Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009 periodic nr. 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
VĂ PREZENTĂM UN PORTAL DESPRE CULTURA ROMÂNIEI
EDITURA NOASTRA ON LINE
DEMERSUL NOSTRU LEGISLATIV PRIVIND INSTITUIREA ZILEI NATIONALE A LIMBII ROMÂNE
EPIGRAMELE LUI 2009 DE C.BERBENTE
PROF. DR. VIOREL ROMAN DE LA UNIVERSITATEA DIN BREMEN DESCRIE CRIZA
INTERVIU MARIA-DIANA POPESCU - LUCIAN HETCO
DESPRE VOTUL UNINOMINAL - PROFESORUL DAN BRUDAŞCU
FORME SI EXPRESII SEMNATE PANAITE CHIFU
INSCRIPŢIE LA TOMA GEORGE MAIORESCU
VALERIU MATEI ...CĂMAŞA LUI GRIGORE VIERU
GEORGE ROCA... RECVIEM PENTRU GRIGORE VIERU
INTERVIU CU NICOLAE DABIJA DE CLAUDIU TÂRZIU
MELANIA CUC ÎN 3 CĂRŢI COMENTATE DE NICOLAE GEORGESCU
VICTORIA MILESCU PREFAŢATĂ DE FLORENTIN POPESCU
O NOUĂ REVISTĂ ”ACASĂ”
NOUA CARTE A LUI LIICEANU
LIVIU IOAN STOICIU: PE MÂNA CUI A ÎNCĂPUT UNIUNEA SCRIITORILOR
APEL CĂTRE PRIMARII COMUNELOR DIN ROMÂNIA
PAGINA A DOUA
Corneliu Berbente

EPIGRAMELE LUI 2009

La cumpăna anilor

- Muică, cum se duse anu’!

- Ca guvernu’ Tăriceanu!

- Şi se puse altu-n loc!

- Ca guvernu’ Emil Boc!

Pom de Crăciun 2008

Am sperat acest Crăciun

Să ne-aducă trai mai bun,

Dar constată bietul om

Că speranţele-s ...în pom!

Ce aduce anul

- An făr-de soţ, 2009,

Cam ce o să ne-aduci tu nouă?

- Păi fac şi eu ce pot, nepoate:

Aduc de toţi, şi nu “de toate”!

19 ani după dec.1989

Prin jertfa tinerilor, noi

Speram şi vremi, şi oameni noi,

Şi cele mai adânci prefaceri,

Au fost în oameni...de afaceri!

Criza în 2009 (prognoză)

Da, criza va lovi profund:

Cu-atâţia pupători în fund

Falimentarea cea mai crudă

Nu-n bănci va fi, pe cât la budă!

Peisaj de iarnă

Când întâii fulgi se cern,

Şi prin vetre nu e foc,

Criza bate la guvern,

Pe la geamuri: Boc! Boc! Boc!

Criza sau excrocheria bancară

In Germania de după război doi camarazi se revăd. Unul e bogat. Cum ai făcut avere? întreabă cel sărac. Bogatul: vând cartofi în stil mare, iţi vând şi ţie, daca vrei. Săracul îi dă toţi bani care-i avea şi capătă un vagon de cartofi, care-l aştepta pe peronul 5 de la gară. Ajuns aici, săracul nostru nu vede nici un vagon. Revenind la camaradul lui în care avea încredere din tranşeie îi cere banii. Acesta ii spune că nu-i mai are (i-a investit în alte vagoane, case şi terenuri), dar să nu fi trist sau îngrijorat, cel mai bine ar fi pentru el să vândă vagonul de pe peronul 5 mai departe şi astfel să se îmbogăţească, ca şi el.

In SUA după atacul terorist din centrul financiar din New York şi criza de la bursă cauzată de euforia IT asistăm la o acţiune similară, numai că acum toţi ştiu că la gară, pe peronul 5, nu-i nici un vagon cu cartofi, dar băncile l-au vândut în stil ne mai cunoscut în istorie şi că întreaga lume e în criză economică.

Totul a început cu fuga de acţiunile IT şi încrederea în case şi terenuri. Aşa că băncile dădeau credite pentru construcţia de case la cine putea sau chiar şi la cine nu, adică nu avea venit, job sau alte valori. Creditul ninja: no income, job or assets. Subprime. Banca încasa însă comisionul şi vindea mai departe ipoteca dubioasă pe casă, acum frumos împachetată cu alte credite şi înfrumuseţată cu AAA (hârtie de valoare de cea mai mare încredere bancară), de o agenţie plătită desigur de banca implicată în excrocherie.

Orice tranzacţie de peste 10.000 dolari sau euro este urmărita de teama terorismului, dar faptul ca băncile din SUA au vândut astfel de credite dubioase, infectate n-a băgat nimeni de seama? Ba da, dar atât timp cât se încasa comisioane grase – profiturile băncilor au ajuns să fie 40% în totalul profiturilor din SUA – administraţia Bush refuza orice aluzie la acest jos piramidal, bine cunoscut de la ţigani (rromi), Caritas (Cluj), FNI (Bucureşti).

Acum, când totul se prăbuşeşte, canstatăm ca valoarea bursei pe plan mondial de 60 bilioane, preţul materiilor prime (în afară de aur) s-au înjumătăţit, iar cel al imobilelor a scăzut cu 20 şi 50%. Încrederea în obligaţiile financiare ne garantate de stat s-a pierdut. Bănci din SUA, Anglia dau faliment sau sunt naţionalizate. Anglia vrea în Euro-Land.

Vina este a celor doritori de case şi a băncilor fără scrupul dar şi a statelor. SUA are o datorie de 10 bilioane - 10.000.000.000.000 -, Germana de 1,6 bilioane, Japonia s-a îndatorat cu de două ori BIP-ul s.a.m.d. Datoria extern a României de 60 miliarde euro pare minoră, poate de aceea se discuta atât de puţin aceasta chestiune de interes public sau poate are dreptate dictonul clasic: „lumea vrea să fie înşelată, aşa că hai să o înşelăm / mundus vult decipi, ergo decipiatur".

PROF. DR. Viorel ROMAN

 

 

 

SISTEMUL ACTUAL POATE FI PERFECŢIONAT PRIN MORALA COLECTIVĂ”

 

 

Interviu de Maria-Diana POPESCU cu domnul LUCIAN HETCO

eseist şi poet român din Germania, editorul revistei AGERO

 

 

 

Maria-Diana POPESCU: Aşadar, un român inteligent a creat în Germania o revistă cu o vastă încărcătură spirituală, pentru românii de pretutindeni. Domnule Lucian HETCO, trebuie să ne cunoaştem, să cunoască şi cititorii noştri cheia succesului dumneavoastră?

 

LUCIAN HETCO: Am răspuns deseori la această întrebare şi parcă de fiecare dată aş mai adăuga câte ceva. Sigur este că, dacă am defini o „cheie a succesului”, ar trebui să o facem în aşa fel încât să nu uităm pe nimeni. Fiindcă succesul nostru nu este legat de o persoană în mod general, ci de colectivul de colaboratori, de munca în echipă, de convingerile ori idealurile comune, de munca şi gratuitatea formei de exteriorizare, în special. Ideea Agero este şi a fost importantă, fiindcă generează şi solidifică (odată transformată în util - şi astfel adusă de la stadiul de concepţie la cel de realizare), din acumulările de până acum, o perspectivă informaţională mediatizată, la standarde ce se doreau şi ce erau aşteptate nu numai în ţară, dar şi între românii emigraţi. Agero este astfel o alternativă de efect, de care s-au bucurat şi se bucură încă o serie de intelectuali, istorici şi scriitori români contemporani.

 

 

MDP: Întotdeauna au existat oameni care ne-au luminat la rădăcini. Puteţi „da vina”, metaforic, pe ei, puneţi-i la zid sau amintiţi-vă cu mine încă o dată de ei.

 

LUCIAN HETCO: Sună într-adevăr convingător metafora dumneavoastră, „oameni care ne-au luminat la rădăcini”. Ca orice început, rădăcina unei activităţi de succes, ori finisarea unei personalităţi, ori a unei iniţiative ce este sesizată social şi astfel apreciată sau invidiată, este direcţionată ori mentorizată, dacă vreţi. „Vinovatul” sau „vinovaţii” pot fi cel puţin o instanţă morală, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului, aceasta putând să fie după caz o persoană apropiată, mai multe persoane, părinţi, şcoala, mediul, ori o grupare de intelectuali cu convingeri comune, ori o instituţie, asociaţie, chiar şi o idee şi, nu în cele din urmă, cultura şi mentalitatea contemporanilor săi, din patrie sau din ţara de adopţie. N-am de gând să dau nume, dar sunt convins că: unu, orice evoluţie presupune înţelegerea timpului în care trăim, ca factor esenţial ce ne determină să devenim ceea ce suntem; doi: evoluţia presupune acceptarea faptului că preţul succesului este acomodarea permanentă la noi cerinţe prin muncă şi renunţarea la ideile nefuncţionale prin recepţia pozitivă a criticii şi, nu în cele din urmă, prin epuizarea factorului „perseverenţă”. Fiindcă doar rezultatul contează la final, ca expresie a ideii iniţiale.

 

„Arta autentică este expresia libertăţii...”

 

MDP: Se ştie, sub aspectul cel mai direct, ca instrument capabil de a atrage atenţia, arta a fost utilizată de-a lungul vremii de diferiţi stăpânitori. Sunteţi şi autor de carte, „făcător de metafore”, cum spune poetul. În speţă, arta vă slujeşte dumneavoastră, creatorul, sau sunteţi slujitorul artei?

 

LUCIAN HETCO: Dacă ar fi să merg pe făgaşul indicat de Dumneavoastră, arta poate fi sigur şi una dintre multele expresii ori faţete, mai mult sau mai puţin pozitive, ale Puterii – dar atunci nu poate fi autentică. Într-adevăr, nu puţini dictatori s-au folosit de artă pentru a domina, a-şi instituţionaliza stăpânirea ori legitima modul de guvernare. Dar această expresie a artei nu a fost recepţionată de individul subordonat ca artă în sensul bun al cuvântului, fiind implicit indirect refuzată ori neasimilată la scară largă datorită caracterului său evident manipulativ ori coercitiv. Nu este nimic nou pentru nimeni, căci am trăit şi noi expresia „artei” într-o dictatură. Ca autor de carte însă, cred cu tărie că fiecare autor prezintă în scris propria sa viziune asupra timpului său, a convingerilor sale, în care orice reflecţie personală, ori idee este tocmai de aceea subiectivă (din punctul de vedere al scriitorului aşadar). Dar atunci când ideea este apreciată şi adoptată de cititori în general, devine obiectivă. Scrisul este şi de aceea o artă, fiindcă transmite o nouă percepţie, dar mai ales pentru că orice intenţie, ce a fost mai întâi o idee, se poate materializa ulterior. Un scriitor este astfel, în momentul în care expune propria sa imagine (Vorstellung), un ideolog. De aceea el poate fi ori interesant, ori incitant, la fel cum poate fi pentru Mai-Marii societăţii autoritare, periculos. În ce mă priveşte, ca să răspund la întrebarea Dumneavoastră, mă văd în ambele ipostaze: de creator, formator de opinie, dar şi ca slujitor al artei, fiindcă arta este expresia cea mai înaltă a capacităţilor umane şi anume aceea de a gândi liber. Arta autentică este de facto expresia libertăţii.

 

MDP: Norocul, Dumnezeu, perseverenţa sau cine face parte din ecuaţia reuşitelor dumneavoastră? Sau credeţi, precum Emil Cioran, în „totala predestinare”?

 

LUCIAN HETCO: Personal cred mai puţin în noroc. Cum s-ar spune, norocul se (mai şi) face! Sigur că faptul de a avea noroc presupune nu numai crearea circumstanţelor ce duc în final la „noroc”, dar şi intuirea lor. A avea „noroc” la o adică înseamnă în cele din urmă şi felul în care ţi-ai valorificat propria şansă. Iar dacă aceasta trece pe lângă tine, ca individ, mai ales când conştientizezi aceasta, dar îţi lipseşte forţa ori tăria de a o apuca cu amândouă mâinile, din varii motive (ce se pot şi scuza la o adică), atunci eşti singur răspunzător pentru trenul pierdut. Perseverenţa o văd iarăşi ca efect al convingerii şi încrederii în propriile forţe. Nu cred însă în predestinare ca Cioran, aşa cum nu văd cum o instanţă moral-religioasă de ordin cosmic ne-ar putea dota cu tărie, şansă, forţă dintr-un capriciu personal. Ar fi, nu credeţi, mult prea uşor dacă ar fi aşa, dar şi o scuză pentru invidioşi. În fond, destinul personal este determinat de propria existenţă direct în creaţie, în măsura în care facem abstracţie de locul naşterii, de mentalitatea dobândită în fragedă copilărie, de cultura în care te naşti, factori asupra cărora nu putem exercita nicidecum vreo influenţă. Suntem, aşadar, în cele din urmă, maturi fiind, propriu răspunzători de faptele şi realizările noastre.

 

MDP: Câte ceva, domnule Lucian Hetco, despre colectivul care face ca revista Agero să aibă atât de mulţi cititori în întreaga lume

 

LUCIAN HETCO: Ce să vă spun, că avem deja în jur de cinci sute de „corespondenţi planetari”, români de nădejde, de peste tot? Că avem o redacţie de oameni capabili, colaboratori de talie, talentaţi, muncitori, oneşti, oameni cu bun simţ? Că muncim adeseori, cum s-ar spune, „pe brânci” şi nu pentru bani, ci doar din convingerea că ceea ce facem bucură pe alţii, care ne apreciază? Că n-am oferit onorarii, aşa cum nici n-am cerut nimănui un cent pentru o apariţie în Agero? Aceasta este politica noastră redacţională: calitate, gratuitate, spirit de corectitudine, lipsa atacului la persoană, evitarea oricărei forme de scandal. Avem în unele zile mai mult de zece mii de cititori pe zi, ceea ce este îmbucurător, fiindcă interesul cititorilor ne motivează pe mai departe şi demonstrează faptul că suntem apreciaţi. Colaborarea cu Agero este benevolă, dar calitatea de colaborator o putem însă şi retrage, atunci când contravine principiilor ce le-am enumerat mai sus.

 

„AM FOST O NAŢIUNE ASUPRA CĂREIA S-A HOTĂRÂT IDEOLOGIC,

DIN UMBRĂ, MALEFIC…”

 

MDP: Ieşind din registrul anterior, ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 cu ţara noastră a fost o „restauratio magna” sau ce-a fost?

 

LUCIAN HETCO: Ceea ce s-a întâmplat cu ţara noastră n-a fost în niciun caz o restauraţie. Nici nu ştiu dacă m-aş aventura să mai vorbesc despre o revoluţie. Lucrurile au fost în parte dirijate din afară. Sigur că unii din liderii politici de atunci, ce se mai află în viaţă, ar putea să ne povestească mai multe. Dar de ce ar face-o, ca să se discretizeze şi mai mult? Cert este că schimbarea era necesară şi oarecum previzibilă în contextul momentului, chiar dacă unii dintre noi pierduseră speranţa în schimbare. Liderii politici ai momentului, mă refer la cei lichidaţi ori linşaţi, cum vreţi a-i spune, erau deja oameni în vârstă. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs în 1989, s-ar fi întâmplat cu un an, doi, trei mai încolo. Momentul declanşării lor a fost însă, se pare, oarecum nepotrivit, sau, dacă vreţi, unele chestiuni s-au precipitat ori s-au produs ceva mai devreme şi puţin mai altfel decât se preconiza. De aceea am şi avut parte de harababura „revoluţiei” cunoscute, de tip balcanic, de „terorişti”, de diversiune, de informaţia parşivă, de manipularea în trombă a unei populaţii înfometate, ţinute conştient timp de decenii în neştiinţă. Harababura a fost voită, fiindcă a fost expresia unei manipulări colective, iar noi n-am fost nici breji, nici democraţi, ci ne-am comportat şi în 1989 întocmai aşteptărilor, adică am fost naţiune asupra căreia s-a hotărât ideologic, din umbră, malefic, fără a ţine cont de doleanţele celor mulţi. Unii activişti de partid au devenit peste noapte „democraţi”, noii noştri conducători. Iar noua clasa politică de după 1990 a fost la fel de diletantă, ca cea de dinaintea ei. O nouă restauratio magna s-ar fi putut produce doar în 30-40 de ani, aceasta presupunând o nouă mentalitate şi o nouă educaţie, fără totalitarism, autoritate excesivă şi o viaţă în demnitate. Este exact ceea ce nu am putut avea în 1989. Cel mai important lucru este că totuşi n-am fost divizaţi ca naţiune, deşi aceasta se încearcă permanent. Aici ar trebui să recunoaştem o oarecare competenţă politică, dar oare, cui să-i mulţumim?

 

MDP: Despre cearta omului contemporan cu divinitatea, ce ne puteţi spune?

 

LUCIAN HETCO: Cred în primul rând că „cearta”, cum îi spuneţi Dumneavoastră, cu divinitatea nu este nouă. Şi nici nu cred că este o ceartă propriu-zisă, ci mai degrabă o dispută bazată pe argumente noi. Divinitatea, în sensul ei biblic, este pentru omul contemporan mai puţin compatibilă cu convingerile, mentalitatea de consumator ori modernitatea existenţei sale. Medicina, psihologia, filozofia, tehnica, informatica, dar şi globalizarea au creat un cadru nou, în care instanţa divină, morală ori religioasă, dacă vreţi, este din ce în ce mai greu integrabilă. Dar fiecare este liber să creadă sau nu! Aceasta face parte dintre realizările societăţilor libere şi este expresia oricărei democraţii funcţionale. Firesc este că într-o formă modernă de guvernare, orice formă de autoritate (spre exemplu o dictatură religios – fundamentalistă, nu numai islamică) creează o anume rezistenţă şi va avea întotdeauna opozanţi. Personal sunt împotriva fundamentalismului religios. Evul Mediu n-a fost tolerant, dar biserica uită aceasta cu dezinvoltură. Dar iarăşi este adevărat că oamenii vor avea întotdeauna nevoie de o instanţă morală, în speţă religioasă, nu neapărat o instanţă socială şi chiar deloc politică, la care îşi vor raporta şi pe viitor sentimentele, nevoile sufleteşti şi implicit existenţa şi temporalitatea.

 

„ORICE RUPERE DE PROPRIA CULTURĂ ÎNSEAMNĂ O PROVOCARE,

DAR ŞI FRICĂ EXISTENŢIALĂ”

 

MDP: Domnule Lucian Hetco, adaptarea înseamnă cumva conformism sau ţine mai mult de biologic decât de spiritual? Cum aţi simţit acest lucru, plecând din România?

 

LUCIAN HETCO: O întrebare dificilă, dar incitantă. Adaptarea ţine în fond de ambii factori, şi de cel biologic aşa cum ţine şi de cel spiritual. Întrebarea este care dintre aceşti factori este cel primordial. Eu unul îl văd în spiritualitate. Conformismul la urma urmei nu este decât o faţetă a spiritualităţii. El este necesar atunci când te raportezi la o nouă existenţă şi, implicit, la o nouă cultură. Şi nu văd nimic jenant în aceasta. Este absolut necesar să exişti mai întâi, fiindcă, doar existând ori fiinţa, poţi să şlefuieşti puţintel la propria devenire. Mă întrebaţi cum l-am simţit plecând din România? Orice rupere de propria cultură înseamnă o provocare, dar şi frică existenţială – aşa, cel puţin, am simţit eu. Ceea ce am câştigat între timp, o nouă mentalitate, o nouă cultură, o nouă viziune, acestea sunt roadele efortului de a exista – altfel ca până atunci.

 

MDP: Nu pot rămâne indiferentă la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţia naturală a valorilor. Dumneavoastră?

 

LUCIAN HETCO: Mă faceţi să zâmbesc, căci doar în sens evoluţionist vorbim de selecţie biologică naturală! Dar dacă ne referim la valorile culturale, aceasta ar însemna că nici democraţia nu poate fi pe durată lungă singura soluţie posibilă. Pe moment însă, democraţia este însă cel mai bun sistem pe care omenirea l-a testat până acum. Îmbucurător este că, în cele din urmă, orice non-valoare se lichidează de la sine. Şi aici nu este democraţia factorul ce produce schimbarea, ci conştiinţa celui care alege. În fond, dictonul „vox populi, vox dei” este valabil şi azi. Va trebui să acceptăm şi de acum înainte că, din punct de vedere social, vor exista pe mai departe: nedreptate, minciună, farsă, delapidare, păreri contrare, abuz de forţă, corupţie. Acestea toate fac parte din natura umană şi nu pot fi eradicate cu una, cu două. Şi cum nu trăim într-o societate perfectă, încercăm să o îmbunătăţim atât cât permite situaţia.

 

MDP: Cum priviţi exploatarea exacerbată a temelor sexuale în literatură, în artă sau imagistic, în media scrise/video?

 

LUCIAN HETCO: Sexualitatea, ca temă generală în mass-media, nu mă nelinişteşte deloc. În fond, sexualitatea a fost o temă de regulă tabuizată prin educaţie, secole, decenii la rând. Întreaga noastră morală europeană derivă din morala creştină, care tratează sexualitatea într-un mod cu totul diferit. Dar atunci când vorbim însă de exacerbarea sexualităţii, aceasta capătă un caracter pecuniar, unde se va căuta permanent câştig, banul rapid, ce va promova lipsa de respect vizavi de o temă sensibilă. Denaturarea sexualităţii este, din punctul meu de vedere, o greşeală şi un abuz. Depinde însă de legiuitor, dacă o acceptă, o sancţionează sau nu.

 

„SISTEMUL ACTUAL POATE FI PERFECŢIONAT PERMANENT

PRIN MORALA COLECTIVĂ”

 

MDP: Care ar fi sistemul social potrivit care să plece de la respectul faţă de om?

 

LUCIAN HETCO: Tocmai respectul faţă de om şi de existenţa sa – acesta este principiul, singura soluţie valabilă şi care va fi permanent unanim acceptată. Cum spuneam mai sus, cel mai pozitiv sistem de până acum este democraţia, care va fi şi de acum înainte îmbunătăţit treptat. Nu vreau să vorbim de utopia unui socialism, fiindcă ştim din propria experienţă că nu poate funcţiona. Dar societatea, pentru a putea fi cu adevărat democratică, are nevoie de realizări economice, de industrie, de performanţă intelectuală, de gânditori, de filozofi, de standarde sociale, la fel cum are nevoie de un cod moral. Moralul societăţii, chiar dacă oscilează în timp, nu poate dispare, fiindcă este una dintre pârghiile existenţei. Şi cum fiecare dintre noi purtăm în noi un fel de arhetip al moralei, cred că este bine să avem încredere că sistemul actual poate fi perfecţionat permanent prin morala colectivă în mod corectiv.

 

MDP: Omul modern se zbate să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu?

 

LUCIAN HETCO: Depinde de om. Cum vă spuneam anterior, individul, în perspectiva existenţei sale materiale şi finite, va căuta permanent o instanţă morală, dincolo de societate şi de legiuitorii ei: în morala sa, în sufletul său, în sinele propriu, în special prin perspectiva divinităţii. Sigur că de la omul religios, de la deist, agnostic ori evoluţionist vom auzi de fiecare dată o altă părere. Vom căuta întotdeauna argumente pro şi contra existenţei lui Dumnezeu. Dar dacă ar fi să ne luăm după pariul lui Pascal, ar fi mai bine să credem că Dumnezeu există, fiindcă astfel... nu pierdem nimic.

 

MDP: Ce faceţi cu timpul liber, ce este timpul, ne mai încape, ne mai oferă accesul la ADEVĂR?

 

LUCIAN HETCO: Din punctul meu de vedere, timpul este singurul nostru bun, fiindcă fiinţăm în el. Adevărul l-aş defini mai degrabă ca relativ, fiindcă el este sinteza subiectivă a gândurilor noastre, a proceselor noastre de integrare a percepţiilor fizice, ori intelectuale, o sinteză ce provine parţial din felul nostru empiric şi de multe ori diletant de a pune problemele, fiindcă la origine orice cadru natural ne va oferi, din ochiul fiecărui privitor, un alt adevăr. Da, timpul ne oferă accesul de care vorbeaţi, dar numai la propriul adevăr (subiectiv)! Dar şi acesta trebuie să fie convingător, fiindcă este baza deciziilor noastre, bune sau rele, oricum ar fi ele.

 

MDP: Mi-ar plăcea să vă citesc toate cărţile. Ce aţi publicat până acum? Ce aveţi pe masa de lucru?

 

LUCIAN HETCO: Am publicat două volume de poeme („Oglinda cu suflet” şi „Dreptul la culpă”), o carte bine primită: „Românul Planetar”, o altă cărţulie cu eseuri despre românitate („Sufletul românesc”), o antologie de poeme din diaspora („Blestemul lui Brâncuşi”), precum şi o serie de eseuri, interviuri, analize, comentarii, materiale pe teme istorice, sociologice, altele pe teme de psihologie, unele cu tentă filozofică, diverse alte lucrări. Personal nu mă văd ca scriitor, cel puţin nu încă. Pregătesc actualmente un nou volum de eseuri, pentru toamna acestui an. Pe masa de lucru se află deci mai întâi AGERO, iar mai apoi cele personale. Toate la vremea lor.

 

MDP: În spatele profesiei se află, sunt sigură, o mulţime de lucruri suportabile, frumoase, care ar fi acestea?

 

LUCIAN HETCO: Unul singur: bucuria de e exista. Restul sunt derivatele sale, omeneşti, simple, suportabile, fără vreo importanţă anume, ci doar una subiectivă, ce se schimbă în timp, de regulă fără voia noastră. În fond, lucrurile au atâta importanţă sau frumuseţe câtă le-o dăm noi.

 

 

                                           

     

 Patru milioane de români au votat degeaba?

    Echilibrate, fie cã sunt în acelaşi timp bucuroase şi nedumerite, constructive sau bãnuitoare uimite sau indignate, sau dezamãgite sau încrâncenate într-o ritoasã nevoie de perfecţionare, primim la redacţe atâtea proteste,rînduri subiective sau analize lucide privind prima experienţã a votului uninominal încât devine evidentã nevoia unei dezbateri a ceea ce simt românii în legãturã cu ea. Fapt pentru care deschidem aici dezbaterea amintind unul dintre articolele cele mai documentate care au aparut imediat dupã eveniment în ziarul “Gardianul” având titlul de mai sus, invitându-i pe colegii noştri sã combatã mai departe împreunã cu noi

Legea alegerilor uninominale, sustinuta de unii, blamata si chiar atacata in instante de altii, a creat cea mai anormala situatie politica din istoria democratica a Romaniei. Calculand numarul de voturi total exprimate, pe cele in baza carora au ajuns parlamentari candidatii partidelor, precum si numarul sufragiilor adunate de candidatii ramasi pe dinafara, in urma redistribuirii, constatam ca sunt mult mai multi votanti nereprezentati in Parlament decat cei reprezentati

In Senat, unde ajung 137 de candidati, dintr-un numar total de 6.877.987 de voturi exprimate cu tinta directa catre anumiti candidati, nu-mai 2.854.426 de voturi au dus la alegerea dorita de electori. Restul de 4.023.561 voturi au intrat in sistemul redistribuirii catre can-didati care nu au fost doriti de cei care si-au exprimat votul uni-nominal

In Camera Deputatilor, unde au intrat 332 candidati, din numarul total de 6.858.439 de sufragii exprimate in mod direct pentru anumiti candidati, doar 2.916.739 de voturi au dus la alegerea dorita de alegatori. Voturile ramase, 3.941.700, in urma aceluiasi sistem de loterie a re-distribuirii, au ajuns la candidatii nedoriti de catre cei care si-au exprimat optiunile.

(Claudia Toma, Cornelia Draghici, “Gardianul”nr.din 4 decembrie 2008)

 

Si iată un punct de vedere venit din partea cunoscutului cărturar şi om politic, profesorul dr. Dan Brudaşcu din Cluj:

 

ABERAŢIILE UNINOMINALULUI

Susţinătorii votului uninominal au clamat insistent ideea necesităţii reînnoirii clasei politice, a reformării ei. Ideea, în sine, rămâne extrem de incitantă pentru că, într-adevăr, este acută nevoie de o schimbare substanţială în acest domeniu. Eu însumi am susţinut-o convins fiind că se impunea să existe şi în România o clasă politică din care să fie excluşi escrocii, corupţii, infractorii, incompetenţii, personajele dubioase etc. Şi în concepţia mea un om politic trebuie să difere radical de modelele pe care ni le oferă în prezent clasa politică autohtonă.

Ca un blestem, datorită absenţei oricăror standarde, cel puţin morale, după 1990, scena politică românească a fost inundată de tot felul de şmecheri din mahalalele patriei, care au făcut şi mai fac încă legea, care au impus şi impun un climat marcat de abuzuri, ilegalităţi, încălcări sistematice ale legilor etc. şi care au pus bazele capitalismului ... multilateral dezvoltat.

Privind retrospectiv perioada trecută după evenimentele din decembrie 1989, nu putem spune că viaţa politică românească a atins acele standarde care să asigure o bună şi eficientă funcţionare a instituţiilor statului, ca şi o autentică funcţionare a democraţiei şi respectarea principiilor statului de drept.

Reacţiile frecvente, adeseori extrem de dure, din partea unor organisme şi instituţii internaţionale, în special din cadrul U.E., scot în evidenţă neajunsuri nenumărate în această privinţă, evitându-se pe ultima sută de metri sancţiuni sau alte măsuri punitive pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin acorduri internaţionale la care România este parte. Aceste realităţi sunt cunoscute cvasi-majorităţii românilor. De aceea, probabil, ideea reformării clasei politice – singura vinovată de disfuncţionalităţile statului de drept şi ale democraţiei în România – a fost salutată de foarte mulţi români. Doar că, după o străveche meteahnă naţională, prin jocuri obscure, de culise, orice idee extraordinară riscă, la români, să devină un fâs. Exact ca în cazul de faţă.

Prin acorduri tacite între principalii păpuşari politici ai momentului s-a ajuns ca o lege importantă să fie foarte departe de ceea ce se aşteptau oamenii. În fond, ea a fost concepută pentru consolidarea poziţiilor politice şi mai ales economice ale marilor corupţi post-decembrişti. S-a asigurat, astfel, la nivel de judeţe, domnia, fără risc, a vârfurilor intereselor oligarhiilor locale. Ţara a fost împărţită, sub aparenţa democraţiei, între clanurile politice. Iar efectul s-a văzut şi la alegerile parlamentare.

Votul uninominal ar fi trebuit să elimine din viaţa politică hahalerele, traseiştii, personajele dubioase şi compromise, infractorii sau indivizii în conflict cu legea etc. Nici vorbă, în fapt, de aşa ceva. Noul parlament colcăie, din păcate, de indivizi ce corespund tocmai celor deja menţionate. Ce reformă morală s-a produs când au ajuns în Parlamentul României personaje acuzate de luare de mită, cercetate penal sau cunoscute pentru trecutul lor discutabil. Ca să nu mai vorbim de traseişti. Mulţi dintre ei, simţind, ca şobolanii, că se scufundă unele corăbii la bordul cărora îşi ronţăiau, de câteva mandate, „mălaiul” parlamentar, au trecut în grabă în taberele unde erau siguri că vor avea succes şi-şi vor păstra portofoliile şi privilegiile. În lipsa unor candidaţi proprii valoroşi, partidele respective i-au acceptat, călcându-şi, astfel, pe principii şi dezicându-se de ideea reformării, inclusiv sub aspect moral, a clasei politice. Căci ce credibilitate pot avea diverşii trepăduşi politici care, în doar câţiva ani, au trecut, fără remuşcări, prin 3-4 partide, diferite ca doctrină şi orientare ideologică? De asemenea, ce justificare mai au partidele respective să vorbească despre înnoire, schimbare, reformă etc., în privinţa clasei politice dacă au acceptat şi acceptă cu uşurinţă astfel de mercenari preocupaţi să-şi împlinească idealul îmbogăţirii personale, nu să slujească idealurile unui întreg popor?

Din aberaţiile recentului scrutin uninominal ne vom opri doar la două. Unul se referă la cazul Virgil Pop, un arhicunoscut traseist politic turdean, acuzat de luare de mită şi trafic de influenţă şi închis, din 18 noiembrie 2008, în arestul IPJ Cluj, dar declarat câştigător în colegiul uninominal nr. 8 Cluj. Chiar dacă, în final, acuzaţiile nu vor fi confirmate, ideea că un astfel de personaj poate ajunge în noul parlament al României crează lehamite multor români. Cu certitudine ei îşi vor pune întrebarea legitimă: asta înseamnă reforma morală a clasei politice?

Al doilea caz, la fel de straniu şi aberant, este cel din colegiul nr. 9 Cluj. Ca urmare a nivelului ridicat al absenteismului, s-a ajuns ca 3 sate din aceast colegiu să fi impus câştigătorul: un reprezentant al UDMR. Colegiul nr. 9 cuprinde 21 de comune, în majoritatea lor locuite de români. Este vorba, în principal, de zona Apusenilor. Ungurii din comunele Călăţele, Mihai Viteazul şi Moldoveneşti, care au participat în proporţie de 100% la vot, au învins circa 50.000 de români, urmaşi de moţi, care au preferat să stea acasă sau să voteze partide vinovate de dezastrul actual al zonei.

Să nu uităm că înainte de 1918, fiecare din localităţile cuprinse în colegiul respectiv au trăit numeroase şi grave drame datorate politicii agresive antiromâneşti a ocupanţilor unguri. Istoria consemnează, nu doar în timpul evenimentelor din 1848-1849, numeroase crime sau schingiuiri în rândul românilor săvârşite de grofii sau nemeşii unguri. Sfârşitul primului război mondial a îndoliat multe din aceste localităţi prin atrocităţile la care s-au dedat autorităţile ungureşti. Demne de reţinut sunt crimele de la Beliş şi Ciucea, în care s-a dovedit încă o dată cruzimea inegalabilă a armatei ungureşti, asmuţită de diverşi potentaţi locali împotriva unor oameni paşinici, fără apărare, pentru păcatul de a fi români. Iar acum, la 90 de ani de la aceste crime odioase, ca o bătaie de joc a Istoriei, este declarat câştigător, tocmai în zona moţilor şi a Apusenilor, reprezentantul unei forţe politice care nu recunoaşte Unirea de la 1 Decembrie 1918, sfidează statul naţional unitar român şi simbolurile lui, acţionează sistematic pentru dezmembrarea lui teritorială!

Iată de ce considerăm că această decizie trebuie revizuită. Altfel vor exista condiţii pentru sporirea în zonă, ca şi în întreg Ardealul, a tensiunilor şi confruntărilor interetnice nedorite, deoarece românii, majoritari în acest colegiu, nu vor tolera să fie reprezentaţi în Parlamentul României (nu în Parlamentul Ungariei!!!) de un pensionar UDMR-ist. Iar acesta, dacă ar fi realist, ar trebui să-şi prezinte singur, neîntârziat demisia.

Prof. dr. Dan BRUDAŞCU

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971