecarea celuilalt eu
vrei să-i amâni condamnarea
purtându-i toată durerea în pântecul greu
tu ştii femeie
cu vârsta se-aşază gloria pe faţă
însă cununa de spini este numai a lui


*iisus reloaded


ştiu ştiu ştiu şochează
probabil te-ai aşezat comod în fotoliu
îţi bei liniştit cafeaua şi aştepţi răstignirea poetică
în trei episoade

 

dar iisus lipseşte şi-a uitat rolul
nu moare nimeni
nicio cascadorie
pudoare
scroll down
boring

 

câteodată pe lumea aceasta
fiecare lucru trebuie să renască
precum omul în piatră
şi piatra în om într-o criză
terifiantă de fiere

 

o lume ce are nevoia imperioasă de horror
ca sângele de aer şi aerul de sânge
o dragoste astmatică
o dragoste leucemică

 

respirăm prin camere web
deschidem porţi virtuale
să ne ţinem de cald
şi tot mai vrem ca iisus
să ne fie herald

 

mă întreb de ce am scris aceste rânduri
împotriva cui protestez
împotriva celor care îşi beau liniştit cafeaua
de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic

 


33 bis


şi viaţa mea cealaltă
să o slăvesc – mă-nvaţă
cu mască mortuară
cu faţă şi postfaţă

oriunde deschid cartea
e-o inimă ce bate
cuvintele înoată
prin marea de păcate

pe foaia numărată
identic şi cu bis
se săvârşeşte-o crimă
şi cine m-a ucis?

ajuns după milenii
tot la aceeaşi treaptă
îmi regăsesc Golgota
în vorba înţeleaptă

şi vezi tu, frate geamăn
din pântecul de mamă
tu eşti cel mai bătrânul
şi nu vom fi de-o seamă

iar eu ce mi-s de după
scăpata răstignire
îmi otrăvesc cuvântul
ca să îţi dau de ştire

pe foaia numărată
identic şi cu bis
va curge veşnic - styxul
şi-o să mă-nec în vis.

 


Iisus, poet de tranziţie

în biblioteca cerului
sunt doar biblii şi nicio carte
scrisă de caragea ionuţ
asta pentru că-n biblioteca cerului
nu există decât un singur poet
şi acesta se numeşte iisus
cuvintelor sale pilde le-au spus
dacă vreţi să aflaţi omul din spatele lor
să spuneţi tatăl nostru de trei ori în gând
şi să lăsaţi magdalenele-n pace

iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist
şi numai douămiist nu vrea să fie
sau nu ştiu ce ştrumf
sau nu ştiu ce poet de-mprumut
de la un curent la altul
de la o muză la alta

 

iisus este poet de tranziţie
de la pământ la cer
şi de la cer la pământ


Picnic la marginea drumului


venim de departe
fiecare din direcţii opuse
şi facem picnic la marginea drumului
îţi prezint credincioasa mea umbră
îmi prezinţi nevăzuţii tăi îngeri
îţi scoti desaga cu prescură
îmi scot inima din piept
şi o privesc în palmele tale
cum bate cum bate

 

toate drumurile
duc la răstignirea pe cruce 

 

plecăm mai departe
fiecare în direcţii opuse
tu te ridici la cer
eu mă cobor în pământ
aşteptând învierea

 

pe crucea mea se răstigneşte
prezentul

 

pe crucea ta se răstigneşte
iubirea

 

Melania CUC


Împreună prin viaţă şi moarte

Ca şi când Cain şi Abel
Ar fi rămas să are în humus
Aici
Pe Pământ.
O verigă de altă verigă
Se prind în lanţul de iarbă
Şi este din nou zăpadă
Şi câni de pază
Cu smaralde în zgardă.
Eu sunt ca nebunul cetăţii
Cu cavaleri ce păzesc fortul
La o sută de ani
După ce s-a semnat pacea,
 S-a încheat războiul.
Sunt 
Muntele cu un singur versant
Pe care se caţără
Liniştea.
Un
Abis absolut
Şi două aripi sfâşiindu-se
Peste trupul şoimului din decor.



Peste umărul meu

Fără epoleţi şi stele
De înaltă trădare
Se picură-n plumbi
Orizontul probabil.
Abia de se mai vede
Din valul de lavă
Casa…
Masa…
Şi mireasa
Din rochia căreia am plecat
Să culeg laurii luptei
Cu minotaurul .
Jucărie reinventată,
Merg fără paşi
În linie dreaptă,
Fac târâş
Prin labirint de cristal.
Am stigmate-n genunchi,
Alunec... pe coate ...
Un salt mortal
Peste himera
Ce râde ştirb
Ca un clown pensionar.



Haina mea miroase a  zi lucrătoare,

A gunoieri ce adună
Oraşul cu vagabonzi
Şi zgârâie-nori
Pe un făraş de jăratic.
Dincolo de linia imaginară
A zilei prezente
Melcii limax trag
Grădina publică
În folii de argint amestecat
Cu salivă.
În faţa tomberoanelor
Tixite cu stele
Şi sticle golite de bere,
Artiştii fără patrie 
Înjunghie tăcerea.



Pe locul  tavernei

În care  mi-am jucat
La pot
Visul şi
Inelul de logodnă,
Acolo,
Unde
Tu mi-ai retezat cosiţa de aur
Cu forfeca degetelor,
Mi-am lăsat amanet
Cei mai frumoşi ani din
Memoria de cetăţean al Vieţii...
În odaia
Cu  străluciri de şiş
În loc de lampă,
Autorul imnului altor speranţe
Scrie litere negre
Pe faţa albă de masă.
 Miroase a fluturi şi a insectare
Sub mâna care adună firimituri
Şi spaţii libere dintre silabe.



În  metropola cu orfani

Şi vânzători de halviţă,
În zorii zilei fără nici o speranţă
A ajuns ultimul transport
Cu rom de  Jamaica.
Şi ce
Dacă vehicolul este numai
Epavă ,
Vapor
Fără jurnal de bord
Fără căpitan şi fără servantul
Ocupat
Cu turnatu-n pahare?
Regina balului ce  va urma
Poartă corset cu diamante
Şi stropi de
Melasă  sub limba ce cântă
Despre linşaj şi iubire.

 
 
De patruzeci şi patru de zile

Fumul iese alandala
Din ţigara  bunicului.
Imaginea este una mocnită,
Aproape abstractă,
Ca
 Dantela de Flandra
Din care s-au hrănit
Esacdroane de molii 
Şi anotimpuri  ciudate.
Fericit este numai el,
Făcătorul de pace, cel ce stă
Neclintit
În jilţul uitării
Din capătul  mesei.
Să încapă cheful!
Avem lăutarul fără de vioară
Şi vin de cucută
În pocalul
Pictat
Cu flori de cicoare.



Amprenta-i

Fastuoasă,
Aproape palpabilă.
Stă
Ca orice pecete
În rândul din faţă,
Pe cartea asta poştală.
Miroase a tămâie sintetică
Aerul   alungat din biserica
Noastră
Şi funcţionaru-n civil
Umblă de-a lela
Prin arhivele
Aranjate pe familii şi genuri.
Degetele mele fără inele
Bâjbâie...
Caută acul de pălărie
Într-un car cu stele decupate
Cu foarfecele
Din  cola de hârtie cu parfină.



Umbre fără trup

Se mişcă în saboţi  negri
Pe peretele  alb
Al salonului
Cu oglinzi paralele.
Imaginea cu internatul de fete
Şochează,
Îmi acaparează
Tot spaţiul în care
Isadora Duncan
Goală puşcă
Dansează
Este vara toridă
Trecutul
Şi clănţănitul katiuşei ,
Aşa,
Ca o înjurătură
Rătăcită-n poemul
Semnat în creion chimic :
,,Al tău,
Serghei Esenin,,
 


Gaz sarin pe rană.

Iată
Reţeta păcii universale.
Vorba singură
Nu mai ţine de sete şi foame.
 Pier lăcustele fără leacuri
Şi
Darabanele  bat  cu pumnii
În pieptul cămăşii
Pe care
 Inchiziţia o arde
În piaţa de lemne.
A pleznit oul de corb
Sub faldurile steagului
Cu însemnele păcii .
Alb siberian este porumbelul
Şi  mlădiţa măslinului
Cu care se firbe
Supa de carne
Din meniul  popotei.



Numai toreadorul

Este intangibil,
Aproape victorios
În cercul lui de cretă fără formă.
Un fel de destin general
Peste care
Dumnezeu  potriveşte o dată
Şi...încă o dată
Compasul.
Alt arc de cerc
Se trage pe roată
Sub fulgi de staniol şi confetii
Aruncaţi de-a valama
De îngerii de strajă.
Liniştea de dinainte de luptă
Creşte ca perii în barbă
În grajdul
Cu taurii puşi la îngrăşat.

2.APĂRAREA DE MEDIOCRITATEA DILETANTĂ



O CONTRIBUŢIE LA DEZBATERILE NOASTRE: „ANTIMERITOCRATIA”


        DICTATURA NONVALORII…


„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.
Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori
 în care am crezut s-a zguduit."
ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

 
Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori. 
Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură. 
Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic  ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi. 
Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.
Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut. 
Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric. 
Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.
Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!... Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.
Magdalena ALBU
martie 2010

 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971