Anul 2015
Anul 2014 periodic nr. 1-3 4-6 | 7-9 | 10 |
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
CAIETUL NR. 8 AL GRUPULUI DE REFLECȚIE - RAȚIUNEA PATRIOTICĂ ȘI PUNCTUL DE VEDERE CRITIC ÎNTR-UN DIALOG VIOREL ROMAN – ION OLTEANU sau „UN DIALOG BUCUREȘTI –BREMEN”
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI:Redefinirea frontiereleor, Interviu cu Dr. Călin Georgescu - Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa ; articole de Daniela Gîfu, Alex. CETĂȚEANU, Viorel ROMAN
PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI: articole de Adrian BOTEZ, Adrian SEVERIN si Nota Redacției
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Corneliu LEU, Matei UDREA,Mihai GIURGEA, Doru BUȘCU, Paul WOOD
ACOLO ȘEZUM ȘI RÂSEM-PLÂNSEM LA REALITĂȚILE ROMÂNEȘTI – articole de Anghel RUGINĂ, Justin CARMACK, Virgil CIUCĂ
RELANSĂM CONCURSUL DE MONOGRAFII VULCANA-BĂI; ACTUALITATEA LITERARĂ, CULTURALĂ ȘI ARTISTICĂ – recenzii de: Mircea RÎBINSCHI, Elena TRIFAN, Dan LUPESCU, Ion PACHIA-TATOMIRESCU despre : Dinu MAREȘ, Ion IANCU-VALE, Viorel COMAN, Octavian DOCLIN
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea I
PROZĂ DE BEDROS HORASANGHIAN ȘI SONETE DE THEODOR RĂPAN, CU UN PREAMBUL ÎNAMORAT DE ȘTEFAN DUMITRESCU - Partea II
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea I
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - Partea II
PAGINA A DOUA

 

 ROMÂNIA ȘI RĂZBOAIELE CRIMEII

 

 UN PREAMBUL

 

 

 

                                            Redefinirea frontierelor?!

     Daniela Gîfu

Eram la Cologne/Germania la o pre-evaluare a unui proiect pentru unul dintre apelurile deschise pe HORIZON 2020, un program-cadru de cercetare și inovare, (aviz celor care vor să aplice pentru atragerea de fonduri nerambursabile). Simultan, Putin semna tratatul de anexare a Crimeii la Federația Rusă. În cadență militară, sub privirea liderilor proruși ai regiunii, a semnat fără nici o tresărire. Kremlin, 18 martie 2014. Totul s-a mișcat extrem de precipitat. Documentul a fost ratificat joi de Duma de Stat şi vineri de Consiliul Federaţiei, cele două camere ale parlamentului federal rus. Începe războiul, îmi spuneam. Încă o fac. Nu știu de ce, dar mereu sunt în alertă. Orice eveniment ciudat pe plan modial îmi pare că are legătură cu această lege de ratificare.

Devine Crimeea o problemă internațională?

Să vedem ce evenimente anunța presa internațională cu puțin timp înainte. 8 martie 2014, dispariția avionului Boeing 777 al companiei Malaysian Airlines. Aparent, un accident ca multe altele. Încep să circule ipoteze, ba că ar fi survolat Insulele Maldive, ba că se deplasa pe ruta Kuala Lumpur – Beijing, în direcția opusă față de cea prevăzută. La bordul avionului, se aflau doi ucrainieni și un rus. Mai mult, la examinarea simulatorului de zbor confiscat la domiciliul pilotului avionului, se constată ștergerea unor date. O operațiune de căutare în 11 țări, care a atras implicarea echipelor de salvare din 14 țări, informații de la radare din 26 de țări, comparată cu atentantul terorist de la 11 septembrie 2011. Și, care, rămâne la fel de neelucidat, cel puțin la nivel de opinie publică.

O acțiune împotriva rușilor? Intoxicări mediatice? Cine și în ce scop le comandă?

Privind în trecut Crimeea a fost parte integrantă a Rusiei până la cedarea ei Ucrainei în anul 1954 de liderul superputerii URSS, Nikita Hruşciov. Decizie care îl va marca pe cel ce avea să devină liderul Rusiei, Vladimir Putin. Într-o formă mult redusă, după destrămarea URSS din anul 1991 și formarea unor state independente (Rep. Moldova, Lituania, Letonia, Estonia, Ucraina, Georgia, Armenia, Uzbekistan, Kirghizia, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Belarus, Kârgâzstan). În lunga-i “așteptare” a prins momentul prielnic “reparării” acestei mișcări neconstituționale. Nici o ezitare. “Când Crimeea a ajuns dintr-o dată în componenţa altui stat (după dezmembrarea URSS), Rusia a simţit atunci nu doar că a fost furată, ci jefuită”, a mai afirmat liderul rus.
Coincidență sau nu, însuși fiul celui care cedase Crimeea Ucrainei, Serghei Hrușciov, fost profesor de istorie în SUA (SÂC!), susținea - cu câteva zile, culmea tot în 8 martie, înainte de tratatul de ratificare, într-un interviu difuzat de cotidianul spaniol El Mundo - că, dacă tatăl său ar mai fi în viaţă, le-ar spune locuitorilor din această peninsulă să voteze la referendumul care va avea loc la 16 martie şi să revină la Rusia. În încercarea de a-i reabilita imaginea lui Nikita Hrușciov, fiul explică că tatăl său a cedat Crimeea Ucrainei pentru a compensa în acest fel Kievul pentru foametea la care i-a supus Stalin pe ucraineni sau că a fost un dar pe care Nikita Hruşciov l-a făcut soţiei sale, care provenea din vestul Ucrainei.
Moscova invocă asemănarea situației din Crimeea cu cea din Kosovo, unde NATO a intervenit în anul 1999. O provocare a experimentării armamentului nuclear de care dispune cele două puteri? În consecință, se așteaptă și acum intervenția NATO, care întârzie să apară. Barack Obama a declarat că analogia cu Kosovo, unde mii de persoane erau masacrate de guvernul lor, este o comparaţie care nu are nici un sens. Desigur, rămâne să vedem dacă spusele liderului de la Casa Albă, acum într-o poziție de pacifist convins (SÂC!) nu e chiar o descriere a propriei stări: Rusia este o putere regională care îşi pune în dificultate vecinii nu din considerentul forţei sale, ci din cel al slăbiciunii sale.

Dar ce face România? Pro sau contra intervenției militare românești?

Vocile celor două Palate din România sunt iarăși în contradicție cu privire la implicarea României în acest context. Ponta crede că este extrem de important ca toate ţările Uniunii Europene să aibă o poziţie foarte clară faţă de ceea ce reprezintă în mod indiscutabil o criză pe plan european şi ceea ce poate duce, din nou, la ceea ce a fost în trecut, un război rece. Deci, lucrurile nu seamănă între ele şi din punctul nostru de vedere cred că trebuie sprijinită Ucraina, Moldova, ca şi Georgia, în drumul lor democratic spre integrare europeană, în schimb ce Băsescu combate “poziția dubioasă” a premierului afirmând că țara noastră nu va interveni militar la est de Prut. (…) ceea ce s-a întâmplat în Crimeea este o proiecție pentru un posibil scenariu în Rep. Moldova.
Pare-se că strategia lui Putin e pe termen lung, acesta având ca obiectiv refacerea URSS. Confirmă inclusiv voci din Țările Baltice: Putin nu se va opri dacă nu este oprit cu forţa. Este un nebun. Președinta Litaniei, Dalia Grybauskaite declara în cadrul unui summit European pe tema situației din Ucraina: Rusia de astăzi este periculoasă. Rusia de astăzi este imprevizibilă. (…) Este vorba despre redefinirea frontierelor.
Cu adevărat, este posibil să se creeze un precedent și pentru situația din Republica Moldova, - să ne amintim de Basarabia “furată” pe bucăți de ruși (sudul ei în 1877 și restul în 1940) -, și unirea cu România. Sunt două aspecte de luat în seamă, care – în fapt – reprezintă reacțiune la acțiune. Dacă Moldova ar reveni la România, atunci ar deveni teritoriu NATO, ceea ce ar însemna înfurierea Rusiei manifestată prin orice operațiune (tăierea resurselor pentru Moldova, spre exemplu). Pe de altă parte, Republica Moldova vrea să intre în Uniunea Europeană (UE), care nu acceptă state cu probleme, cum este cea cu Transnistria (vezi cazul Cipru).

Putem sta liniștiți la declarațiile prezidențiale că nu vor degenera aceste întâmplări?

Traian Băsescu le spune românilor să stea liniștiți cu privire la o posibilă agresiune a Rusiei sau a Ucrainei, în contextul tensiunilor din Crimeea. Vladimir Putin afirma, imediat după ratificarea alipirii Crimeei la Rusia, urmat de un concert festiv în Piața Roșie, nu-i credeţi pe cei care vă sperie cu Rusia şi spun că vor urma şi alte regiuni după Crimeea. Nu avem nevoie de o divizare a Ucrainei, nu avem nevoie de acest lucru.

Ne întrebăm care este – totuși – acel “lucru” pe care-l dorește Putin în continuare în calitatea sa de lider al Rusiei, acum lărgită?

Desigur, e o întrebare retorică. Chestiune de timp, aș zice. Americanii încă nu  reacționează, în afara celor două-trei modeste apariții media. NATO este pe punctul de a-și pierde credibilitatea dacă nu va reacționa în apărarea statelor membre. Iar, Ucraina este o importantă problema de securitate din Europa.

 

 PRIVIRE ASUPRA SITUAȚIEI GEOPOLITICE ROMÂNEȘTI

 

 

 

                De-aici, de alături, de la Roma:

 

  Dr. Călin Georgescu - 
                       
  Preşedintele Clubului de la Roma,  pe  Europa:
                        "În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie"

 


   Dr. Călin Georgescu, cu care ducem discuția de mai jos, este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale. A elaborat strategia de dezvoltare durabilă a României pe următorii 30 de ani. Strategie din care nu s-a pus în operă nici măcar un paragraf. Nu întâmplător, d-l Georgescu a fost propus, la începutul lui 2012, să-l înlocuiască pe Emil Boc în fruntea guvernului României, dar interese obscure s-au opus. A fost o şansă pierdută de toţi românii. Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi înşine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.
                                                                                             D. Morărașu


„Acum, în România, omul devine «resursă umană»”
|
Aţi detectat, în scrierile dv., „războiul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?
Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile. Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului - accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da... În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „resursă umană“ - un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conţin substanţe care acţionează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educaţionalde statcontribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemistic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor… Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie. De aceea, cred că se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproşabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.

Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” succesului României: micul producător, ţăranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?

A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea românilor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Graţie lui vom rezolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.

„Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Sunt nişte mutanţi, o altă specie”

Ce „definiţie” ne oferă politicienii care au condus ţara în ultimii 25 de ani?
Prădătorii care au condus şi conduc ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el; pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea poporului este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt nişte mutanţi, o altă specie! Din păcate, asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”, toţi vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviţi la culoarea cenuşie ca la un simbol al cuminţeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Dar „Ion” şi „Gheorghe” sunt ignoraţi, statul român ascultă de alte „glasuri”... Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile proprii, naturale?

Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România mai deţine încă posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Ştim ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!

„200 de companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc”

Românii din Pungeşti şi din alte localităţi se luptă cu una sau mai multe corporaţii. Acolo s-a ajuns deja la dictatură. Ce rol joacă politicul în acest context?
Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume. În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărţilor, cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie. România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei, vânătorile cu acte mai mult sau mai puţin în regulă sunt un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greşi, că destabilizarea prezentă a Ucrainei, prin proteste violente dirijate, este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia şi SUA. Un „război ascuns“ mocneşte deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare, prin scandalurile politice la zi, ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei. Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică, încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). Practic, România se află sub asediul marilor corporaţii. Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! De câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului, faţă de o acţiune criminală fără precedent?

„România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă!”

Unde se află astăzi ţara noastră pe harta financiară şi economică a lumii?
România are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În ţara noastră bătrânii sunt umiliţi, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credinţa strămoşească este călcată în picioare – iată realitatea! Dezastrul este băgat sub preş. Se dau cifre, care de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieşit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins, în 2013, nivelul din 2008, anul în care se arunca cu bani în stânga şi în dreapta?! Cheltuielile bugetului general consolidat, cu bunuri şi servicii, au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB, apropiate de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB. Se impune o simplă constatare: România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment, care trăieşte pe datorie.

Ce fel de stat este statul român de azi? Care sunt deciziile pe care le poate lua, cu privire la propria dezvoltare?

Statul român actual este un stat slab. Acţionează conform unor mituri şi prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking (gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcţie de propriile dorinţe). Societatea românească diferă de economiile mature din Europa, în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. Pe când în România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune, perspectivă. Statul român actual nu mai există, pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.

Aţi afirmat că redresarea statului nu se poate face decât prin patriotism în limitele adevărului, reluând formula interbelică „prin noi înşine“. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?

Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit. Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare. Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care duşmănesc România. Sunt ţări importante care, în ultimii 20 de ani, s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înşine“. În anii ’70, Finlanda era la coada ţărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globalişti, cu reţetele lor neoliberale, dar şi-a revenit spectaculos când ţara a adoptat modelul „prin noi înşine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de ţări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaţionali şi au reuşit să prospere economic. A ne dezvolta prin noi înşine înseamnă în primul rând a investi în om. Or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume, iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate! Insuflă-i tânărului mândria pentru istoria neamului său! Când ne vorbea profesorul la şcoală de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi şi doream, noi, copiii, să facem la fel pentru ţara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată; pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.

„Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale”

Vorbiţi, alături de mulţi alţi futurologi, de marea criză alimentară şi a apei. Dar Chevron forează pentru gaze de şist în Dobrogea, unde există un fluviu subteran de apă dulce, cât Dunărea. Nu va fi pusă această resursă în pericol?

Criza apei şi a hranei, din zona anilor 2020, va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan, ca să poţi conduce o ţară. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână. Cunosc resursa uriaşă de apă din Dobrogea. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere a Chevron, extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii. Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi, în ultimii doi ani, în toată California, persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.

În context economic global, cu ce valori naturale vine România în concertul naţiunilor?

România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă! Ştiinţific, din 9 regiuni bio-geografice ale Terrei, România deţine 5, având cea mai importantă eco-regiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari ale Europei sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur. Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi, în special, de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure virgină, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure. Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare, dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure, dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.

„Ţăranul român reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale”

Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii? Mai sunt ei un element identitar al românilor?
Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului. Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări. Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. A fost jefuit orbeşte, s-a vândut pe nimic resursa naturală primară. Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România, ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată! Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că nu are pământul ţării noastre, care este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt. Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani, ci contra aur.

În acest caz, de ce nu sprijină băncile din România ţărănimea?

Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă. Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, intri în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic. Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră, băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei, şi nu de dezvoltare. S-a ajuns la situaţii absurde: dacă „economiseşti” la o bancă, ajungi să retragi, la sfârşit, mai puţin decât ai depus! România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000“, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!

Se ştie că aţi elaborat Strategia de dezvoltare durabilă a României. Cum ar trebui să fie şi ce puncte ar trebui să alcătuiască această strategie?

În primul rând, trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii. Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro! 4. Dezvoltarea căilor de transport. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă. România deţine Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) încă din 2008, dar nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale. SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiţiei de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi. Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni. Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.

„Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o serie de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?
Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii şi încurajarea iniţiativei antreprenoriale. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 latifundiari în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci? Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine! Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de euro. Dar se vrea aşa ceva? S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională.
V-aţi declarat îngrijorat că statul român s-a privatizat. Ce presupune această privatizare?
După 1990, statul român s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social, pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea, înainte de 1989, controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-şi, prin „privatizare“, ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

„România este un vultur închis într-o colivie”

Astăzi, toţi politicienii noştri sunt profesori, de regulă la universităţi private. Ce părere aveţi despre nivelul ştiinţific al acestor universităţi?
Conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate. Şcoala românească actuală este în suferinţă. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă, eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o colivie, din care nu poate să-şi întindă aripile, să zboare. Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva? Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Mai toţi politicienii noştri, da, sunt „profesori“ – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor, treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, învăţământul superior din România scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi pe an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie pentru calculatoarele şcolare, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!
Analizând sfertul de veac de când suntem liberi, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, şansa de a alege?
Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascund frauda şi manipularea cea mare. România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara. Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.

„Roşia Montană şi gazele de şist nu sunt proiecte, ci afaceri murdare, antinaţionale şi jefuitoare de suflete”

La capitolul „realizări“, în cei 25 de ani de democraţie, consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât şi cum s-a retrocedat?

„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca. Pentru pământul ţării, eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi. Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze şi să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. De 25 de ani, nu a fost pusă ordine în cadastrul general, pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că, în toţi aceşti ani, statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri, în valoare de peste 60 de miliarde de euro! Legea 247 şi Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy, din 1940.

În acest context, cum vor ajuta proiectele Roşia Montană şi gazele de şist, în caz de realizare, economia
românească?

În primul rând, nu sunt proiecte, ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în strânsă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum. Sunt afaceri antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct. Şi Roşia Montană, şi Pungeşti sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele, ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor! Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie trecut, la Pungeşti, se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro, purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos! Şi un ultim aspect: unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.

Este pământul ţării de vânzare? Se pare că politicienii şi unii proprietari români nu au nimic împotriva vânzării pământului către străini.

Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere. Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc, dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă, care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop, populaţia este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.

Ce aţi dorit să spuneţi prin afirmaţia făcută într-o conferinţă: „românii au uitat să trăiască vertical“?

Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute, şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc. Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai, ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi? Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc“, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu. Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor, până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită. Pentru menţinerea verticalităţii, familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

„Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii”

De ce credeţi că România este o ţară „condamnată la neputinţă”?

Statul nu pune în practică ce spune sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop anticreştin. Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român“ este în Occident un calificativ depreciativ, şi nu denumirea unui neam demn de stimă. Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială. Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească.

Ce nădejde aveţi în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?

Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie, şi nu spectacol ieftin. La ora actuală, în România este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloşia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală. Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie! Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti. Trebuie doar să îndrăznim!

 

 

                    DINTR-UN UNGHI ÎNDEPĂRTAT:

                                                 Alexandru Cetățeanu

                              Pornind de la două interviuri în China

Refuzul guvernanţilor prosovietici ai Ucrainei de a apropia țara de Uniunea Europeană, a dus la proteste, victime nevinovate, fuga (ruşinoasă dar sănătoasă !) a preşedintelui rusofil  Viktor Ianukovici la Moscova și...confuzie generală. Noul guvern provizoriu al Ucrainei, bănuit de simpatie pentru Occident, a produs  mare nemulțumire guvernului rus în frunte cu preşedintele Putin. S-a decis a se acționa puternic. Peninsula Crimeea nu a fost niciodată făcută cadou Ucrainei (asta este realitatea), ci a fost dată spre administrare Republicii Sovietice Socialiste Ucraina (acum 60 de ani !) de Nikita Hrusciov (urmașul lui Stalin), care a petrecut o parte a vieții  în Ucraina și se simțea ucrainean.  Dar RSS Ucraina  era parte a URSS în anul 1954 (cand s-a operat modificarea teritorială) până în anul 1991 şi Rusia vrea înapoi Crimeea, ca fost teritoriu rusesc sute de ani, cumva și ca pedeapsă pentru scăparea de sub control a Ucrainei (motiv neexplicat clar, dar ușor de presupus). La un divorţ, fiecare îşi ia înapoi zestrea; cu tancuri şi soldaţi pe străzi, dar prin Referendum rapid, fixat pe 16 martie. Un factor agravant al situaţiei, este sărăcia la care a ajuns Ucraina cu ”ajutorul” guvernanţilor ei, asemănătoare cu cea din România. Cum fiecare om vrea o viaţă mai bună,  este uşor de dedus că la referendumul din peninsula Crimeea, populaţia majoritară rusofonă și rusofilă a Crimeii, va opta masiv pentru unirea (sau mai bine zis reunirea) cu Federaţia Rusă, urmaşa demnă a URSS. Ca o paranteză -  Insula Şerpilor a fost luată cu forţa României de Stalin  şi făcută de asemena cadou RSS Ucraina (cadou pe care Ucraina zilelor noastre vrea să-l păstreze !)  şi nu se ştie ce va decide marea putere militară de la răsărit în această privință.  Rămâne de văzut.
Guvernul R.P. Chineze,  nu s-a pronunţat încă de ce parte se află referitor la situaţia din Ucraina.  Situaţia a  fost şi este prezentată corect și destul de neutru de ziarele chinezeşti, care nu ies din vorba PCC. Reprezentanţi înalţi ai guvernului s-au pronunţat împotriva sancţiunilor pentru  Federaţia Rusă. În rest, se prezintă echidistant evoluţia evenimentelor. De exemplu, în ziarul în limbă engleză Global Times (Timpuri globale) de astăzi, 14 martie, se publică  două interviuri interesante, puse unul lângă altul şi cu aproximativ acelaşi număr de cuvinte. Unul este cu ambasadorul Rusiei la Beijing, Andrey Denisov, iar altul cu ambasadorul Ucrainei la Beijing, Oleg Dyomin.
Ambasadorul rus, susţine că « este prea de vreme » să se prevadă rezultatul referendumului din 16 martie din Republica Autonomă Crimeea, dar că Rusia va respecta « fully » orice rezultat, indiferent care o fi el...  La întrebarea – ce va face Rusia, dacă Ucraina se va orienta către ”Western camp” ?,  ambasadorul răspunde că indiferent de orientare, Rusia consideră Ucraina un stat ”frate” şi este interesată să existe stabilitate în zonă, că actualul guvern nu este total legitim, dar oricum, Rusia doreşte să menţină legături strânse cu Ucraina. În privinţa ”ameninţărilor cu sancţiuni” ale USA şi UE, pentru a pedepsi « principiile şi linia corectă a Rusiei » , ambasadorul subliniază că ambele tabere vor suferi, ba chiar că Rusia va fi afectată mai puţin decât USA şi UE. Subliniază că liderii şi miniştri de externe ai Chinei şi Rusiei au discutat despre « criza din Ucraina »  şi mulţumeşte Chinei pentru « poziţia echilibrată şi principială » în această criză, în condiţiile în care relaţiile dintre cele două ţări au ajuns la « new heights » (noi înălţimi) în cooperare. Ambasadorul regretă incapacitatea occidentului de a percepe « changing reality » (realitatea care se schimbă) şi să admită că nu este posibil să-şi impună voinţa oriunde pe glob. Mai subliniază că USA distorsionează faptele şi că există cazuri când aplica « standarde duble » în politica internaţională.
Ambasadorul ucrainean Oleg Dyomin, susţine că Referendumul din 16 martie este împotriva legilor Ucrainei şi împotriva legilor internaţionale, că rezultatul va fi  invalid şi nu va fi recunoscut de Ucraina. Noul guvern al Ucrainei nu vrea să aibe relaţii mai apropiate cu occidentul, ci « misiunea lui numarul 1 » este să strângă cooperarea cu Rusia în diferite domenii, incluzând sectoarele economic şi cultural, dar vrea un sistem economic mai deschis, aşa cum are şi China, să crească relaţiile prieteneşti cu  « all parties » (toate părţile).  Rusia a ameninţat că va retrage alimentarea Ucrainei cu gaze naturale ieftine – şi reporterul chinez întreabă cum se va descurca Ucraina. Ambasadorul răspunde că Ucraina şi-a planificat reducerea importului de energie din Rusia cu 40% faţă de anii 2012 şi 2013 şi că va lua energie din Vest şi din Asia Centrală. În plus, subliniază cooperarea cu China, de la care va importa tehnologie pentru a produce energie. Reporterul chinez mai întreabă de ce este Ucraina frustrată pe drumul spre democraţie, de la independența din 1991, până în prezent. Ambasadorul răspunde că Ucraina nu are experienţă în a construi o ţară, că modernizarea industriei s-a produs prea încet, că nu există cerere pentru produsele ucrainene şi guvernul a fost infestat cu corupţie, împiedicând un mediu de afaceri corect. În final,ambasadorul subliniază bunele relaţii cu China, şi suportul pe care îl aşteaptă de la China pentru a nu se produce separarea Crimeii de Ucraina. Compară diviziunea Crimeii de Ucraina cu o eventuală separare a provinciei Xinjiang de China.
Ca observator ne partinic al conflictului, îmi permit să constat dorinţa ambelor părţi de a câştiga simpatia Chinei în acesta situaţie critică.  Rezultatul unui referendum cu armata pe străzi este  discutabil.  Ce nu putea să ”prevadă” ambasadorul rus, îmi permit să prevăd eu : o mare majoritate a crimeenilor vor vota pentru intrarea în Federaţia Rusă. Ce va urma, este mai greu de prevăzut.  Republica Moldova ar putea profita de pledoaria rusă de a se rezolva problemele de separare, de aderare la o tara sau alta  prin referendum şi să facă un referendum de reunire cu România, dacă ar exista o dorinţă reală în acest sens. Dar, o « sărăcie » (România)  plus altă « sărăcie » (Republica Moldova) nu ar da decât două săracii unite…
Epilog : (17 martie, 2014)
Referendumul a avut loc, şi aşa cum putea să anticipeze oricine (mai puţin ambasadorul Federaţiei Ruse la Beijing (!)…) marea majoritate a ruşilor caucazieni (între 93 și 95 %, cine știe ?), au votat pentru unirea cu « Mama Rusia », ţară puternică (militar) şi bogată în resurse naturale, în speranța unei vieți mai bune.  Când scriu aceste rânduri, rezultatul final al referendumului nu s-a comunicat, dar nici nu au importanță cifrele exacte – ”zarurile au fost aruncate” !  China, aşa cum era de aşteptat, a rămas neutră – s-a abţinut să ia o poziţie asupra conflictului dintre Rusia şi Ucraina la Consiliul de Securitate al ONU, dar ziarele chinezeşti informează corect (în continuare) cititorii asupra situaţiei existente.  Se subliniază că China ar fi fost ipocrită dacă ar fi votat de partea Rusiei, ştiindu-se că în anul 2005 s-a votat « Legea Anti secesiune », care permite utilizarea forţei militare împotriva Taiwan-ului, dacă acesta ar face referendum de separare, sau ar încerca separarea în orice fel. Deci, ar fi fost normal un clar NU din partea Chinei, unui referendum ca cel organizat de ruşii din Crimeea cu ajutorul Rusiei. Dacă însă China ar fi fost de partea Rusiei, ar fi încurajat forţele separatiste din Tibet şi din provincia Xinjiang să organizeze eventuale referendumuri de separare de China, cu toate că sunt considerate total ilegale.  Să nu mai vorbim de ajutorul primit de China de la Ucraina, să « fenteze » embargoul de armament, impus de Occident încă  din anul 1989. Se dau exemple (Global Times din 17 martie) : primul purtător chinezesc de avioane ”Liaoning”,  a fost cumpărat de China din Ucraina în anul 1998; primul avion de vânătoare chinezesc (de portavion), Shenyang J-15 a fost perfecţionat după prototipul avionului rusesc SU-33, cumpărat de la aceiaşi sursa în anul 2001;  cel mai puternic distrugător chinez foloseşte turbine cu gaz cumpărate de la compania ucraineană Zorya-Mashproiekt în 1990. Şi totuşi, China nu a fost de partea Ucrainei – chiar dacă nu ar fi schimbat practic nimic -  ruşii au folosit la Consiliul de Securitate al ONU dreptul de veto, pentru a merge înainte cu planul lor.  Pe de altă parte, o poziție fermă față de  Rusia în acestă situație delicată, precum şi față de restul ţărilor din C.S. al ONU, ar fi dezis cumva principiile de neamestec în afacerile interne ale altor state – aşa cum China promovează în mod cinstit și cu tărie în politica sa externă.  Evident,  nu doreşte nici să  producă un precedent și să se creeze argumente pentru un amestec din exterior  în provinciile chinezești  autonome, Tibet (așa cum procedează în mod ciudat Statele Unite, bagând în seamă separatiștii tibetani) sau Xinjiang. Am dedus din presa chineză că încă se mai speră în rezolvarea problemei Ucrainei pe cale diplomatică, prin tratative, respectându-se integritatea teritorială a acesteia, dar cu un statut de neutralitate și față de Federația Rusă și față de West.
Întrebarea care se pune în mod firesc este următoarea :  când are dreptul şi când nu are dreptul o etnie să facă referendum de separare, independență sau afiliere cu o altă ţară?  Care sunt regulile ?  Oare s-ar putea elabora în acest sens reguli universale, recunoscute de toate tările planetei ? Provincia Quebec a avut şi are acest drept (daca populația va alege un guvern majoritar separatist). Cehia şi Slovacia au avut. Cecenia, nu. Palestina, nu. Kosovo, da…şi exemplele de “da” şi “nu” pot continua.  Încurcătură planetară !
Să fie pace pe pamânt ! Asta trebuie să dorim și trebuie să luptăm cu toate puterile noastre pentru acest deziderat. Când se ajunge la război, nu mai există logică, compasiune și respect pentru viețile omenești, nu mai există sentimente umane, decât ură și dezastru. Un război cu arme nucleare nu are câștigători. Ferească Dumnezeu, Budha, Shiva și orice Divinitate de așa ceva.

 

 Viorel ROMAN
                       Romanii in Razboaiele din Crimeia


Vladimir V. Putin, urmasul imparatilor romani, bizantini, seful Federatiei si Bisericii pravoslavnice, protectorul tuturor ortodocsilor, raspunde chemarii majoritatii populatiei si ocupa Crimeia. Ca in Kosovo, dupa dezmembrarea religioasa a Jugoslaviei in ortodocsie, romano-catolicism si islam. Se dezmembreaza si Ucraina, va continua apoi eliberarea tuturor ortodocsilor de influenta occidentala? Romani din Crimeia, Ucraina sunt afectati, ca toti moldo-valahii, care din totdeauna sunt ostaticii Chestiunii
(religioase) Orientale: Rusia, protectoarea ortodocsilor de la Pacea de la Kuciuc Kainargi (1774), aspira pe aceasta cale la tronul de la Constantinopol a Imperiului Roman de Rasarit, Bizantin, Otoman, ceea ce nu pot accepta in nici un caz crestinii occidentali si musulmanii.

Primul razboi al Crimeii (1853-1856) a inceput cu o cearta a calugarilor greci si latini la Ierusalim. Sultanul e de partea catolicilor, tarul de cea a ortodocsilor, asa ca rusii ocupa imediat Moldova si Tara Romaneasca. Englejii, francezii, italienii si turcii opresc avantul spre sud al Rusiei si ii scot pe moldo-valahi de sub protectoratul rus si le permit unirea sub Cuza. Mai mult chiar, romanii il aduc pe tron pe printul Carol, un catolic, inacceptabil pentru pravoslavnici. Anglia Franta si Rusia sleite de puteri dupa razboi nu pot opri ascensiunea rapida a Imperiului German, care n-ar fi fost posibila altfel, situatie care a generat apoi doua razboaie mondiale pentru a readuce Germania la un nivel tolerabil si reface si in Europa suprematia anglo-americana in vest si cea ruso-pravoslavnica in est.

Al doilea razboi, sau batalia pentru Crimeia (1943-1944) a sovieticilor cu trupele germano-romane a fost o catastrofa pentru ultimii (dintre romanii: 25.000 morti si 5.000 raniti) si inceputul sfarsitului orientarii spre vest. Regele Mihai incerca sa se salveze prin arestarea lui Antonescu, conducatorului armatei si predarea lui inamicului, care-l ucide. Ex-regele este inca in viata si considera tradarea ca ceva firesc ca si guvernantii de la Bucuresti care-i dau despagubiri. Dupa razboi, Romania este dezmembrata in doua state conduse din nou de oamenii Moscovei, care lichideaza elita provestica si Biserica unita cu Roma, 2.000 de biserici sunt orientate cu baioneta spre al treia Roma. In Lagarul ortodoxo-comunist, in spatele Cortinei de Fier, panortodoxia si panslavismul domina pana in 1989.

Al treilea razboi al Crimeii (2014) este postmodern, nu se respecta dreptul international si nu se mai trage nici un foc de arma, dar dupa succesele rusilor din Siria si Crimeia, Chestiunea (religioasa) Orientala e pe ordinea de zi. La Istambul s-au intalnit intaistatatorii Bisericilor Ortodoxe pentru a pregati un Sinod Pan-Ortodox - ultimul a avut loc in 787 - in care Putin va da tonul si romanii din Crimeia, Bucovina, Hertza, Transnistria, Moldova sunt in primejdie de a ajunge din nou sub rusi. Romania e in UE/NATO, asa ca „Izolationismul nationalist al Patriarhiei Romane“ este criticat in Vocea Rusiei, pe buna dreptate. Intre Roma si Moscova, moldo-valahii trebuie sa se decida, pentru ca proiectul a patra Roma la Bucuresti a sucombat odata cu Ceausescu, la ordinul Moscovei.

 
 

 

 Adrian BOTEZ

                  1.PRECEDENTUL KOSOVO, URMEAZĂ PRECEDENTUL UCRAINA!


...În Europa ultimilor 24 de ani, termenii politici pot fi înlocuiţi, fără prea mare pagubă, cu termenii folosiţi la metrou: „A fost staţia X, cu peronul pe...dreapta – urmează staţia Y, cu peronul pe...stânga!” (...”stânga” şi „dreapta” sunt folosite, şi în politica Iudeo-Masoneriei, ca şi la metrou, strict convenţional! – pentru că, dacă vii din sensul şi pe direcţia opus/opusă, „stânga” devine „dreapta”, şi „dreapta” devine „stânga”, şi...v-aţi prins, nu?).
Aşa s-ar putea rezuma şi actualitatea politico-economică (la drept vorbind, mai mult economică, decât politică!), din Europa anului 2014 (când miriade de Kasandre , cu glas mare, vestesc destrămarea Ucrainei!) , urmând după situaţia politico-economică a anului  2008 (în februarie 2008, cu Înalta Binecuvântare a Înaltei Porţi de la Washington, Adunarea din Kosovo, dominată de membri ai UCK -ului albanez teroristo-islamic, a declarat, unilateral, că provincia Kosovo este independentă și că trebuie să fie “cunoscută şi recunoscută ca REPUBLICA KOSOVO”!).
“A fost precedentul Kosovo, cu peronul spre Washington-Berlin-Moscova, urmează precedentul Ucraina, cu peronul spre Moscova-Berlin-Washington…asta dacă, dragi pasageri ai Metro-Europei, nu priviţi, cumva, din direcţia opusă!”
…Atunci, în februarie 2008,  avertizam asupra importanţei capital-catastrofale (pentru politica actuală, de re-împărţire a lumii şi a Europei, în special):
“(…)Acestea : <> – nu sunt cuvintele (rostite, azi, 20 februarie 2008, cu o siguranţă de sine neclintită, precum aceea a lui Galileo Galilei: “Eppur si muove!”) unui budapestan sau chilian, ci ale şefului CNS (Consiliul Naţional Secuiesc)-Covasna, Barna Benedek. Adică, ale unui locuitor al (până una-alta) României…Şi cei care locuiesc/locuiau în România, până azi, cel puţin, se numesc/numeau <>…De azi, însă – sau foarte curând! – se vor numi aşa cum vrea Washington-ul, probabil…urmând <> minorităţilor…!!! Căci, de-acum înainte, prin <>(CARE PRECEDENT EXISTĂ!!!), va fi NU un Pământ al popoarelor majoritare, pe Terra – ci un teritoriu de vânătoare/hăituire a Neamurilor Sacre, de către clanurile minoritare…(exact inversul a ceea ce pretindea, verbal (!!!) <> UE că ar vrea…s-a văzut, în aceste zile, câte parale face <>…). Numai astfel se va putea instaura un HAOS SUFICIENT ŞI EFICIENT!!!…pentru Imperiul Americano-Ginghishanesc…
În urbea Sfântul Gheorghe (pe care noi, în mod greşit, o mai vedem, pe hartă, ca aparţinând de statul numit România…) – vreo sută-două de secui au făcut, azi, 20 februarie 2008, un miting, prin care.şi exprimau solidaritatea cu<> Kosovo…şi solicitau (…)<> (de declarare, adică, a independenţei, precum în Kosovo!!!). Dana Grecu, de la Antena 3, l-a întrebat, uluită, pe suavul şef al CNS (Consiliul Naţional Secuiesc)-Covasna, Barna Benedek : <> – iar răspunsul senin a fost: <> CE SĂ MAI TRADUCEŢI, DOMNILOR MAGHIARI?! Să traduceţi mutra lui Benedek, cel atât de împăcat cu <> – să-i facă, adică, <> definitivi (că <> sunt, încă după 1989…), în România, pe secuio-maghiari?! Să traduceţi afirmaţia SPUSĂ ÎN ROMÂNEŞTE, că seraficul Benedek doreşte <> (…după care, evident, va aduce, în ex-România, husari şi honvezi şi jandarmi cu pană de cocoş la pălărie, ca să-i <> cu focul lui Dűcsö Csaba – în <> – pe <>, ca-n perioada <> horthystă, a anilor 1940-1945!!!). …Unii ar spune că <> Da? Aşa ziceau şi sârbii, până să-i convingă actul unilateral albanezo-ucekisto-<>…Azi, regretă că au aşteptat, legal, <>, în timp ce <> lucrau de zor, cu SUA dimpreună! Pentru că, azi, NIMIC NU MAI ESTE LEGAL, DECÂT DACĂ ZIC(E) SUA!!! Tot aşa, nimic nu este ilegal, dacă este înfăptuit de SUA (…). Kelemen Hunor, liderul UDMR, a spus cu guriţa lui: <>… (şi SUA vor cum vrea minoritatea de clan a benedecilor şi markobelilor!!!) …da, UDMR, pe exact aceeaşi lungime de undă cu heruvimul Benedek: <>
Când cineva spune, azi – ca dl Cristian David, de la Interne (la fel precum consilierul lui Băsescu – alde Degeratu…) :<>, spune, de fapt: <> – cf. Adrian Botez, art. VREM SA DECIDEM NOI, NU POPORUL ROMÂN!, în neamul-romanesc.com.
…Spuneam despre precedentul Kosovo, că va fi catastrofal, creând consecinţe extrem de grave (care, la rândul lor, se vor constitui/institui în „precedente”, pentru alte „precedente” croite ad-hoc..., şi tot aşa, până se va alege praful de Planeta Terra!), pentru întreaga Europă a Neamurilor şi chiar a statelor-naţiuni (de la Valaho-România, Georgia asiato-caucaziană, Ucraina asiato-europoidă - şi până la Belgia vallono-flamandă, ori Ţara Bascilor, care este cvasi-secesionistă, şi azi, vis-à-vis de Spania…?! Iată că nu eram singurul care grăiam nebunia asta – ex-premierul “moldovean” (?!) Mircea Druc vorbeşte, despre Ucraina, în noiembrie 2013, cam la fel (dar, în grăirea lui, peronul ar fi pe “stânga” – v-am explicat eu cum e cu “direcţiile” şi cu “sensurile”, azi, în lume!):
“Mircea Druc se așteaptă la implicații negative ale deciziei Ucrainei, care a respins semnarea unui acord important în relația cu UE.
Întrebat cum a convins Moscova Kievul să se oprească din acest drum european, Mircea Druc a îndemnat ca <>, Moscova, să nu fie căutat în afară:
<>, a comentat Druc.
<>, a apreciat fostul premier.
<<Și într-un caz și în altul: dacă ianukovici semna (acordul cu UE – n.r.) și începea aderarea, urma destrămarea Rusiei;  DACĂ NU A SEMNAT, URMEAZĂ DESTRĂMAREA UCRAINEI>>” – cf. Digi 24 HD - Digi24.ro, din 30.11.2013.
…Că veni vorba: şi când voiau să adere ucrainenii la NATO, s-au rostit vorbe care tot a “destrămare” sunau:
“Cedarea Crimeei catre Ucraina, cele 17 milioane de etnici rusi si teritoriile <> au fost argumentele lui Vladimir Putin impotriva aderarii Ucrainei la NATO, a declarat pentru NewsIn o sursa care a participat la discutiile cu usile inchise ale Consiliului NATO-Rusia.
In discutiile sustinute cu usile inchise, Putin nu s-a referit deloc la scutul antiracheta, criticand in special promisiunile facute Ucrainei ca va putea adera intr-o zi la NATO.
<>, a spus Putin, potrivit sursei citate.
Presedintele in exercitiu a facut referire de doua ori la etnicii rusi din Ucraina, a doua oara omitand termenul <>, si spunand <>” – cf. romanialibera.ro, 4 aprilie 2008.
…Eh, acum, chestia cu “sensurile” şi cu “direcţiile” se poate şi extinde, dacă doreşte/voieşte, cineva, să facă pe prostul/proştii (şi “câţi ca ei”!). Spre exemplu, înşişi ucrainenii au opinii, despre propria lor destrămare (de ce n-ar avea? - că doar sunt, şi ei, oameni cu mari păcate, şi au provocat, la rândul lor, în istoria nu prea îndepărată, atâtea destrămări şi rapturi teritoriale, unele de-a dreptul strigătoare la cer! – …numai că mă amuză, teribil, cum hoţii ucraineţi strigă, acum, la ananghie, tot “hoţii! – de…alţii!”, în cazul nostru, “hoţii” ar fi…ŞI ”românii”, printre alţii – fie iertaţi, însă, în privinţa valahilor, pentru că, sărmanii ucraineni de azi, cum zice şi Hristos, despre călăii lui:  “Nu [mai] ştiu ce fac!” ):
“UCRAINA AR PUTEA REPETA SOARTA IUGOSLAVIEI ÎN URMĂTORII ANI, ŢARA AR PUTEA PIERDE O SERIE DE TERITORII – au pretenţii teritoriale ROMÂNIA şi Ungaria, şi acestea le exprimă tot mai puternic. Kievul ar trebui să fie recunoscător Moscovei pentru că aceasta nu ridică problema teritoriilor din partea de est şi din peninsula Crimeea. În plus, ÎN UCRAINA EXISTĂ “KOSOVO” – PROBLEMA TĂTARILOR DIN CRIMEEA. O explozie poate fi provocată oricând, e suficient doar ca serviciile speciale din Turcia şi SUA “să lucreze” la această problemă. După aceasta este posibil scenariul de intervenţie a forţelor internaţionale, sub egida ONU sau NATO (…).în românia şi ungaria problemele “teritoriilor pierdute” se abordează permanent în rândul politicienilor şi în mass-media. În România, deja de la destrămarea Uniunii Sovietice au ridicat problema Bucovinei şi Basarabiei, acum regiunea Cernăuţi şi zonele de vest a regiunii Odesa” – cf. Alexandr Samsonov, Cotidianul VOENNOE OBOZRENIE, preluat de Academia Română, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale (ISPRI).
…Ce putem a zice noi, mai mult decât se zice în paginile ştiinţifice ale Academiei Române?  Doar să cităm o ştire de la metrou (veţi zice că am luat-o razna “di tăt”!), de prin noiembrie 2010:
“Trenul circula de la staţia Piaţa Unirii 1 la Timpuri Noi, pe Magistrala 3, Preciziei- Anghel Saligny, când ultimului vagon al metroului a deraiat”- cf.
www.mediafax.ro.
Aha! (zicem noi) – va să zică, până şi metrourile pot deraia, deşi-s făcute (cu bord cu tot!) din cel mai bun oţel…!
Păi, de ce n-ar putea “deraia” şi planurile globalisto-mondialiste (care planuri-plănuiri se tot găsesc, fie uitate în vreo valiză “diplomat”, pe banchete de tren, fie prin serviete lăsate, de izbelişte, prin parcuri…!) ale Iudeo-Masoneriei (cu diversele ei filiale locale!) … ?
…Eu cunosc un acar…unul, Hristos îi zice…, care poate să deraieze orişice, de la metrouri, la planete şi constelaţii…şi pâ-â-ână la iudeo-masoni!!! Mai bine am sta, şi-am mai gândi, şi am mai medita noi şi la cele frumoase şi bune, ba chiar minunate, înfăptuite, PENTRU NOI (…că doar nu pentru cârtiţe şi limbrici ori tenii, care ori sunt oarbe/cârtiţele, ori se bagă prin labirinturi de maţe/limbrico-teniile  – scurt: ăstora nu li-i scris să vadă lumina, vreodată, pentru că nu le-a pus “natura” cap între umerii cei săltaţi înspre cer!), de către Cel de Sus – iar nu numai la “destrămări” de ţări şi de popoare (pentru că Neamurile - …care stau la rădăcina metafizică a popoarelor manifestate istoric! -  …Neamurile astea, zic, nu le-a făcuto-plămădit, din plastilină,  mămicuţa iudeo-masonuţului de care tot vorbim şi care tot vrea, din inimă şi din rărunchi, să fie…”vorbit” de toţi, cu toate că, ipocrit, îşi spune …“discretul”! - ci le-a decis UNU-Dumnezeu!).
Pentru că, dacă “acarul” cu pricina se apucă să destrame (după ce-şi scuipă, zdravăn, muncitoreşte, în palme!), apoi, vă rog să mă credeţi, nu se va opri El, cu “destrămatul”,  la o pârlită de Ucraină, şi nici în faţa unor falnice şi făloase State Americane (cutremurato-atenţionate, zilnic, de “acar”, pe linia Mendcino-San Andreas/California!) – şi nici măcar nu va şovăi, intimidat (şi nici nu va căsca gura!) de atâta grozavă uimire, în faţa unui “luptător” (musculoso-kaghebist!), cu tigrii siberieni şi cu balenele albastre sau verzi…pe pereţi, cum se umflă în pene (“ţarul”!) Putină-Vodă…!!!
Nu-nu! E bine să nu-l stârniţi, pe “acarul” cu pricina! Mai încetişor (vă rugăm din suflet!), “cu pianul pe scări”!

                                  2.TANGOUL MORŢII (ŞI) ÎN UCRAINA


Este sâmbătă, 22 Februarie 2014, ora 22. La TV-1 se anunţă că Viktor Ianukovici „pro-rusul” (ex-preşedintele Ucrainei!) a dispărut. Undeva..., undeva, spre sud-estul Ucrainei...
Reporteri apăruţi, ca din senin, fotografiază şi grohăie, grohăie şi fotografiază: „Iată în ce lux orbitor trăia tiranul, dictatorul...!” – arătând şi filmând nişte palate rezidenţiale, ca toate palatele rezidenţiale, ale preşedinţilor şi regilor iudeo-masoni, din toate ţările lumii! Nu vor trece multe ore şi Ianukovici va fi numit, probabil, şi el, „bampirul”. Mi-e greaţă de lumea asta, împărţită atât de primitiv, de brutal şi troglodit - în 1-şmenari şi 2-fraieri! PUNCT!
...Acum vreo 24 de ani, acelaşi scenariu, în România lui 1989 (după ce infractorii mondiali, lipsiţi de minimul bun-simţ al variaţiei, montaseră, cam aceeaşi piesă, cu minime variaţiuni, în toate ţările de est şi de centru ale Europei – „satelitele Moscovei!), apoi a urmat atacul asupra ÎNSEŞI fostelor componente ale Imperiului Comunisto-Rusesc-U.R.S.S./actuala C.S.I.! – adică, au urmat „revoluţiile portocalii” – cea din Ucraina anului 2004 a fost prima (după ce naţionalistul şi patriotul sârb, Slobodan Miloševici, fusese eliminat de la conducerea ţării sale – Serbia, care fusese, prin Miloševici,  ultimul bastion al naţionalismului REAL est-european!). Sau „revoluţia rozelor”,  din Georgia („Kmara” din Georgia a avut succes, pe când „Zubr”, din Belarus, încă nu  - probabil că belaruşii sunt mai puţin corciţi, deci mai deştepţi, decât ucrainenii!)...
Peste tot, aceste/aceleaşi provocări şi „haosuri calculate” (poreclite, pompos, şi pretenţios, şi cu ifos pervers - „mişcări sociale”!!!), cu GURA şi cu COADA de dublu şi triplu balaur (la Washington, la Moscova, dar şi la Berlin, unde domneşte, absolut, Merkeloaia, „nepoata lui Hitler”, cum o numeau, până nu de mult, ziarele...acum „ele”-mişelele şi liguşitoarele „obiele”-mass media, tac – căci, nu-i aşa, „Norii s-au mai răzbunat/Spre APUS, dar stau grămadă/Peste SAT!” –  da, adică peste „satul” est-european, la care râvneşte şi pofteşte teribil, ca o gravidă în luna a şaptea, madam „Uniunea Europeană” – căci, deh, numai „pe la sate” est-europene se mai află câte o Roşie Montană, dotată cu tot ce le trebuie iudeo-masonilor APUSULUI, devenit... ROŞUUUU! – marxismul e floare la ureche, pe lângă acest nou plod evreiesco-plutocratic, numit „comunismul capitalist mafiot”!!!) - au fost executate, ca un „concert neterminat, pentru pianină mecanică”, şi s-au bazat „pe munca în forță a studenților activiști”. Adică, pe grupuri de provocatori („agenturili”, da-da, „agenturili lucrează” în draci!), pregătiţi din timp şi minuţios, care antrenau GLODURI MASIVE, formate fie din studenţi cu capetele încinse (şi teribil de pătrate!) şi din tot soiul de tineri fraieri, fie din gură-cască, fie din briganzi şi bandiţi de meserie...Nu mai pot ei de U.E.! – parcă şi ştiu ei (care nu-s păţiţi, ca noi!) cu ce se mănâncă această „marmeladă”, în care s-au încurcat şi lipit picioruşele tuturor „dansatorilor” muscoşi/musculoşi, bâzâind de zăluzi, din ţările Europei celei năuce...!
Şi cine conducea „revoluţia portocalie” (din 2004-2005), din Ucraina, şi cine urla, cât îl ţinea gura, la Kiev, ca un Danton mongol şi de mahala, în fruntea „revoluţionarilor” de mucava? Ghici-ghicitoarea mea! Ia faceţi, rogu-vă, un efort mental de re-amintire, ca să nu vi/ni se coşcovească, de tot, creierele:
„Din 23 noiembrie 2004, proteste importante au început în mai multe orașe din Ucraina, inclusiv unul în Piața Independenței din Kiev, care a atras aproximativ 200.000 de participanți care au făcut un marș pașnic în fața sediului Verhovna Rada, parlamentul ucrainean, mulți dintre ei purtând haine sau steaguri portocalii (culoarea de campanie a coaliției lui Iușcenko). Kiev, Lviv și alte orașe au refuzat să admită legitimitatea rezultatelor alegerilor date publicității în acea zi, iar Iușcenko a depus un jurământ de serviciu simbolic.
Deși Iușcenko a început negocieri cu președintele Leonid Kucima în efortul de a rezolva pașnic această situație, negocierile s-au împotmolit pe 24 noiembrie 2004. După ce Ianukovici a fost confirmat oficial în funcție, Iușcenko le-a vorbit susținătorilor din Kiev, cerându-le să înceapă o "Revoluție Portocalie" de greve generale și blocade umane pentru a forța puterea să accepte înfrângerea:
<> (n.n.: măi, măi, măi “fidelcastro-ul mamei, fidelcastrou”…azi, CASTRAT!).

Panglica portocalie, un simbol al solidatităţii cu mişcarea lui Iuşcenko în Ucraina
Simbolul solidarității cu mișcarea lui Iușcenko în Ucraina este o panglică portocalie sau un steag care conține sloganul "TAK! IUȘCENKO!".

Se mai ştie/zice/aude, azi, ceva, despre Viktor Iuşcenko-„americanul”?! ABSOLUT NIMIC!!!
Tot aşa cum, am putea zice, nici Viktor Ianukovici „pro-rusul” nu mai există, pentru Rusia Putiniană/Putinistă! (Se zice, chiar, că un vameş rus l-ar fi oprit pe Viktor Ianukovici, la  graniţa cu Rusia – împiedicându-l să se refugieze la sânul dragostei lui „dentâi”! – şi asta, chiar  azi...!!!).
Păi, da! „Tata” Martino,  Viktor Iuşcenko -  „UITE-L, IA!” - „TAK! IUŞCENKO!” Adversarul lui Viktor Ianukovici, atunci – şi uitatul TOTAL, azi, de către americanii lui „sprijonitori” (şi pe care şi fraierii de români i-au crezut parteneri, în războiul al doilea mondial...  şi pe care, aceiaşi valahi ramoliţi, după război, i-au aşteptat, până li s-au încurcat bărbile, prin închisorile staliniste şi dejiste! - ...pe când nu aveau cum, aceşti valahi, să dea naibii pomană, oricui se scula mai de dimineaţă, vreo Roşie Montană...)!
Uite-l – NU E! Pur şi simplu  - Viktor Iuşcenko NU MAI ESTE (că are „organele” afectate, că are faţa...pe dos, mă rog, aşa-i că nu mai este? – aşa-i!). Acum, azi, ar fi mai bună, de preşedinte în Ucraina, până şi o gorilă (să zicem, Vitali Klitschko!) - decât „sprijonitul”, de atunci, al americanilor – Viktor Iuşcenko! IUŞCENKO?! E MORT...sau, în fine, uitat în „moarte civilă”!
…Bref! Mie nu-mi spune şi nu mi-a spus, niciodată, nimic, numele vreunuia dintre “VIKTORII” ucraineţi – nici ex-preşedintele pro-rus, de azi (uitat de ruşi!) – şi  nici uitatul premier  pro-american, stârnit şi slăvit, ieri, de către aceiaşi americani! Eu, ca bucovinean, căruia cazacii i-au pângărit până şi ciolanele strămoşilor, dezgropându-le din Cimitirul Central din Cernăuţi şi azvârlindu-le în apa Ceremuşului (ca să nu se mai ştie că zdraveni valahi au mai locuit acele ţinuturi dacice străvechi!) – nu am porniri spre obrazurile căzăceşti, decât, eventual, ca să le muşc! În definitiv, ce valah zdravăn la căpăţână ar putea adora un popor, care a fost LEAGĂNUL HAZARILOR – ...şi care Hazari, la rândul lor,  au pierdut Kievul, în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele DINASTIEI RURIKIDE! Ptiu! Se zice despre  Rusia Kieveană/Rutenia (denumirea latină pentru rusi) că „era în secolul al XI-lea cel mai întins stat din Europa” – dar cum să-i numeşti „europeni” şi, mai cu seamă, „neamuri scito-dacice”, pe nişte mongoli?  “Rusiei Kievene” i s-a confecţionat nume de “mahala” rusească (marcă, ţinut de graniţă), cam împotriva realităţii unei stepe golite de “cioloveci” (numele „Ukraina” apare, pentru prima oară, în cronicile secolului al XII-lea, iar pe hărțile politice ale estului Europei, apare, pentru prima oară, în secolul al XV-lea!). 


 

                                                                                       

 

 Adrian SEVERIN

                              Al doilea razboi al Crimeii

In 1992, Rusia a dat lovitura de gratie fostei URSS optand pentru secesionism fata de aceasta in schimbul perspectivei de integare euro-atlantica. Asa s-a consumat ceea ce Vladimir Putin a numit "cea mai mare catastrofa geo-politica a secolului al XX-lea".
Ceea ce a urmat a fostnu includerea Rusiei in ordinea puterilor euro-atlantice, pe picior de egalitate cu acestea, ci o relativ rapida si facila impingere catre est, in afara zonei intereselor vitale europene, si decaderea ei din rangul de superputere globala la cel de putere locala euro-asiatica.
Extinderea NATO, dezmembrarea Iugoslaviei si ingenuncherea Serbiei sub loviturile bombardierelor americane, albanizarea Balcanilor si anihilarea influentei rusesti in peninsula balcanica, implicarea administratiei Clinton in Caucazul de Sud, sustinerea secesionismului cecen, alaturi de autodeterminarea Ucrainei - implicand pierderea Crimeii, gurilor Dunarii si a controlului strategic asupra Marii Negre (dupa ce statele baltice basculasera deja in directia aliantelor occidentale), au fost tot atatia pasi majori facuti in directia scoaterii Rusiei din Europa si totodata din clubul superputerilor. Pasi necesari dar nu si suficienti spre a consacra o victorie durabila a Occidentului pe frontul rusesc.
Dintr-o diversitate de motive - dintre care pot fi amintite deplasarea tintei principale a intereselor strategice americane din Marea Caspica in Golful Persic, implicarea Americii, in primul rand, in razboiul cu „terorismul globalizat”, dezbinarea tot mai accentuata dintre SUA si natiunile vest-europene, precum si aprecierea eronata ca Rusia s-ar putea multumi cu compensatia, mai degraba simbolica, primita prin transformarea G7 in G8 (spre a face loc Moscovei) si admiterea in Consiliul Europei - actorii occidentali s-au oprit la mijlocul drumului. Este posibil ca un factor de franare a elanului initial sa fi fost observarea faptului ca Rusia este prea mare spre a fi izolata, prea importanta spre a fi ignorata si prea puternica spre a fi ingenuncheata.
Indiferent de explicatie, daca sansa reducerii Rusiei la statutul de putere marginala fara impact global sau regional semnificativ a existat vreodata, ea a fost epuizata atunci cand ofensiva occidentala, lansata odata cu prabusirea ordinii mondiale bipolare, a fost abandonata.
Pe acest fundal, pusa in defensiva, Rusia a cumparat timp, substituind rezistenta impotriva ofensivei occidentale prin asocierea binevoitorare la proiectele strategice occidentale cu relevanta regionala si globala, si totodata s-a dotat cu un arc de garantii geo-strategice reprezentate de "conflictele inghetate" intinse la periferia spatiului ex-sovietic, pornind din Transnistria si terminandu-se in Nagorno-Karabah.
Nu este de mirare, asadar, ca astazi, intr-un context general schimbat, eventual mai favorabil lor, rusii provoaca (sau accepta?) un al doilea Razboi al Crimeii prin care incearca sa recupereze dinnou ceea ce Occidentul le-a smuls (vremelnic) la finele celui dintai iar mai apoi, inca o data, la finele Razboiului rece.

Ucraina s-a autodeterminat la finele secolului al XX-lea; dar nu pe baza principiului nationalitatilor (adica al majoritatii etno-culturale locuind un anume teritoriu), asa cum s-a procedat la inceputul aceluiasi secol pentru formarea statelor-natiune, ci pe baza principiului succesiunii geo-politice (adica pe un teritoriu care nu era national ci ex-sovietic, delimitat la vremea sa in functie de ratiuni geo-politice si de management politic, cam la fel cum ar fi vrut sa o faca si Ungaria dupa prabusirea dublei monarhii habsburgice).
In plan intern aceasta explica atat clivajele etno-culturale cat si cele in orientarea geo-politica. In plan extern aici se gaseste motivul pentru care Rusia poate accepta integritatea teritoriala a unei asemenea Ucraini numai atata timp cat aceasta ramane nealiniata (practicand o neutralitate binevoitoare fata de Rusia pe linia traditiilor lor comune si a legaturilor lor istorice) sau se integreaza in Uniunea euro-asiatica, proiectata si dominata de Rusia. Glisarea spre vest a Ucrainei, in masura in care nu poate fi impiedicata, face obligatorie la Moscova declansarea unei actiuni de partaj. Este exact ceea ce se petrece astazi, sub privirile uluite ale Occidentului euro-atlantic. (In realitate singurul lucru surprinzator este surpriza occidentalilor.)
Occidentul euro-atlantic ar fi putut mentine, totusi, integritatea teritoriala si unitatea statala a Ucrainei post-sovietice daca la baza actiunii sale externe nu ar fi stat dogmatica valorilor ci logica aferenta identitatii sale geo-strategice. Dogmatica valorilor cu narcisismul emanat de ea, nu este o politica ci alibiul pentru lipsa unei politici. Neintelegand (sau refuzand sa inteleaga) ca problema pe care o are de rezolvat are ca obiect confruntarea geo-strategica intre ea si Rusia, adica nedefinind corect problema, UE nu a fost in masura sa defineasca solutia corecta, dupa cum nu a stiut nici ce resurse sa mobilizeze spre aplicarea terapiei cuvenite.
Ghidata in special de Germania si, in consecinta, plasata in siajul intereselor germane care au pus antanta cordiala cu Rusia inaintea echilibrului geo-strategic garantat de unitatea si integrarea europeana a Ucrainei, UE a facut tot ce se putea imagina spre a impinge Kievul in bratele Moscovei. La randul lor, cu atentia indreptata spre regiunea Asia-Pacific, SUA au uitat importanta strategica reprezentata pentru ele de vecinatatea estica a UE, contand (in ciuda avertismentelor primite din diverse parti) ca acolo aliatii europeni vor fi capabili sa tina singuri situatia sub control.
Daca la Vilnius Acordul de Asociere intre UE si Ucraina nu a fost semnat, principalul vinovat nu este nici Victor Ianukovici nici Vladimir Putin, ci Angela Merkel, urmata de pleiada eurobirocratilor in frunte cu Jose-Manuel Barroso si Cathy Ashton. Acesta este adevarul adevarat, restul fiind doar detalii coreografice mai mult sau mai putin intamplatoare.
Unitatea Ucrainei autodeterminate prin separare de URSS si ceilalti succesori ai acesteia (in special Rusia) nu putea fi asigurata decat prin integrarea ei totala in UE ca membru cu drepturi depline. (Ceea ce toti patriotii ucraineni au cerut iar marea majoritate a populatiei a sustinut.) Este drept ca o asemenea abordare ar fi impus: a)  punerea imediata la dispozitia Ucrainei a unui pachet financiar masiv apt a asigura nu numai stabilizarea sa economica, transformarea ordinii sale sociale si decuplarea de structurile politico-economice post-sovietice ci si un nivel minim de coeziune economica, sociala si teritoriala cu statele membre UE, de atins anterior accesului propriu-zis in uniune; b) acceptarea unei reforme constitutionale a UE care sa conduca la transformarea actualei sale ordini retrograde – o ordine tot mai confederala, pusa sub comanda unui directorat format din unul, doua sau eventual trei state - intr-o autentica democratie transnationala condusa de institutii cu competente, poate, minime dar federale; c) renuntarea la pretentiile Germaniei (si eventual ale Frantei) de a domina UE, respectiv renuntarea la ideea Europei germane si revenirea la proiectul Germaniei europene.
Or, tocmai asta nu s-a facut. Ucrainei i-a fost refuzata consecvent perspectiva europeana. De asemenea, i s-a refuzat ajutorul financiar necesar evitarii falimentului si asigurarii transformarilor interne fara provocare de tulburari sociale, iar ceea ce i s-a oferit (cu totul insuficient) a fost conditionat fie de reforme socialmente insuportabile fie de masuri politice inacceptabile. (Astfel, s-a pierdut un timp pretios care ar fi putut fi alocat reformelor structurale de natura a consolida statalitatea ucraineana inclusiv prin descentralizare si devolutie, in dispute sterile legate de o asa zisa "justitie selectiva", dispute legand soarta Ucrainei de cea a ex-premierului Timoshenko, atunci ca si acum favoritul Rusiei.)
A plange astazi pe umarul integritatii teritoriale a Ucrainei si a-l demoniza steril pe Presedintele rus Vladimir Putin este tardiv si de aceea inutil. Occidentul si in special UE au ratat ultima posibilitate de a salva unitatea Ucrainei post-sovietice cu aproximativ un an inainte de Vilnius, cand au decis linia politica perdanta de urmat pana la Summitul din capitala Lituaniei. De acum ceea ce trebuie de facut este sa se salveze ceea ce mai poate fi salvat. Intrebarea este, insa, ce mai poate fi salvat?

Deznodamantul Summit-ului de la Vilnius (respectiv nesemnarea Acordului de Asociere dintre UE si Ucraina) a fost considerat ca o victorie strategica a Rusiei, corespunzand unei infrangeri strategice analoge a UE. Aceasta infrangere a afectat, insa, si interesele SUA cu privire la echilibrul geo-strategic dintre lumea euro-atlantica si cea euro (ruso)-asiatica.
America sperase, poate, ca UE o va scuti de o atare incercare. Nu a fost sa fie asa. O uniune care se ocupa doar de exportul valorilor, lasand definirea si apararea intereselor strategice in competenta statelor membre, nu avea cum stavili ofensiva strategica a Rusiei. Aceasta cu atat mai mult cu cat agenda si logica geo-politica a principalului protagonist european, Germania, coincid mai degraba cu cele rusesti decat cu cele americane (si cu cele ale UE in ansamblul sau).
Asa stand lucrurile, dupa Vilnius Rusia era obligata sa isi transforme victoria simbolica intr-una reala si stabila, in timp ce SUA erau obligate sa reintre in joc (fie asta si prin intermediul unui operator de teren prietenos care ar fi putut fi Romania dar a fost, desigur, Polonia) spre a reface echilibrul strategic deranjat si a reveni in avantaj. Cele doua s-au intalnit in centrul Kievului, pe Maidan. Moscova a venit la intalnire bazandu-se pe sprijinul Berlinului si al „vechii Europe”; Washingtonul, pe cel al Varsoviei si al „noii Europe”. Asa cum corect afirma doamna Cathy Ashton, trupele paramilitare din piata si provocatorii lunetisti apartineau altor actori decat celor oficiali ucraineni. In aceasta confruntare presedintele Ianukovici si ai sai – fie ei corupti sau nu, autoritari sau nu, eurosceptici sau nu – au fost doar simpli figuranti si totodata tapii ispasitori. 
Presedintele Putin avea nevoie de revolta Maidanului, de instalarea anarhiei, de ridicarea extremei drepte, de escaladarea nationalismului, rusofobiei si antisemitismului spre a justifica miscarile autonomist-secesioniste ale comunitatilor rusofone (cuprinzand multi posesori de pasapoarte rusesti) si interventia (deocamdata potentiala) a armatei ruse, chipurile spre pastrarea ordinii publice si apararea sigurantei cetatenilor pasnici; mai ales a celor de origine rusa. Pentru Presedintele Obama aceeasi revolta, bine sustinuta si canalizata, era susceptibila sa  duca la inlocuirea regimului oligarhic al „multivectorialistului” corupt Victor Ianukovici cu un regim radical rusofob si nationalist, dispus si totodata obligat sa joace totul pe cartea occidentala.
Daca Rusia si Occidentul coincideau intr-un punct acela era legat de imprejurarea ca nici unul nu voia sa se vada cu Ucraina in casa. Rusia nu doreste anexarea Ucrainei. UE nu doreste ca Ucraina sa ii devina membru. Fiecare vrea sa controleze politic Ucraina si sa o foloseasca, in dinamica echilibrului de putere, impotriva celuilalt. Aceasta in conditiile in care fiecare stie ca "ocuparea" (fie ea si indirecta) a intregii Ucraine este politic imposibila si tehnic extrem de costisitoare. In atari conditii fiecaruia ii este suficienta doar o bucata de tara; din est si respectiv din vest. O bucata ca o ghiulea legata de piciorul celeilalte.
Mergand pe o asemenea linie si actionand intr-o atare logica, Rusia a instituit in Crimeea un protectorat militar cu valoare de gaj care sa garanteze succesul negocierilor unui viitor contract geo-politic regional cu relevanta globala.
SUA - si, impinsa de ele, UE - au reactionat amenintand cu sanctiuni. Aceste sanctiuni sunt de fapt acte de razboi purtate cu mijloace nemilitare. Spre a le conferi o legitimitate morala, ele au fost prezentate ca sanctiuni punitive; adica sanctiuni care pedepsesc incalcarea normelor dreptului international de catre Rusia. In realitate sanctiunile respective sunt sanctiuni cominative; adica masuri de presiune care sa determine Rusia la schimbarea comportamentului.
Dincolo de faptul ca Occidentul euro-atlantic nu are nici o competenta legala spre a se comporta ca o instanta de judecata care pedepseste presupusele abateri de la regula de drept international, sanctiunile deocamdata doar preconizate, in considerarea unei agresiuni deocamdata doar potentiale, sunt ineficiente. Spre a le anihila efectele Rusia mizeaza pe atuul prezentei sale efective pe teren, pe afinitatile etno-culturale cu societatea ucraineana (sau macar o mare parte a ei), pe departarea geografica a SUA, pe santajul energetic asupra UE, pe sabotajul statelor europene dispuse sa sparga unitatea frontului occidental (Germania dar si Franta, Ungaria, Italia sau Grecia ori chiar Marea Britanie) si nu in ultimul rand, pe propria sa capacitate de a rezista mai mult la presiune, la izolare si la suferinta.
Ca sa nu mai vorbim de faptul ca un "razboi al sanctiunilor si contra-sanctiunilor" economice ar putea dauna, cel putin pe termen scurt, mai mult Occidentului - care mizeaza pe scaderea pretului la gaz si petrol, precum si pe fuga capitalurilor straine din Rusia sau pe scumpirea creditului rusesc - decat Rusiei - care poate mentine pretul ridicat al hidrocarburilor prin producerea de tulburari in Asia Centrala si Orientul Mijlociu, poate inchide robinetul de energie de la care se alimenteaza UE, poate proceda la retragerea uriaselor sale capitaluri depozitate in bancile occidentale si poate impiedica importul de marfuri occidentale pe piata ruseasca. Rusia ar putea fi, probabil, pusa in dificultate daca Franta ar inceta sa ii mai livreze echipament militar, Germania sa ii construiasca infrastructuri militare iar Marea Britanie sa ii mai spele banii negri depusi in bancile din City. Este improbabil, insa, ca asa ceva sa se intample intrucat complexul militar-industrial si comunitatea financiar-bancara, astazi globalizate, pun profitul deasupra ratiunilor geo-strategice. Or, domnul Putin stie aceasta.
Plutocratia mondiala s-ar putea sa treaca, in actualele circumstante, de partea Kremlinului, socotind ca independenta si integritatea teritoriala a Ucrainei nu merita pretul haosului economic global. Realitatea este ca, purtate de valurile capitalurilor rusesti, interesele rusesti au ocupat, pe tacute, pozitii mai influente in cadrul ocultei economice globale decat prioritatile geo-politice ale democratiilor nationale din vestul euro-atlantic.
Cele din urma, dupa ce s-au socotit invingatoare in Razboiul rece si dupa ce, la finele acestuia, au crezut ca istoria s-a sfarsit, ca omenirea intreaga le-a imbratisat valorile si ca tot ce mai au de facut este sa domine universul supraveghind corecta aplicare a respectivelor valori... in interes propriu, au ajuns sa constate astazi in Crimeea ca institutiile internationale ale secolului al XXI-lea nu le ofera nici o aparare in jocul geo-strategic de suma nula jucat de Rusia potrivit metodelor specifice secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea. De fapt, sunt obligate sa admita ca "noua ordine" post-bipolara impusa de ele, fie are reguli lipsite de orice garantie fie nu are reguli de loc; precum si ca in confruntarea geo-politica actuala standardele de comportament sunt impuse de Rusia cea "invinsa" iar nu de Occidentul "invingator".   
In ceea ce il priveste pe domnul Putin, el a trecut Rubiconul. Orice dare inapoi sau orice deznodamant care ar lasa impresia ca a cedat, risca, pe fondul opozitiei interne tot mai accentuate fata de regimul sau, sa mute Maidanul in Piata Rosie. Prin urmare marja sa de manevra este relativ redusa. De aceasta trebuie sa tina seama adeptii sanctiunilor ("personalizate" sau nu), in masura in care nu cumva urmaresc aventura provocarii unei revolutii in Rusia.
Pe de alta parte, nici SUA nu isi pot permite o noua infrangere pe "frontul de est". Mai ales in conditiile mentalitatilor americane, aceasta ar produce un uragan psiho-politic in America, uragan ale carui valuri ar putea izbi destabilizator prezenta ordine globala. Pentru asa ceva nici Rusia nu este pregatita; dar nici o super-putere emergenta precum China.
De aici rezulta ca toata lumea este interesata intr-o solutie politica. Nici un actor global sau cu potential global nu este suficient de tare ca sa repurteze o victorie clara si neta pe teren, intr-un joc de suma nula; dar, mai mult decat atat, nu este nici capabil sa digere, sub aspect psihologic si politic, o asemenea victorie, in situatia in care ar obtine-o.
Solutia politica poate fi un "armistitiu" (respectiv o suspendare a conflictului in vederea negocierilor, partile ramanand fiecare pe pozitiile pe care se gaseste la "incetarea focului") sau un "acord" (respectiv rezultatul unor negocieri apte a produce un compromis limpede asumat).
Din punctul meu de vedere (care ar trebui sa fie si un punct de vedere romanesc) "armistitiul" este solutia cea mai rea. Aceasta nu doar intrucat nimic nu dureaza mai mult decat provizoriul si nici pentru ca o incetare a ostilitatilor acum ar gasi pe unul dintre oponenti efectiv pe teren (Rusia) iar pe celalalt doar facand croaziere cu un distrugator pe Marea Neagra.  A nu conveni nimic pe fond la finalul inclestarii prezente ar insemna, in cel mai bun caz, aparitia unui nou conflict inghetat in regiune, conflict care isi va perpetua efectele destabilizatoare de la o criza la alta si care, cu siguranta, va contamina in scurta vreme cel putin estul si intreg sudul Ucrainei, prelungindu-si efectele nefaste in Transnistria si Moldova, pana la granitele Romaniei, daca nu si la cele ale Poloniei, cu ecouri de lupta in tarile baltice.  Rezultatul cel mai rau este crearea unor noi conflicte locale inghetate.
Aceste randuri vor deveni publice cam in acelasi timp cu foarte probabilul rezultat al referendumului din Crimeea care va proclama in acelasi timp autodeterminarea peninsulei si unirea cu Rusia. "Legalistii" - adica cei care au luat puterea prin lovitura de stat - vor spune ca decizia este ilegala. "Democratii" - adica cei care au organizat consultarea populara la umbra tancurilor - vor spune ca glasul poporului trebuie respectat. Dincolo de aceste dispute retorice, o noua situatie va aparea la Simferopol. Daca intr-o forma sau alta se va actiona in forta impotriva secesiunii, revolta „pro-rusa” sau „anti-kieveana” se va extinde imediat in Donietk si Harkiv (unde repetitia generala cu costume a si avut loc). Daca faptul implinit va fi acceptat implicit prin lipsa de reactie concreta, rebeliunea malorusa va fi probabil amanata pentru o vreme spre a reizbucni intr-un alt moment "potrivit". Spre a evita intrarea in aceasta logica a succesiunii evenimentelor, va trebui actionat imediat, cu curaj si cu imaginatie, cu intelepciune si cu forta.
Solutia adevarata sunt, deci, negocierile; solutia reala este o intelegere politica negociata explicit. Cum negocierile inseamna a da si a lua, apare necesar ca fiecare sa se prezinte la negocieri cu o idee clara in legatura cu ceea ce doreste plus cu atuuri palpabile in mana.
Rusia doreste cu siguranta sa renegocieze "acordul" incheiat cu Occidentul euro-atlantic la sfarsitul Razboiului rece, acord care a condus la abolirea sistemului mondial bipolar. In acest context, urmareste obtinerea unui statut post-imperial (sovietic) de putere globala, impreuna cu dreptul de a detine instrumentele necesare sustinerii lui.
 
Ce vor UE si SUA? Ramane un mare secret in centrul caruia se ascunde nimicul; sau probabil dorinta de a nu-si pierde iluzoria lor superioritate actuala. O viziune asupra unei ordini globale bazate pe echilibru, subsidiaritate si incluziune, se impune, asadar.
Pana atunci negocierile insesi reclama echilibrul fortelor implicate. De aceea, raspunzand chiar unei cereri ucrainene, garantii occidentali ai independentei Ucrainei (SUA si Marea Britanie), cu sprijinul aliatilor lor, trebuie sa trimita trupe de "mentinere a ordinii si descurajarii extremismului si anarhiei" in zone precum Odessa si Bugeacul, inclusiv de-a lungul granitei cu Republica Moldova, oarecum simetric cu actiunea trupelor ruse dar fara a intra in conflict cu ele. Deocamdata doar Crimeea este pierduta. Trebuie salvat restul!
In septembrie 1898 trupe britanice, conduse de Lordul Kitchener si franceze, conduse de capitanul Jean-Baptiste Marchand, s-au intalnit fata in fata in dreptul micii localitati Fachoda, din sudul Sudanului. Nici unul din cei doi comandanti militari nu au indraznit sa dea ordinul de lupta care ar fi aruncat doua dintre marile puteri ale timpului intr-un razboi reciproc distrugator, de natura a fi lasat Reichul German sa domine nestingherit Europa. In final, dupa luni de incordare si de confruntare retorica, ministrii de externe ai celor doua tari au ajuns la un acord care a trasat linia de demarcatie dintre zonele lor de influenta (coloniala), punand astfel bazele viitoarei "antante cordiale" care va garanta apoi echilibrul geo-politic european si mondial.
Istoria nu se repeta, desigur, dar ea trebuie sa fie sursa de invataminte. Gandirii strategice de secol XIX a domnului Putin nu i se pot opune in mod direct conceptiile de secol XXI ale unui Occident decadent, dominat de narcisism si de sovinismul bunastarii, care a crede ca poate fi invingator fara sa lupte si ca superioritatea autoproclamata a valorilor sale este suficienta spre a-i permite sa domine lumea, dispensandu-l de obligatia solidaritatii si a autosacrificiului. Daca valorile occidentale nascute din tragediile secolului al XX-lea, ar fi fundamentat o Europa politica dotata cu o armata proprie apta a pune in aplicare o adevarata politica de aparare si securitate comuna, precum si o America dedicata secularismului in relatiile internationale si a multipolarismului simetric in ordinea globala, altfel ar fi stat lucrurile. Asa, insa, niste precepte fara putere, presupus universale, oricit de sofisticate si de seducatoare ar fi, in absenta consensului nu pot rezista singure puterii brute, cum nici vechiul Imperiu roman nu a putut rezista asalturilor barbare ori proiectul securitatii colective pastorit de Liga Natiunilor intr-o lume dominata de subtilul egoism colonial franco-britanic, nu a supravietuit brutalitatii naziste. De aceea recurgerea la contra-masuri sau la solutii care au functionat in secolul al XIX-lea se impune tocmai spre a face sa renasca sansele unei noi ordini circumscrise de idealurile pacifiste, egalitare si federalizatoare ale secolului al XXI-lea. N-ar fi pentru prima oara cand omenirea intra in viitor reculand.
In acest sens si tinand seama de precaritatea sanctiunilor ce pot fi aplicate, ceea ce ar putea aduce Rusia la negocieri serioase ar fi tocmai steagul UE sau cel al NATO sau altele echivalente fluturand pe teren la Odessa, fata in fata cu steagurile rusesti din Crimeea.     
Esential este ca de acum toate partile sa arate curaj, viziune si tarie pentru a transforma actuala confruntare strategica intr-un acord strategic cu valoare regionala si globala. Intrebarea este cine o va face? Europenii imbogatiti din afacerile cu gazul rusesc, cei care vand arme in Rusia sau cei care spala banii rusesti?
PS – Din punctul de vedere la Romaniei, cred ca obiectivele de atins in si prin actuala criza ar trebui sa fie urmatoarele: evitarea revenirii Rusiei la gurile Dunarii; stingerea conflictului transnistrean; revenirea SUA ca jucator activ in sistemul echilibrului strategic din regiunea Marii Negre; reabilitarea pozitiei de partener strategic in relatia cu SUA si cresterea influentei sale in UE, consecutive inserarii utile (prin informatie, analiza, proiectare politica si actiune diplomatica) ca putere locala (sub-regionala), in strategia occidentala din vecinatatea estica a regiunii euro-atlantice, precum si in stabilizarea si securizarea echilibrului dintre regiunea euro-atlantica si cea ruso (euro)-asiatica; accelerarea procesului de integrare europeana a Republicii Moldova; garantarea internationala a aptitudinii Ucrainei de a opta liber asupra aliantelor sale, simultan cu oferirea unor perspective certe si realiste de integrare europeana; revitalizarea euro-regiunilor Prutul superior (Bucovina) si Dunarea de Jos, precum si dinamizarea proceselor integratoare specifice acestora. Asa sa ne ajute Dumnezeu ... dar si elita

 

 N.R: Reproducem și un comentariu la acest articol, semnat, din păcate:
ANONIMUS

16 martie, 15:47

Situatia este datorita politicii de putere dupa WWII cand nimeni n-a intraznit sa permita Germaniei sa se inarmeze mimand o armonie ipocrita si mincinoasa,lasand SUA sa arbitreze ori ce diferend.In ultimul timp ma tem ca SUA iritata de problemele facute de inteligentii conducatori ai UE si avand destule probleme provocate de criza pe care ei au starnit-o si de " minunata" conducere a dlui Obama , reactioneaza doar fiind obligati sa-si pastreze buna reputatie oarecum festelita in Africa,si Asia.Ma tem ca SUA si UE vor repurta un triumf "a la"Chamberlain unde Dlui Putin ii va lipsi doar mustata "musca" si ranjetele de satisfactie bine temperate.Vina o are conducerea UE fara orizont si din pricina meschinariei si cupiditatea acestor intereasati verosi si lacomi.O sa-i coste mai mult decat economiile si avaritia facute pe spinarea saracilor UE.

 

 
 PUTIN nu se va opri în CRIMEEA și nu se va multumi doar cu UCRAINA
                                               Autor Radu Moraru / nasul.tv

Din pacate pentru Romania si pentru Romania de peste Prut, marile puteri ale lumii privesc superficial planurile lui Putin si propun solutii economice care sa il blocheze pe noul Tzar, neintelegind ca Putin si Generalii sai functioneaza dupa logica razboiului si nu dupa niste amarite de mecanisme economice.
Am spus acum doua saptamini, in emisiune, ca Putin are un plan care seamana izbitor cu planul lui Hitler. Astazi, urmarind presa internationala extrem de bleaga si superficiala, pot sa intaresc acest lucru. Asa se intimpla si in acei ani tragici premergatori celui de-al doilea razboi mondial.
Ce nu inteleg occidentalii, si poate ca unii chiar nu vor sa inteleaga, Putin nu se va opri in Crimeea, Putin nu se va multumi doar cu Ucraina, Putin va intra si in Moldova de peste Prut. La cum se “aseaza” lucrurile, cred ca vom avea curind o granita cu noul imperiu rus si cu o influenta uriasa a sa pina la Carpati. As vrea sa ma insel dar nu pot sa nu observ ca Putin si ai lui au un plan bine pregatit, de cel putin citiva ani si au ales cel mai bun moment.
Germania avea nevoie ca de aer de gaze ieftine si Putin, din toata marinimia lui, a dat Germaniei acest contract extrem de avantajos. Cu o singura conditie, ca doamna Merkel sa ia la guvernare PSD-ul german. Sa nu uitam ca fostul cancelar Schroder este mare boss la Gazpromul patronat de Putin.
Si sa nu uitam citeva “amanunte”: City-ul londonez depinde de tranzactiile rusesti (unele bine mascate) iar rusii “disciplinati” au citeva investitii strategice in tarile importante ale Europei.
In sfirsit, pe fondul unui leadership european si american foarte slab, pe fondul unui sprijin urias pe care Putin il are din partea Bisericilor Mari, avind in vedere pozitia sa contra homosexualilor, Rusia nu sta deloc rau in aceasta infruntare cu Restul Lumii.
Si ca un mic detaliu, populatiile occidentale sint foarte bine amortite in micul lor confort zilnic, incapabile sa inteleaga si sa se opuna populatiei de “ursi” rusi cu nostalgii si dorinte expansioniste. Da, foamea de mare imperiu rusesc tine loc de foame si rusii nu au uitat niciodata umilintele post URSS.
Treziti-va oameni buni! Nu stiu daca noi romanii avem solutii dar macar treziti-va!
Sa fiti iubiti!
R. M.
 


ÎN ADDENDA

PRIMIM DE LA Vale Răut <
raut@comhem.se> ,prin Dimitrie Grama [gramadimitrie@gmail.com]

    Originea rusofobiei la români.

De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna". Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei" voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii" ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient şi Occident": „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. - voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000", ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII       

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului", povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei.
 Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor". Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (...)".
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita" să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă".

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir - destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi - decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră".

MAI CORUPŢI DECÂT TURCII         

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident": „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă".
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte".
La 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini". Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei".
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!".

„RĂZBOIUL” ALIAŢILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878

Consolidarea „simpatiei" pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAŢA PLEVNEI, „UITAŢI” LA TRATATIVE     

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. - Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

RUŞII ASEDIAZĂ BUCUREŞTII         

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. - cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(...) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române - Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRŞITĂ”        

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (...) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA...

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a unor comunişti instruiţi la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate”.

 

 Iar, în addenda la addenda,reproducem:

                Testamentul lui Petru cel Mare

Elaborat in 1725, Testamentul lui Petru I tarul Rusiei (1672-1725) a fost adus la Paris in anul 1757 de catre ambasadorul Frantei la Petersburg si predat Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris in anul 1843, a fost citit si comentat cu mare interes, in anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete incoronate din Europa, de politicieni, istorici si oameni de cultura.
 
Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezinta un text a carui valoare rezida in confirmarea, prin fapte istorice, a recomandarilor catre urmasi elaborate de tar sau atribuite acestuia.
 
Implicatiile pentru actualitatea geopolitica internationala si, in particular, pentru cea romaneasca, sunt extraordinar de importante, permitandu-ne sa intelegem multe lucruri care se intampla, acum, sub ochii nostri.
 
Textul Testamentului *)
 
In numele Prea Sfintei si Nedespartitei Treimi, Noi Petru I, catre toti urmasii nostrii mostenitorii Tronului, Guvernantilor si natiei rusesti.
Marele Dumnezeu, de la care avem existenta si Coroana noastra, luminandu-ne, imi arata mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stapani in viitorime toata Europa. Eu pun temei acestei idei, ca natiunile Europei au ajuns cele mai multe intr-o stare de vechime aproape de a lor cadere. Urmeaza dar, a fi ele subjugate de un popor tanar si nou, cand va ajunge la intregimea cresterii sale  si va capata toata a sa putere ...
Eu am gasit Rusia ca un paraias si o las ca un rau mare. Iar mostenitorii mei o vor face si mai mare, intinsa, hotarata de a face sa rodeasca Europa cea starpita.
Eu le las instructiunile urmatoare pe care le recomanduiesc la a lor luare aminte  ca sa le pazeasca cu statornicie.
A tine natia ruseasca necurmat in stare de razboi, spre a avea pe soldatii ei pururea deprinsi la razboi ... Razboiul sa ajute pacii,  in interesul intinderii Rusiei si a inaintarii ei in inflorire.
A chema prin toate putincioasele mijloace, de la natiile cele invatate ale Europei, Comandiri in vreme de razboi si oameni invatati in vreme de pace, spre a face ca natia ruseasca sa capete foloase de la celelalte natii, fara a pierde nimic din ale sale proprii.
A se amesteca in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari care fiind mai in apropriere, intereseaza mai cu seama.
A vara vrajba in Polonia, a hrani in ea tulburari necontenite; a castiga cu bani pe cei mai puternici, a avea inrauriri in Dietele lor spre a putea lucra la alegerea  Crailor lor si a-si face partizani in Polonia ... Daca  puterile vecine s-ar impotrivi sa le impace impartind-o cu ele ...
A lua cat s-ar putea mai mult din hotarele Suediei si a sti cum sa se faca ca insasi ea,  Suedia,  sa-i deschida razboi, spre a-i gasi pricina de a o subjuga...  A dezbina Suedia de Danemarca si, cu luare aminte, a hrani rivalitatile lor.
A insotii Printii rusi intotdeauna cu printese din Germania spre a inmultii influenta noastra acolo ... sa se uneasca de la sine  la pricina noastra.
A cauta alianta de comert cu Englitera, mai mult decat a oricarei alte Puteri, pentru ca ea are ma mult trebuinta de NOI ... a schimba cheresteaua noastra si alte produse cu aurul ei si a face ca negustorii si matrozii ei sa-i deprinda pe cei ai natiei noastre spre navigatie si comert.
A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre.
A se apropia cat mai mult de Constantinopole si de India, ca acel ce va stapani acolo, va fi adevaratul stapanitor al lumii ... A strabate pana la golful Persic, a restatornicii de se poate comertul cel din vechime al Orientului si a se intinde pana in India care este magazia lumii...
A cauta si a castiga alianta Austriei ... a o sprijinii in zadarnicele ei inchipuiri de a stapani Germania... iar prin taina a intarata dusmania  Printilor Germaniei impotriva ei...
A face de a se interesa curtea Austriei ca sa izgoneasca pe Turci din Europa si a nimicii pretentiile ei cand vom subjuga Constantinopole...
A face pe toti grecii dezbinati ce sunt imprastiati in Ungaria, Polonia si alte tari, sa se lipseasca de ele si a se reface sprijinul lor si a intermedia o asociatie  universala; acestia vor fi tot atatia prieteni pe care Rusia ii va avea in statul fiecarui dusman al ei.
Dupa ce Suedia se va dezmembra, Persia  se va birui, Polonia se va subjuga si Turcia se va supune ... a propune foarte tainic la curtea Frantei, apoi la cea a Austriei, de a impartii cu ele imperia lumii, magulindu-se ambitia si iubirea lor de sine... Rusia sa se ajute cu ele pentru a le desfiinta  pe urma ...
Daca amandoua aceste curti vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie sa se stie cum sa imparta intre ele galceava si a le face sa se slabeasca una pe alta ... Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotarator, va navali asupra Germaniei, pornind totodata cu doua flote mari ce vor napadi Franta. Aceste doua tari biruindu-se, celelalte parti ale Europei vor trece lesne  si fara impotrivire sub jugul Rusiei.

 

* ) Text aparut la Iasi in 1892 si reprodus pe internet de George Cautisanu, aparand doar unele prescurtari care nu modifica sensul

 

 
 DISCLAIMER:
Toate părerile, punctele de vedere, afirmaţiile, atitudinile şi detaliile informative reprezintă angajarea fiecărui autor în parte. Portalul nostru nu îşi însuşeşte responsabilitatea pentru conţinutul articolelor publicate. Fiecare link şi articol pe care îl prezentăm are propriul copyright © şi răspundere personală pentru conţinut.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971