Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
Anul 2009
GEORGE ROCA - Interviu Corneliu LEU
PROBLEME ACTUALE ALE BUNULUI COMUN CA PROPRIETATE A TUTUROR CETÃTENILOR ROMÂNIEI ŞI UNELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A PRODUCŢIEI ALIMENTARE
BUNUL COMUN AL CETÃŢENILOR ROMÂNIEI ŞI DATORIA GUVERNÃRII DE A LE ASIGURA FOLOSIREA LUI
REVENIND LA DEZBATEREA NOASTRA PRIVIND:BUNUL COMUN ŞI BINELE COMUN
Apel către Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român
Corneliu FLOREA, George ANCAProf. Univ. Dr. lie RAD, Petru Birău, Ioan LILA Virginia Meheş, Melania Cuc, Carmen CĂTUNESCU, Octavian Curpaş, ELENA M. CÎMPAN, SEMNEAZĂ RECENZII DESPRE: Petru Popescu, A.Melicovici, Lucian Boz, Al.Fl. Ţene, Adrian Erbiceanu, Victoria Milescu, Ionut Caragea George Roca, Victoriţa Duţu, Melania Cuc
RECENZII - CONTINUARE
RECENZII - CONTINUARE 2
MIHAI EMINESCU: „MUŞATINII” - Versiune engleză de George ANCA
Alexandru MACEDONSKI - NUIT DE DÉCEMBRE -Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN
PARADOXISMUL LUI FLORENTIN SMARANDACHE într-un interviu şi o explicaţie mai largă dată de autor
Dimitrie GRAMA (medic emerit în Danemarca şi, la fel, poet în limba română)
Ştefan Plugaru vicepreşedinte ACPBB şi Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al \"Dacia Revival International Society\" of New York
Prof. Mariana Terra şi Alexandru PETRESCU - Preşedintele asociaţiei românilor din Spania
CORNELIU FLOREA, Viorel ROMAN-Universitatea din Bremen, Alexandru TOMA-CERVESY ( Madrid),Antonie POPESCU,Florin ZAHEU
George ROCA - interviu cu Corneliu LEU
George ROCA - Interviu Corneliu LEU - continuare
Tudor LEU - Din volumul: „AMINTIRILE ŞI RĂUTĂŢILE TATĂLUI MEU
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - o povestire de Corneliu Leu de prin anii ’90
EPITAF LA MORMÂNTUL GRAFOMANULUI NECUNOSCUT - continuare
PAPA CERE PREOŢILOR SĂ PROPOVĂDUIASCĂ PE INTERNET
Manifestul Internetului, în 17 puncte
FLORENTIN SMARANDACHE - Despre Internet
IONUT CARAGEA -INTERVIU CU SCRIITORUL AL. FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA
VIDEOPOEZIE
TABLETA LUI Paul Maria Mefietic
„PASO DOBLE” - rubrica lui Ioan LILĂ:
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
MAGIE PE INTERNET
PIESA FOLCLORICĂ
GHICEŞTE OCUPAŢIA
PAGINA A DOUA

 

ACTUALITATEA LITERARA

 SI EDITORIALA

 

 

Corneliu FLOREA „ÎNTOARCEREA   SUPLEANTULUI”

Adevărul  este acelaşi pe orice faţa a lui.
 Minciuna-i  transparentă;
 daca te uiţi atent, se străvede bine prin ea.”
SENECA (din epistolele sale)

Atent am citit cele două cărţi ale lui Petru Popescu publicate în limba română în acest mileniu. Prima, publicata în 2001, şi intitulată „Întoarcerea” este un volum autobiografic şi reportericesc de 400 de pagini. Cea de-a doua „Supleantul”, editată la Curtea Veche în 2009, ficţiune hollywoodiana de consum, cu orice preţ, lansată cu tam-tam pe măsura autorului, în diferite oraşe din România de însusi Petru Popescu. De aici şi titlul acestui pamflet al meu: ÎNTOARCEREA  SUPLEANTULUI. Până la aceste cărţi, citisem, atunci de mult în România, primele sale cărţi, ce au avut un impact puternic asupra cititorilor şi imediat s-a creat opinia că Petru Popescu va deveni, în curând, un mare romancier orăşenesc, având o indiscutabilă dexteritate de condei. Adevărat, a fost un adevărat eveniment Petru Popescu în beletristica din România, până când am auzit că ne-a părasit. Mulţi dintre cei ramaşi în lagărul socialist, poleit în  epoca de aur, doreau să-i urmeze  exemplul, gândindu-se cum ar reuşi!
Petru Popescu a plecat cu paşaport de serviciu, cu viză pentru şase luni la o universitate în Iowa din Statele Unite, nu cea din URSS! Viza i-a fost acordată personal de Nicolae Ceauşescu în urma unei audienţe, în care Petru Popescu i-a motivat dorinţa de-a a merge la universitatea americană, unde: „aş putea să răspândesc gândirea dumneavoastră marxistă printre tinerii americani’’ (vezi „Întoarcerea”, editura Nemira 2001, pag 191). Aşa scrie, aşa citim! Ca fapt divers, la Universitatea din Iowa, a fost coleg cu Ana Blandiana şi cu Romulus Rusan. Nu ştiu pe cine au periat şi linguşit pentru viza cei doi, pentru că pe vremea aceea altfel nu se pleca, dar ei s-au întors. Nu şi Petru Popescu care a rămas să răspândească gândirea marxistă a tovarăşului...
Nu am ştiut, dar din citite multe se află, că romancierul orăşenesc răspândise marxismul lui Nicolae Ceauşescu şi mai înainte. Întâi, ca membru supleant în Comitetul Central al UTC-ului, apoi ca ghid autorizat (de partid şi securitate) în Ministerul Culturii, vrăjind grupurile străine cu realizările partidului, adică a tovaraşului secretar general după care, de bine ştiut şi fără excepţie, trebuia să dea raportul undeva. Dar cel mai asidiuu a răspindit gândirea marxistă a lui Nicolae Ceauşescu în America Latina, fiindcă a făcut parte din grupul de ziarişti care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în vizitele istorice din statele sud-americane. Nu e cazul să fac o paranteză despre câţi gazetari bucureşteni l-au invidiat pe el atunci, dar îl arată cu degetul în bârfele lor de azi, fiindcă se înţelege. În această vizită  istorica în care Petru Popescu a scris, articole peste articole şi mai ales reportaje dinaintea evenimentului, o inovaţie personală a lui Petru Popescu de preamărire a lui Nicolae Ceausescu în avans, s-au întâmplat două lucruri asupra cărora mă opresc. Întâi, în vizita oficială din America Latina se pornise  aproape întreaga Familie Ceauşescu: conducătorul, conducătoarea, urmaşul şi Zoia, trasă de mâna de părinţi. Despre Nicu şi Zoia, Petru Popescu scrie în cartea sa „Întoarcerea” - care pe copertă are un car cu fân băgat în şură, semnificativ nu – „Copiii şefului erau nişte ştrengari. Fiica lui (eu îi spuneam Domnişoara Tovaraşul) nici măcar nu se prefăcea că e politicoasă… era o belea pentru tovarăşii de la secţia de protocol”. Ce draguţi sunt portretizaţi copiii şefului, îţi vine să-i pupi, nu altceva! Citiţi această pagină 183 şi pentru că în ea găsiţi, pentru prima dată în aceast volum de 400 de pagini, că Zoia i-a  citit una dintre cărţi şi... i-a plăcut. Sigur, şi aici se pot face speculaţii! Doar şi Zoia era în CC al UTC-ului, iar Petru Popescu nu ar fi neglijat ocazia să-i fi dat o carte, aşa ca de la un tovarăş la altul, iar Zoia, acolo în Peru, a găsit un moment să-i mulţumească spunându-i ca i-a plăcut.
Zoia era inteligentă, educată şi ştia să fie şi politicoasă, în timp ce orice scriitor cu dexteritate poate întoarce cum îi convine vorbele şi faptele în scrisele sale. Atâta tot despre Zoia pâna acum. Al doilea eveniment a fost că... în Chile, unde Nicolae Ceauşescu urma să se îmbrăţiseze cu socialistul Salvador Allende, o huntă militară, tipică pentru America Latină, cu voie şi îndemn de la Washington, a dat peste Salvator Allende care s-a sinucis cu gloante de puşcă automată! Istoria e unică, scrierea ei foarte diferită! Bineînţeles, mulţi români au fost supăraţi foc pe generalul Augusto Pinochet că nu a mai avut răbdare până ce venea şi Nicolae Ceauşescu în Chile, la Santiago! De groază românii ăştia” Dar nici cu scriitorul american de origine româna, Petru Popescu, nu mi-e ruşine, recitind paginile 186 şi 187 din „Întoarcerea” în care scrie printe altele: „Am scris cea mai greţoasă declaraţie de prietenie între România şi popoarele Africii, care, câteva ore mai târziu, a fost citită, aproape fără modificari de vocea dogită a tovaraşului!”.
Trebuie lămurit faptul că, la întoarcerea din America Latină, Nicolae Ceauşescu s-a oprit în Africa, în Senegal. Era anul 1973, iar cartea lui Petru Popescu a fost scrisă mult după ce Elena şi Nicolae Ceauşescu s-au lăsat să fie sinucişi, tot cu gloanţe de puşcă automată! Aşa că, şi în cazul acestei carţi, de întoarcere şi întoarceri din mai multe puncte de vedere ne vin în minte vechi proverbe cu vitejia măgarilor care dau o copită  leului mort, dar, oricum, răgetul lor nu se aude până  la ceruri. Din nefericire, e destul  că se aude  pe pămînt printre alte… covieţuitoare.
  Întors în România, Petru Popescu trăieşte două drame; una venirea îngheţului cultural  şi ce se va întîmpla cu el scriitor (supleant) şi a doua, cea a zvonului despre relaţia lui cu Zoia, despre care scrie  în „Întoarcerea”, la pagina 188: „Zvonul prostesc, nefondat, al aventurii mele cu fata bosului continuase să se răspândească. M-am întrebat dacă nu cumva era ţinut în circulaţie de marele răspanditor de zvonuri, Securitatea”. Este a doua menţiune despre Zoia şi apoi îl cuprinde o pseudopanică legată de refuzul aprobării unei vize de plecare, pe care cu siguranţă o explică cititorului: „Domnişoara Tovaraşul, îmbrăcată în costume Chanel, dar cu degetele îngălbenite de ţigările Kent şi Marlboro  aprinse una de la alta, ordonase să fiu ţinut la îndemână”. La îndemână, de ce? Era de acum la îndemână, doar era supleant! Atât tot despre Zoia Ceauşescu în aceste 400 de pagini.
Mai departe, date autobiografie din ţară şi de emigrant, cu multe justificări despre hotarârea sa de-a rămâne în Statele Unite, de parcă cititorii români ar fi trăit pe altă lume şi numai el, Petru Popescu, se ofilea în mijlocul epocii de aur. Scrie despre marele lui picaj psihic: „din avionul prezidenţial pe canapeaua psihiatrului american...”  („Întoarcerea”  pag. 202) ce trebuia să-l recupereze din disperare şi depresie, despre un mariaj formal care nu a rezistat şi hotărârea de-a începe o şcoală de film la Institutul Academic de Film din Los Angeles, ce avea strânsă legatură cu Hollywood-ul. Foarte bine, a avut succes şi noroc întâlnindu-şi viitoarea soţie, pe Iris Friedman. Fericire de al nouălea cer şi doi copii: o fetiţă, Chloe, şi un baieţel, Adam, despre care, daddy Petru Popescu scrie că, sunt americani. Normal, ce altceva puteau să fie din moment ce s-au născut în Statele Unite! Patagonezi?! S.a.m.d. până ce, Ion Iliescu, fostul ministru al tineretului pe vremea când Petru Popescu era supleant în conducerea aceluiaşi tineret, ajunge preşedinte post-decembrist, conform dictonului bucureştean „eroii mor la revoluţie şi paveniţii îi iau caimacul!”.
Lui Petru Popescu i se face un dor aprins şi nemărginit de România, deşi i s-a spus de atâtea ori la Hollywood: „lecuieşte-te de rădăcinile tale, de trecut” („Întoarcerea” pag. 206). Acum, „după revoluţie”, acut, brusc şi dintr-odată şi-a reamintit de rădăcini şi împreuna cu soţia, Iris Friedman, au venit în România, via Praga... pe la rădăcinile soţiei sale, întîi. Gurile rele - nici nu se poate fară ele - spun că aici, în România, undeva, era şi un dosar Petru Popescu ce nu ar fi fost potrivit  să fie ştiut! Despre aşa ceva, nu se scrie nimic nici în „Întoarcerea”  nici în „Supleantul”, şi nici nu a fost pomenit vreodată pe undeva prin revistele literare sau de CNSAS!
Fară presupuneri bazate pe gurile rele, odată ajuns la Bucuresti, Ion Iliescu cu care fusese în bune relaţii pe când păstoreau împreună tineretul din România, l-a invitat la Cotroceni unde l-a îmbrăţişat şi sărutat tovărăşeşte pe amândoi obraji („Întoarcerea” pag. 346). Ceea ce eu, să-mi fie îngăduit, asemuiesc cu întoarcerea supleantului risipitor, de „viţel’’  nu ştiu nimic. După aceasta întâlnire, Petru Popescu aşa sărutat pe amîndoi obraji s-a întors în Statele Unite şi a făcut lobby pentru Ion Iliescu, iar  gurile rele zic ca o mână  spală pe alta şi amîndouă obrazul murdar. Aşa-s gurile rele, vorba aia populară: „gura lumi-i slobodă să mănânce lobodă!”.
Urmează pagini şi pagini de reportaje la faţa locului, a Bucureştiului şi a bucureştenilor,  imediat „după revoluţie’’, din care cu maximum de transparenţă se relevează că el, Petru Popescu, este un  hollywoodian făcut, superior-ajuns. Toţi românii din jurul lui îl privesc cu admiraţie şi îl servesc cu ploconire otomană, iar Augustin Buzura îi întrece pe toţi, ducându-l să doarma în Palatul Elisabeta (regele încă era personă nongratis) şi îi propune să facă business împreună: „am putea să facem bani cu tine”  („Întoarcerea”  pag. 314). Asta place americanilor, născuţi sau făcuţi pe parcurs, şi aşa a apărut  „Supleantul” la Curtea Veche, în 2009, o graforee de consum, prin care Petru Popescu, romancier bucureştean şi hollywoodian în goana după facere de bani (buni şi leii româneşti) calcă totul în picioare, dezvaluindu-şi astfel, indirect, carenţele de personalitate sau, cum s-a spus: de romancier oraşenesc cu caracter de mahala! Păcat de el, şi nu-s de vina Ceauşestii, pe ale căror morminte s-a urcat şi-i balăcareşte ca un mahalagiu în această carte, iar pe Zoia Ceausescu o poseda sub stelele de la Machu Picchu: „Stânca e tare, dar nu-i simt asprimea; pe fundul acelei crevase s-a adunat praful, stravechi, parca lunar. – Nu te grabi, murmura ea, şi-i răspund nu, nu… fară să ştiu dacă îmi face o rugaminte ori o sugestie din experienţa… ş.a.m.d.”  („Supleantul” pag. 246). Cu cele scrise la această pagină şi următoarea, Petru Popescu s-a compromis în faţa majorităţi cititorilor. Când Petru Popescu scria acest  hollywood-fiction despre Zoia Ceauşescu, ea era deja cenuşă de cîţiva ani. De mortuis nihil nisi bonum, zic bucureştenii creştini. El, însă, scrib supleant la Hollywood, inconştient, îşi  dezvăluie părţi din personalitatea sa lamentabilă şi prin această graforee se identifică cu birjarii de odinioară din Bucureşti, care seara beţi prin crâşme, povesteau în gura mare cum au f...-o şi ei pe regină! Ştim că libertatea ficţiunilor de dragoste, erotice şi porno sunt fară margini, că se găsesc mulţi cititori  pentru  aşa ceva, dar prestigiul scriitorului stă în discenamânt şi decenţă, nu în câte coapse dă la o parte să-şi înfigă falusul.
   
Am citit cu greaţă acest op petrepopoescian, nu cu o greaţa de tub digestiv ci cu acea greaţa grea de cortex. Cu toată greaţa asta corticală care se accentua de la o pagină la alta, am citit tot, fiindca am vrut să văd până unde coboară. A coborât atât de jos, întrecându-l chiar şi pe Mircea Cartarescu cu a lui „De ce iubim femeile”, fiindcă Petru Popescu îşi alege personaje de maltratat în plăsmuirea lui de consum dintre morţi, ca un parafilic, pe cei răpuşi de gloanţe sau de malignitate neoplazică, care nu mai pot să-i dea replică. Zoia Ceauşescu este personajul maltratat, răstignit cu picioarele desfăcute de Petru Popescu în „Supleantul”, ea care nu a fost vinovată de dictatura comunistă din România sau de soarta vieţii  scriitorului. Dar Petru Popescu nu se lasă, e potent şi o abuzează bădărăneşte din toate punctele de vedere, de la primele pagini până la sfârşitul cărtii, acum, la câţiva ani de la moartea ei prematură, declanşată de trauma suferită în anchete şi închisori pe nedrept, din răzbunare faţă de părinţii ei. Şi când guvernul de salvare naţională în frunte cu Ion Marcel Ilici Iliescu a lăsat-o din mîna, când boala a transformat-o în cenuşă, o ia în primire Petru Popescu ca un psihopat macabru şi o devastează ca persoană, ca femeie. Felicitaţi-l tovaraşi critici literari bucureşteni, e pe măsura voastră!  Nu te lăsa Gusti dragă.
Ce oribil, ce repulsie provoacă portretizând în ceea ce nu a fost, gonind  lugubru peste trecut, călcînd morţii în picioare, pentru a stoarce bani, acum când se trăieşte bine vânzând-şi erotomania pe hirtie, chiar şi cu morţii! Oare ce zvîrcolire parafrenica îl domină pe Petru Popescu, la atâţia ani de la execuţia Ceauşestilor, să profaneze şi cenuşa Zoiei Ceauşescu? Ce înseamnă de fapt când un bărbat, cât de cât, matur cu pretenţii, ficţionarist de Hollywood, îşi închipuie că poate deveni mai mare, mai important şi triumfator dacă se urcă şi călareşte pe învinşii unui sistem? Învinşi de alţii, nu de el! Este din cauza scăderii discernămîntului, este doar o formă ordinară de ştergere a laşitătii şi obedienţei de supleant din trecut? Sau îşi caută o nouă întoarcere, o nouă imagine în România, acum când îşi dă seama că la Hollywood nu s-a realizat precum ar fi dorit, că odată plecat de acolo, după el mai ramîne doar praful de pe gong!? Pe când, în România, încă mai poate intra în istoria literaturii scrisă de Alex  Ştefanescu, care-l sponsorează cu cronici pompoase alături de caracaleanul Marius Tuca şi alţii, care nu au citit aceste doua scrieri în întregime, lucid, meditativ şi comparativ. Mă simt dezgustat şi mă dau bătut în faţa acestor întrebari, încheind ca simplu cititor, cu drepturi depline de a-mi exprima părerile personale despre cărţile pe care le-am cumpărat şi citit, că „supleantul” din trecut şi din prezent, de la Hollywood, a eşuat lamentabil cu acest rebut graforeic ce este o amestecătură de ficţiune bolnavă de libertinism de mahala şi erotomanie, cu fapte politico-sociale răstălmacite şi date autobiografice contradictorii. În „Supleantul’’, chiar şi tabloul morţii fratelui său, Pavel, este total replăsmuit în ficţiunea hollywoodiana faţă de cel din „Întoarcerea”. Ce blasfemie!
   
„Supleantul”, pe a cărui copertă şi-a pus o poză artistică din olimpul supleanţilor - în timp ce poza Zoiei e tăiata pe jumătate ca o răfuială -  este o carte de vizită ce va sfârşi  în containărul pentru reciclarea hârtiei, iar Petru Popescu ar trebui să se întoarcă pe canapeaua psihiatrului... Totuşi,  înainte de-a mă apostrofa, citiţi cele doua cărţi ale lui Petru Popescu, apărute în România în acest nou mileniu. Pe urmă daţi-mi bătaie!
    
Corneliu FLOREA
decembrie 2009
Winnipeg, CANADA

„SODOMA ŞI GOMORA” 
 
Când Helvetius sfătuia tinerii să nu se apuce, pentru glorie, de meşteşugul literaturii, acesta fiind prea greu de atins, cu vârfuri ameţitoare, nu se gândea la vremurile de azi. România nu exista, acum nu mai există literatura. Iată că se reinventează frenetic, iată un roman scris în Moreni de Adrian Melicovici, cu setting în Bucureşti şi Manhattan, via Surprize-surprize.
Lansările de romane, la târguri sau în librării, mondenizează nostalgic balul de odinioară al literaturii, printre statui de clasici şi condamnaţi glorioşi, la umbra cenzorilor, în adoraţia sau  respingerea cititorilor. Anual, scriitorii târgovişteni îşi prezintă ediţiile la Gaudeamus în standul editurii Bibliotheca. 2oo9 pare să fi impresionat printr-un roman documentar al masacrului de la Otopeni, de faţă fiind şi martori, şi mama unui erou al genocidului. Romanului de debut al lui Adrian Melicovici – Ecouri din Sodoma şi Gomora, ed. Independent Film, Bucureşti – i-a venit rândul în preajma Crăciunului, la librăria “Sadoveanu”.
    Aparent, titlul biblic se edulcorează cinematografic, dacă nu într-o telenovelă, într-un scenariu erotic paranormal, corect politic, americanofil. De mai demult Bacăul devenise, într-un roman de Petru Cimpoeşu, Bakwo, în altul de Mihai Stan, personajul se chema Stanley, via sf, iar Emil Lungianu îşi sfătuia cititorii cardiaci să se oprească din citit înaintea dezgropării de morţi în Bezdead. Dar aici americanizarea parodică se dedublează în românizare, ba chiar, “două naţiuni se unesc acum prin Rosa şi Tony”, trepidăm la “dragostea dintre cele două naţiuni şi cei doi” (p.230)
    “Taj” lansase, pe toamnă, versiunea românească a romanului de debut al lui Vikas Swarup, Q & A, devenit în filmul cu opt  Oscar-uri la Holywood (asta dragoste) Slamdog Millionaire şi, la Bucureşti, Vagabondul milionar (întoarcere subconştientă la “avara”, la sovietici?) Penibile or fi fost referinţele româneşti ale  lui Saul Bellow (Nobel) în cărţi ale lui, docte cele glosate de Melicovici asupra paradisului american (alias Sodoma şi Gomora?)
    O mai verosimilă apropiere s-ar putea face cu “scrisoarea de dragoste” (Mihai Drumeş included), ca gen, aici şi în virtuală traducere engleză, altfel descrierile de iniţiere sexuală excelând în cursivitate românească (Rosa - Tony, Ana Maria – Tony, Rosa – Jim, Tony – Ramona). Dar romanul se citeşte cu cât e mai jurnalier (revoluţia română, Piaţa Universităţii, tranziţia, investitorul american, istoria-libertatea americană etc.), dar cei pasionaţi de soartă-suspans, de poveste-amor, de destine alese nu-l vor lăsa probabil din mână (liceenii, navetiştii, comunitatea?). Că ultimul val, un tsunami, desăvârşeşte în fatalitate ecourile din Sodoma şi Gomora  propriu-zise ale romanului (răpirea Rosei, cutremurul din Los Angeles, Codul / lui Brown, prăbuşirea World Trade Center), ar putea şterge, prea brusc, verosimilitatea tematică a poveştii, mutându-ne, ludic, în kabală.
    Nici mai mult, nici mai puţin, cartea este dedicată “românilor şi americanilor cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la revoluţia română şi a 8 ani de la 11 septembrie, World Trade Centre”. În trei părţi: “Vremuri schimbătoare”, “Presimţiri”, “Apocalipsa”. Scris alert, alternat, story-cenuşăreasă. John Samuel Walker soseşte pentru a investi tocmai pe 16 iunie 1990, la Intercontinental, în ochi cu năruirea Pieţei Universităţii (va muri între ruinele WTC). Vizitează la spital, îndemnat de fiica lui, “tânăra americancă” Rosa, un adolescent, “tânărul român”, Antonio Popescu, rănit la evenimente. În vederea de poveste se îndrăgostesc, el spălător de parbrize, ea prinţesă yankee. Se despart şi, trei ani, Tony merge bine cu şcoala, îşi pierde tatăl, este iniţiat sexual de o colegă, de alta (imediat violată şi ucisă de tatăl ei, cu acoperire tv trei zile), iar peste ocean, Rosa învaţă şi ea bine, la colegiu, este răpită (mediatizată şi în Bucureşti, ca pentru a fi văzută şi de mama lui Tony), îşi vădeşte darul previziunii, biciuită de un cod blasfemiator asupra “păcatului” lui Isus, de cutremure, de apocalipsă (vag, în comparaţie cu fireasca fervoare hormonală). Rosa prima, Tony al doilea sunt premiaţi la – evident – Cannes, la un concurs de management, nu se duc să-şi ridice trofeele, ci ea, cu bodygard şi şofer, îl vizitează în Bucureşti, unde dragostea se pune în act. Iar se despart, nu fără a participa curând la un duplex-surprize “Şocul de seară” - “Fanatik News”, audiat, of course, de vreun miliard de lume, în care Tony o cere în direct de nevastă pe Rosa, vede “celebrul New York”, merg la ocean spre a sfârşi (apocaliptic).
    Melicovici epatează poate voit în slalomul epic-sentimental printre slogane mediatice şi panseuri sporovăite: “aşa cugeta magnatul”; “nu putuseră să o salveze pe tovarăşa lui de viaţă”; “cine eşti şi ce doreşti”; “li se spune Terorişti”; “prognozez o criză la nivel mondial”; “Mihai I de Hohenzzollern şi regina sa Maria”(sic.); “nu putem intra în Europa cu cei care asund adevărul”; “se dovedise pentru a infinita oare că viaţa este plină de surprize”; “parcă întreg univesrul se redusese în imaginea celor doi”; “parcă vii din altă viaţă”; “nu ştii că eu şi cu tine avem un destin ales?”.     “Pentru ce a trebuit ca femeiea să se sinucidă?” se întreabă, la sfârşitul lecturii romanului tolstoian Rosa, iar Anna Karenina îi mulţumeşte în ruseşte. Şi oceanul îi vorbeşte: “Bine ai venit, te aşteptam.”
    Ne-am afla într-un basm jurnalistic, dacă relaţiile prorpiu-zise dintre personaje n-ar ţine de o anume conştiinţă literară, iar întreaga poveste nu s-ar urmări cu interes printre clişeele media. Să fie Sodoma România, iar Gomora America?

George ANCA


RECUPERAREA UNUI SCRIITOR: LUCIAN BOZ        
1. Preliminarii.

Pentru literatura românǎ, Lucian Boz reprezintǎ un caz de douǎ ori interesant şi oarecum singular. Mai întâi, analizând statutul sǎu la noi, în perioada comunistǎ: deşi nu a criticat niciodatǎ regimul politic de la Bucureşti (nici mǎcar în corespondenţa particularǎ; doar într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, din 15 mai 1992, deci dupǎ Revoluţie, el considera una din „ctitoriile” epocii, Canalul, ca o „nefastǎ întreprindere a dementului Ceauşescu”), Lucian Boz nu a putut fi reeditat înainte de 1989. E adevǎrat cǎ despre el s-au scris câteva articole în presa din România acelor ani, cenzurate sau autocenzurate (într-un articol din Orizont, de pildǎ, din 1981, N. Steinhardt, prietenul sǎu, care îi cunoştea foarte bine destinul, scrie cǎ „Lucian Boz a plecat din România în ultimele zile ale anului 1937. Întâi la Paris, apoi în Australia”. De aici se poate înţelege cǎ Boz n-a plecat din România comunistǎ, cum s-a întâmplat de fapt, în 1947, ci din cea ... capitalistǎ, a anului 1937!), iar diverse ediţii critice (din G. Cǎlinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu) au inclus comentariile celor trei autori la cǎrţile semnate de Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ. Totuşi, reeditarea lucrǎrilor sale a fost obstrucţionatǎ de regimul politic comunist, pentru cǎ Boz era, nu-i aşa, un transfug! O tentativǎ a lui Emil Boldan – colegul sǎu de liceu şi facultate – şi Constantin Crişan, de a-i reedita un volum de eseuri, în anii ’80, a rǎmas fǎrǎ rezultat (cartea proiectatǎ n-a putut fi publicatǎ „sub regimul trecut din cauzǎ cǎ mǎ aflam în afara graniţelor ţǎrii”, recunoaşte însuşi scriitorul, într-un dialog cu Nicolae Florescu).
În al doilea rând, e interesant de analizat ce putea deveni Lucian Boz în cultura românǎ şi ce a devenit efectiv („Pǎduri ce ar putea sǎ fie/ şi niciodatǎ nu vor fi” – cum zicea Blaga, într-un poem). La doar 24 de ani, publicǎ eseul Eminescu. Încercare criticǎ (1932), care a atras atenţia lui G. Cǎlinescu şi care îi va face un elogios comentariu, încheiat astfel: „Remarcǎm o putere de speculaţiune atât de pǎtrunzǎtoare uneori, încât, faţǎ de sutele de pagini ale recenţilor eminescologi, care au studiat aşa de mizer ideile posibile ale poetului, puţinele pagini ale tânǎrului eseist meritǎ cele mai cǎlduroase  şi neprecupeţite laude (Adevǎrul literar şi artistic, an XI, nr. 617, 2 octombrie 1932, p. 7). Peste trei ani, Boz îşi reuneşte în volum (Cartea cu poeţi, 1935) eseurile despre 31 de poeţi români ai momentului, aproape toţi validaţi de istoria literarǎ. Tot acum publicǎ frecvent cronici literare la cǎrţi de prozǎ (care vor fi reunite în volum abia în anul 1981, la Sydney, în regie proprie, sub titlul Anii literari ’30).
În 1951 emigreazǎ din Franţa în Australia, iar aceastǎ aventurǎ, cauzatǎ de vitregiile istoriei, nu „i-a servit”, cum ar fi spus Constantin Noica, nu a fost profitabilǎ pentru el, ca intelectual român. Obligat sǎ presteze o altǎ muncǎ, fǎrǎ legǎturǎ cu literatura şi cultura, putea citi doar seara şi în zilele de duminicǎ. Dupǎ ieşirea la pensie (1974), s-a ocupat de reeditarea, în regie proprie şi în tiraje mici, a unora din cǎrţile sale. Ar fi putut sǎ îşi scrie memoriile, dacǎ ar fi avut imboldul necesar din ţarǎ. Nu l-a avut! Aşa încât el ar trebui inclus în categoria „nǎpǎstuiţilor”, nu în cea a „privilegiaţilor”, dupǎ o clasificare a lui Arşavir Acterian

2. Viaţa şi activitatea literarǎ.

Lucian Boz s-a nǎscut la 9 noiembrie 1908, la  Hârlău, jud. Iaşi, şi a murit la 14 martie 2003, la Sydney, Australia. A fost critic literar, eseist, romancier, poet şi traducător. Este fiul Clarei (n. Sapina) şi al lui Mendel Boz. Tatǎl sǎu a participat, a fost rǎnit şi decorat în Primul Rǎzboi Mondial. În 1909, familia Boz se mutǎ la Bucureşti, astfel încât viitorul scriitor urmeazǎ, în Capitalǎ, Liceul „Gheorghe Lazǎr”. Îşi continuǎ studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti (unde i-a avut profesori, între alţii, pe Istrate Micescu – ministru al Afacerilor Externe, în Guvernul Goga-Cuza, 1937-1938, şi ministru al Justiţiei, 1939-1940 –, Constantin Stoicescu, Vintilǎ Dongoroz, J. Vermeuleu ş.a.), obţinând licenţa în 1934. Nu profeseazǎ avocatura, ci se lanseazǎ în presǎ şi în critica literarǎ.
Debuteazǎ în revista Premiera, cu un medalion consacrat lui Walt Whitman (1927). Frecventeazǎ Cenaclul „Sburǎtorul”, condus de Eugen Lovinescu. Colaboreazǎ la Facla, Adam, Adevǎrul literar şi artistic, Tiparniţa literarǎ, Capricorn, Mişcarea, unu (unde a semnat cu pseudonimul Vasile Cernat),  Contimporanul (secretar de redacţie, 1930-1931), Zodiac, Discobolul, Jurnalul, Viaţa româneascǎ, apoi, în 1933, devine redactor al ziarelor Dimineaţa, Adevãrul şi al sãptãmânalului Cuvântul liber. În Facla lui Ion Vinea, din 27 martie 1930, Lucian Boz a publicat unicul interviu acordat vreodatǎ de Constantin Brâncuşi, care se afla atunci la Bucureşti (interviul va fi inclus în volumul Anii literari 30, din 1981).
Editeazǎ revista avangardistǎ Ulise, din care au apǎrut patru numere (1932-1933). Dupǎ suprimarea ziarelor Adevǎrul şi Dimineaţa, de cǎtre Guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, Lucian Boz pleacǎ la Paris, urmând cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, neterminate din cauza rǎzboiului, respectiv a ocupaţiei germane. Participǎ la conferinţe publice şi îi audiazǎ pe Jaques Maritain, Gabriel Peri, Dolores Ibarruri Gomez (La Pasionaria, viitorul lider comunist spaniol). Devine membru al PEN-Clubului. Îi întâlneşte pe Barbu Fundoianu şi Ilarie Voronca.
În 1939, e acreditat corespondent la Paris al Jurnalului lui T. Teodorescu-Branişte. De asemenea, face cronicǎ diplomaticǎ pentru agenţia americanǎ United Press în Franţa. Colaboreazǎ la ziare franţuzeşti, pentru a-şi câştiga existenţa. Dupǎ ocuparea Franţei, se implicǎ în mişcarea de Rezistenţǎ, fiind arestaţi (în 1943, împreunǎ cu soţia sa, Cora) de Gestapo şi internaţi în lagǎrul La Cite de la Muette (sau Sammellager, în germanǎ) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului, în apropierea gǎrii Austerlitz. Sunt salvaţi de la deportarea în Germania de cǎtre Legaţia României din Franţa (doar 12 persoane, printre care şi soţii Boz, din câteva mii).
La Paris colaboreazǎ la publicaţiile La Petit Parisien, Excelsior şi Dimanche illustrée. La sfârşitul anului 1944 revine în ţarǎ şi, cum „diavolul reportericesc din el nu-l lasǎ în pace”, creeazǎ, împreunǎ cu Martin Economu, cotidianul în limbã francezã L’Information Internationale, devenind şi redactor al cotidianului Finanţe şi industrie şi lucrând şi la Agenţia Românǎ de Informaţii pentru Presǎ, ARIP. Publicǎ lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945).
Traduce Tǎcerea mǎrii de Vercors (pseudonimul lui Jean Bruller), în introducerea acesteia arǎtând modul de comportare a scriitorilor francezi în anii ocupaţiei: rezistenţi sau colaboraţionişti. În martie 1946 se întoarce la Paris, ca reprezentant al Adevǎrului (reapǎrut sub direcţia lui H. Soreanu), al cotidienelor Finanţe şi industrie şi L’Information Internationale (acesta se va transforma în sǎptǎmânal, dar în limba englezǎ: International News). Simultan, colaboreazǎ ocazional la ziarul Le Monde. Expediazǎ corespondenţe la unele ziare scandinave.
În 1947 este trimis în ţară, de cǎtre ziarul Le Monde, pentru un reportaj în regiunile bântuite de secetã, venind pentru ultima oarã în România. Cum şi ziarele din România, pe care le reprezenta, aveau sǎ disparǎ din peisajul revuistic românesc, iar colaborarea la ziarele franţuzeşti şi la Radio Paris era doar ocazionalǎ, Boz se angajeazǎ funcţionar la o întreprindere parizianǎ.
La sfârşitul anului 1950 decide sǎ emigreze în Australia, nevoind sǎ revinǎ în România ocupatǎ de tancurile sovietice. Dupǎ un scurt sejur la Genova, pleacǎ spre Australia, unde ajunge în februarie 1951, dupǎ o cǎlǎtorie de 35 de zile! Se opreşte mai întâi la Canberra, unde presteazǎ munci necalificate, pentru a se întreţine (a fost sudor – fiincǎ urmase un curs de sudurǎ cu arcul electric, în Franţa –  într-o uzinǎ, dar a suferit un accident, care l-a obligat sǎ îşi schimbe “jobul”), apoi se stabileşte la Sydney. Aici creeazǎ un birou de PR, fǎrǎ angajaţi, fiind ajutat doar de soţia sa, Carola, fostǎ jurnalistǎ la Dimineaţa, şi ea mare iubitoare a literaturii şi culturii.

Beneficiind de excelenta cunoaştere a limbilor francezǎ şi englezǎ, Compania Air France îi oferǎ conducerea reprezentanţei acesteia în Australia, soţia angajându-se la Ambasada Franţei. În aceastǎ calitate, publicǎ, în ziare şi reviste australiene, sute de articole despre aviaţia şi industria aero-spaţialǎ francezǎ. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de Cavaler al Meritului Comercial”, iar în 1979, statul francez, luând în calcul şi activitatea sa din Rezistenţa francezǎ, îi conferǎ „Crucea de Cavaler al Ordinului Naţional al Meritului”, pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze.
Spuneam cǎ activitatea firmei sale îl solicitǎ foarte mult, încât gǎseşte puţin timp sǎ se ocupe şi de literaturǎ (o va face abia dupǎ pensionarea din 1974). În anii ’80 îşi reediteazǎ, prin xerocopiere, câteva lucrǎri din perioada interbelicǎ, pe care le trimite unor prieteni şi cunoscuţi. Dupǎ 1990, colaboreazǎ la Jurnalul literar  (1994-2002), unde publicǎ scrisori, amintiri, medalioane etc. Membru al Asociaţiei Jurnaliştilor Australieni. Colaboreazǎ la ziare şi reviste australiene: The Daily Telegraph, The Sydney Mornig Herald, The Australian. Intenţiona sǎ scrie un eseu despre tinerii scriitori australieni.

A publicat volumele:

•    Eminescu. Încercare critică, Editura Slava, Bucureşti 1932 (ediţia a II-a, fotocopiatǎ, Sydney, 1979);
•    Cartea cu poeţi, Editura Vremea, Bucureşti, 1935;
•    Franţa, 1938-1944. Reportaj precedat de o scrisoare a D-lui Roger Sarret, delegat al Guvernului Provizoriu Francez în România, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1945;
•    „Masca lui Eminescu”, urmatǎ de “Eminescu. Încercare criticǎ” şi încheiatǎ de “Critica literarǎ despre eseul meu”, fotocopiatǎ, Sydney, 1979;
•    Moartea abstractã si alte trei nuvele, cu desene de Perahim, fotocopiatǎ, Sydney, 1980;
•    Săptămâna a poeziei, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
•    Anii literari ’30. Cronici, eseuri, medalioane critice, cu un portret al autorului şi un desen de Marcel Iancu, fotocopiatǎ, Sydney, 1981;
•    Scrieri, I. Ediţie îngrijitǎ de Nicolae Ţone, Editura Vinea, Bucureşti, 1998;
•    Piatra de încercare, Editura Vinea, Bucureşti, 2000, la care se adaugǎ volumul de scrisori:
•    Lucian Boz, Scrisori din exil. Lucian Boz în corespondenţǎ cu Ştefan Baciu, Emil Cioran, Anton Dumitriu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt. Ediţie îngrijitǎ şi note de Mircea Popa. Traduceri de Doru Burlacu, Cǎlin Teutişan şi Rozalia Groza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
•    A prefaţat volumul de versuri al lui Ştefan Baciu, Poemele poetului tânǎr (1971), şi Brǎţari (1991), de Horia Groza, poetul asasinat de Securitate.

3. Douǎ volume mai puţin comentate.

Dacǎ volumele de criticǎ literarǎ ale lui Lucian Boz au fost comentate şi analizate de specialişti, douǎ din titlurile sale par aproape necunoscute publicului românesc: Franţa, 1938-1944 (1945) şi Piatra de încercare (2000).
 Scrisǎ „la cald”, lucrarea Franţa, 1938-1944 (1945, pǎstratǎ la fondul secret, pânǎ la Revoluţie) reprezintǎ mǎrturia sa ca participant direct la evenimentele pe care le-a traversat Franţa, în intervalul amintit. Cu un evident şi pronunţat caracter memorialistic, lucrarea are douǎ pǎrţi: în prima, aflǎm informaţii interesante despre Parisul anilor 1938-1940, despre Linia Maginot şi capitularea Franţei, cu toate urmǎrile, tratate în capitole speciale: exodul, consecinţele armistiţiului, cauzele cǎderii Franţei, activitatea Guvernului de la Vichy, economia Franţei sub ocupaţia germanǎ, mişcarea de Rezistenţǎ, scriitorii „Maquis”-ului, presa şi propaganda prin radio etc.
În partea a II-a, este descrisǎ debarcarea aliatǎ în Africa de Nord, urmând un capitol despre arestarea sa şi a soţiei sale şi trimiterea lor în lagǎrul de la Drancy. Redau aici o mǎrturie luatǎ de jurnalistul George Roca doamnei Carola Boz, la Sydney: „Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, niciunul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză, drămuite şi economisite cu greu.  Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei Române de la Paris.
Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală, urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutaţi de prietenul Cioran [...], care a plecat de urgenţă la Vichy, să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.” (George Roca, Boz, ultimul astru, în revista electronicǎ Noi, NU!, din 9 iunie 2006).
Urmeazǎ un şir de portrete, ale unor oameni care au avut merite imense în victoria Franţei asupra nazismului, dar şi ale câtorva colaboraţionişti, trǎdǎtori fascinaţi de ideile lui Hitler: Paul Boncour (luptǎtor în Rezistenţa francezǎ, prieten cu Elena Vǎcǎrescu), Léon Blum (intelectual şi om politic de mare anvergurǎ, asasinat de nazişti în lagǎrul de la Lublin), Georges Mandel (ministrul Coloniilor, executat de colaboraţionişti), Delattre de Tassigny (mare general francez, luptǎtor pentru cauza ţǎrii sale), Susanne Borel (jurnalistǎ şi om politic, devotatǎ Franţei), Marcel Déat (apologet al naţional-socialismului), Darnard (fascist înveterat), Lucien Rebatet (lider al nazismului francez), Darquier de Pellepoix (antisemit notoriu), capitolul final fiind Eliberarea Franţei.
Atât de mult mizeazǎ autorul pe faptul trǎit, autentic, încât capitolul despre arestarea soţiei sale, Cora, este relatat de ea însǎşi (Închisoarea din Moulins în 1941). Ca şi în cazul volumelor de eseuri literare, remarcǎm şi aici câteva trǎsǎturi care dau valoare textului: obiectivitatea autorului, plasarea unui eveniment într-un context mai larg, european, lipsa de resentimente, excelenta documentare (ca ziarist, a fost tot timpul în mijlocul evenimentelor). Rigoarea istoricului se împleteşte cu talentul ziaristului, care nu evitǎ elementele insolite, pitoreşti: pentru a umili Franţa şi pentru a se rǎzbuna, armistiţiul cu Germania a fost semnat, la 22 iunie 1940, în pǎdurea de la Compiègne, în acelaşi vagon în care mareşalul francez Foch dictase condiţiile sale diplomaţilor germani, în ziua de 11 noiembrie 1918; cazuri spectaculoase de evadare; pedepsele şi execuţiile de ostateci, fǎcute cu o sǎlbǎticie rarǎ, uneori pentru motive insignifinate: „inscripţia de cǎtre copii, cu cǎrbune, pe asfaltul unui oraş a semnului V (care însemna victoria aliatǎ), era urmatǎ de amenzi grele şi de arestǎri fǎcute la întâmplare.” (p. 72); scene incredibile, precum aceasta: „S-au produs cazuri dramatice ca, de pildǎ, într-o micǎ garǎ din sudul Franţei, unde familiile celor cari trebuiau sǎ plece, neveste şi copii, s-au trântit de-a lungul şinelor, în faţa locomotivei, crezând cǎ, în felul acesta, vor îpiedica plecarea. «Feldgendarmeria» şi Gestapo-ul au înconjurat gara, au tras câteva rafale de mitralierǎ asupra celor culcaţi pe şine şi, dupǎ ce o parte din ei au fost ucişi, ceilalţi fugirǎ şi trenul putu fi îndrumat spre Germania” (p. 56); întâlnirea, la Vichy, cu un soldat SS, care le-a vorbit româneşte, fiind sas din Ardeal, şi care ceruse sǎ fie înrolat în armata germanǎ: „Şi nu-mi pare rǎu, pentru cǎ mǎnânc, beau şi câştig mai bine ca la români.”; repatrierea unor evrei români şi maghiari în ţǎrile lor (câţiva, din miile de evrei închişi în lagǎrul de la Drancy) se datoreazǎ faptului cǎ, în Franţa, „Legaţiile românǎ şi ungarǎ erau în... concurenţǎ! Dacǎ aparea un articol favorabil Ungariei într-o gazetǎ, puteai fi sigur cǎ a doua zi vor apǎrea articole, clişee sau note favorabile despre România (şi viceversa).” (p. 147). La fel s-a întâmplat şi cu repatrierile evreilor.
Puţine observaţii aş putea face acestei cǎrţi, în cazul în care ea ar trebui reeditatǎ. Una dintre acestea ar viza percepţia asupra actului de la 23 august 1944: „În ziua în care România devenea liberǎ, Parisul, ţinut timp de patru ani sub ocupaţie nazistǎ, era şi el eliberat, graţie spiritului de eroism şi sacrificiu al locuitorilor sǎi” (p. 187). Autorul nu putea avea, atunci, în 1945, perspectiva necesarǎ pentru a judeca anumite lucruri: se ştie cǎ “eliberarea” de la 23 august a fost, în fapt, înlocuirea unui ocupant cu altul, respectiv a nemţilor cu sovieticii.
   Povestirea Piatra de încercare (Editura Vinea, Bucureşti, 2000), subintitulatǎ “roman”, se hrǎneşte din aceeaşi experienţǎ a autorului, având personaje în parte fictive, în parte reale. Dupǎ o informaţie a lui Florin Manolescu, prima variantǎ a fost scrisǎ în englezǎ, sub titlul The Testing Bench, dar nu se ştie dacǎ a fost vreodatǎ publicatǎ. Fǎrǎ alte precizǎri, deducem cǎ versiunea în limba românǎ a fost scrisǎ în aceastǎ limbǎ, ceea ce o integreazǎ din start literaturii române. În spatele personajelor fictive sunt uşor de recunoscut prototipurile din viaţa realǎ: Serge Romanescu = Lucian Boz, Ştefan Cornea = Emil Cioran, Liviu Adrian = Mircea Eliade, Lina = Cora, soţia scriitorului, Roland = Alan, fiul celor doi etc.
Acţiunea reia destinul autorului din cartea Franţa, 1938-1940. Personajul principal este ziaristul şi omul de litere Serge Romanescu, care lucreazǎ la Paris, fiind acreditat ca ziarist pe lângǎ guvernul francez. El scrie o serie de articole antinaziste, convins cǎ “fascismul nu e altceva  decât o întoarcere la barbarie, prin ceea ce ne oferǎ: lagǎre de concentrare, teroare şi sclavie.” Romanul începe la 15 mai 1940, când guvernul francez se pregǎtea sǎ pǎrǎseascǎ Parisul. Autorul surprinde calvarul refugiului, anunţarea armistiţiului de cǎtre mareşalul Pètain, cucerirea Parisului, tortura anchetelor conduse de nazişti, universul carceral etc. Romanescu se implicǎ într-un act de sabotaj în localitatea Montbrison, dupǎ care pleacǎ la Lyon, unde va fi arestat şi aruncat în închisoare. Aici are ocazia de a vedea cum reacţioneazǎ populaţia Franţei – adevǎratǎ “piatrǎ de încercare” – în faţa cotropitorului nazist. Este recuperat din lagǎr de cǎtre mişcarea de rezistenţǎ, cu puţin timp înainte de a fi deportat. Revine la Paris, dupǎ eliberarea oraşului, unde se întâlneşte cu soţia sa, Liana. Un capitol intitulat Meşterul Manole are rolul de a sublinia nevoia jertfei în orice creaţie. La câţiva ani de la declaşarea “rǎzboiului rece”, familia decide sǎ emigreze în Australia: „Perspectiva unui nou rǎzboi şi, mai ales, dorinţa de a proteja viaţa lui Roland (copilul lor, n. I.R.), îi decise pe Serge şi Liana sǎ se depǎrteze cât mai mult de Europa”, alegând Australia.
Scris cu o mânǎ sigurǎ, microromanul lui Lucian Boz exceleazǎ prin conturarea atmosferei de epocǎ, fie ca e vorba de boema bucureşteanǎ înterbelicǎ, fie de Parisul ocupat vremelnic de nazişti.

4. Relaţia cu România şi cultura ei.
Deşi aflat la o depǎrtare atât de mare de ţara natalǎ, Lucian Boz a continuat sǎ-i vorbeascǎ limba, alǎturi de celelalte douǎ limbi pe care le stǎpânea perfect: franceza şi engleza. Unul din prietenii rǎmaşi în ţarǎ, Constantin Noica, se şi mirǎ, la un moment dat, de cât de bine şi-a pǎstrat el limba românǎ.
Aşa cum spuneam, Lucian Boz nu s-a înscris în corul celor care atacau cu înverşunare regimul politic de la Bucureşti (ca Ştefan Baciu, de pildǎ). Într-o scrisoare cǎtre Arşavir Acterian, îi reproşeazǎ acestuia susţinerea teorei (preluate de la Nae Ionescu) cǎ „ar aparţine literaturii române doar cei care se considerǎ «români», trǎind în ceastǎ ţarǎ şi scriind româneşte”. Iatǎ replica sa: „Fără falsă modestie, să vorbesc niţel şi despre mine. Am fost şi continuu de a fi rodul unei creşteri şi educaţii româneşti. Am dovedit, cred, de-a lungul unei exietenţe, cât de mult sunt încadrat, trup şi suflet, României”.  Într-adevǎr, autorul a fǎcut nenumǎrate gesturi de ataşament faţǎ de prima lui patrie. În Australia, a ţinut conferinţe despre cultura românǎ şi a publicat articole despre unui autori români (cum ar fi Emil Cioran). Când Ionel Jianu îi cere informaţii în legǎturǎ cu artiştii români din exil, respectiv din Australia, îi furnizeazǎ informaţii despre patru persoane: pictorii Aida Tomescu şi Victor Sellu, respectiv sculptorii Geroge Turcu şi Dan Lache, toţi incluşi în cartea lui Jianu, Les artistes roumains en Occident (1986).
Interesantǎ, în acest sens, este şi atitudinea lui Boz faţǎ de filmul lui Lucian Pintilie, Le Chêne, de care este efectiv indignat: „ambii am fost şocaţi de brutalitatea subiectului şi de un dialog de o nespusă vulgaritate.”, îi scrie lui Arşavir Acterian, la 26 noiembrie 1992. Şi continuǎ : „Ceea ce e de necrezut este că filmul a fost făcut cu banii Ministerului Românesc al Culturii. Recent, fostele colonii africane au prezentat filme pline de demnitate. Filmul lui Pintilie ar fi putut fi semnat de cel mai crunt duşman al României, aşa de deformat e felul cum e prezentată ţara: ca un fel de stat barbar, brutal, violent.”, iar în scrisoarea urmǎtoare, din 4 martie 1993, revine asupra subiectului: „Cum am scris recent lui Barbu [Brezianu], singura nedumerire este că Pintilie n-a fost decorat de guvernul maghiar. Într-adevăr, nici cel mai crâncen duşman al ţării n-ar fi fost în stare să realizeze această lucrare atât de defavorabilă României.” (ambele scrisori au fost publicate în România literarǎ, nr. 39, 2003). Cred cǎ aceste dovezi sunt suficiente pentru a dovedi ataşamentul scriitorului faţǎ de limba şi cultura în care s-a format ca intelectual.

5. Concluzii.

Cǎrţile lui Lucian Boz, apǎrute în perioada interbelicǎ, au fost, de regulǎ, elogios comentate de G. Cǎlinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu. În anii regimului comunist, au scris despre el, în presa din România, N. Steinhardt, Constantin Crişan, Constantin Darie. Dupǎ Revoluţie, s-a bucurat de atenţia unor critici precum Mircea Popa, Florin Manolescu, Valentin Chifor, Nicolae Mecu, Nicolae Florescu, Nicolae Ţone, Cornelia Ştefǎnescu, Andrei şi Barbu Brezianu, Constantin Crişan, Horia Ion Groza şi alţii. Este inclus în dicţionarele noastre literare postdecembriste. Faptul cel mai important este cǎ Nicolae Ţone a început editarea operei sale (a apǎrut deja primul volum de Scrieri, Editura Vinea, Bucureşti, 1998). „Într-o generaţie strǎlucitǎ – scria Mircea Zaciu –, puţinǎtatea operei nu înseamnǎ loc mǎrginaş, periferic”, iar scrisul lui Lucian Boz ar putea fi considerat ca fiind „din aceeaşi materie densǎ şi purǎ, meteor Voi propune o teză dedoctorat despre activitatea literarǎ şi publicisticǎ a lui Lucian Boz, contribuind şi pe aceastǎ cale la integrarea completǎ a scriitorului în universul culturii române.
       

 

RECENZII - CONTINUARE

 


AL FLORIN ŢENE ,,CU INIMA ÎN PALMĂ”

  
    Recenta carte publicată de scriitorul Al Florin Ţene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulată ,,Cu inima în palmă”, reprezintă istoria formării unui scriitor autentic, cu parcursul său remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic,  împlinit prin constituirea unei instituţii de cultură cum este Liga Scriitorilor din România şi potenţialul acesteia de a capacita şi susţine relaţii de promovare culturală reciprocă (aşa cum este fructuoasa colaborare cu Asociaţia Română pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevată în această carte gândirea, concepţiile despre viaţă, literatură şi artă ale unui scriitor şi promotor cultural reprezentativ pentru cultura română contemporană.
    Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palmă” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esenţială a demersului literar artistic contemporan, desfăşurat pe parcursul a peste cinci decenii în ţara noastră, precum şi raportarea sa la fenomenul literar internaţional, într-o viziune ce denotă studiul amplu întreprins de autor în cunoaşterea contextului cultural actual şi intuiţia prefigurării direcţiilor avangardiste viabile.
    Cele şase dialoguri cu Al Florin Ţene, realizate de Monica Mureşan, Costel Iftinchi, Menuţ Maximinian, Ionuţ Caragea, Maria- Diana Popescu şi Elisabeta Iosif, dezvăluie în primul rând convingerea scriitorului Al Florin Ţene că omul are un destin individual, încredinţat de Dumnezeu, care poate fi într-o măsură schimbat de atitudinea sau comportamentul individului: ,,Când ne naştem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucăm rolul primit. Oamenii de ştiinţă spun că  pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte ADN. Însă acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin voinţă proprie.” (pag. 23)
    Fără prezenţa momentului excluderii din Uniunea Scriitorilor în destinul scriitorului Al Florin Ţene, nu ar fi fost posibilă înfiinţarea Ligii Scriitorilor din România, pentru că istoria nu cuprinde nici o minimă combinaţie sau permutare implicată de vre-un ,,dacă”, istoria însumează strict doar evenimentele care au avut loc.
    Deasemenea Liga Scriitorilor din România nu ar fi fost înfiinţată dacă  Al Florin Ţene intervenea în destinul lui şi printr-o atitudine de revoltă sau marcat de o stare depresivă ar fi renunţat la scris, dar scriitorul şi-a acceptat şi urmat destinul.
    În al treilea rând Liga Scriitorilor Români nu ar fi luat fiinţă dacă la momentul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, Al Florin Ţene nu ar fi avut o activitate literară bogată, prin care să fie cunoscut şi o operă litrară viabilă, în care trilogia ,,Insula viscolului” este un roman ce stă la loc de cinste, alături de volumele de versuri, fără această operă nu era posibil ca scriitorul să atragă în jurul său, în doar 2 ani,  o multitudine de creatori (constituiţi în 22 de filiale în ţară şi 12 în străinătate), ar fi atras poate doar câţiva scriitori marcaţi de diferite nemulţumiri, care apoi ar fi renunţat, dar aşa cum am specificat istoria nu acceptă termenul ,,dacă”, iar Liga Scriitorilor din România există şi are o istorie datorită lui Dumnezeu care a trasat un destin literar şi unui scriitor care şi l-a asumat.
    Un important aspect relevat de cartea ,,Cu inima în palmă” îl reprezintă concepţiile literare şi percepţia asupra scopului vieţii, formulate de scriitorul Al Florin Ţene în exprimări aparent simple, dar care cuprind adevăratele comori de cuget înţelept, disimulate în spiritualitatea autorului. Voi reda aici patru dintre aceste esenţe de vastă experienţă intelectuală şi umană: ,,De mic îmi plăcea să pătrund frumuseţea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematică. Ei urmăreau cunoaşterea adevărului, pe când eu urmăream înţelegerea frumosului.”(pag. 16)
    ,,Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat.” (pag. 34)
    ,,…opiniile criticilor sunt doar părerile lor fie şi de cititori avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă câte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna. Şi mai uită încă ceva: că noutăţile care au supravieţuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fără excepţie, tocmai cele care diferă cel mai puţin de ceea ce se numeşte vechi.” (pag. 32)
    ,,Nu pot spune că nu sunt fericit. Eu ştiu că sunt, fiindcă esenţa vieţii nu este să fii, ci să ştii că eşti fericit.” (pag. 6)
    În încheierea aceastei  prezentări a cărţii ,,Cu inima în palmă” redau  şi viziunea autorului ei asupra viitorului culturii româneşti în contextul european şi internaţional: ,,Deocamdată nu avem valori culturale exportabile şi competitive. În afară de Brâncuşi, Eliade, Cioran şi alţi câţiva, şi aceştia formaţi în afara ţării...Literatura pe care o promovăm nu trebuie să fie scrisă cu mentalitatea scriitorului care a trăit în comunism, deoarece opera aceasta nu poate fi înţeleasă de cititorii care nu au trăit experienţa dramatică prin care am trecut.” (pag. 10)
    Toate aceste idei, exprimate sincer de scriitorul Al Florin Ţene, fac din cartea ,,Cu inima în palmă” un document edificator pentru înţelegerea conceptelor ce stau la baza creaţiei literare autentice, care se preconizează că se va dezvolta prin demersul artistic elaborat în viitor.
                                                                                                                                              Petru Birău

PLANETA UNUI POET DE MARE SURPRIZĂ
 

« Sînt umbra ta…     şi te urmez de cînd / Lumina te-a scăldat întîia oară / Cu-aceeaşi certitudine precară / De salt între « acum » şi… « pe curînd ». Adrian Erbiceanu. Nu l-am cunoscut, nu am avut această onoare. Vremurile ne-au risipit pe toate meridianele lumii, internetul ce ne mai dă prilejul să ne întîlnim deasupra Oceanelor şi să ne împărtăşim visurile. Mai zilele trecute am primit, datorită bunăvoin]ei maestrului Corneliu LEU (care a scris şi a gîndit mai mult decît noi toti — www.cartesiarte.ro ), un volum (electronic) din partea unui poet ce îşi împlineşte menirea cu un profesionalism sobru şi parfumat cu eternitate. « La fontaine de ce siècle », poèmes » (Traduction et préface Constantin Frosin, profeseur d’université ) — ASRLQ 2009. ( www.asrlq.ro ).
Trebuie să fiu precis în amănunte pentru a reliefa dimensiunea spirituală a actului creator. Poeţii sînt firi delicate, visatori incurabili, ei sînt norii catifelaţi care ne răcoresc sufletele, petalele florilor de cireşi ce ne ning adolescenţa, pentru că asta este vîrsta poeziei dintotdeauna. Recunosc faptul că, deşi trăiesc în Franţa de cîţiva ani, nu am ajuns încă un expert în limba franceză, nici nu cred că voi deveni, nu prea mai am timp la vîrsta mea, ca să o aprofundez, deşi este fascinantă, dar şi împănată cu dificultăţi lingvistice ce mă ameţesc ; cu toate astea, citesc (uneori cu dic]ionarul alături), dar poezia lui Adrian Erbiceanu nu este un articol de ziar, nici o cronică mondenă, ci o poiană a visurilor pure care mă îmbată cu puritatea ei. « D’ombre on ne saurait faire un piédestal / Pas même pour une flore ! » ( « Acte de presence ») .
Aici este cheia descifrării poezilor delicatului poet. Metafora este subtilă şi graţioasă şi de o frumuseţe emoţionantă. Nu asta este menirea poetului, să ne tulbure sufletele ? Eu nu sînt critic, nu am instrumentele necesare, ca să disec poezia, s-o analizez în intimitatea ei fabuloasă, să o compar, să o clasific, eu scriu doar despre emoţia ce îmi inundă sufletul. « Parmi les saules, le vent se tourmente / Arrangeant son vêtement à l’infini / Pareillement à la fille qui, penchante, / de sa batte, bat le linge à lenvi. »
Citind titlul volumului de poezie al distinsului poet Adrian Erbiceanu, « La fontaine de ce siécle », gîndul m-a dus la « Je meurs de soif auprès de la fontaine », de Françoi Villon. La François Villon trimiterea este subtilă, după cum intuiesc eu, la cultură, la cunoaşterea lumii ca spectacol al Gîndirii, nu carnavalesc, de care poetul era « însetat ». e-atâta mâl ascuns în noi, că, dacă / aş scotoci în timpul-antipod, / cu fiecare pas tot mai săracă / s-ar face punga dată s-o deznod; // tot mai puţină apă-ar da fântâna, / tăcerea s-ar întinde ca un val / atoateştiutor — strivind lumina / descătuşată-n spaţiul ancestral; // tot mai puternică ar fi arsura / pe ochii-nchişi — ca-n ţarină de lut — / de frica iernii ce închide gura / pe şoapta clipei care a trecut / şi n-ar rămâne-n mintea ce refuză / băltite ape — nici cât fir de păr — / decât Fântâna Veacului: ecluză / Minciunii travestite-n Adevăr. // Şi toate cu meşteşugire / De ornic vechi, nelegitim, / Ce bate clipa-n izbăvire. / Şi izbăvirea-n ţintirim. ( Fântâna Veacului )
Eu cred că poetul Adrian Erbiceanu ( şi o să-i zic, de aici înainte, « scriitorul »), scriitorul, ziceam, i-a păşit pe umbră lui Françoise Villon, învăţîndu-i maniera, nu manierismul, care este o altă propoziţie, precum trecerea de la egal la egalitate, pentru că, aşa şi gîndeşte scriitorul Adrian Erbiceanu, pe spaţii imense. « Mă-ncearcă, uite-aşa, un dor de ducă / prin albele zăpezi ce mă-nconjor, / s-alerg prin ele — unică nălucă, / o spumă pe-un tangaj zămislitor. » ( Mă-ncearcă uite-aşa )
Fiecare termen al poeziei sale urmează parcă legile unor teorii , matematice - şi, peste tot, unitatea de gîndire a simţirii de care poetul este însetat, contrariile sînt evitate cu mare talent, dar nu prin separarea unei idei metaforice de o alta, mai violentă, ci prin topirea în acelaşi creuzet a sentimentelor pure. « Povestea ta povestea mea, sub vreme, / Să-nchidă-n ele sensul echivoc / Al întâlnirii flăcărilor noastre-n / Aceeaşi clipă şi acelaşi foc. // Dar heruvimii tac!...şi se întâmplă / Că tot mai rar ceasornicul din piept / Naşte lumina visului pe tâmplă… / Şi nu ştiu cum şi cât şi ce aştept… » ( Ce taină )
Cum se ajunge la acest proces alchimic, în care sufletul joacă rolul de sintetizator al emoţiilor ? Se ajunge aşa : Adrian Erbiceanu are nu numai talent, dar şi o cultura solidă. Vrem, nu vrem, scriitorii sînt livreşti, ei înţeleg lumea în ansamblul ei, dar poeţii se feresc de acest melanj al finitului cu infinitul. “E valea mea, laguna mea, e marea, / E liniştea ce străjuie cu foc / Speranţele în care desfătarea / Îşi caută şi nu-şi găseşte loc; // E presimţirea mea neîmplinită, / Ori sunt doar nişte jocuri de opal? // E patima ce trage obosită / Ca barca înecatului la mal? // Că tot ce-am căutat în legi nescrise / — Va fi oare cândva să şi găsim? — / Stă în balansul porţilor deschise / Care ne joacă-n rosturi, legitim... » ( C`utare ) Şi la mijloc « a fi » ! A fi st`pînul cuvintelor. « Închide-ţi pumnul. Taci ! E trist şi greu. / Dar colo la răscruce poate-s eu ! »( Chiroman]ie ) Din ce este făcută poezia ? Din cuvinte ? Nici vorbă !
 Poezia lui Adrian Erbiceanu este un sistem cosmic, ea trăieşte din irealitatea realului : nici apa , nici pămînt, nici cer, nici foc, în ea ard galaxiile şi perfecţiunea formelor îi dă o coloratură magică : metafora ! “Val spumat pe creasta dunei — / Răzleţire solitară, / Umbră trasă prin lumină, / Cupă încă nebăută, / Pată fără vreo pricină, / Piatră arsă, iarbă mută...” ( Ritm )
Toţi ştim care este definiţia metaforei, nimeni nu ştie ce este metafora, pînă nu au suferit de zbaterea ei interioară. Tremurul petalelor de crini imperiali şi, apoi, realitatea, care este grosieră. Unde îi este poezia ? În irealitate, desigur. « Comme le saule qui n’échappe — tant s’en faut / Au vent, hirsute par le tourbillon, / La fille reste jusqu’à mi-corps dans l’eau / Et m’induit sans cesse en tentation… » ( PAREIL AU SAULE ) « Ca salcia ce nu mai scapă / De vânt, prin vânturi despletită, / Stă fata, până la brâu în apă, / Şi mă tot duce în ispită...”
Poate că un critic ar găsi alte cărări spre poezia lui Adrian Erbiceanu şi chiar mi-ar putea reproşa o grămadă de lipsuri în analizarea… dar eu nu analizez, eu intru în rezonanţă cu poezia şi îi descifrez mesajele interioare, ţinînd cont că imaginea unui obiect nu este obiectul, senzaţia vine din reflexie, nu din percepţie. « Atâtea ape curg şi nu se-ntorc / Să vadă pieptul muntelui cum storc, / Mocnind într-o ascunsă zbuciumare / Ca-n primul tremur — prima sărutare; // Atâtea frunze cad, codrul rărindu-l, / Să-l bată ploaia, vântul hăulindu-l, / Că mă afund în ochiul lui tomnatic, / Rănit şi trist, şi-atât de singuratic; // Atâtea ceasuri bat stârnind minutul / În care-ntrezărind necunoscutul / Ce sunt — parcă mă vântur prin blestem / Şi-n nopţile din mine mi te chem. // Atâtea ape mor pe căi de ape... / Cad frunzele din cer tot mai aproape… / Ceasuri atâtea-mi bat la căpătâi... / Tu fragedă lumină îmi rămâi. » ( Atâtea )
Astea sînt instrumentele filosofiei, care se potrivesc şi la poezia lui Adrian Erbiceanu. Ar mai trebui să pomenesc aici de ritm, de armonie, dar nu este nevoie, pentru că, în cele din urmă, şi finitul este infinit (finit la infinit !) “Din naufragiul clipei…între pleoape / Strivind lumina visului pierdut…/ Dar spaima cuibăreşte-n zări, pe ape, / Ispite ale altui început…” ( Neodihnă )
Să fie Universul sferic ? Adică, să renunţăm la piramidă din simplul motiv că, fără unghiuri, sfera este mai uşor de prins în palme ? « Desperecheate, vorbele se-ngână / De câte ori prin ele dau să trec, / Fugară clipa să n-o scap din mână. // Dar tot pe ce mă reazem cade sec, / Cum ciutura scăpată în fântână... / Şi tot aceleaşi vânturi mă petrec. “  (Aceleaşi vînturi ) Atunci, şi stele ar fi fixe, dominate de inteligenţa alunecării pe orbite anoste.
Şi, apoi, mai există gîndul care înnobilează. « Plutesc prin gând ca-ntre vecii de apă: / Deasupra-mi cerul gol şi legământul / De-a nu lăsa pustiu să bată vântul / Prin visul nostru gata să înceapă. // Văd jos din bezna grea mijind pământul / Şi pe pământ pe cel ce groapa-şi sapă / Cum se-mormântă-n propria lui groapă, / Fără să-şi poată şti deznodământul. / Cu-atâtea amintiri desperecheate, / Ce bat insidioase din aripe, / Zborul mă poartă prin eternitate… // Şi-n mine prinde să se înfiripe / — Cât înainte tot pe-atât în spate — Eternitatea fiecărei clipe… » ( Plutesc )
Şi mai există aici plăcerea lecturii care face parte din esenţa poeziilor lui Adrian Erbiceanu, ce se conţine în ea însăşi. « Les rêves — autant d’essaims d’étoiles éphémères — « Brûlent fameusement sous l’horizon drapé, / Mais leur spectacle une belle vigueur me confère… // Et me consume dans l’espace expiré, Vagabondant sur une mer toute de chimères… / Et je n’ai plus personne à qui causer. » ( ENTRE LES PENSÉES )
        Teza fundamentală a lui Platon – la care filozoful a ajuns prin propria lui « metodă » de analizare a lucrurilor, fenomenelor şi a rezonanţelor acestora în viaţa noastră cotidiană (că, la ce altceva s-ar raporta filosofia ?) – este « Ideea » ! Din punct de vedere ontologic, Ideea este, în esenţa ei interiorizată, eternă şi inepuizabilă. Eu nu am demenţa de de a-l contrazice pe Platon şi de a intra într-un conflict de idei cu “Phèdre”, cu “Phédon”, cu “Ménon” şi cu atît mai puţin nu mă las invitat la “Banquet”. Atac însă la « République » pentru că, ce facem cu « l’expérience » ? De unde altundeva să ne vină « Ideea », cea gîndită ca o sumă de de faţete ale realităţii ? Cum îmbrăţişăm ideea asta ? În faţa realităţii trebuie să umblăm la ordinea ontologică. Trebuie să aliniem conceptele fundamentale ale gîndirii, pînă vom ajunge la capătul capătului caracterului ei experimental. A uita şi a nu uita nu încetează niciodată. Imaginea lucrurilor, faptele, gîndurile şi, de ce nu, şi ideile ne vin de undeva şi sînt o alternativă continuă între a fi şi a nu fi. Între egal şi inegal există o anumită diferenţă de temperatură. Pentru a fi şi mai exact în aceste “idei” subliminale, trebuie să umblăm puţin în volumul (de data asta în limba română) “De la Anna la Caiafa” al scriitorului Adrian Erbiceanu. Ca să-ţi dai seama că un tort este bun, nu trebuie să-l mănînci pe tot, ci este de ajuns să îl guşti. Volumul de poezie a apărut la editura “Ardealul” din Tg.Mureş. Deşi Adrian Erbiceanu trăieşte la Montreal, iată că nu şi-a retezat rădăcinile. Cam aici s-ar ancora şi volumul.  Iată aici frumuseţe de poezie, emoţie pură, crucificare pe ideea de eternitate a spiritului. “Jos la răscruce, gata de ducă / Ce mă tot ţine, mă tot hurducă. // Dorul atîrnă frunză săracă / Dragostea vine, dragostea pleacă... // Prind, ca din palme, să se răsfire / Cioburi păstrate în amintire... // Ca o minciună consolatoare, / Vremea mă ninge, clipa mă doare...” Poezia am citat-o în întregime (“Punct de fug`”, pag. 39) şi o ştiu pe de rost. Dacă nici poezia asta nu este o rugăciune pioasă, atunci ce este ? Talentul poetului este desăvîrşit. Zău că îmi vine să citez tot volumul !

Fraza şlefuită pînă la delicateţea dantelei ţesute de păianjeni vrea să îi redea simplitaţii o dimensiune monumentală, cu scopul vădit de a-i sublima metaforei suavitatea. Metafora însă este actul pur al creaţiei : abundenţa de culori, de imagini poetice, de reverberaţii sublime – nu pot fi scoase înafara poeziei. Ca să îi (re)dai monumentalitate simplităţii – ca mijloc de expresie - trebuie să apelezi la o anume sobrietate a expresiei.
“Dar heruvimii tac!... Şi se întîmplă / Că tot mai rar ceasornicul din piept / Naşte lumina visului pe tîmplă... / Şi nu ştiu cum şi cît şi ce aştept” (“Ce taină”, pag. 64, “De la Anna la Caiafa”, Adrian Erbiceanu.)

                                                                                                            Ioan LILA




BUCURIILE TRISTE
 
 
Nu este un joc de cuvinte. Este titlul unui nou volum de poezie, sugerând, poate, că marile bucurii sunt învăluite de o inefabilă tristeţe, aparţinând poetei Victoria Milescu, a cărui lansare a avut loc joi, 10 decembrie 2009, ora 13, la Uniunea Scriitorilor, Sala Oglinzilor. Atât poeta cât şi versurile sale se bucură de multă  apreciere, dovadă – sala arhiplină de oameni şi flori, într-o zi de iarnă cu soare strălucitor. Prietenii şi cei care iubesc poezia au venit la acest eveniment într-un loc încărcat de frumuseţe şi istorie. Autoarea, membră a Uniunii Scriitorilor din 1995, a mai lansat aici câteva cărţi în prezenţa unui public numeros.
 Moderatorul întâlnirii, scriitorul Florentin Popescu, face oficiile de gazdă prezentând cartea şi autoarea şi salutând prezenţa dlui dr. Luan Topciu, secretar I la Ambasada Albaniei din Bucureşti, a dnei consilier Nazi Aronia de la Ambasada Georgiei din Bucureşti, precum şi a unor scriitori din Bucureşti şi din provincie.
Bucuriile triste/ Gëzimet e trishtme este o ediţie bilingvă, română-albaneză, scoasă la Editura Kriterion din Cluj-Napoca într-o formă grafică ireproşabilă şi reprezintă ,,o punte între culturi, care apropie oameni şi suflete‘‘, după cum remarca doamna Elena Diatcu, redactor al Editurii Kriterion. Dl. dr. Luan Topciu, critic literar, vorbind într-o limbă română perfectă - şi-a luat doctoratul în filologie în România, a remarcat rădăcinile comune ce-i leagă pe români şi albanezi, care ne sunt ,,rude de sânge‘‘. Dl. prof. dr. Gelcu Maksutovici, preşedinte-fondator al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, întăreşte faptul că această carte reprezintă o punte de legătură sui-generis şi face un laudatio pentru autoare, traducător şi editură, uluit de frumuseţea cărţii, de acest eveniment excelent într-o zi excelentă. Nu în ultimul rând este amintit traducătorul cărţii, Baki Ymeri, care a tradus un mare număr de autori români în albaneză, dar şi mulţi autori albanezi au avut şansa, datorită lui, să fie cunoscuţi de publicul cititor român. Scriitoarea Passionaria Stoicescu evidenţiază faptul că ,,este o bucurie să constatăm că, încă, apar cărţi de valoare, remarcabile din punct de vedere al conţinutului şi prezentării grafice. Cartea este un paşaport pentru frumos dintr-o limbă în alta‘‘, iar despre poetă spune că este ,,o Victorie a victoriei‘‘. Dl Constantin Carbarău, redactor-şef al revistei ,,Sud‘‘, unde autoarea colaborează de 10 ani cu o pagină de critică, întreabă tendenţios ,,Cum este un zâmbet de tigru?‘‘făcând aluzie la un alt titlu de carte al poetei, apărut anterior. Dl Vasile Căpăţână, poet şi conducător al cenaclului ,,Ideal‘‘, a produs o mare surpriză în sală anunţând, pentru data de 18 decembrie – ziua de naştere a poetei, lansarea unui nou volum al acesteia, 101 Poeme, în cadrul colecţiei Ideal, scos la editura Biodova pe care o conduce. În continuare, scriitorul Florentin Popescu menţionează caracterul deosebit al manifestării imprimat de personalitatea poetei dar şi de caracterul atipic al cărţii din punct de vedere al conţinutului, aceasta cuprinzând poezii şi recenzii asupra creaţiei unor poeţi albanezi, în final afirmând: ,,Poeta Victoria Milescu are audienţă la public. Ce-şi poate dori mai mult?‘‘ Şi exclamă: 1 000 de exemplare la o carte de versuri? Este nemaipomenit! Despre Baki Ymeri afirmă că, pe linie culturală, ,,acesta face mai mult decât instituţiile abilitate‘‘. Printre cei prezenţi în sală i-am mai remarcat pe: Zaira Samharadze, poetă, prozatoare şi traducătoare georgiană stabilită în România, Nicolae Grigore Mărăşanu, Gheorghe Istrate, Emil Lungeanu, Mihai Antonescu, Monica Mureşan, Titi Damian, Vasile Moldoveanu, George Corbu, Ioana Sandu, Viorela Codreanu Tiron, Grigore Grigore, Adnana Călinescu, George Peagu etc., care au ascultat recitalul de poezie al actriţei Doina Ghiţescu, ce a început cu ,,Rude de sânge‘‘.
În final, poeta Victoria Milescu a mulţumit celor prezenţi pentru participare, pentru cuvintele mult prea generoase, povestind că a călcat pe pământ albanez, într-o excursie, unde şi-a impresionat ghidul şi companionii amintind de poeţi ca: Sali Bashota, Haxhosaj, Merita Bajraktari, Jusuf Zenunaj, Leom, despre care ştia din cărţile cu care a alimentat-o Baki Ymeri, şi despre care a scris articolele publicate, în majoritate, în revista ,,Sud‘‘. I-a mulţumit în mod deosebit dlui. Luan Topciu, prezent în carte cu traducerea unui text în albaneză, dar şi lui Baki Ymeri, căruia i-a oferit un cadou adus din Albania cu însemnele acestei ţări.
Lansarea Bucuriilor triste - o bucurie împărtăşită cu prietenii şi sărbătorită cu un pahar de şampanie !

                                                                                                                                                                       Virginia Meheş


Ionuţ Caragea şi ,,Guru amnezic,,


Apărută la finele anului 2009, cartea semnată de Ionuţ Caragea şi intitulată, paradoxal, GURU AMNEZIC, pare să fi intrat deja în conştiinţa  cititorilor de poezie contemporană.
Cu o copertă superbă, care se potriveşte cu textul, grafică  realizată de Vlad Turburea, cartea de faţă deţine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizările pentru un premiu internaţional de poezie.
Constantin Miu, în prefaţă, şi Agela Furtună, în postfaţă,  girează prin prezentările făcute o carte care are deja viitor.
Într-o manieră elegantă, prin notă lirică modernistă dar fără vulgarităţi şi ricoşeuri care să deranjeze bunul simţ, Ionuţ Caragea ne demonstrează şi în cea de-a 13–a carte a sa, că lumea în care trăim, ca într-o cutie de conserve, poate fi descifrată, poate fi catalogată, dar mai ales poate şi trebuie să fie iubită.
Teme dintre cele mai tulburătoare din saga vieţii, puncte abia descifrabile dintr-o memorie colectivă, toate sunt detalii care vin şi se prind în poem pentru a ne evidenţia o Lume. Viaţa musteşte  printre rândurile poemelor, care, multe dintre ele, se doresc a fi  de-o acurateţe aproape ştiinţifică, ca trasate din riglă.
Poetul nu doar priveşte lumea reală, o trăieşte pe viu ca pe o experienţă personală şi care îi dă dreptul să tragă concluzii. Nu o face la modul didactic, sfătos şi declamator, o face într-un soi de procesiune aproape religioasă pentru care Naşterea unui Poem este cel mai frumos lucru din lume.
,,Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor / fără să plângă / fără să-i doară...” Poetul nu pune întrebarea retoric, el intuieşte magia care face dintr-un om obişnuit unul nemuritor.
Iubirea! Singura forţă care poate sta dinaintea Morţii cu capul sus, senină şi chiar victorioasă.
Pentru un poet tânăr, cum este Ionuţ Caragea, dar cu o experienţă de viaţă vastă, cultură solidă, şi cu o voinţă sisifică, poezia este aliajul pe care îl topeşte în retorta sufletului, apoi îl toarnă în matricea grijilor pentru  universalitatea omenirii.
Nu pentru sine însuşi trăieşte extazul şi agonia poemului, nu pentru persoana sa se luptă cu nimicnicia. ,,Sufăr de foamea altora”, spune într-un context în care, pe stradă, tot mai puţini oameni se uită în ochii unui om care cerşeşte vise, nu pâine.
O baladă frumos închegată este cartea aceasta, pe care, ca nişte persoane care credem că deţinem la degetul mic informaţia planetară, universul... trebuie să o citim pe îndelete, să revenim pe pagină, pentru a ne demonstra că GURU AMNEZIC nu este doar o metaforă.
Ionuţ Caragea stăpâneşte arta scrisului, are vocaţia de poet în sânge, iar ceea ce rezultă din paginile cărţii acesteia, sunt mostre de maturitate poetică certă.
Felicitări, Ionuţ Caragea !

                                                                                                                 Melania Cuc




PROFIL DE PERSONALITATE CREATOARE


Ce este George Roca? Un român plecat in Australia, dar care n-a uitat ce este şi de unde a pornit...

Cum este George Roca? Un individ vulcanic, imprevizibil, jovial, simpatic, superprietenos. Are dezinvoltură unui actor american, îndrazneala unui ziarist englez, alura unui suedez, olandez ori norvegian, privirea albastră ţintind la mari depărtări, de parcă ar aparţine popoarelor nordice, încăpaţânarea unui dac, profilul unui roman. E volubil, degajat, plin de personalitate. Şi are  foarte, foarte, foarte mulţi prieteni. Fiind gata oricând să capteze alţii, şi alţii, şi alţii. Fără să fie dezamăgit de cei care îl dezamăgesc, plictisit faţă de cei care îl plictisesc, arogant faţă de cei care insistă. Găsindu-le motivaţii, atunci când ele nu există, înţelegându-i, când aceştia fac gesturi de neînţeles, acceptând puţin, chiar dacă merită totul. Este şi rămâne un bun creştin, împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii.

Cine este George Roca? Jurnalistul neobosit, entuziast, gata oricând s-o ia de la capăt, să trimită noi şi noi articole, să comenteze, să dialogheze, să socializeze. Filolog de formaţie, el manifestă pasiunea pentru jurnalism, corespondând în atâtea şi atâtea reviste, ziare, publicaţii on-line, fiind redactor-şef ori simplu, prelucrând materiale, luând interviuri, remarcându-se, evidenţiindu-se, strălucind fără a epata, a exagera, afişa orgolii deşarte. Numai dacă vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumărate!) ori a participat efectiv la realizarea lor făcând parte din colegiul de redacţie: „Arcada” (Bucureşti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Română” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” şi „Viaţa Parohială” (Sydney); „Romanian VIP” (Dallas), „Mioriţa” (Sacramento) etc., ne vom întreba când a avut, are, va avea timp să le cuprindă pe toate... Este genul de jurnalist care asediază revistele cu materialele sale şi ale prietenilor săi literaţi pe care îi reprezintă, dar nu la modul agresiv (paradox!!!), ci pasionat-înţelegător. Afirm aceasta în ideea că s-ar văita unii sau alţii de tumultul, ori cascada. ori avalanşa de materiale realizate de simpaticul om de litere şi promotor cultural. Că ar agasa cu acest extraordinar (pe cât de simplu) fapt pe vreunul din confraţii săi... Poate are o sinceritate brutală şi e nemulţumit uneori în frustrările ce le acumulează în confruntările cu colegii, dar nu e genul de agresiv, care doreşte să se impună cu orice preţ... El spune lucrurilor pe nume şi se retrage elegant, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit la o persoană... Spre deosebire de alţi confraţi care se infiltrează, care insinuează, făcând parada modestiei, declarând că nu vor nimic, nu cer o iotă, obţinând în final totul şi vrând şi mai mult. El este decent şi transparent. Nu are nevoie de nici o concesie. De nici o intervenţie specială.

Cine este George Roca? Artistul profund (cu studiile aferente), cu calităţi actoriceşti, dar şi de regizor, şi de scenarist, proteic, plin de posibilităţi, poznaş, gata oricând să interpreteze un rol, să-şi valorifice pasiunile, înclinaţia spre ludic... De altfel, a jucat pe scenă câţiva ani buni, având chiar şi un rol de compoziţie într-un film. El e artistul pasionat şi de alte arte, cum ar fi cea fotografică, design-ul – grafica digitală, calităţi pe care le valorifică în revistele sale sau unde colaborează. Imaginaţie, fantezie debordantă, simţ al culorii, al luminii - iată câteva trăsături definitorii. El se dovedeşte neobosit şi în acest domeniu.

Cine este George Roca? Poetul grav, gânditor, sentimental, pierdut în reverie. Poezia sa e o evadare, un refugiu. Lipsită de fior liric, ea impresioneaza prin detaliul semnificativ, prin amănuntul nud, învălmaşeală de fapte, câştigând prospeţimea trăirilor, veridicitatea senzaţiilor, verosimilitatea stărilor interioare. Fiecare vers împărtăşeste o mare seninatate, luminozitate, mulţumire sufletească, aceea de a exista, de a respira, de a simţi palpitul vieţii. Temperamental, coleric, poetul suferă de sentimentalism şi când afirm acest lucru nu mă gândesc la înţelesul peiorativ, ci la o impetuozitate a sentimentelor, la un entuziasm captivant, la o aglomerare de stări, percepţii şi simţăminte.

Acesta este cel care poartă numele de George Roca.
                                                                                                                    Carmen CĂTUNESCU



Stihuri în căutarea frumuseţii ascunse

“Cuvintele” de Victoriţa Duţu


Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul  S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la  Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie  2005.            Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie   "NAJI  NAAMAN", obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.


“Liniştea ce nu se lasă cuprinsă de zgomot»

Pentru că dimensiunea principală a realităţii în care evoluează autoarea este imaginaţia, Victoriţa Duţu, spre deosebire de alţi poeţi, nu este interesată să evadeze din această realitate. La fel ca şi cuvintele, realitatea despre care vorbeşte poeta se defineşte prin imaterialitate. Într-o asemenea realitate, liniştea devine un autentic loc de refugiu din faţa cotidianului. “Liniştea/ce nu se lasă cuprinsă/de zgomot se manifestă ca o variantă la “gândul celuilalt”, gând ce capătă formă, de aceea, continuă poeta, atunci când “o mână din afara mea/m-a luat de mâna/mea stângă,/nu m-am speriat/că nu am putut/să o văd!” Mâna simbolizează actul creator, identificarea autorului cu creaţia sa. Victoriţa Duţu ne asigură că întreaga ei creaţie reflectă deschidere, sinceritate, curăţie a gândului, atunci când afirmă – “da, arăt mâna,/palma mi-o arăt.”

“Un drum din închipuire”

Dincolo de această identificare cu propria creaţie, poeta încearcă să trăiască şi ca spectator, nu doar în calitate de creator, emoţia estetică autentică. Iar o asemenea emoţie nu poate fi experiementată decât prin detaşarea totală de opera creată. Pigmalion, pământeanul îndrăgostit de propria operă de artă, există în fiecare creator, de aceea, Victoriţa Duţu consideră că trebuie să precizeze, la un moment dat: “am făcut o distincţie/între mine şi/un drum din închipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigură că îşi priveşte propria creaţie cu ochii consumatorului de artă şi nu ai celui ce compune. Fiind o poetă cu vocaţie, aceasta ştie că păşeşte “pe un drum/ce se lărgeşte la/infinit», ceea ce denotă convingerea că arta ei va supravieţui, că va avea puterea să înfrunte timpul şi circumstanţele, că destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la întuneric la lumină, spre infinit, semnifică ieşirea din profan, biruinţa elementului spiritual asupra celui profan.

Tristeţea şi calmul versurilor Victoriţei Duţu se manifestă în redarea propriilor trăiri interioare.  “O undă de şoc/face ca totul/să se inverseze/şi în loc să/privesc înainte/privesc înapoi”, spune poeta, cu o uşoară autoironie. Un element distinctiv în poezia sa este şi  alternanţa răsărit-apus, care ne trimite cu gândul la actul închinării. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vieţii, al puterii creatoare, al mântuirii, al spiritualităţii. Noaptea, cu tenebrele ei, evocă răul, spaimele, bucuriile deşarte, absenţa forţei morale. Victoriţa Duţu conştientizează lupta care se dă chiar în sufletul ei între bine şi rău, atunci când afirmă : « apare gândul/cuprins într-o umbră/ce se pune/între soarele răsărit/şi noaptea ce/vrea să apună/şi să răsară /la plus infinit.”

“Obiectul... ce şi-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat în “Cuvintele”, motivul golului, care se regăseşte şi în poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca şi umbra din versurile anterior menţionate, sugerează ceva misterios, indefinit, o stare de nelinişte, de aşteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” şi “golul” evocă intensitatea trăirilor sufleteşti ale poetei şi sporesc sentimentul de tristeţe. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/şi-a pierdut forma,/se striveşte acum/pe el insuşi/în două goluri/ce se intersectează/în ochiul meu/ce vrea să /ţâşnească prin spaţii.”

În contrast cu “obiectul... ce şi-a pierdut forma”, cartea rămâne la Victoriţa Duţu o imagine concretă, legată de realitate, pe care autoarea are puterea să o transforme “într-un gând/plutitor pe o linie/paralelă cu lumea”. În simbol, cartea marchează iniţierea, cunoaşterea, descifrarea enigmelor. În carte sălăşuieşte spiritualitatea cea mai profundă, frumuseţea care “se ascunde mereu.” Acest estetic în căutarea căruia se află poeta semnifică în cele din urmă, aceeaşi întoarcere la sine. Iată ce spune Victoriţa Duţu:  “nu ştiu pe unde/să merg,/pentru că ea (frumuseţea),/fiind a lumii,/vreau să o/pot cunoaşte.” Frumuseţea înseamnă vitalitate şi este opusă umbrei şi golului.

“Ştiu că pot să văd”

Interesant este şi faptul că autoarea îşi propune să înţeleagă “nesfârşitul..., în această călătorie” în lumea cuvintelor, în care a pornit. Ea tălmăceşte “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este că “nu se întâmplă/mare lucru”, pentru că  “doar gândul neputincios/se mai frământă,/să  poată scăpa,/de ceva neştiut.” Experienţa de până aici a poetei relevă absenţa emoţiei, pentru că aşa cum ne anunţă chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un îngheţ/al normalului”, având ca ultim rezultat scufundarea “în vârtejul uitării.”

Singura certitudine incontestabilă pe care poeta ne-o împărtăşeşte este aceasta: “ştiu/că pot să văd./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decât imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistentă, întrucât  “gândul neputincios/se mai frământă,/să  poată scăpa,/de ceva neştiut.” Mai mult, Victoriţa Duţu este urmărită “de frica unei noi căderi,/de spaima unei îndepărtări/în prăpăstii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai ştiu,/o simplă mişcare de aer ,/un zbor de pasăre,/cu o viteză uluitoare /ce se ascunde/de zborul răpitor.” Acest “zbor răpitor” nu este altceva decât “lacrima morţii/ce plouă pretutindeni”, o realitate de coşmar care are tangenţă cu lumea muritoare. Într-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasă pradă”.

De obicei, pasărea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede şi ireversibil şi ale morţii. Prin zbor, pasărea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele şi luna, cele patru vânturi, dar şi “cele patru drumuri” despre care poeta mărturiseşte - “nu le pot vedea”. Zborul face legătura între lumea reală şi cea iluzorie, oferind acces la “nesfârşitul” pe care autoarea se străduieşte să îl descifreze.

“Într-o oglindă”

Un alt simbol important în “Cuvintele” este oglinda, străvechi obiect al civilizaţiei umane, care aduce vindecare de spaime şi alungă “umbra”. În istoria culturii oglinda este simbolul cunoaşterii, metaforă a literaturii şi artei. Oglinda nu semnifică o cunoaştere directă, ci una refractată. Oglinda curată este un simbol al purităţii, iar cea murdară este simbolul minciunii şi al păcatului. “Într-o oglindă/se vedea pe/el însuşi/în această /străfulgerare/şi nu-i mai era frică./da, da, nu-i mai era frică,/pentru că/obiectul acesta/a devenit un gând/ce nu mai făcea/nici o umbră.” Oglinda este şi un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. În oglindă se reflectă ca într-o străfulgerare, eul iniţiat prin intermediul unei cunoaşteri indirecte, căruia frica îi este străină. (Să ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastică “La ţigănci”. Profesorul Gavrilescu se trezeşte la un moment dat, într-un labirint, printre paravane şi oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru că îi este frică, iar frica face imposibilă iniţierea.)

“Mi-a adus copacul în palmă”

Iată de ce, pentru a ieşi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune că singura şansă este de a fi « cu el/cu cel care ma împinge  de la spate/să merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorită faptului că “grădina/a făcut un ocol/şi mi-a adus copacul în palmă”. În creştinism, acest copac simbolizează arborele cosmic, pomul vieţii, iar grădina este Edenul sădit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac oferă veşnică regenerare. Cu rădăcina înfiptă în pământ şi ramurile înălţate spre înalt, pomul vieţii face legătura între uman şi divin şi are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru creştini, Isus este Pomul Vieţii, Sursa binelui absolut, Susţinătorul.

“Cuvintele” Victoriţei Duţu se încheie în mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastră apoi/sticla se topeşte/într-o rază,/venită de nicăieri./raza luminează/într-un alt întuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa   gândului.” Fereastra este simbolul receptivităţii şi al deschiderii către lume, ea marchează legătura dintre interior şi exterior. De altfel, în vis comunicarea se realizează prin intermediul ferestrei şi al oglinzii. Dacă iniţial, poeta declara că “oboseala închide o/fereastră,/închide două ferestre,/închide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /mă închid pe mine/în oboseala gândului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoriţei Duţu se topeşte la apariţia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranţă, lumină, bucurie, cunoaştere.  Raza este atributul divinităţii şi astfel, frumuseţea, în a cărei căutare se află poeta, devine o realitate tangibilă. De data aceasta,“frica/şi oboseala” nu se mai îmbrăţişează, iar drumul infinit al cuvintelor Victoriţei Duţu abia începe -  “eu merg până departe,/fac un pas.”
Octavian Curpaş Surprise, Arizona



 

RECENZII - CONTINUARE 2

 


 IEŞIREA DIN …(AUTO)PORTRET
 
 
Motto: „Tu mă învăţai/ Cum/ Se fac primii paşi
de femeie/ pe cearceaful rece,/Alb,/
 perfect apretat./”( Melania Cuc)

     
„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeşte despre o poetă,  ce se ascunde în sentimente, se caută în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastică, unde o astfel de tehnică redă, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea şi înţelege adevărata faţă a celui ce (se) prezintă. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigăt, nu sunt ca un cântec, sunt o incantaţie pe o scenă în aer liber, cu partea de sus  aproape de cer, cu partea de jos îngropată adânc în pământ. Ele îşi desprind propriul chip dintr-o materie amestecată: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucură pământul/ Ca de o gheişă autentică/ Este universul meu liric”. Arta poetică a Melaniei Cuc se concretizează în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Şi revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioară a Vieţii” şi „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul război”.
      Volumul e puternic marcat de tuşe naturaliste, improprii unui lirism obişnuit: „Sunt muşchiul de viţel/ Trecut prin maşina cârnăţarului./ Mă supun ei./ Fecioarei de fier/ Care mă strânge la piept/ Ca o maşteră hoaţă”. Banalizarea sentimentelor, detaşarea de acestea, neimplicarea afectivă, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este forţată, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marcă pentru galoşi”.
       Căutând un motiv romantic în „Autoportret”, am găsit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeaşi distanţă faţă de obiecte o face pe poetă să rostească: „luna din staniol/ şi nu mai mare decât o măslină”, iar noaptea e neagră ca o pisică” şi „lumina grea/ Unsuroasă ca o frizură de domn/ În care s-a turnat în exces briantină”. În intenţia de-a inventa o poezie nouă, persistă un filon al lirismului de altădată, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tău,/ Serghei Esenin”, dacă nu cumva este şi aceasta o ironie la capătul unor „umbre fără trup”.
      Aşa arată, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hrănit din dor de romantism şi vindecat cu exprimări şocante într-o lume reală privită cu ochi de copil.
     Câteva linii ancorează chipul sinelui descris în biografia textului şi oferă informaţii despre activităţi de rutină, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stăpân şi slugă/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce adună firimituri/ Şi spaţiile libere dintre silabe” (o imagine a formării/ păstrării cuvântului prin grijă proprie), „Degetele mele fără inele/ Bâjbâie/ Caută/ Acul de pălărie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viaţă/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu şi de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseşte din pieptenele/ Moştenit de  bunica” ( imaginaţie debordantă, neaşteptată).
     Pe retina de serviciu a cititorului rămân expresii, precum: „sănii voievodale”, „pace probabilă”, „orizont probabil”, cu remarca pertinentă că, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figură de stil, după comparaţie: „E noapte neagră ca o pisică”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeză/ Ca locomotiva cu aburi”:
      Începutul cărţii-autoportret (o numim aşa) stă sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseală, de neîncredere, de pesimism, specifică unui personaj ajuns la capătul puterilor. Vindecat până la sfârşitul cărţii, acelaşi personaj anunţă în final: „Buzunarele mele sunt burduşite”, înţelegând că mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
      Deşi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzător), într-o libertate compoziţională desăvârşită, ele au unitate, nu lasă nimic să se piardă din autonomia fiecărui text şi se termină, invariabil, cu punct, ca şi cum ar fi piramide cu baza în sus.
     Dacă ne amintim de „pleacă substantivele-n armată”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”.  Inventarul sumar ( grenadă, glonţ, armă, epoleţi, cazarmă, cătuşe, război, raniţă, dinamită, luptă, prizonieri), deşi ne-ar putea pune pe gânduri, infirmă ideea unei înregimentări în rândul unei categorii de poeţi. Melania Cuc are o voce unică. Poeta iese, elegant, din rând, convinsă fiind că este aşa cum vrea ea să fie. Cuvintele o ajută, siguranţa de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fără lun㔺i „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevărate.

                                            ELENA M. CÎMPAN                         



             

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971