Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA


 În pagina a 2-a a prezentului număr de revistă am publicat concluziile cărții „Biserica din eter” , rezultată dintr-o anumită direcție pe care a luat-o acest dialog. Aici, mergând puțin în urmă pentru a face istoricul schimbului de mesaje,  continuăm publicarea opiniilor pe care le exprimă Dimitrie Grama în legătură cu dezideratele gândirii moderne, precum și două studii definind conceptul românesc de teologie modernă


      


Iunie 2011 și următoarele luni: 
Dragă Corneliu,
Fiindcă dialogul nostru, vrem-nu vrem, tot a început, eu îți propun să realuăm un articol al meu care cred că e o bază de pornire pentru ideile ce mă preocupă și pe  carfe aș vrea să le perfecționez confruntându-le cu ale tale și chiar trecându-le prin filtrul tău. Articolul se intituleazănu știu cât de indicat „Omul-Maşina şi Viitorul Omenirii” ,iată-l: 
Cu toate ca stiinta a facut progrese enorme in ultimele doua secole si mai ales in ultimele decenii, majoritatea oamenilor se auto-amagesc in continuare cu doctrine simple de "Creatie", doctrine care in loc sa-i ajute sa devina cetateni constienti al unei civilizatii avansate, care isi asuma responsabilitatea evolutiei umane, incearca cu disperare sa limiteze potentialul intelectual uman, propavaduind un "status quo", in care fiinta umana, in gratitudinea ei nemarginita fata de "Creator", este indemnata sa accepte doar ceeace a fost conceput ca "model" de gandire si conduita spirituala acum doua mii de ani.
Fiinta umana, la ora actuala, nu are nevoie de un "Creator" pentru a "crea" el insusi alte forme noi de viata. Se stie foarte bine ca informatia genetica poate fi schimbata si manipulata de om, fara a se cere permisul vreunui "Creator", care, fie vorba intre noi, sunt mai multi (Dumnezeu, Allah, Iehova, etc) si aceasta cunoastere a pus la indemana omului uneltele necesare de transformare a materialului biologic, in forme noi sau in forme care sunt concepute: "dupa chipul si asemanarea noastra".
Suntem doar la inceputul unei noi ere, in care Omul, filozofic vorbind, il egaleaza pe Creator, tocmai in ceeace pina acum parea imposibil si anume in "crearea unor noi forme de existenta biologica".
Daca acum cateva decenii in urma, am putut "crea" doar forme biologice mai primitive, cum ar fi bacteriile sau alte specii de plante, acum oamenii pot "crea" un animal pornind de la o singura celula, si putem face acest lucru deoarece toata biosfera este construita ca o masinarie biologica. Daca cunosti compozitia si functiile "genelor" unei specii anume, inclusiv cele ale omului, atunci poti repara, manipula si in ultima instanta reproduce acea specie, acea masina bilogica.
De asemenea, la ora actuala, se lucreaza febril la "crearea" inteligentelor artificiale, care pe linga capacitatea informativa enorma de computer avansat, pot in timp, din proprie putere si initiativa, sa-si dezvolte si calitati "pur umane", cum ar fi sentimentele si constiinta. Deci Omul, din simpla creatura ajunge sa fie el insusi "Creator", iar atunci cand fiinta umana va stapini tehnica de transpozitie a catorva mii de gene, fiinta umana va fi capabila de "crearea" unor specii complet noi, neexistente in istoria paleontologica terestra.
Omul, il va putea intrece pe Creatorul Imaginar din literatura religioasa, creind el insusi "Himera din mitologia graeca" sau Unicornul, sau Porcul inaripat, depasind in multe aspecte chiar imaginatia science fiction.
Cei care in continuare cred ca Dumnezeu a creat Lumea inconjuratoare, si ca ultim product al Creatiei, l-a creat pe Om, se insala amarnic, deoarece asa cum noi oamenii la un moment dat, in spaima necunoasterii si cea a Mortii eterne, l-am creat pe Dumnezeu, continuam acum, in "era cunoasterii", sa cream alte forme de existenta biologica.
Interesant este faptul ca omenirea accepta mai multi "Creatori" unici si nu se intreaba daca acestia exista intr-adevar sau pur si simplu sunt reminescence ale unor dogme bazate pe Spaima Irationala. Ciudat este faptul ca diversi "creatori" se accepta unii pe altii si impart arbitrar omenirea in tabere opuse de acceptanta existentiala!
Se pare ca intr-un viitor nu prea indepartat, poate chiar in acest secol, s-ar putea ca Pamantul sa fie locuit si de "humanoizi", adica un complex format din material biologic uman si masina (de obicei un computer), si vrind-nevrind, Umanintatea prin toate revolutiile tehnologice de pina acum si cele care se predicta intr-un viitor apropiat, se indreapta spre un punct bine determinat: Creierea unei Civilizatii Planetare.
De aceea, poate mai mult decat vreodata, oamenii care traiesc la ora actuala pe acest Pamant, au o mare raspundere, deoarece "Omul de Astazi" va decide daca vom ajunge sa dezvoltam o "civilizatie planetara" avansata, ori ne vom prabusi in haos.
Istoricii si oamenii de stiinta, mai ales fizicienii, au puncte de referinta total diferite atunci cand incearca sa redea istoria umanitatii. Istoricii se refera de obicei la regate si imperii, la miscari social-politice si la evolutia ideilor, pe cand fizicienii judeca totul, chiar si civilizatiile umane, dupa gradul de energie pe care il consuma si acum orice elev de liceu stie, sau ar trebui sa stie, ca cu cit o societate este mai avansata, cu atat mai mare este consumul de energie.
In 1964, astrofizicianul rus, Nikolai Kardashev, interesat fiind de "civilizatiile extra-terestre", ajunge la concluzia, logica de altfel, ca indiferent de locul in univers unde o civilizatie se dezvolta si progreseaza, aceasta civilizatie este obligata sa respecte legile fizice universale si, la fel ca societatea terestra, sa fie determinata in evolutia ei, de comsumul de energie.
In acest context, Kardashev, propune, in teorie, trei tipuri de civilizatii:
A. Civilizatie Tip I, care este o "civilizatie planetara" si care consuma ca sursa de energie, resturile de energie solara care cade pe planeta, sau aproximativ 10 la puterea 17 W.
B. Civilizatie Tip II, care reprezinta o "civilizatie stelara" si care consuma toata energia pe care soarele ei o emite, sau aproximativ 10 la puterea 37 W.
C. Civilizatie Tip III, sau "civilizatie galactica", care consuma energia catorva miliarde de stele, deci in jur de 10 la puterea 37 W.
In confirmitate cu aceasta clasificatie, civilizatia terestra actuala este o civilizatie de Tip 0, deci civilizatia noastra nu a ajuns inca la nivelul civilizatiilor de Tip I, deoarece civilizatia noastra comsuma (isi bazeaza sursa de energie) in primul rand doar energia generata de plante moarte, fosile: carbunii si petrolul.
Carl Sagan, care a studiat aceasta clasificare la scala cosmica, a calculat ca noi suntem o civilizatie Tip 0.7.
Studiind evolutia planetei noastre, putem calcula timpul in care Pamantul va ajunge la o civilizatie de Tip I, si avand in vedere progresul mediu de dezvoltare economica si tehnologica, civilizatia terestra ar putea atinge statutul de civilizatie Tip I in aproximativ 100 de ani.
Bine-nteles ca orice progres energetic are si riscuri, care pot fi calculate, prevazute si impiedicate sa se dezvolte in efecte catastrofale. Ideal vorbind, noi ne-am dori o civilizatie care se dezvolta incontinu in energie si informatie, dar acest lucru trebuie facut in mod inteligent, in asa fel incat planeta sa nu devina insuportabil de calda sau covarsita de gunoaie.
Tot fizica ne vine in ajutor si mai ales legile termodinamicii au o importanta deosebita inspre intelegerea evolutiei consumului de energie planetar.
Prima lege a termodinamicii spune simplu: "nu poti primi ceva dand nimic in schimb". In alte cuvinte: cantitatea de materie si energie in Univers este constanta si nu exista nimic asemanator unui prinz gratuit. Daca consumi energie, platesti un pret in materie si invers.
Dar in acest context, legea a II-a a termodinamicii este mai interesanta si mai importanta, deoarece aceasta lege s-ar putea sa determine soarta civilizatiilor avansate.
In acord cu legea doua a termodinamicii, cantitatea totala de entropie (disordine sau haos), creste intotdeauna si in acord cu aceasta lege daca civilizatiile care vor veni vor produce energie fara nici un fel de control, doar ca sa atinga stadiul de civilizatie de Tip II sau de Tip III, atunci acele civilizatii risca sa creieze o risipa de caldura transformand planeta intr-un spatiu neospitalier vietii biologice. Dar se pare ca entropia sau haosul produs de o civilizatie avansata pot fi controlate prin introducerea "nanotehnologiei" sau prin folosinta energiilor care se "reinoiesc" continuu si de la sine.
In concluzie, indiferent de crez, de afinitate spirituala, indiferent de existenta unui singur creator, sau asa cum se crede acum, a mai multor creatori, civilizatia umana s-a dezvoltat si a ajuns la nivelul de astazi nu datorita doctrinelor mistice si religioase, ci datorita libertatii de gandire care a dus direct la dezvoltarea stiintelor si la progresul tehnologic.
Daca ar fi sa credem si sa functionam in continuare doar in spaima existentiala, promovata de majoritatea doctrinelor religioase trecute si actuale, am astepta paralizati potopul sau sfarsitul lumii. Bolnavii ar fi tratati de sarlatani care vand "miracole" si in continuare ciuma, tifosul sau poliomelita ar face ravagii, decimand tot la 50 de ani populatia globului. Ar trebui sa descalificam si sa distrugem toate tehnologiile care au contribuit la eficacizarea agriculturii, transporturilor sau a comunicatiilor, tratandu-le ca elemente si inventii "diabolice".
Din fericire pentru noi, cei de astazi, Inchizitia si-a pierdut autoritatea pe care o avea acum 400-500 de ani si incet, incet am inceput sa ne creiam un alt viitor, bazat pe Cunoastere, nu pe Spaima.
In continuare exista forme fundamentaliste de gandire si comportament, mai ales in societatile musulmane si in cele fundamentalist crestine din USA, mai ales.
Se pare ca ipocrizia umana, se potriveste de minune si merge mina-in-mina cu prostia, incultura si cu delasarea in lene intelectuala si spirituala. Spun asta, fiind convins ca este mult mai greu si mai epuizant sa "te luminezi" prin studiu profund si multilateral, decat sa accepti o galusca gata mestecata pe care doar o dai pe gat, satisfacandu-ti foamea spirituala si intelectuala cu acel "Ceva" gata servit si care nu accepta sa fie discutat.
Fiinta umana are resurse intelectuale enorme, care ar putea sa duca civilizatia pamanteana la cuceriri de ne-imaginat, ar putea duce la cucerirea Spatiului si a Timpului si, eventual la colonizarea intregului Univers inspre gloria efortului uman colectiv.
In acelasi timp, o buna parte din omenire este redusa la simple masini de receptie de informatii cu caracter indoctrinar si regresiv, ne-acceptand nici un fel de compromis cu evolutia moderna a societatii umane.
Ambitia institutiilor spirituale de a tine Omul in intunericul fundamentalismului religios si marginalizarea spiritelor umane elevate, reprezinta unul din cele mai mari pericole de distrugere, sau poate mai bine zis, de auto-distrugere al civilizatiei umane actuale.
             
                                                                                 Dimitrie Grama

Draga Dimitrie,
Am primit substanțialul și, indiscutabil, sincerul tău articol. Îl voi publica în numărul următor, fiindcă de abia am apărut. Pâna atunci pot să-ți spun ca el întărește credința mea evoluționist-pașnică (pe principiul respectuos: „cum a lăsat Dumnezeu”, și nu pe cel fatalist: „așa a lăsat Dumnezeu”), credință semiconservatoare și postmodernistă, adică impotriva revoluțiilor distrugătoare în numele modernismului pe care îl distruge la rându-i. Voi încerca să explic toate acestea mai pe larg într-un articol pe care ți-l voi dedica, dar pentru asta am nevoie de timp. Până atunci să așteptăm apariția a ceea ce tu intitulezi „Omul mașină și viitorul omenirii” și să vedem reacțiile pe care le va produce după publicarea numărului viitor din
„PORT@LEU”.
Te îmbrățișez
Leu 


Nota autorului:  Articolul a apărut în pag. 5 din „PORT@LEU” nr.4/2011, într-un grupaj care anunța punerea în discuție cu titlul: „DISTINSUL POET DIMITRIE GRAMA PROPUNE O DEZBATERE PE TEMA RELIGIEI, A OMULUI MASINĂ ŞI A VIITORULUI OMENIRII”,  unde primea un răspuns prin articolul lui Corneliu Drinovan " Moartea Umanismului Ateu”. Apoi, în nr. 6, dezbaterea a continuat cu articole de Marie-Jeanne Dumitrescu și George Petrovai. Iar în nr. 7-8/2011, am publicat, tot în grupaj, „CONTINUAREA DEZBATERII PROPUSE DE DIMITRIE GRAMA” adăugând  două texte : un discurs al lui Geert WILDERS, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda și „Biserica Ortodoxă Română şi securitatea” – un studiu de Stelian GOMBOŞ. La acestea, frământatul meu confrate a răspuns prin două scrisori din septembrie 2011:


 
Dragă Corneliu,
In primul rand doresc sa-l felicit pe Dl Corneliu Drinovan pentru interesantul eseu "istoric", Moartea Umanismului Ateu. Dl Drinovan ne expune gandirea umana si filozofia ateismului contra ideii de religiositate incepand din antichitate si pina la era revolutiei industriale, ultima referinta fiind "Drama umanismului ateu", a lui Henri de Lubac, aparuta in 1944.
De Lubac, la inceputul secolului XX, avea indoieli serioase fata de biserica si de "teoriile crestine", si acest lucru se intampla cu mult inainte de a avea la indemana ultimele noutati stiintifice privitoare la evolutia genetica a lumii organice si indirect in acest context, evolutia fiintei umane ca atare.
Argumentele si critica Pro- si mai ales Contra, se bazeaza exclusiv pe ideile si mentalitatea unor ganditori arhaici, ganditori care nu mai au nici un fel de actualitate. Ideile acestor "filozofi" se bazeaza pe o cunoastere limitata si este deci extrem de subiectiva, ajungand sa atinga ridicolul in ochii unui om iluminat din zilele noastre.
Nu contest faptul, ca la vremea lor, toti ganditorii la care face referinta Dl Drinovan, au avut o mare importanta pentru evolutia gandirii umane, deoarece o activitate intelectuala de orice fel este mai buna decit o completa inactivitate. De aceia consider ca incepand cu Democrit si terminand cu Luther, Marx. Feuerbach si De Lubac, ideia "credintei" sau cea a "ateismului" este demodata, inactuala, bazata pe date fanteziste, de basm, de legenda sau de "propaganda ideologica".
Dl Drinovan este convins ca ," in ziua de azi nu se mai crede nici in Dumnezeu si nici in om" si acest lucru care a impins umanitatea noastra departe de Dumnezeu, a transformat pamantul intr-un haos. Mai grava este concluzia care sustine ca: "acolo unde nu mai exista Dumnezeu, nu mai exista nici omul, fiindca , fara o explicatie religioasa, nici macar nu se poate sti ce este omul". Nu pot sa nu admir, din punct de vedere poetic, romantic aceste fraze, dar din puct de vedere uman, ele nu reprezinta o realitate obiectiva, ci continua un "dialog" interminabil care se bazeaza pe cunostiinte umane vechi, care au dominat lumea intelectuala si clerica pina acum vreo 50 de ani.
Fara sa fac referinta la toate atrocitatile inumane pe care credinta, religia, le-a exersat omenirii timp de aproape 2000 de an, amintesc doar faptul ca si la ora actuala, cea mai puternica polarizare diabolica intre fiintele umane se datoreaza "credintei".
Faptul ca exista un Dumnezeu crestin, altul musulman, altul "pagin", dovedeste doar "inspiratia" umana si nu divina a Credintei. In momentul de fata, in numele credintei, un sfert din populatia globului pamantesc (musulmanii), ar fi dispusi sa extermineze, daca nu pot sa-i converteasca la "credinta" lor, restul de 75% din umanitate. In Numele Unui Dumnezeu, in care cred orbeste peste un miljard de oameni!
Ma gandesc, cum se face ca aceasta incertitudine spirituala, nu produce Haos pe pamant, atit la propriu cit si la figurat, ci faptul ca oamenii incep sa se trezeasca si sa ca atare, nu mai accepta "indoctrinarea" de nici un fel (religioasa, fascism, comunism, etc), ar putea duce sau a dus deja la "haos pe pamant".
Singurele razboaie importante la ora actuala, care ne afecteaza pe toti, sunt razboaie de diferente de credinta, deci razboaie religioase.
Ateii sau oamenii de stiinta, care se lupta pentru progresul omenirii, nu incep un razboi sau un conflict international daca cineva; un individ, un stat sau un continent, nu cred in teoria sau concluzia lor. Dimpotriva, cu tot fanatismul de care au fost inconjurati si combatuti, oamenii de stiinta si filozofii viitorului, au continuat sa lucreze pentru beneficiul tuturor fiintelor umane. Nu cred ca trebuie sa amintesc in acest context toate cuceririle tehnice, medicale, etc. care se datoreaza oamenilor neintimidati de doctrine religioase sau filozofice, oamenii de stiinta.
Omul nu exista deoarece o explicatie religioasa l-a invrednicit cu credinta in Dumnezeu, ci exista independent de orisice fel de doctrina. Religia si Dumnezeu, in schimb, exista doar datorita imaginatiei umane.
Intrebarea care ma framanta pe mine este: Care va fi calea pe care umanitatea o va lua, aceea a indoctrinarii si fanatismului sau cea a iluminarii si autodeterminarii?
                                                                                  Dimitrie

 
Dragă Corneliu,
Nu sunt pe deplin convins ca "manifestul" meu cu privire la "evolutia omenirii" a provocat vreo reactie puternica de gandire filozofica si, in fond, nici nu am avut intentia sa "convertesc" pe cineva la o alta religie sau la ateism, etc.
Din contra, incerc sa largesc spatiul gandirii si cel al acceptantei tuturor ideilor, lasand timpul, prin selectiune nediscriminatorie, sa elimine deseurile "creatilor umane". Asta a facut Timpul din totdeauna si de aceea fiinta umana actuala, de o anumita credinta, poate sa priveasca in trecut si sa se minuneze si sa sfideze, "prostia" celor care au avut alte forme de exprimare a formei de coexistenta umana si spirituala.
Nu oare considera crestinii si musulmanii, religia politeista a grecilor antici, romanilor sau cea a egiptenilor, hindusilor si budistilor, ca religii "inferioare"? Timpul, prin actiunea activa a fiintei umane, a eliminat o gramada de credinte, care de bine,de rau, au existat si au determinat gandirea filozofica si activitatea social-politica a omenirii sute sau chiar mii de ani.
Unde or fi Zeus, Apolo si Athena acum? Si nu este oare Poseidon acela care, in pofida rugaciunilor crestine si musulmane, starneste furtuni si uragane care inghit nediscriminatoriu corabii, vapoare, insule cu credinciosii lor cu tot?
Deci n-ar fi bine ca atunci cand plecam pe mare, sa sacrificam un berbec lui Poseidon, pe langa mataniile pe care suntem obligati sa le facem in biserica sau in moschee?
Ma intreb: cu ce este mai buna sau superioara credinta crestina si cea musulmana, credintelor anterioare sau a celor care exista si acum, dar care nu incearca sa converteasca pe nimeni?
Bine, as putea sa continui cu fel de fel de exemple si explicatii, care, in cel mai bun caz, ating nivelul ridicolului.
Revenind la dialogurile publicate de "CARTE si ARTE", am marea speranta ca tot mai multa lume isi va exprima felul de gandire si mai ales experienta proprie cu privire la "conditia umana" in contextul evolutiei fiintei umane atat din punct de vedere "biologico-tehnologic", cat si din punct de vedere, "filozofico-spiritual".
Comentez acum pe scurt ceeace D-na Marie-Jeanne Stefanescu a publicat recent cu privire la calitatile de natura spirituala a apei.
Si din punct de vedere stiintific, apa este un element aparte, avand calitati fizice deosebite, fiind unica substanta care exista atat in forma gazoasa cat si in cea lichida sau solida.
Cele expuse de preotii si oamenii de stiinta din St. Petersburg, sunt sustinute si de oameni de stiinta din Japonia budista si in mare se presupune ca apa care este tratata cu blandete, cu atentie si vorbe frumoase, are alte calitati fizice in comparatie cu apa tratata cu violenta sau indiferenta. Acest fenomen nu are de a face cu "crucea ca simbol", deoarece budistii nu folosesc cruce.
Intr-adevar, cu toate ca lumea stiintelor a progresat enorm, mai exista o multime de semne de intrebare cu privire la tot ceeace ne inconjoara. Apa, H2O, acest element aparent simplu, este inca departe de a fi complet inteles. Faptul ca toata lumea biologica este formata din cel putin 70% apa, poate ca explica simbioza apa-om-gandire. Aici as putea adauga si simbioza apa-planta sau apa-animal-gandire, dar inca nu sunt sigur in ce masura restul lumii biologice "gandeste" si mai ales in ce masura "gandeste spiritual" si probabil ca "naturaletea" lumii biologice (exclusiv omul) este binefacatoare apei. Asa , simplu, necomplicat.
Se pare ca "batutul clopotelor" produc ultra-sunete care omoara virusii in St Petersburg, dar din pacate acest fenomen nu a putut fi experimentat sau dovedit in alte parti ale lumii. Aici vorbesc de tarile dezvoltate, care raporteaza descoperirile medicale inspre beneficiul omenirii intregi. Sunt convins ca daca acest lucru ar avea credibilitate, atunci St Petersburgul va bate clopotele incontinuu, ferind astfel populatia orasului de infectii virale. Astept cu nerabdare rezultatul definitiv al unui experiment de genul acesta!
De asemenea, citind acest text, nu pot intelege, cum este cu putinta ca atunci cand Europa era in gloria crestinismului, cand toata lumea credea si traia cu frica lui Dumnezeu si cand clopotele bisericilor bateau mult mai mult decat acum, in tot Evul Mediu, populatia Europei a fost decimata de cele mai cumplite epidemii de ciuma, tifos, dezinterie, varsat de vant, etc.?
Se poate oare sa inteleg ca acum 500-1000 de ani, cu toate ca lumea era mult mai credincioasa, si puterea bisericii mult mai mare, rugaciunile si bataia clopotelor a ajutat mai putin la uciderea bacteriilor si cea a virusilor, decat acum cand lumea este mai necredincioasa?
Doar cateva cuvinte despre "mizeralismul omului". Dl George Petrovai, face o buna descriere a fiintei umane care este si buna si rea de cand lumea.
Ca fiinta umnana sa poata co-exista, au existat reguli morale mult inaintea descoperirii vreunei credinte. Oamenii primitivi, care au acceptat sa se stranga in jurul aceluiasi foc au acceptat deja o conduita morala. Se pare ca si multe specii de animale au o conduita morala.
Am reactionat putin la ceeace Dl Petrovai expune ca un fel de "adevar" cu privire la evolutia "Moralei" prin intermediul credintei crestine, ne-ntelegand conectia "morala-crestinism" din cele expuse, deoarece la un momemt dat, Dl Petrovai exprima urmatoarele:
-"recreerea conceptiei de morala prin crestinism in urma lucrarii divine efectuate de Iisus" si
-"incorporarea de noi si noi teritorii.... care a dus la aparitia unui vast spatiu crestin, perfect individualizat prin unitatea noii credinte si prin forta de convingere a moralei sale".
"...si sa vedem in crestinism, singura revolutie ce a avut loc in istorie", citat fiind aici Petre Tutea.
Am inteles ca Dl Petrovai considera ca moralitatea lumii crestine ar fi fost superioara moralitatii lumii budiste, sau cea hinduista, judaica, etc., care totusi au existat inainte de Iisus si care se pare ca l-au influentat pe Iisus Cristos in gandirea lui filozofica.
Ma intreb de asemenea daca cuvintele lui Petre Tutea nu suna la fel de bine postuland: "...si sa vedem in islamism, singura revolutie ce a avut loc in istorie".
Cine oare a avut si are monopol pe "morala" sau "etica"?
Ma feresc intotdeauna sa fiu definitiv, sa nu las spatiu unei alte idei sau sentiment sa fie exprimat si judecat de altii, deoarece consider ca gandirea trebuie sa fie neconditionat libera. De aceea, cu toate ca par critic, eu felicit atat pe D-na M-J. Stefanescu cat si pe Dl G Petrovai pentru interesantele expuneri din acest numar. Sper sa continuam dialogul pe aceasta sau alta tema.
Revenind, cred ca este bine sa mai rascolim dejecţiile intelectuale in care se zbat multi romani atat in tara cat si in diaspora.
De ce spun asta?
-O spun deoarece atunci cand este vorba de idei filozofice, romanul face sinteza istorica a gandirii filozofice de la Platon si pina la Nietzche, Sartre sau Camus si de obicei repeta niste postulate prezentandu-le ca si cum ar fi concluzii obiective si definitive ale gandirii umane. Consider ca aceasta activitate este extrem de limitata si are doar o valoare de arhiva.
-O spun deoarece atunci cand este vorba de religie, omul in toata meschinaria lui, il accepta si il afiseaza pe Dumnezeu nu din adinc sentiment evlavios, ci de frica existentiala. Fara suflet sunt foarte multi, prea multi credinciosi, fara empatie sau altruism, ei dau doar un exemplu lamentabil de ticalosie. Faptul ca se expun cu o fatada de sfinti, este doar un act de sfidare a unor reguli de moralitate.
-O spun deoarece intelectualul se complace, in continuare, sa fie "supusul" si "prostituatul" oricarei forme de putere. In antichitate si in evul mediu, scribii si literatii laudau faraonii, regii sau pe inaltii prelati, ca mai apoi sa laude dictatorii. In "fascism si in comunism", toata lumea spune ca nu se putea face altcumva si scuza aceasta este plauzibila. Dar Acum?!
-O spun deoarece, fara nici un fel de bun simt, sau fără o adevarata analiza profesionala, orisice "lucrare literara", fie ea roman, piesa de teatru sau poezie, este expusa de diversi amatori, ca fiind "capodopere". Cum se mai pot atunci separa lucrarile excelente de cele mediocre si de cele slabe, daca toate sunt excelente? Am impresia ca romanii au cazut prada unor confuzii de valori si acest fenomen probabil ca marginalizeaza adevaratele talente, care, pesemne ca se pierd in masa amorfa a unei mediocritati agresive si abuzive.
-O spun deoarece in continuare sper ca va fi posibila o reabilitare a intelectualului roman, o re-educare in tinuta decenta si morala. Continui sa cred ca exista multi romani atat in tara cit si in diaspora care au resursele necesare sa fie dascali buni pentru generatia ce vine. Problema cea mai mare se pare sa fie aceea ca romanii de buna calitate, nu au invatat inca cum sa se comunice si cum sa-si uneasca randurile. Politicienii au invatat acest lucru, dar nu intelectualii romani.
Romanii tot cu apa sfintita o trag, pregatindu-se pentru dialogul de contemplari spirituale.
Asa au facut si arabii, incepand cu anii 1300-1400.
Se stie foarte bine ca arabii au avut o perioada fecunda, de prin anii 700 si pina pe la 1200-1300, din punct de vedere al dezvoltarii "stiintelor", mai ales a matematicii, a medicinei si a astronomiei; si aceasta perioada a coincis cu expansiunea araba in lumea cunoscuta.
In Europa domina atunci biserica catolica care in clarviziunea duhovniceasca, a interzis studiul stiintific, a introdus Inchzitia si Europa a regresat vreo 1000 de ani.
Pe la 1200-1300 insa, savantii musulmani, in contact venind tot mai mult cu cei crestini, (spre norocul nostru ca altfel toti am fi fost arabi acum) in loc sa continue pe linia stiintelor, s-au luat la intrecere cu crestinii in cele ale credintei.
O singura carte Koranul, un singur Dumnezeu, Allah, un singur profet Mohamed si alte dogme asemanatoare au contribuit la stagnarea totala a culturii arabe si la totala lipsa de progres tehnologic. Pentru ca de pe la 1300 a.d. incoace nu exista nici o inventie araba care ar merita sa fie mentionata si daca nu ar fi petrolul, cam toate tarile arabe ar fi inapoiate si sarace acum.
Spre norocul nostru, atunci pe la 1300-1400 a.d., Europa si-a dat seama de faptul ca nu exista progres uman fara dezvoltarea stiintelor si acest lucru a dus incet, incet, la revolutiile industriale care ne-au dat o noua demnitate, de oameni liberi sau mai bine zis: de oameni liber ginditori.
Cei care se complac in rolul "calugarului", de acceptanta nediscriminatorie doar a unei singure doctrine, o fac ori din motiv de lene, ne-avind nici macar energia necesara de a privi in jur si judeca singuri altceva decit ceeace este servit gata judecat, ori din motivul unor resurse intelectuale reduse.
Astea fiind spuse, cred ca viata spirituala a fiecarei persoane trebuie respectata si inteleasa. Credinta este o alta forma de a intelege lumea si mai ales de a te intelege pe tine insuti in context cu universalitatea.
Dar atunci cind credinta duce la fanatism sau accepta fanatismul, ea si-a epuizat credibilitatea si dreptul la respect. Iată, drept exemplificare, niste extrase din discursul pe care un politician european a simţit nevoia să-l adreseze americanilor și acoliţilor lor atrăgându-le atenţia asupra unui fenomen pe care ei îl abordează superficial sau unilateral.
Este vorba de Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda, membru al Parlamentului olandez.
Si totusi pasnica si inocenta Olanda se opune intrarii romanilor in spatiul Schengen...si in Romania musulmanii sunt 1%...
                                                                                                      Dimitrie

 
Dragă Dimitrie,
Observ că, în dezbaterea pe care a-i propus-o (provocat-o), ceea ce se constituie separat ca dialog între noi doi, are și un alt rost decât cel de a ne exprima opiniile. Și anume: acela de a ne lămuri noi înșine ce trebuie să preluăm de la celălalt ca temă de meditație și, mai ales, ca argument pentru modificarea (adaptarea sau evoluția în timp) a opiniilor inițiale de la care am pornit. Din punctul meu de vedere, ca om al practicării criteriilor personaliste, acesta e lucrul cel mai valoros: Înțelegerea prin dialog și atenția  cuvenită pe care o dai opiniei celuilalt, până la a-ți însuși, în măsura în care și el are înțelepciunea de a face același lucru, ceea ce consideri că este convingător în afirmațiile lui. Printr-un asemenea mod de existență intelectuală deschisă înțelegerii reciproce, ca și a atenției pe care o acorzi pentru filtrarea, fără exclusivisme, a ceea ce consideri bun la celălalt, nu numai că se creează climatul omenos, propice vieții noastre contemporane, climat pe care, cu toate că nu-mi place termenul, lumea bine intenționată îl numește „toleranță” ; dar se exclud mai repede din viața noastră pernicioasele focoase de neînțelegere: Extremismele care conduc la ceeea ce constat că te îngrijorează și pe tine la fel de mult: exacerbarea fundamentalismului. Spun exacerbare, pentru că asta îi caracterizează pe agresivii care încăpățânează pe niște idei nu atât fundamentale, cât învechite, numai ca să-și facă poftele și interesele belicos-acaparatoare. Părerea mea este că asemenea specimene care, din păcate, se manifestă mult prea liber în omenirea contemporană, trădează chiar ideea fundamentalismului care, în sensurile sale bune, înseamnă respectul pentru ceea ce a fundamentat cândva niște idei care s-au demonstrat valoroase omenirii prin evoluția lor și nu printr-o împietrire dogmatică...
Lămurind și acest aspect, reajung la promisiunea de a explica mai bine ceea ce numeam: „CREDINȚA MEA EVOLUȚIONIST-PAȘNICĂ”, adică o credință bazată pe principiul respectuos-analitic: „cum a lăsat Dumnezeu”, și nu pe cel fatalisto-incult: „așa a lăsat Dumnezeu”. O credință semiconservatoare și postmodernistă, adică impotriva revoluțiilor distrugătoare în numele modernismului pe care îl distruge la rându-i; un concept privind continuitatea firească a actului Creației care ne face să evoluăm tot timpul și să fim din ce în ce mai bogați și materialecește și sufletește, știind să păstrăm ceea ce alții au făcut bun și să modificăm ceea ce se poate modifica întru mai bine. Meditează puțin la acest aspect și vei vedea că cele mai constructive curente de gândire în politicile de afirmare a omenirii și nu de distrugere a ei, își iau substanța dintr-o asemenea concepție demonstrându-și valabilitatea în ceea ce propun spre salvarea omenirii: De la dezideratele morale până la cele ecologice iar, de la acestea două, la cele de imediată necesitate socială. 
Eu sunt pentru firescul lucrurilor despre care religia spune că vin de la Dumnezeu,  întru continua perfecționare a lumii și omului făcut să evolueze revoluționând și nu să revoluționeze distrugând. Consider chiar că, lărgind „științificește” viziunea asupra energiei evolutive dată prin Creație Divină, unii dintre noi pot să evoce alte surse de energie. Important este să știm să apreciem orice sursă și să veghem în mod moral la păstrarea ei; nu sa nu le distrugem, pretinzând că suntem în stare să impunem noi luarea lucrurilor de la început, cum au facut revolutiile produse de ambițiile animalice ale omului. Asta se poate numi, cum vrei tu, în mod rece, științific „inconștiență”, „instinct malefic” sau „tiranie distructivă ” ; dar și religia a defint-o cum nu se poate mai bine ca „trufie luciferică”,  stabilindu-i cu multă luciditate calea spre anenatizarea prin Apocalipsă. Și, nu degeaba, creștinismul consideră trufia cel mai mare păcat; fiindcă din sfidarea pe care aceasta o aduce poate izvorî oricare dintre celelalte păcate. Din acest motiv, al antinomiei dintre morală și trufie, eu consider că, indiferent dacă e religioasă sau nu,  morala devine tocmai calea îndepărtării de ceea ce vrem să înțelegem prin această „apocalipsă”. Religia are dreptul (și chiar datoria) să se considere mai aproape de întărirea moralei, fiindcă ea a studiat mai de mult și mai în adânc lucrurile, explicându-le cel mai pe sufletul omului. Că slujitorii ei, sau cei care se pretind a acționa în numele ei, pot greși, sau exagera, sau contraria, sau ajunge în păcat, este numai și numai o problemă omenească.
Și iată, chiar din realitatea noastră imediată, cum întărește: O asemenea poziție fermă poți avea numai tu, românul care a trăit și a cunoscut  marile democrații și aspectele lor de democrație reală. Eu, românul din țară, care de abia am reușit să dărâm absurditatea comunistă , încă sunt mulțumit că societatea mea, devenind mai religioasă, o ia pe o cale mult mai umană decât cea dinainte. O cale pe care am avea dreptul să sperăm că vom depăși hiatusul istoric ce ne-a fost impus din afară. Apoi abea, se vor ridica și aici alții care să aibă luciditatea ta fermă, chiar dacă e lipsită de visare, de acea meditație transcendentală de care suntem acuzați noi, ortodocșii. Deocamdată, însă, nu cred că există aici disponibilitate de a discuta dacă e bine sau rău că suntem astfel. Noi ne bucurăm că putem visa mai mult decât ne lăsa ateismul impus cu forța, care este tot un fel de inchizitie: La antipod din punct de vedere politic, dar ejusdem farinae din punctul de vedere al deșartelor răutăți egoiste și egolatre ale acelui tip de om care vrea sa-și incalece semenul și să-l dirijeze doar in folosul său propriu.
                                                              Leu

 
Draga Corneliu,
Mă bucur că mă înțelegi, deoarece eu nu am nimic împotriva credinței ca atare; chiar absurdă, ea poate avea efecte binefăcătoare omului în alienarea lui tot mai evidenta într-un univers și o evoluție ce afișează doar indiferența în fața sentimentelor cu adevărat specific omenești, adică cele cu conținut într-adevăr umanist.
Ceea ce mă face, din când în când, să reacționez. este ipocrizia umană care, în spatele cultului religios, își ascunde agresivitatea, lipsa de empatie si neangajamentul total  față de evoluția societății pământene.
Mă deranjează tâmpenia maselor care împart lumea după niște figurine atârnate de tavane sau dupa niște texte de o îngustime feroce scrise acum 1500-2000 de ani de unii, care atunci, ca si acum de altfel, și-au exprimat dorința de cucerire și dominație ori, pur și simplu, și-au exprimat spaima paranoidă sau stări de psihopatie gravă.
Când, în România, oamenii au ajuns să se urască între ei și nivelul de intoleranță a crescut enorm, pe lângă totala lipsă de responsabilitate socială, atunci eu nu-i mai cred pe cei care nu intervin educațional, ci doar bat mătănii si se arată plini de evlavie, tot la a treia fraza, exclamînd: "Doamne Ajută", dar ne intervenind în rezolvarea adevăratelor probleme sociale, nici măcar cele de catehizare în care se presupune că au fost specializați. Pentru că eu sunt convins că orice învățătură morală dată oamenilor îi poate ajuta, precum orice atitudine indiferentă și bazată doar pe relații bănești distruge omenia. Doctorii fără de arginți, ca să vorbesc numai de medicina la care mă pricep, sunt o emanație a creștinismului simbolizând legătura spirituală dintre credință și om, chiar în problemele materiale ale trupului. Așa că am dreptul, cred, să consider greșită sau, în ori ce caz, necorespunzătoare, o religie care lasă existența umană  doar la cheremul  unor preocupări de finanțe publice, îndemnul religios fiind doar  prina da cu aghiazmă și  a zice „Doamne ajută”. Doctorii fără de arginți, învățătura fără de arginți, grija socială, dezinteresată față de aproapele tău, considerarea copiilor lui drept copii de creșterea cărora în spirit moral biserica este cea care trebuie să aibă grijă, toate sunt învățături ale acestei religii pe care azi nu le mai simțim nicidecum în faptele obștești pe care ar trebui să le cultive existența comunitară prin Biserică.
Dacă ne vom rezuma doar a citi la slujbe pildele ce îndeamnă spre acestea, va suna fals si corupt, ca orice vorbă fără acoperire!...  Nu e cinstit să ne rezumăm la a repeta niște vorbe, înlocuind cu ele faptele misionare pe care le așteaptă societatea. In sine, acest lucru nu este moral, ci doar blastfemic si asta ma face sa reactionez. Dumnezeu, dacă există sau nu există, sau dacă doar l-am inventat ca pe ceva Pur și Inspirator, atunci măcar sa-L respectăm!
O mare parte din lumea actuala, chiar și în comportament pastoral, nu mai are nimic "sfant"; doar din prostie sau ignoranță ma poate crede că, fiind adunată în niște formațiuni care în mod fundamentalist apreciază aceleași valori, "atunci acele valori trebuie sa fie adevarate".
Așa au gândit și acționat și fasciștii și comuniștii și toți celailți imbecili care, ascunzandu-se in spatele unor șabloane de lozinci, au terorizat omenirea cu războaie și revoluții, care din pacate ne-au impiedicat să progresăm.
Dacă vechile culturi: egipteana, greaca, romana, etc., ar fi putut să se dezvolte liber și nu ar fi fost total suprimate de intoleranță, de dorințele de putere ale slujitorilor religiilor noi care se instaurau preluate de regi și împărați și califi belicoși, probabil că omenirea ar fi fost mult mai civilizată și mai avansată la ora actuală.
Probabil că majoritatea războaielor duse de sute de ani, nu s-ar fi materializat, iar la nivelul ei de azi, societatea umana ar fi fost mult mai echilibrată si mult mai egală din toate punctele de vedere.
Problema cea mai dificilă în tot acest context, este aceea de comunicare, de dialog. La orice explicatie logică bazată pe o documentație științifică, ce se poate experimenta și controla de oricine, fundamentaliștii - și aici îi includ pe toți cei care vin cu "lozinci" - se inverșuneaza să dea citate din Biblie sau din Coran și cu asta basta. "Asa a grăit Moise, așa Iisus și așa Mohamed"... Păi, în felul ăsta, vin ceilalți, troglodiții care spun: "Așa a grăit Hitler, așa Stalin și  așa Mao" ; iar atunci nici o logică din lume nu te mai ajuta!
Eu nu scriu aceste lucruri cu vreo ambiție de convertire în ateism a vreunui suflet deoarece, cu toate că mă exprim așa, eu nu mă consider ateu. Eu scriu o epistolă de protest impotriva indiferenței și impotriva prostiei umane care, dacă mai e și dirijată strâmb, meschin, ne conduce spre deteriorarea morală pe care nu ar trebui să o accepte nici o religie, dacă ar ține seama de esențele umaniste ce trebuie să o încarce.
Cu drag,
                                                  Dimitrie

 

Dragă Dimitrie,
Iată că, din scurtul răspuns pe care pornisem să ți-l scriu, au ieșit zeci de pagini,  cam cât un capitol de carte care s-ar putea  chema  „Biserica din eter”.  Te rog uită-te pe ea și spune-mi dacă îmi dai voie să o public făcând referire la tine.
                                                    Leu

 

Salve Cornelius!
Desigur ca ești obligat sa publici aceste marturii care te îndeamnă sa filozofezi despre condiția umană și depre credință pe propria piele a familiei tale.
Eu voi incerca sa analizez atât cele spuse de tine, cât și procesul mintal "meditativ", evocat de tine ca specific ortodoxiei; care, indirect, poate implica și transcendența.
Este oare transcendența o calitate a spiritului?
Mi-ai dat mult material de cugetare.
Multumesc și îți pun în anexa o scrisoare a lui Einstein.
Dimitrie
În ianuarie 1954, cu un an înaintea morții, Einstein îi trimitea această scrisoare filosofului Erik Gutkind după ce-i citise cartea – Choose Life: The Biblical Call to Revolt. Einstein citise această carte la insistențele prietenului său, matematicianul olandez L. E. J. Brouwer. Scrisoarea a fost scoasă la licitație în 2008, pentru suma de 170.000 lire sterline. În mod nesurprinzător, unul dintre licitatori a fost militantul ateu și om de știință, Richard Dawkins.
Princeton, 3. 1. 1954
Dragă domnule Gutkind,
La repetatele sugestii ale lui Brouwer, am citit lucruri relevante în cartea dvs. și vă mulțumesc foarte mult că mi-ați împrumutat-o… Cu privire la atitudinea factuală asupra vieții și a comunității umane, avem multe lucruri în comun. Idealul dvs. personal al luptei pentru eliberarea de dorințele egoiste, pentru a face viața frumoasă și nobilă, cu accent pe latura umană pură… ne unește în a avea o “atitudine americană”.
Totuși, fără sugestia lui Brouwer nu aș fi ajuns niciodată să mă preocup intens cu cartea dvs. pentru că e scrisă într-o limbă care nu îmi este accesibilă. Cuvântul “Dumnezeu” nu reprezintă, pentru mine decât expresia și produsul slăbiciunii umane, Biblia fiind o colecție de legende onorabile dar primitive, care sunt, în orice caz, chiar copilărești. Nici o interpretare, oricât de subtilă nu poate (pentru mine) să schimbe asta… Pentru mine, religia iudaică, la fel ca și celelalte religii este o întrupare a celor mai infantile superstiții. Iar poporul evreu căruia îi aparțin cu mândrie… nu are, pentru mine, nici o calitate diferită față de celelalte popoare. Atât cât m-a învățat experiența, ei nu sunt nici mai buni decât alte grupuri umane, deși sunt protejați de cele mai mari blesteme, datorită lipsei puterii. Altfel, nu pot vedea nimic “ales” la ei.
În general găsesc supărător faptul că le pretinzi o poziție privilegiată și încerci să o aperi prin două laturi ale mândriei, una externă ca om, iar una internă ca evreu. Ca om tu pretinzi, așa-zicând, o dispensare de la cauzalitate pe care o accepți de altfel, ca evreu monoteist. Dar o cauzalitate limitată nu mai este cauzalitate deloc, așa cum minunatul nostru Spinoza a arătat cu toată pătrunderea.
Acum, că am afirmat cu toată deschiderea diferențele noastre în convingeri intelectuale, mi-e încă foarte clar că suntem chiar apropiați în privința lucrurilor esențiale, cum ar fi în evaluarea comportamentului uman… Cred că ne-am fi înțeles chiar bine dacă am fi discutat despre lucruri concrete.
Cu mulțumiri prietenești și cele mai bune urări,
Al dvs, A. Einstein

 
13 ianuarie 2012
Dragă Dimitrie,
Iată ce-ți spuneam că a ieșit din cele câteva rânduri prin care voiam să-ți răspund. Este un capitol pe care l-am intitulat „Biserica din eter”, așa cum se va chema o carte pe care o lregătesc pe tema istoriei familiei mele. Dar deocamdată, așa cum apare aici este un capitol al dialogului nostru:
Ca sã mã adresez numelui tãu bizantin, așa cum se adreseazã Apostolul cãtre încã neelucidatul personaj Teofilos cãruia îi dedicã „Faptele”, eu cred, prea alesule Dimitrie, cã judecând religia doar prin prisma unei raționalitãți secularizate, omitem ceea ce au descoperit literații și psihologii mai frumos în inefabilul existenței omenirii: Permanența umanã. Cea ale cãrei trãsãturi nu mai au nimic din evoluționismul rudimentar, ci îl înnobileazã chiar și pe acesta cu certitudinile transcendenței ce îmbogãțește sufletește persoana umanã dându-i tridimensionalitate. Adicã o dimensiune trinitarã care-o reprezintã ca volum întreg și nu ca simplã imagine pe suprafațã; care face din ea acel vas, cum spuneau anticii, ce se umple pe parcursul vieții cu simțire, cu trãire, cu legãturi metafizice, cu învãțãturã bunã și înțeleaptã. Cã aceastã învãțãturã vine sau nu vine din inspirație divinã este o problemã secundarã, de care au fãcut prea mult caz exact cei care voiau sã nege aceastã inspirație din ambiția gândirii lor foarte terre-á-terre, adicã lipsitã tocmai de sentimentul înãlțãrii pe care îl dã omului gândirea. Procedeu defectuos prin faptul cã nu se poate desprinde de teluric și, totodatã, neproductiv scopurilor care-l pun în mișcare; pentru cã, insistând a-și impune negația, încercând a scoate din circuit divinitatea fãrã a pune altceva transcendent în loc, îl face pe om sã simtã cum este rupt tocmai de aceastã a treia dimensiune carei împlinește personalitatea prin faptul cert al conștiinței unei existențe metafizice. Conștiințã datoritã cãreia el se împlinește și se dezvoltã pe drumul spre perfecțiune. Conștiința necesitãții cãutãrii modelului superior de care sã te apropii. Așa cã n-aș vedea nici un dezavantaj pentru omenire dacã tot mai mulți oameni ar fi preocupați, chiar și printre altele, de cãutarea modelului ideal. În ce privește viziunea strictã, a unei raționalitãți fiziologice, mã tem cã, simțind imperativ nevoia sã se opunã unei asemenea operațiuni dureroase care vrea sãi extirpe o parte din personalitate, exact ca-n simbolul martirajului pentru credințã, omul se îndârjește și nu se lasã smuls din tridimensionalitatea sa care-i asigurã legãturi transcendente apte de a-i perfecționa persoana fizicã, a depãși precaritatea acesteia, a-i arãta calea spre un ideal superior. Pentru cã aceastã atracție, aceastã aspirație, aceastã tendințã spre inefabil a devenit o permanențã umanã care, fie cã ia sau nu calea credinței religioase, oricum așeazã omul pe direcția unui ideal superior. Ceea ce este și s-a dovedit a fi esențial pentru evoluția lui în bine, evitând celãlat instinct cu care, iarãși trebuie sã recunoaștem cã este dihotomic dotat: autodistrugerea. Sau distrugerea sa concomitent cu cea a naturii permanente, în scopul irațional al unui egoism al dominãrii timpului prezent. Desigur, și aceasta este o permanențã umanã; dar inversã, de naturã malignã, provocând mereu efecte negative cu care plãtim foarte greu prețul unor satisfacții trecãtoare. Consider cã ar fi împotriva naturii sã negãm sau sã încercãm sã distrugem acea permanențã umanã care este cãutarea modelului ideal reprezentat pentru cea mai mare parte a populației lumii prin Dumnezeire. Este drept cã, în majoritatea duratei existenței sale, omul neglijeazã existența în sinea sa a acestui har care face parte dintre atributele superioritãții sale, fiind cea mai limpede și mai evidentã formã de aspirație spre exemplul ideal cãtre care, tinzând, omul se perfecționeazã. În pãcãtoșenia-i zilnicã, el neglijeazã existența în sinele sãu a acestei salvatoare permanențe umane; dar putem constata cu satisfacție cã, de uitat, n-o uitã. Nu are cum s-o uite pentru cã se întoarce la ea în momentele cele mai grele, cele mai grave sau decisive: momentele când evocã Dumnezeirea, indiferent sub ce formã și-o imagineazã sau a moștenit-o de când i s-a spus cã a fost fãcut ca om dupã chipul și asemãnarea Ei. Sunt momentele când își amintește în pãcãtoșenia sa cã ar trebui sã tindã a nu-și dezminți aceastã asemãnare, adicã ar trebui sã mediteze la înțelepciunea și perfecțiunea pe care, dupã chipul și asemãnarea Celui de Sus, ar puteao atinge și el. Și, atunci, te întreb, prea alesule Dimitrie: Existã lucru mai frumos și mai încurajator în aceastã existențã trecãtoare a noastrã (despre care fiziocrații ar spune cã este programatã a fi trecãtoare dar tac atunci când vine vorba de Marele Programator) decât sã știi cã omul poate medita la propria-i perfecțiune iar uneori, tocmai prin aceastã meditație, chiar a face pași spre înțelepciunea ei?! Nu este aceasta o permanențã umanã care nu se demodeazã, nu se altereazã, nu se demonetizeazã pentru cã oricând omul are nevoie de ea, iar ea oricând se adapteazã la elementele noi care constituie existența? Eu am vãzut lucrul acesta la unchiul meu, Episcopul Grigorie care, istoricește privind lucrurile acum, se știe prea bine cã și-a sãvârșit viața ca un martir; dar ca premoniție sufleteascã și bunã dotare cãrturãreascã a personalitãții sale, pot spune cã din tinerețe a avut vocația martiriului cãpãtatã prin transcendența pe care ți-o dã tocmai meditația spre perfecțiunea care ne face sã devenim tot mai noi înșine, pe mãsurã ce încercãm sã ne imaginãm cum ar arãta sufletește, ca dorințã și faptã, chipul Lui. Unchiul meu era un asemenea caracter: Atent cu sine însuși și cu toate reacțiile ființei sale pentru ca și fapta și sentimentele și comportamentele sale sã fie așezate pe calea prin care sã-și gãseascã corespondența necesarã cu Ființa Divinã a Credinței sale. Și nu pot spune nici cã trãda, nici cã depãșea prin aceasta trãsãturile sale omenești. Pentru cã încerca și știa sã fie cât mai drept, cât mai sincer, cât mai înțelegãtor, cât mai onest, cât mai neclintit în convingeri, cât mai recunoscãtor fațã de bucuriile pe care i le dãdea viața. Era și bun pãrinte duhovnicesc și mare patriot; și cetãțean dãruit, știind censeamnã afirmarea țãrii lui, și bun gospodar, știind și învãțându-i pe ceilalți ce-nseamnã bunãstarea prin muncã; și conducãtor ascultat, îndemnându-i pe oameni la afirmare și la faptã productivã, și ierarh binecuvântat, știind ce-nseamnã grija creștinã fațã de semen; și pãrinte grijuliu la nevoia altuia, și om tolerant cu concepțiile altuia, dacã acestea nu deveneau agresive nerespectându-i-le pe ale sale. Credința lui, argumentatã într-o aprofundare permanentã a dogmaticii avea și convingerea simplã a țãranului, și hotãrârea curajoasã a soldatului, și înțelepciunea temeinicã a misionarismului cãrturãresc întru luminarea celor din jur, dar și amplificarea acestora printro științã deosebitã a pastorației. Cu cât era mai plecat în fața Dumnezeului sãu, cu atât avea o șirã a spinãrii mai dreaptã întru rostirea convingerilor sale patriotice și ale iubirii de neam; cu cât era mai adâncit în studiul și decriptarea trãirilor metafizice, cu atât avea mai directã vorbire și înțelegere cu orice categorie de ființã umanã. Îl simțeam drept și auster în tãria credinței sale, dar foarte apropiat sufletelor din jur prin omenia acestei credinte... Și, tocmai fiindcã i-am cunoscut asemenea virtuți, nu pot sã nu mã-ntreb ce poate fi rãu în asta și nici nu pot accepta ideea cã sentimentul dreptei credințe poate deveni un lucru demodat sau cãzut în derizoriu, de vreme ce el cãlește ființa umanã într-o demnitate a simțirii și a trãirii faptelor sale. Recunosc: Din pãcate, aceastã fermitate nu existã în tot omul și nici în toate momentele vieții lui. Iar slujitorii Credinței sunt și ei oameni. Supuși fiind pãcatului cel dihotomic cu aspirația spre bine, poate cã în ei și în limitele lor trebuie sã cãutãm și fundamentalismul care vine și demodeazã pânã la absurd credința, și ascunzișurile omenești ale unor fariseice ambiții și interese seculare care o altereazã, și accentele formale, demagogice, habotnice, ipocrite, bigote care o demonetizeazã, ca și preocupãrile accentuat materiale și numai materiale care o coboarã în derizoriu fãcând-o sã se confunde cu marfa sau cu prestarea de servicii. Știind toate acestea, avem dreptul sã ne întrebãm ritos: Nu cumva, lãsând la o parte atacarea credințelor adevãrate care sãlãșluiesc în suflete facându-le, în ori ce caz, bine, ar trebui ca, mai întâi, sã cãutãm motivele nemulțumirii noastre intelectuale, uneori foarte sincere și chiar cu convingãtoare aparențe de raționalitate, nu în slujire, ci în slujitori? Nu în universalitatea ei, ci în situarea limitatã la cele lumești a acestora; nu în aprecierea ei atunci când o vedem cã reînvie în omenire dupã orice fel de atac, ci în deprecierea acestor slujitori care nu știu sã-și depãșeascã tarele umane sau, uneori, chiar nici nu cred cã ar trebui sã vrea așa ceva?!... Iar, dacã s-a demonstrat cã ambițiile omenești pot fi compatibile cu Credința, iar interesele meschine se pot bucura de atenție sub lumina ei, înseamnã oare cã de la ea vin acestea, sau de la cei care-și asumã ministeriatul slujirii fãrã a se ridica la valorile ei și chiar fãrã a le înțelege pe toate? Influențabil fiind, omul e fãcut prin ființa sa sã fie și schimbãtor. Cel primitiv are instincte dihotomice, care-l trag într-o parte sau în alta; cel evoluat are interesele care sunt de aceeași naturã și i se impun în balanța dintre bine și rãu; iar cel pervertit în concentrarea numai pe tot ce poate sã-ți placã imediat, ajunge sã aibã foarte dezvoltat instinctul interesului imediat, strict secularizat, fãrã a-i mai pãsa de perspectivã, slujind pofta prezentã și renunțând la acele mari satisfacții ale minții umane pe care le dã existența vizionarã ce lumineazã calea pe care persoana umanã e dotatã sã și-o vadã înainte. Din pãcate, slujitorii binelui se aleg dintre oameni și sunt și ei oameni supuși acestor instincte chiar dacã, prin formația lor, se presupune cã au învãțat cum sã le depãșeascã. Studiindui atent ne dãm uneori seama cã nu vedem binele nu pentru cã nu ar exista, nu pentru cã nu ar fi posibil, ci pentru cã ei nu-l slujesc cum trebuie. Binele nu poate fi decât bine. El nu se poate tranforma în ceva care face rãu, pentru cã ar însemna sã se aneantizeze. Dar binele poate sã fie îndepãrtat în întregul lui dacã este slujit prost. Pentru cã binele nu poate fi decât un întreg. De asta credința e universalã, iar Biserica ajunge a o scrie cu literã mare: Pentru cã este formatã din sufletele tuturor credincioșilor și nu doar din cinul slujitorilor ei. Credința nu poate fi niciodatã de stat, cum și-au dorit-o sau și-au fãcut-o imperiile ca sã le fie instrument în guvernare impunând slujitori pretabili întru aceasta. Dar credința poate fi naționalã, în mãsura în care servește la afirmarea obștei acelei națiuni prin ea. Credința nu poate fi nici colectivã, adicã impusã din afarã ca sã dea omogenitate unei colectivitãți ne omogene numai prin înregistrarea în registrele slujitorilor ei; dar credința poate fi comunitarã pentru cã vine sã exprime duhul unei comunitãți de trãiri și idei și pentru cã își gãsește slujitorii printre cei mai dedicați din interiorul ei. Sociologia credinței nu este totuna cu organizarea ei administrativã, cu toate cã ambele se ocupã de același domeniu; tot așa cum harisma duhovniceascã nu este totuna cu cariera tehnocraticã. Și nu pentru cã nu s-ar asemãna formal, de vreme ce ambele se bazeazã pe transmitere de învãțãminte în comunicarea cu cei pe care îi pãstorește; dar la una este vorba de transmiterea trãirii fierbinți, în vreme ce la alta este de ajuns transmiterea cunoștințelor reci. Recunosc faptul cã nu-mi este deloc ușor sã explic toate acestea, și chiar mã vãd nevoit sã fac apel la unele exemple pe care aș fi dorit sã nu le amintesc; sã le pãstrez în mine și sã le duc cu mine, pentru cã eu nu le gândesc spre a întina memoria cuiva și n-aș vrea sã dau altora prilejul s-o facã. Eu le dezvãlui și le discut aici, numai și numai pentru a avea exemple prin care sã-mi susțin ideile. Fiind autor de prozã, eu lucrez cu personaje în a cãror gesticã, mișcare, vorbire și atitudine descopãr simbolurile filosofice ale vieții. Disecarea personajului îmi dã mai multã îndemânare decât mânuirea termenilor abstracți și astfel înțeleg sã-mi fac pledoaria privind imperiosul comandament moral al persoanei umane: Acela de a medita mãcar, dacã nu a tinde spre perfecțiunea pe care datele creației sale, posibilitãțile dotãrii sale inițiale, o dețin. * * * Se gãsește deseori scuzã pentru slujitorii bisericești care au conlucrat cu securitatea în faptul cã ei au ajutat sã nu se ia mãsuri mai dure în legãturã cu credința, iar eu spun cã nici comuniștii, nici securiștii lor nu erau vreodatã complet convinși de lipsa de nevoie a credinței, numai cã o doreau a se practica cu slujitori supuși lor. Pentru cã, pe de o parte, erau oameni și, vrând-nevrând, purtau aceastã nãzuințã omeneascã în datele eului lor iar, pe de altã parte, în ori ce caz aveau inteligența de a nu o neglija, consemnând-o ca pe o realitate în sânul populației. Așa cã, dacã privim lucrurile chiar și numai din punct de vedere socio-politic, tot trebuiau sã-i dea atenție. Aceastã lipsã de convingere în combaterea religiei, ezitarea lor dintr-un motiv sau altul în fața anihilãrii unui Adevãr pe care omenirea îl poartã dintotdeauna, a cultivat teama lor de a se implica total, o parte din credințã rãmânând chiar și în sufletele lor pãcãtoase. Alãturi de credința totalã, a tuturor dreptcredincioșilor, aceasta a constituit majoritatea sentimentelor omenirii îngenunchiate de comunism și, astfel, s-a dovedit mai puternicã, triumfând. În asemenea condiții, ea nu avea nevoie de slujitori care sã facã pactul cu diavolul ca s-o salveze, acest concept demonstrânduse a fi o aberație, o scuzã lipsitã total de sens. Pentru cã a face pact cu cel ce reprezintã însãși distrugerea ta, înseamnã sã te autodistrugi. Spre a-i evalua real, trebuie sã precizãm cã aceia care s-au pretat la așa ceva nu erau slujitori în adevãratul înțeles al cuvântului. Erau, de fapt, racolați ca agenți ai securitãții sau ai intereselor de partid marxist-leninist printre credincioșii Bisericii și specializați a face diverse slujbe în interiorul ei. Îi putem ierta, dar nu le putem inversa identitatea. Am un exemplu chiar din dosarul de urmãrire al tatãlui meu; urmãrire care a funcționat atât de mulți ani dupã eliberarea sa din lagãrul de la Canal, încât, obținând documentele de la CNSAS m-am minunat cu câtã prostie îndârjitã consuma dictatura fondurile publice pe acțiuni inutile rãmase din inerția ruginitã a unei birocrații dictatoriale și din nevoia de a se da salarii unor profitori ai regimului. Pentru cã, bãtrân și total inofensiv, tatãl meu era încã urmãrit, la mai bine de zece ani dupã ispãșire, cheltuindu-se pe aceastã suspiciune bani publici, indiferent dacã mulți sau puțini. Astfel, când i-am mutat pe pãrinții mei bãtrâni într-un loc unde aveau o îngrijire mai bunã, aflu acum cã a început un circuit teribil de corespondențã, informãri, transfer de date, actualizãri de date, culegere de date noi, rapoarte și confirmãri, ordine și rãspunsuri la ele, nu numai între securitãțile județelor din care plecau și-n care se stabileau, ci și între acestea și centrul din minister care dirija evidența supravegherilor și confirma mãsurile propuse. Pânã când au fost bine puși în atenția securiștilor din zonã, unul preluându-i cu toatã rãspunderea sa secretã și începând zelos a-și dirija informatorii și a trimite, unul dupã altul, rapoarte șefilor fațã de care voia sã se afirme. Ei bine, în unul dintre aceste rapoarte, el se laudã cã poate ști totul despre cei supravegheați deoarece a descoperit cã ei sunt credincioși și s-au integrat activ practicant în ceremoniile, acțiunile și ritualurile bisericii din localitate, așa cã informatorul lui cel mai dibaci, cu numele conspirativ de „Soare”, îi dã rapoarte chiar mai des decât sãptãmânale și a fost instruit sã-i viziteze și sã stea de vorbã cu ei pe temele ce se vor stabili în biroul local de securitate sau la județ. Spre proasta calificare a acelui lucrãtor de securitate, ca și a șefilor lui care au arhivat documentul intern, necifrat și nici redactat în limbaj conspirativ, fiindcã nu se așteptau ca vremurile sã facã sã ajungã în mâinile altcuiva, raportul se încheie cu autolaudativa informare: „Sunt convins cã vom avea rezultate bune deoarece informatorul nostru local Soare este preot”. Cum preot în perioada aceea era unul singur acolo, evident cã deducția noastrã nu a mai fost pusã la încercare. Întrebarea care se pune este, însã, alta: Într-o asemenea situație, îl putem considera pe acesta în categoria preot, sau in cea de agent informator la securitate?... Și, cum unui pãstor duhovnicesc nu i-ar accepta nimeni trãdarea turmei, ne resemnãm cu gândul cã acesta poate fi calificat doar ca agent al securitãții, specializat în a se infiltra printre credincioși. Povestea cã omul respectiv ar fi salvat astfel credința, nu ține. Și când e vorba despre cea scrisã cu literã mare, prin liantul cãreia se întrunește Biserica, și când e vorba de cea obișnuitã, cotidianã, prin care omul își disciplineazã și își configureazã comportamentul, credința este o permanențã umanã, poate cea mai benignã și cea mai drept fãcãtoare de caractere omenești, care nu se salveazã cu compromisuri, ci cu intensitatea trãirii ei acolo, în acel loc al sufletului omului pe care nu i-l poate lua nimeni. Dimpotrivã, aflarea de cãtre credincioși a faptului cã pãstorul lor a fost un ticãlos care i-a turnat la securitate manipulându-le credința, îi poate face sã se blazeze și sã piardã mult din intensitatea acesteia. Mutatis mutandis, prea alesule Dimitrie, nemulțumirile pe care le exprimi tu la adresa credinței propagatã fundamentalist și ca amenințare cãtre restul omenirii, cred cã se poate rezolva logic prin același raționament: Ce este un fundamentalist?... Este el un drept credincios care doar greșește punând unele accente false asupra credinței sale, sau vine și reprezintã încãpãțânarea nocivã a trecutului perimat care, cramponându-se de funcții și influențã, amenințã cu perimarea aceastã permanențã umanã care este credința?!... Nota Bene: Este vorba de o permanențã umanã în evoluție, menitã a se înnoi necontenit laolaltã cu sufletul și persoana umanã, în ascensiunea pe care i-o conferã fenomenul creației permanente... Așa cã ajungem astfel la concluzia cã fundamentalistul este un factor rãu, format a acționa împotriva succesului credinței, a progresului ei; un element nociv, care poate duce la anihilarea acesteia. Deci fundamentalistul este în slujba altcuiva, identitatea sa fiind alta decât cea a slujitorului care are misiunea de întãrire a credinței; și n-are cum sã fie confundat cu acesta. Cât despre misiunea de întãrire a credinței, îmi amintesc de modul cum pãcãtosul de mine îmi permiteam uneori sã-l tachinez pe Pãrintele Patriarh Teoctist, care mi-a acordat prietenie. Discutam împreunã despre faptul cã Duhul Credinței are nevoie de duhovnici dãruiți și cu mare vocație ca sã-l menținã la cotele lui înalte ridicate de majoritatea populației în acei primi ani de dupã evenimentele din 1989. Și constatam cã se simțea nevoia accentuãrii misionarismului slujitorilor, scoaterea lor din rutina de a face numai slujbe, servind liturgica și strângând bani pentru înflorirea lãcașurilor de cult, dar neglijând acțiunea duhovniceascã a catehizãrii permanente și a ridicãrii nivelului de cinste, activitate productivã și conștiințã a populației prin acțiuni misionare și prin model de faptã, de inițiativã, de comportament. Chiar am preluat atunci, din ideile sociale ale lui Jacques Maritain, conceptul „misionarismului laic” pentru extinderea și diseminarea acestui model, inițiind o mișcare socialeducativã largã, în afara problemelor religioase pe care rãmâneau sã le cultive preoții. Și, întrucât în anii când îndeplinise funcția de vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Pãrintele Teoctist fusese și rector al Institutului Teologic de pe atunci, faptul cã avem preoți care se rezumã la liturgicã neglijând misionarismul, mã fãcea pe mine obraznicul sã-i spun: „Pãi, Prea Fericite, aceștia sunt foștii teologi cãrora le-ați fost rector. I-ați învãțat bine sã dea cu cãdelnița, dar sã batã strãzile înglodate aducând cu ei frãțeasca grijã în casele oamenilor, sã aducã la casa parohialã copii îngrijindu-i și catehizându-i, sã ajungã la patul bolnavilor, la atelierul patronului care mai poate angaja un nevoiaș, la ghișeul funcționarului care poate ajuta și nu jecmãni cetãțeanul, sau la cei pierduți școlii, care pot fi alfabetizați cu scriptura... asta nu i-ați prea învãțat!”... Cam așa încercam eu sã spun în glumã, dar el îmi rãspundea apãsat de amintirea acelor vremi: „Ei, n-ai dumneata de unde ști!... Noi eram bucuroși cã ne lãsau sã transmitem și învãțãtura asta; sã nu ne-o desființeze și pe asta, nu s-o împlinim cu altele!”... Rãmâneam pe gânduri, ne putând sã mã împac cu ideea unui propovãduitor pe jumãtate, a unui mãrturisitor pe jumãtate, a unei credințe pe jumãtate. Adicã a unui tehnician în materie de ritual bisericesc, format spre a presta serviciile respective și a-și vedea apoi de cu totul alte treburi. Întrebat dacã a lucrat cu securiștii, arhimandritul Tatu care era stareț la o mãnãstire bucureșteanã și parlamentar FSN, rãspundea ritos: „Ei au lucrat cu mine! Ei veneau la mine ca sã-i cunun pe ascuns sau, tot așa, sã le botez copiii, sau sã le fac diverse slujbe la modul secret, ca sã nu se afle; de asta mã cultivau!”...Era aceasta o formã de a te manifesta bigot și cu partidul marxist-leninist cãruia îi jurai credințã, și cu biserica în care, pentru orice eventualitate, lãsai un semn cã nu te-ai rupt de tot, o micã punte de a te putea întoarce la o adicã. La asemenea sentimente care meschinizau omul din toate punctele de vedere cultivându-i perfidia pânã și la relațiile cu ”Dumnezeul ce vede toate” prestarea de servicii religioase, eventual și cu posibilitatea alegerii dupã gust, a unui decor cu flori sau cu lumânãri, a rãspunsurilor date de tenor sau de bas, a vinului sfințit din molan sau din viile bisericești, devine o meserie; poate bãnoasã, dar lipsitã de har. Pentru cã se poate practica și cu jumãtate de normã, mergând ca pentru cealaltã jumãtate de normã sã te duci sã faci altceva, în cu totul alt domeniu. Ca și cum ai putea trãi cu jumãtate de suflet, cealaltã jumãtate folosind-o pentru altfel de trãiri!... Pãrerea mea este cã a sluji cu adevãrat, orice pe lumea asta, înseamnã trãire și are nevoie de tot sufletul! Iar întrebarea este: Poate, oare, cea mai duhovniceascã peocupare a omului și cea mai duhovniceascã preocupare fațã de persoana umanã, sã se limiteze doar la atât?... Nu cred. Lucrarea aceasta are nevoie de bãrbați puternici în spirit și puternici în faptã, conștienți de menirea spre binele omului și a omenirii pe care o are credința lor, adânc dedicați mãrturisitori ai ei și în cuvânt și în comportament propriu, dotați cu conștiința cã nu practicã o rutinã, ci servesc o misiune de la care s-au jurat sã nu dea niciodatã înapoi și sã-i fie model de virtute.
* *
 Episcopul Grigorie era un asemenea om. Și prin vocație, dar și prin temeinica sa culturã teologicã și filosoficã. Atunci când a fost consacrat în cea mai mare tainã ortodoxã – aceea a arhieriei, el și-a manifestat bucuria și recunoștința în fața Sinodului arhieresc ce-l primea ca tânãr ierarh ridicat în rang și har, punându-și urmãtoarea întrebare: „...Putea-voi duce austeritatea persoanei mele dupã pilda Prototipului nostru, mãcar pânã la drumul arzãtor al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocarã și chiar la primirea de lovituri și scuipãri pentru învãțãtura Evangheliei?... Cãci de o încoronare cu spini și de întinsul mâinilor pe cruce... e prea greu sã mai vorbim noi, muritorii de astãzi!...” Dar destinul a vrut sã fie contrazis, iar el, muritorul de atunci, din cea mai cumplitã perioadã ateistã, a avut parte și de încoronarea cu spini și de întinsul mâinilor pe cruce. Destin dramatic din care sufletul omului se salveazã numai prin credințã. Discutam acestea și gãseam argumente de mãrturisire întru ele cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, peste diferența de vârstã ce i-l fãcea model despre care vorbea și scria cu admirație, îi era asemãnãtor și prin apropieri geografice și prin împrejurãri ierarhice, chiar dacã în perioade diferite: Ambii moldoveni fãcându-și studiile la București, ambii trecuți prin ierarhii de-a dreapta și de-a stânga Oltului, ambii reveniți ca mari ierarhi în Moldova natalã, arhimandritul Teoctist de pe atunci, slujindu-i ca vicar la Iași chiar slujba de trecere la Domnul, iar patriarhul Teoctist din vremuri mai noi evocându-l la reîntemeierea Episcopiei sale anihilatã de comuniști odatã cu el, dupã exemplul pãgânilor care au pus sã se și are locul de unde înlãturau, cu teamã de nemurire, ruinele templului. Prin toate acestea, Teoctist a fost întâistãtãtorul ortodox care, atunci când s-a putut, a scris și mãrturisit despre fapta unchiului meu de perseverentã înfruntare a guvernãrii atee și l-a numit „Episcopul martir Grigorie Leu”. Am, deci, toate motivele și-i sunt recunoscãtor plecându-mã în fața memoriei lui, tot așa cum el s-a plecat în fața memoriei martirului. Am avut de multe ori prilejul sã mã aflu în preajma acestui om cu multã harismã, fãcut prin blândețe, tact, aleasã vorbire, științã a existenței publice în modestie și a celei ierarhice ca datorie a înțelegerii celor pãstoriți, sã aibã cu adevãrat o simplitate mãreațã de patriarh. O prezențã care aduce liniște și cumpãtare cum alții nu reușesc sã aibã. El a fost cel care m-a invitat și mi-a atras atenția cã îi fusese apropiat unchiului meu prin care mã știa de când umblam copil anagnost prin palatul episcopal vorbindu-mi-se cu diminutiv. Ba chiar m-a alintat și dânsul uneori spunându-mi la vârstã maturã „domnul Corneluș” cu acel diminutiv de odinioarã. L-am vizitat în toate eparhiile prin care a trecut dupã vicariatul de la București: și la Arad și la Craiova și la Iași, iar în anul în care ierarhia lui se întindea asupra a douã mari mitropolii românești – cea a Moldovei și Bucovinei unde era titular și cea a Ardealului unde a girat locotenența îndelungã vreme, împlinindu-se o cifrã rotundã de pomenire a Episcopului Grigorie, cu binecuvântarea sa, martirul despre care nu trebuia sã se spunã cã a fost martirizat chiar de regimul încã la putere, a fost pomenit în bisericile din aceste trei mari provincii românești. Precizez aceasta pentru cã e vorba de anul 1981, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Gheorghe-Grigorie Leu (n. 2 mai 1881). I-am fãcut special viitorului patriarh o vizitã la Iași, unde neam sfãtuit cum se poate organiza mai bine pomenirea, în așa fel încât sã avem o comemorare care sã nu fie obstrucționatã de oficialitãți. Am cãzut de acord ca, în cele ce va trebui sã fie informate oficialitãțile, sã punem accentul pe rezistența episcopului la ingerințele sovietice, lucru care convenea politicilor de atunci și, dupã ce, pesemne, a discutat cu anumite foruri sau cu Patriarhul Justin, P.F.Teoctist mi-a comunicat cã pomenirea se va face monahicește și, ca sã nu stricãm aceasta, dacã vreau sã dau vreun anunț sau vreo comunicare publicã, sã nu insist asupra termenului de „martiriu” pe care eu îl foloseam în discuțiile noastre, ci sã folosesc formula « mort în condiții neelucidate » . M-am conformat și, astfel, a reușit sã aparã anunțul centenarului Vlãdicãi Grigorie iar, sub binecuvântarea Pãrintelui Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei și locotenent al Mitropoliei Ardealului, s-au fãcut pomeniri în biserici, mãnãstiri, catedrale din Argeș, Huși și Iași și s-a restaurat mormântul de la Huși, Dumnezeu ajutându-ne astfel, chiar sub apãsarea pãgânã a ateismului, sã marcãm o continuitate a memoriei acestui episcop martir. Cu Prea Fericirea Sa am avut de atunci lungi discuții despre sfințenia și personalitatea de ierarh-luptãtor a unchiului meu, discuții amplificate dupã 1989 în dezbateri publice și emisiuni radiodifuzate sau televizate, el oferindu-mi chiar amãnunte mai bine știute decât de noi, în familie, pe care le-am folosit apoi în ceea ce am scris. Întotdeauna, când în tipãriturile pe care le primea apãrea ceva despre Episcopul Grigorie mã chema și mi le dãdea, chiar exemplare cu dedicație cãtre Prea Fericirea Sa fiind. Iar, când descopeream eu un document nou, sau aveam vreun ecou din diaspora româneascã în care se știa câte ceva, sau descopream vreun cãrturar strãin interesat, mã bucuram când accepta sã fie primul care afla de acestea. Astfel, multe dintre acțiunile fundației care poartã numele Episcopului Grigorie au avut binecuvântarea lui, ca și cercetarea comunã cu Institutul internațional ce poartã numele filosofului creștin Jacques Maritain. Iar când, punându-se cap la cap informațiile și mãrturiile, a devenit evidentã existența în primii ani ai regimului comunist a unui grup de rezistențã a ierahilor noștri ortodocși, spre inima lui duhovniceascã m-am dus sã-mi mãrturisesc mândria cã în Biserica noastrã au existat asemenea caractere, printre care și unchiul meu. Iar el mi s-a alãturat în mândria de a fi avut asemenea înaintași cãliți în Biserica pe care o pãstorea și mi-a confirmat: Avea științã de unele acțiuni, cu toate cã pe vremea aceea era încã tânãr, plecat din București dupã terminarea studiilor teologice. Dar îi cunoscuse pe ierarhii vechi, care fuseserã mutați sau li se luaserã eparhiile, precum Nifon Criveanu,Tit Simedrea, Nicolae Popovici, Partenie Ciopron, Policarp Morușca; fusese ca ieromonah sub ascultarea cãrturarului izolat de comuniști Irineu Mihãlcescu, a cãrui dispariție a fost pusã la cale înaintea celei a Episcopului Grigorie și, mai înainte, ca monah seminarist, a lui Chesarie Pãunescu; îi cunoscuse pe arhipãstorii pãstrați în scaun, veniți din tradiția temeinicã a ortodoxiei române pe care mai reușise sã o pãzeascã Patriarhul Nicodim : Nicolae Bãlan de la Sibiu, Valerie Moglan, de la Cluj, Vasile Lãzãrescu de la Timișoara, Firmilian de la Craiova, Antim Angelescu de la Buzãu și pe sacrificatul Paul Șarpe de la Curtea de Argeș; ca și pe diriguitorii Departamentului Cultelor prin mâna cãrora trebuiau fãcute acțiunile de ateizare al cãror efect întârzia supãrând stãpânirea: preotul Burducea și laicii Radu Roșculeț, Mihai Ralea, Stanciu Stoian. Fusese, în calitate de vicar patriarhal, chiar în strãinãtate la mitropolitul Visarion Puiu, ca sã-i comunice din partea guvernãrii comuniste cã nu va fi pusã în aplicare condamnarea la moarte care i se dãduse și sã-l convingã sã nu treacã la catolicism, revenind în țarã. Cât despre familia preoțeascã Trifa, legatã ca și a mea de mișcãri de afirmare ortodoxã precum „Oastea Domnului” care înflorise cândva aici, și „Vatra româneascã” întãrindu-i pe frații noștri din America, el avea mâhnirea despre care nu prea vorbea, cã a fost respins de americanii atașați încã arhiepiscopului Valerian Trifa, când a fost propus sã meargã sã-l înlocuiascã pe acela… În discuții liniștite, lipsite de orice grabã sau precipitare, așa cum impunea blândețea cugetãrii sale monahicești, cu aplecare și calm alimentate de o memorie fascinant de vie, Prea Fericitul Teoctist își gãsea timp pentru mine ca sã mi-i evoce pe toți aceștia. Și, acceptându-mi cãutarea pe care o mãrturisesc și o descriu în „Cartea episcopilor cruciați”, strãduiam a deduce împreunã care dintre ei avusese rol activ alãturi de Episcopul Grigorie, în acel grup de rezistențã al ierarhilor fațã de legile și metodele prin care se instaura puterea comunistã la noi. Este drept cã, printre aceștia, el nu uita nici o datã sã-l evoce și pe Justinian Marina, fostul patriarh despre care eu aveam o cu totul altã pãrere, uneori simțindu-l cum se abținea de la vreun gest de supãrare pe dezaprobarea cu care eu marcam pãcãtoșeniile veneticului impus de comuniști, dar atrãgându-mi atenția cã acela era ierarhul care-l crescuse și pe care îl slujise nemijlocit. Ne-am contrazis pe tema meritelor celui bine cunoscut ca patriarhul roșu, bolșevizat. Prea Fericirea Sa pleda pentru meritul patriarhului Justinian Marina de a fi luat asupra sa conlucrarea cu comuniștii pentru a apãra Biserica, nepãsându-i de riscul ca aceia s-l suspecteze (ceea ce era perfect adevãrat deoarece comunismul cultivã suspiciunea universalã) ; eu însã acuzam cã a fãcut și alt joc, acela al conlucrãrii cu interesele KGB-iste ale politicii cultelor practicatã de Moscova împotriva întregii lumi creștine, lume menitã a cultiva contrariul care tinde spre dragostea universalã. Dar, pânã la urmã, printr-un reciproc respect intelectual pentru pãrerea fiecãruia, am cãzut amândoi de acord cã : „eu, ca urmaș de sânge și conștiințã al episcopului Grigorie, iar Prea Fericirea Sa ca demn discipol al patriarhului Iustinian, avem fiecare obligația sã facem elogiul Patronului nostru spiritual și ne respectãm reciproc pentru asta”. În acest mod, rafinata, constanta și temeinica lui harismã duhovniceascã a fãcut sã trecem peste cele lumești ale sentimentelor noastre contrarii și sã continuãm o comunicare spiritualã beneficã, bazatã pe convingerea cã ortodoxia românã a avut stâlpi zdraveni de rezistențã sub comunism, care au fãcut-o sã înfloreascã atât de frumos dupã 1989, devenind instituția cea mai de încredere a națiunii. Îi simțeam sentimentele de sincerã pioșenie fațã de mãrturisitorii neînfricați în fața sentințelor capitale, precum cei din familia mea și cei despre care cãutam sã aflãm cât le fuseserã de aproape : Acel puternic eșalon de ierarhi români care au acceptat mai degrabã hulirea decât abaterea de la calea naționalã a Bisericii lor și nu și-au precupețit sacrificiul întru salvarea ei de diavolul comunist, tocmai pentru cã știau și credeau în valorile acestei permanențe umane care ne caracterizeazã. Pentru cã, prea alesule Dimitrie, trebuie sã recunoaștem cã Biserica din sufletele noastre este o permanențã umanã care ne apropie și ne adunã întrunind ca structurã socialã Biserica sufletelor noastre, cea în care se realizeazã înțelegerea semenului pe drumul ideal al dragostei pentru acesta. Și, totuși, de câte ori discutam cu Prea Fericirea Sa, despre canonizarea martirului declarat în public dar nu consacrat în Bisericã, îi simțeam unda tristã cu care încerca sã ocoleascã subiectul: „Ehe, e cale lungã, domnule Corneluș; cãile ierarhiei cerești sunt mai complicate!” – îmi spunea el în vreme ce calendarul fãcut sub patriarhatul lui se înnoia cu alte nume de noi sfinți români. Fapt pentru care nici astãzi, încã, nu s-a deschis mormântul unchiului meu ca sã i se cunoascã rãmãșițele pãmântești frumos mirositoare întru Duh Sfânt.
* * *
În fapt, lucrurile stau cam așa: Printre documentele dosarului condamnãrii la moarte în anul 1954 a fiului Episcopului Grigorie, vãrul meu Vasile-Victor Leu, preot militar pe frontul de est, apoi consilier general la Ministerul Cultelor, apoi transfug în occident ajuns arhiepiscop al emigrației române și rãpit de KGB, se aflã mai multe declarații vorbind deespre un asemenea grup de rezistențã din țarã și o scrisoare din anul 1951cãtre preotul Moraitakis, fost paroh al bisericii grecești din București ajuns consilier la Patriarhia Ecumenicã din Fanar, în care îl informeazã despre urmãtoarele: „...În urma hotãrârii tatei și a grupului de rezistențã a Vlãdicilor ce pe acea vreme se opuneau politicii lui Justinian...ascultând porunca arhiereascã ce mi se dãduse la plecarea din țarã, în 1949 am organizat o Eparhie Ortodoxã Românã din Europa Apuseanã”... Cazul lui Vasile-Victor Leu a creat multã vâlvã în epocã, iar predicile care le adresa în limba românã de la posturile de radio strãine pomeneau mereu de aceastã rezistențã a clerului românesc și luau apãrarea celor pe care bolșevismul îi înlãnțuia. Însã, în ancheta la care este supus dupã rãpire, atât la Moscova unde multe întrebãri i le pune personal Beria, cât și la București unde întrebãrile securiștilor se repetã mai formal, doar pentru ca tribunalul-marionetã sã aibã dosarul propriu pentru pedeapsa capitalã dictatã de la Kremlin, vãrul meu evitã sã dea nume tocmai pentru ca sã-i apere pe cei care mai sunt în libertate. El uzeazã de orice, de la refuz în numele tainei duhovnicești la mimarea pierderii memoriei și aglomerarea unor amãnunte sau nume nesemnificative fațã de ce cautã anchetatorii, folosind întregul arsenal al celor care vor sã-și fereascã prin chinul lor frații de idei care le pot duce mai departe. Din acest motiv, pânã vor mai apãrea și alte documente din epocã, acest „grup de rezistențã a Vlãdicilor” cunoscut ca implicare prin perseverența sinodului și cinurilor întru nealterarea crezului și salvarea tradiției naționale, ne rãmâne necunoscut ca nume și acțiune personalã, înafara mitropolitului Irineu Mihãlcescu, a cãrui izolare s-a încercat încã de mai înainte, a unchiului meu și a Episcopului Tomisului Chezarie Pãunescu pe care i-am vãzut eu plecând împreunã spre mãnãstirea de la Tekirghiol unde, sub pretextul bãilor, în vara lui 1948 îi așteptau ceilalți prelați, a Episcopului Oradiei Nicolae Popovici scos din scaun mai târziu și trimis în surghiun, a parohului de cartier muncitoresc Șarpe care, înãlțat arhiereu și membru al Sinodului sub influența guvernului Groza, a produs guvernanților o mare deziluzie spunând cã nu-i va lãsa pe muncitori în brațele satanei ateiste. Fapt care m-a fãcut ca, în cartea mea citatã sã pun urmãtoarea concluzie valabilã la momentul apariției, menționând, bine înțeles, toate numele de prelați evocate pe lângã cei de mai sus, dar ne având elemente suficiente pentru a configura dintre toți acești mãrturisitori întru nevoia de opoziție fațã de antihristul bolșevic și utilizându-și ca atare votul din Sinod, nucleul cu adevãrat activ și implicat în toate acțiunile grupului de rezistențã sinodalã: „...Simțãmintele cu adevãrat patriotice rânduite atuncea în tainã de câțiva bãrbați de conștiințã care s-au simțit datori a acționa, au dat tãrie și rezistențã Bisericii în îndatorirea ei fațã de neam și au condus la posibilitatea de reînnodare a celor mai sfinte tradiții chiar sub apãsarea vechii orânduiri, aflându- și slujitori care au dus destinul românesc mai departe.Cine sunt ei cu toții, este mai greu de aflat de vreme ce anchetatul refuzã categoric sã spunã vreo vorbã în legãturã cu aceasta. Prin actul sãu el i-a salvat și de la pedeapsã, salvând și continuitatea ideii; dar le-a adus unora și dezavantajul de a nu putea fi cunoscuți astãzi. Cunoscuți nominal, vreau sã spun, deoarece, categoric lucru, ca entitate colectivã de oameni ai unei înalte conștiințe, ei sunt, clar, unii dintre cei citați mai înainte. Ca animator al lor, ca fãclier al lor, cum spunea un înalt ierarh, rãmâne cunoscut Episcopul Grigorie care, însã, a avut de plãtit cu viața pãmânteascã pentru aceastã notorietate publicã, asemenea înaintașului sãu întru jertfire Irineu Mihãlcescu și, dupã cum se bãnuiește, chiar a Patriarhului Nicodim. Din acest motiv, dacã el tot a devenit cunoscut și a plãtit cu viața încheiatã prin martiriu, fiul sãu refuzã categoric a divulga numele celorlalți, oricât de durã ar fi fost ancheta la care a fost supus și aici și la Moscova din momentul rãpirii lui din lumea liberã. Fapt important pentru noi, astãzi, este adevãrul de necontestat cã, în sânul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, a existat un grup puternic de ierarhi care s-au opus cât au putut bolșevizãrii țãrii și descreștinãrii populației, unii pânã la sacrificiul suprem, alții rãmânând cel puțin mãrturisitori neabãtuți, al cãror exemplu s-a continuat la celelalte generații în așa fel încât, chiar sub apãsarea dictaturii atee, conștiința Ortodoxiei ca Bisericã Naționalã a Românilor s-a perpetuat întru salvarea Credinței și a tradiției strãmoșești”... Cartea a apãrut la sfârșitul mileniului trecut și cuprinde toate documentele pe care reușisem sã le strâng privind rezistența din țarã și din afarã în acea perioadã, demersurile vãrului meu pentru misiunea ce i s-a dat de cãtre acest Grup Sinodal de Rezistențã spre a organiza o Eparhie Ortodoxã Românã sub girul libertãților din Europa Apuseanã și toate emisiunile religioase sau de propagandã a rezistenței prin religie pe care le-a organizat el la posturile de radio libere, fãcând pe unde radio legãtura cu populația și pãstorii ei care rezistau în interiorul țãrii. Ea demonstra cã, peste granițele crunte și neiertãtoare ce stãvileau accesul spre lumea liberã, pãzind dincoace puterea maleficã a terorii comuniste simbolizatã prin Zidul Berlinului unde cãdeau cei ce voiau sã-l treacã, opozanții dinafara și dinãuntrul țãrii reușiserã sã clãdeascã, întru apãrarea credinței strãmoșești, Biserica lor fãrã granițe, care îi întrunea pe toți: BISERICA DIN ETER, care-i aduna sub cupola libertãții ei pe toți credincioșii despãrțiți vremelnic. O Bisericã ce s-a dovedit mult mai puternicã decât cele de piatrã, tocmai pentru cã era formatã așa cum fusese forma ei inițialã, din suflete care au purtat și au transmis Credința, fãcând-o sã reaparã în toatã lumina și rãspândirea ei atunci când a venit și momentul eliberãrii politice. Menționez cã, în cazul de fațã, este vorba de credința Bisericii, cea care se scrie cu literã mare însemnând „Credința în Cuvântul Sfânt”. Dar, prea alesule Dimitrie, apelul tãu la a gândi modern care m-a condus spre conceptul de permanențã umanã, îmi dã curajul sã vorbesc și despre credința în tot ce este curat, ca o obligație de conduitã adresatã persoanei umane. Pentru cã este vorba de credința care dã o dimensiune mai sigurã acestei persoane umane. Dupã cum încrederea o poți avea în oricine, dar reușești dacã o ai în cine trebuie, credința o poți avea în orice ca sã ajungi la efectul mobilizator de act uman al sentimentelor, dar triumful ei îl realizezi atunci când reprezintã Adevãrul. Pentru un asemenea adevãr militeazã cartea mea. Este de înțeles faptul cã, luând din tipografie primele exemplare ale acestei cãrți. Am urcat cu ele Dealul Patriarhiei și scãrile Palatului Patriarhal spre a le depune dinaintea harismaticului duhovnic care nu numai cã mi-a însoțit cercetarea adãugându-i generos amãnuntele cunoștințelor sale, dar era și întâistãtãtorul întregului aparat ierarhic, administrativ și academic bisericesc, monahic și clerical, prin care de abia de acum înainte se putea începe cercetarea pentru a așeza, bine studiat, pe locul sãu martiric sau mãrturisitor, pe fiecare cleric ortodox român ce avusese vreo contribuție în acel binecuvântat Grup al rezistenței din vremuri grele, contribuind la pãstrarea pe cerul existenței românești cãruia nu i se puteau pune granițe, a acelei Biserici din Eter, întrunind sufletele noastre în vremuri grele. Și am așteptat lucrul acesta îndelungã vreme, fãrã ca sã ajung sã se întâmple. Prea Fericirea Sa ocolea din ce în ce mai des rãspunsul la întrebãrile mele. Și era foarte ocupat cu problemele materiale ale catedralei de piatrã pe care voia sã o construiascã neamului. Ceeace, spre cinstirea lui, nu era doloc un lucru neobișnuit de vreme ce i-a preocupat pe mulți întâistãtãtori de Biserici, în foarte multe momente ale istoriei omenirii. Pe mult mai mulți decât cei care au avut harul de a întãri Biserica clãditã de Mântuitor în sufletele oamenilor, acolo unde poate cãpãta veșnicia care nu se clatinã precum zidurile. Fațã de tine, care exprimi fireștile îndoieli omenești, eu Aceleia îi ridic slava!
* *
Ca sã înțelegem cum s-au întâmplat lucrurile, trebuie sã revenim la concepul nostru de permanențã umanã. Pentru cã tot o permanențã umanã este și acerba coborâre la cele stict materiale. Și, mai ales, la puterea de care beneficiezi prin ele. Este fața cealaltã, malignã a permenențelor umane în tendința spre rãu, spre ascunderea faptei rușinoase. Un bãtrân ierarh, din prima generație a celor crescuți și ajutați de Episcopul Grigorie sã se afirme teologic, pe care l-am vizitat dupã 1989 la patul unde-și ducea boala, ca sã-i cer amãnunte despre crima comisã cu unchiul meu cãruia chiar îi slujise la înmormântare și îi preluase o jumãtate din eparhia desființatã, s-a albit atât de tare la întrebarea mea și mi-a rãspuns tot cu întrebare de glas stins cã: „De ce mai e nevoie sã rãscolim acel trecut? Ce relevanțã ar avea aceasta de vreme ce tot am ajuns la libertatea credinței?”... Și doar când a simțit indignarea din glasul meu spunând cã mormântul martirului are nevoie de o candelã care sã lumineze Adevãrul și de asta apelez la memoria tuturor celor care l-au cunoscut, s-a speriat și a încercat sã mã linișteascã spunându-mi niște banalitãți flatante. Am renunțat sã-l mai intervievez, punându-l în categoria altor apropiați ai familiei mele care, în timpul dictaturii trãiau o justificatã teamã chiar de a se apropia de noi, darãmite de a arãta cã țin minte amãnunte neconvenabile regimului. Totuși, când m-am ocupat de cercetarea activitãții misionare a vãrului meu, Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu în cadrul emigrației române din occident, am ajuns la personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu, pe care acesta l-a gãsit îmbãtrânit, bolnav și speriat, împins a trece la catolicii care-i dãduserã gãzduire, pesemne și din recunoștințã pentru faptul cã, astfel, era ferit de condamnarea la moarte în contumacie pe care o primise în țarã. Și atunci, adâncind lucrurile, am ajuns la comparații cu condamnarea la moarte, mai târziu, a vãrului meu, pentru cã KGB-ul nu-i putea ierta împotrivirea la politicile rusești și împiedicarea acțiunilor lor de infiltrare a ortodoxiei cu interesele Kremlinului. Mai exista și precedentul condamnãrii la moarte a lui Alexianu alãturi de mareșalul Antonescu. Acesta era un demnitar de rang mic, fațã de alți guvernanți, dar rangul acela fusese de Guvernator al Transnistriei, iar sovieticii cereau pedepsirea exemplarã a dușmanilor direct implicați în posesia teritoriului lor. Era un avertisment la ce-l așteaptã pe oricine ar tenta spre așa ceva. Or, Mitropolitul Visarion Puiu fusese în timpul rãzboiului întâistãtãtorul Misiunii Patriarhiei Române la Odesa și de abia dupã aceea a reușit sã ajungã în occident intrând în guvernul de exil pe care îl fãcuse Horia Sima la Viena. Faptul cã se dusese sã reinstaureze creștinismul la Odesa îl acuza pentru lumea condusã de Stalin, mai grav decât participarea la un guvern în exil, fapt pentru care el era printre cei care primise condamnarea la moarte alãturi de capii legionari. Dar Misiunea Patriarhiei Române la Odesa nu l-a avut în fruntea ei tot timpul pe Visarion Puiu. Ea a fost organizatã în așa fel încât sã poatã avea mereu în frunte și în slujbele care trebuiau sã atragã marea populație ieșitã la credințã, un ierarh reprezentativ, așa cã se schimbau la câte șase luni cei care aveau și ranguri de îndeplinit în țarã. Primul a fost unchiul meu care pãstorind la Huși, pe Prut, a înaintat odatã cu trupele fãcând mari slujbe sobornicești la Chișinãu, la Tighina, la Tiraspol și ajungând la Odesa chiar de Paști, unde s-a adunat în juru lui luând luminã o mulțime uriașã,venitã din toate locurile eliberate de armata noastrã. Dupã el, care venise direct, neorganizat, cu suitã micã și completatã pe parcurs cu preoții locali iețiți din ascunzãtori, în scopul de permanentizare a Misiunii și de stabilire a rolului ei eclesial, au venit pe rând foștii Mitropoliți ai Bucovinei Visarion Puiu și Tit Simedrea, episcopii Policarp și Antim. În total cinci ierarhi, acoperind toatã perioada când au putut sluji la Odesa și sfidând, bine-nțeles, alungata putere Sovieticã . Adicã alungândo și mai mult cu aghiazma sfințitã de ei. Ca și în cazul Alexianu, sovieticii nu au putut ierta așa ceva. Fiind plecat din țarã, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte doar în contumacie; unchiul meu, însã, a fost de-a dreptul ucis. Tit Simedrea a fost decãzut din rang și urmãrit continuu, peregrinând prin mãnãstirile care-l ascundeau, Policarp a rezistat doar o vreme ca locotenent la scaunul de Episcop al Maramureșului, apoi a fost dezis. Antim Nica, însã, uimitor negãsit de mâna rãzbunãtoare a KGB-ului, a fost avansat de la locotenența Dunãrii de Jos ca episcop vicar al noului patriarh, girând multã vreme administrația patriarhalã, secretariatul noului Sinod, relații cu instituții centrale de stat, politicile de cadre cu preoțimea, etc.etc. A murit în scaun de Arhiepiscop la vârstã venerabilã, ajungând a trãi în acești ani ai marilor libertãți. Dar nu chiar pânã la înființarea CNSAS, fapt care mã face sã nu comentez, ci doar sã mã întreb: Ce legãturã poate avea o asemenea carierã cu ceea ce înțelegem adevãrat prin Credințã, sau Mãrturisirea Cuvântului?!
* *
Înțelegerea pe care am simțit-o întotdeauna apropiindumã de harisma Prea Fericitului Teoctist venea din monahiceasca smerenie mângâietoare cu care fusese binecuvântat sufletul sãu. Dar, cum spuneam la început, acestea nu sunt date pentru întregul vieții unui om, iar marea învãțãturã a fiecãruia dintre noi este sã știe cum sã și-o pãstreze cât mai multã vreme. Pentru cã sãrmanul om e sub vremi, iar când vremurile aduc în jurul tãu pãcãtoși fațã de care ai neîndoielnic meritul de a te purta cu mai mult bun simț și mai cinstitã judecatã decât ei, atunci spune-mi și mie cum rezistã bietul suflet omenesc la tentațiile puterii?!!... Imediat dupã așa zisa revoluție din 1989, un grup de oameni (unii, în ori ce caz nu mult mai curați decât el ci, cel mult dãruiți cu insolența de a nu-și vedea sau recunoaște pãcatele, de vreme ce, mai târziu, când au apãrut dosarele securitãții, informații provenite din diaspora sau alte amãnunte dubioase ne-am dat seama ce hram purtau) s-au constituit într-un așa numit „grup de meditație sau reflecție” și l-au hulit de parcã el ar fi fost patriarhul roșu și nu înaintașul sãu Justinian. Pe care, e drept, l-a servit; dar n-a avut nici o datã o prezențã publicã exagerat partizanã ca a aceluia, care a acceptat funcție directã de lider laic și într-un partid satelit comuniștilor și în organizații de dizolvare naționalã care serveau direct mãreața uniune sovieticã, tirania stalinistã, kgb-ul, etc. adicã ascensiunea puterii Moscovei în omenire. Spãsit, poate mai mult decât alții care ar fi trebuit sã o facã, pãrintele Teoctist a coborât din tron anunțând cã se retrage într-o mãnãstire. Deci a avut bunul simț sã se retragã autopedpsindu-se . L-am vizitat în acele zile la spitalul unde se internase și l-am gãsit liniștit, fãrã ranchunã, conștient de crucea pe care trebuia sã o ducã ieșind din joc spre prestigiul Bisericii sale. Dar cum nu el era cel care fãcea jocul politic, nu a trecut nici postul rugãciunilor de iertare pe care și-l impusese și fãcãtorii acelui joc ( foarte dubios, fiind vorba aici și de sinodali români, dar și de nedorite intervenții strãine, mai ales de la patriarhia moscovitã) l-au adus înapoi. Nu spun cã asta n-a fost spre norocul ortodoxiei române; fiindcã, prin smerenia lui Teoctist a fost feritã de convulsiile unor vanitãți și veleitãți ce mijeau destul de periculos, chiar revendicativ demagogic dupã pãrerea mea. Cu funciara sa modestie omenoasã, bine exersatã sau strunitã în smerenia monahiceascã și oarecum umilitã de încercarea prin care trecuse, el a cârmuit cu înțelepciune anii de cea mai frumoasã reafirmare a ortodoxiei române. Și pot mãrturisi din câte l-am bine cunoscut în aceastã perioadã, cã a fãcut-o fãrã ranchune, chiar cu acea creștineascã bucurie de a se ruga pentru hulitorii și dușmãnitorii sãi. Prin aceasta, pe lângã prestigiul Bisericii în viața oamenilor, a crescut și al sãu personal, Prea Fericitul Teoctist ajungând a cãpãta o platformã pe care el chiar cã nu și-o construise. Își construiserã alții în jur, având nevoie sã o ridice și pe a lui, tocmai pentru cã se simțeau dependenți și nu aveau cum sã neglijeze influența Bisericii la populație, ceea ce însemna și electorat. I s-au acordat onoruri lumești, adularea, concesiile și onorarea promptã a cerințelor adresate guvernãrii. Satisfacțiile a ceea ce câștiga pentru cinul sãu de la penibilii politicieni erau atât de mari încât, într-o asemenea situație, cine n-ar vrea sã evalueze și sã se bine convingã cât de temeinice sunt acestea?! Și am ajuns sã-l vãd cum își ieșea din smerenie pãcãtuind. Știam bine cât era de fericit când, la poalele Dealului Patriarhiei, s-a trasat și s-au fãcut toate formele cadastrale ale locului în care urma sã se ridice noua Catedralã și mia mãrturisit de mai multe ori aceastã bucurie de ctitor pe care o avea implantând acolo, conform tradiției, crucea care marca locul viitorului altar. Eu, care îl vãzusem și în anii urbanismului cu demolãri de biserici de sub dictaturã, când îmi vorbea cu resemnare despre faptul cã Ceaușescu îl trimitea cu tot cu palat patriarhal la Vãcãrești spre a șterge aici, în centru, urmele bisericești ale întemeierii Bucureștilor, îi simțeam acum trãirea înãlțatã și fierbintea recunoștințã pe care o adresa Dumnezeului sãu știind cã sub pastorația sa, alãturi de vechea catedralã, se va ridica cea nouã, visatã acolo de mai mulți patriarhi, dar cãreia el îi sfințise în aceste zile piatra de altar ce avea sã-i stea la temelie. O sfințise bucurându-se sincerși mulțumind lui Dumnezeu cã o vedea acolo, lângã fântânile dinaintea Pieții Unirii. Și, de câte ori coboram de la el, treceam pe lângã crucea care mai marcheazã și astãzi locul viitorului lãcaș în parcul de la poale, bucurându-mã pentru satisfacția sa de gospodar cu vocație. Pentru ca, pe neașteptate, cândva, sã aparã un joc întreg de refuzuri privind locul acestei catedrale, sã se gãseascã altul pe cursul Dâmboviței pentru care iarãși sã se facã mãsurãtori și calcule, sã se ajungã la un al treilea, la înfruntãri cu puterea administrativã, la argumente de neînțeles de oparte și de alta și, de abia într-un târziu, dupã mai multe refuzuri în care simțeai încontrarea pentru încercarea puterii, sã se fixeze noul loc, iar discreta expresie de satisfație în triumful omenesc sã aparã pe fața blajinã a omului pe care, atât educația monahiceascã bine deprinsã, cât și nevoile sau umilința cãrora li se supusese îl fãcuserã sã trãiascã o bunã parte a vieții în realã smerenie: Triumfa lumește. Proștii se fereau din calea sa și îi fãceau toate capriciile. Nu locul de lângã fântâni, nu satisfãcea – constatam eu, în sinea mea – ci erau mai mari satisfacțiile sã-i vezi pe guvernanți cum ți se supun. Atunci mi-a trecut prin minte gândul pentru care-mi cer iertare dacã e cu pãcat, cã toatã tevatura cu locul meritat de catedralã nu fusese decât o încercare a puterii, a mușchilor omenești care se voiau evaluați în fața celorlalți mușchi, ai guvernanților care nu erau prea siguri pe ei. Dacã nu ca împotrivire, care nu stã bine blândeții arhierești, mãcar ca încercare de a-și autoconfirma certitudinile influenței pe care ajunsese sã o deținã în noua orânduire. Un cântar strict lumesc prin care se uita tot ce trebuie sã fie hieratic în universul credinței, bazat pe conștiința nimicniciei celor lumești. Prea Fericitul nu mai era seraficul arhipãstor, ci doar omenescul întâistãtãtor care se alinta și cu plãcerea de a-și permite a beneficia și a uza de puterea lumeascã. Lucru pe care-l consemnez. Dar, prin comparație cu alții care, în ciuda odãjdiilor ce le dau rangul, rãmân toatã viața doar între aceste vanitoase limite ne atingând nici o datã seraficul despre care am vorbit, nu am dreptul sã-l condamn. Deoarece am avut prilejul sã simt cum acest om gãsea deseori tãria sã se depãșeascã și sã rãmânã doar ierarh întru Credințã, bazat doar pe puterea acestei credințe, și nu pe controversatele puteri lumești. Poate cã îmbãtrânise, poate cã valul de satisfacții era prea mare ca sã-l mai fereascã de trufie, așa cum vedem la unii cã nu se feresc de cel mai mare pãcat condamnat în Scripturã, chiar și când valurile puterii lor sunt mult mai mici. Aceia sunt perseverenții în rãu care trebuie condamnați pentru cã, prin asta fac cel mai mare deserviciu credinței simple, a oamenilor de rând, îndepãrtându-i de predica lor neconformã cu faptele. Aș încadra aceastã constatare, deci, doar în neputința de a persevera care l-a condus mai întâi la descrisa încercare a forțelor sale cu puterea laicã ne lãsându-se pânã nu a vãzut-o cã-i face pe plac. Putere ale cãrei slãbiciuni și compromisuri, fie vorba-ntre noi, erau atât de mari încât nici nu știu ce satisfacție mai putea oferi. Dar asta i-a dat un avânt nedorit, adicã tocmai pe panta alunecãrii din hieratic cãtre actul volitiv personal în fapte mai mici sau mai mari, dupã exemplul înaintașului sãu nefast Justinian Marina, cãruia recunoștea cã îi era dator: „Ca unul care m-am învrednicit sã fiu sfințit de Pãrintele Justinian Arhiereu, mãrturisesc cã de la el am învãțat foarte multe lucruri în administrație. M-a format și ca ierarh al Bisericii noastre în cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie...Pãrtaș și martor al atâtor lucrãri importante, mam strãduit clipã de clipã sã nu zdruncin încrederea Prea Fericirii Sale Justinian...”. Și, astfel, îndatorirea aceasta de a-ți lãuda mentorul trecând peste ce are el nedemn, omenește apreciatã dar, în cazul sfințeniei unei confesiuni, foarte discutabilã, a pus stãpânire pe vârstnicele sale preocupãri încurajate de înclinarea celorlalte capete. A început a forța lucrurile la modul nepermis de a elogia trecutul bolșevic și facultatea de Teologie din Bucureștiul eliberat de comunism ca și alte lãcașuri, au primit întru cinstire numele patriarhului roșu. Acțiuni propagandistice iscusite au început a vorbi despre meritele aceluia și nu mai exista loc pentru alți salvatori ai Bisericii, Grupul Sinodal de Rezistențã fiind impus uitãrii. Figura încãlcãtorului de pravili bisericești a început a fi descrisã ca providențialã pentru ortodoxia românã. Se forța elogierea acelui mare pãcãtos, vinovat la culme pentru cã alungase și înfierase mulți ierarhi dreptcredincioși, nãpãstuise aproape întregul cin monahicesc, precum și toți preoții peste 50 de ani împliniți în anul 1949, aceștia fiind pensionați obligatoriu pentru ca parohiile sã fie date unor tineri formați în spiritul supunerii fațã de puterea comunistã și gata sã slujeascã colectivizarea care, distrugând familia și proprietatea ei, servea bolșevismului internațional și ca principalã armã de smulgere a oamenilor din tradiția naționalã. Acest preot-politician pus a controla aservirea Bisericii nu numai la regimul din țarã, ci chiar Moscovei care voia sa desființeze Patriarhia Românã și Sinodul ei supunându-și direct mitropoliții, a fos trimis de comuniști mai întâi la Iași spre a fi folosit concomitent pentru mai multe îndeletniciri: Și cu titlul bisericesc de „Vasluianul”, ca arhiereu vicar la Mitropolia Moldovei pentru a-l controla, izola și dubla pe Irineu Mihãlcescu, dar și, dacã e posibil așa ceva: pe numele sãu real de Marina, ca președinte al organizației din Moldova a Frontului Plugarilor – partidul lui Groza aservit total stalinismului. El mai deținea și funcția de prim-vicepreședinte pe țarã al ARLUS, asociație chipurile civicã, în care se vorbea despre România ca despre încã unul dintre statele Uniunii sovietice. Spun „dacã e posibil așa ceva”; dar iatã cã a fost posibil, tocmai pentru cã în Moldova se petrecuserã cele mai multe provocãri cominterniste, cum era și aceasta. Iar, dacã ar fi reușit desființarea Patriarhiei, atunci Justinian ar fi rãmas acolo, ca primul mitropolit supus direct lui Alexei al Moscovei, pe care Patriarhul Nicodim, încã fiind în viațã, îl înfrunta. Sã luãm aminte cã fostul preot al lui Gheorghiu-Dej de abia fusese avansat arhiereu-vicar, așa cã slujba de mitropolit devenea pentru el o promisiune importantã obligându-l a fi garant pentru aservirea prin încã un act cominternist. Nicodim Munteanu, Irineu Mihãlcescu și Grigorie Leu urmau sã fie asasinați, dupã cum s-a și întâmplat, iar scenariul îl aducea pe el ca mitropolit al Moldovei care se supune sufragan Patriarhiei întregii Rusii, deschizând calea asemãnãtoare pentru celelalte Biserici Ortodoxe din Balcani, fãcând din Moscova o a treia Romã care-i ridicã slavã lui Stalin, iar din Ortodoxia național-sinodalã, o putere interstatalã de manipulare religioasã la îndemâna tãtucului tiran, înlocuind Internaționala a treia care se compromisese și dându-i o fațã atractivã pentru credincioși. Dupã cum aratã documentele, un serviciu special bisericesc al KGB (INKVD) dirija agenți cu sutanã și acționa în forțã. Acesta era marele pericol împotriva cãruia membrii Sfântului Sinod au luat atitudine, pânã la a-l critica public pe noul coleg ce le fusese impus, cã are simpatie pentru comunism. Sa format astfel un nucleu de rezistențã anihilat, așa cum am vãzut, doar prin uciderea acestor ierarhi unul câte unul. Dar rezistența s-a simțit, scenariul a trebuit schimbat. Sinodul Autocefal s-a pãstrat. Serviciul special al KGB a acționat altfel. Cum? Adevãrul se va afla numai când vor fi fãcute publice și arhivele KGB-ului... Fapt este cã, atunci, se acționa într-un asemenea mod în Moldova, tocmai pentru cã, prin foametea ei și prin familiile împãrțite de-o parte și de alta a Prutului, veghea dictaturii trebuia sã fie mai mare, tocmai pentru cã înaltul ierarh al locului, cãrturarul-patriot Irineu Mihãlcescu nu putea fi cumpãrat și trebuia izolat schimbându-i și preoții dreptcredincioși din satele pârjolite de rãzboi și secetã. În urma lui, afând exact cum i se pregãtise aceluia moartea dar ne pãsândui de a sa, a rãmas Grigorie Leu în jurul cãruia s-au coagulat ceilalți rezistenți. Eu nu contrazic nici calificativul de „providențial” dat de Teoctost Arãpașu, ca gest de învãțãcel recunoscãtor, ajuns la a-și încerca puterea de a face asta. Tentativa de a se asocia acest calificativ de persoana patriarhului roșu se justificã numai pentru comuniști și Gheorghiu-Dej pe care l-a ajutat la evadarea din lagãr. Iar rãsplata a venit, acela fãcându-l mâna sa dreaptã pentru delicata și influenta categorie socialã a preoților și pentru deturnarea Bisericii în serviciul comunismului, cum fãcuserã patriarhii Serghie și Alexei pentru Stalin. Pesemne cã era un șef care știa sã-și rãsplãteascã subalternii fideli. Pentru ei era într-adevãr providențial pentru cã, în ciuda formației clericale pentru care bolșevicii i-ar fi trimis în șomaj, el lea dat de lucru în slujba acelora și, astfel, unora chiar le-a asigurat funcții, privilegii, locuri calde în care sã stea cu profit. Dar pentru majoritatea preoțimii care a înfundat pușcãriile și lagãrele?!... Pentru cãlugãrii torturați sau fãcuți dispãruți?!... Pentru uniații pe care i-a ținut sub amenințare și închiși?!... Pentru mãnãstirile și eparhiile desființate?!... Se pretindea sã-i fim recunoscãtori pentru cã la noi s-au pãstrat bisericile, în vreme ce în Rusia fuseserã demolate... Fuseserã. Dar când? În anii treizeci, ai marilor deportãri și marilor crime cu țãranii; sau, la noi, în Basarabia, la începutul rãzboiului, când i-au dus în Siberia. Dar apoi, chiar la ei, chiar sub Stalin, lucrurile se schimbaserã. Ne mai putându-și îmbãrbãta soldații cu Komsomolul, Stalin a revenit la ortodoxie, a reînființat Patriarhia Moscovei fabricând repede popi și, doar resfințindu-și cauza rãzboiului, a devenit Tãtucul învingãtor, precum oricare țar. Când puneau steagul pe Reichstag, rușii își redobândiserã și libertatea religioasã; aveau o Patriarhie, aveau mitropolii ajutate grijuliu de KGB, se puteau consacra chiar și oamenii cu credințã sincerã dacã acceptau sã dea o cãdelnițã și pentru Stalin. Deci altarele nu mai puteau fi atacate la noi, de vreme ce rușii își deschiseserã din nou bisericile și cãutau ca pradã de rãzboi tabla auritã cu care și-au refãcut cupolele acestora. Când au intrat la noi, cu spiritul lor slav-habotnic, erau recreștinați complet având în frunte patriarh și mitropoliți care trãgeau sfori sã refacã la Moscova a treia Romã, ca sã slujeascã din umbrã puterea stalinistã. Nici gând sã dãrâme bisericile noastre, ci sã le foloseascã. Spre aceastã slujire au fost atrase sau obligate sã treacã bisericile din statele satelite, așa cã n-a fost vorba de nici o apãrare a lãcașurilor, ci numai de anihilarea slujitorilor care opuneau rezistențã. Or, aceastã anihilare a avut loc din plin. Pânã la cea totalã a ființelor conștiente care propovãduiau dreapta credințã, pentru a lãsa loc celorlalți, ce acceptaserã sã propovãduiascã numai în numele intereselor Moscovei. În și din aceste condiții se nãscuse Grupul Sinodal de Rezistențã al Vlãdicilor care se opuneau politicilor lui Justinian, iar datoria noastrã este sã descoperim și sã înscriem în marmorã numele fiecãrui prelat care s-a angajat întru aceasta!... Îți dai seama, însã, cã exercițiile de putere care dãdeau satisfacții lumești bãtrâneții vrednicului de pomenire, nu mai lãsau loc și timp pentru a elucida aceste adevãruri. Îndatorarea fațã de înaintașul sãu i se pãrea și mai importantã, îi dãdea, pesemne, și mândria puterii de a i se accepta sã facã orice, cum voia el, cum credea el, cum decidea el. Era, aș îndrãzni sã spun înțelegând exact psihologia lumeascã a lucrurilor, un exercițiu de trufie, eșapând zgomotos din aglomerarea anilor de smerenie. Adicã exact lucrul de care are cea mai puținã nevoie orice religie atentã la credibilitatea ei. Iar rezultatul a lovit pe neașteptate: Aici, în balcanismul nostru, cu politicile noastre corupte și fãțarnice ca și politicienii care le practicã, lucrurile fãceau impresia a fi mers, iar bomboana cu „providența” pãrea a fi înghițitã de mulți naivi. A ales Dumnezeu, însã, sã se facã un pas în plus în unirea simțirii românești de pretutindeni și o înaltã delegație patriarhalã în frunte cu întâistãtãtorul s-a îndreptat spre locul cel mai vulnerabil pentru noi din America de Nord, cel pe unde se aflã și acum tabãra misionarã „Vatra româneascã” înființatã sub Policarp și slujitã cu credințã, înãlțatã luminos de sacrificatul Valerian Trifa, a cãrui anihilare a avut în epocã și sprijinul inconștient al autoritãților române. Este acolo, ca o ranã care nu se mai închide spre a ne putea simți frați cu adevãrat, pentru cã românii americani care au crezut în obștea entuziast întãritã de Trifa, nu s-au dezmeticit dupã alungarea lui; îi doare aceastã alungare, iar sentimentul acesta încã se transmite. Ei bine, pe fondul acestui sentiment, mergând sã-i uneascã pe toți românii ortodocși din Canada și din diferitele lor biserici de pe întinsul Statelor Unite, orbit de orgoliul sãu, Patriarhul Teoctist și-a gãsit sã facã, de la primele întruniri, elogiul înaintașului sãu bine știut în slujba bolșevismului. Harisma a dispãrut, atracția sentimentelor naționale s-a pierdut, delegația nici n-a mai cãlcat pe teritoriul Statelor Unite unde se aflã „Vatra româneascã”, ci s-a întors mai înainte de termen. Iar unirea bisericilor ortodoxe române din America încã rãmâne o problemã de viitor, unii practicanți chiar preferându-i pe preoții ortodocși ai altor neamuri, cu toate cã parohii noștri nu au nici o vinã. O fi vorba doar de vreo simplã întâmplare neinspirat servitã de predicile lui Teoctist, sau de pedeapsa la care trebuie sã se aștepte trufia, chiar și atunci când vine din partea unui muritor cu a cãrui smerenie ne-am obișnuit?! Era a doua oarã când America îl devoala, scoțându-i la ivealã racilele colaboraționismului cu puterea comunistã învãțate de la mentorul sãu a cãrui perfidie o prefãcea în merit. Prima datã fusese respins în anii șaizeci când, de la episcopia Aradului fusese propus sã plece la cea din Statele Unite; dar românii americani au hotãrât cã nu au nevoie de un intrus insinuat de guvernarea comunistã. Încã de atunci, l-au taxat și l-au tratat ca atare refuzândui venirea în obștea lor. Iar acum, oricât de mieroase ar fi fost și oricât ar fi mizat pe adresarea cãtre alt public, ce nu știa istoria însângeratã a Bisericii noastre, vorbirile despre patriarhul roșu au indignat. Spre deserviciul ideii de unitate în Credințã a tuturor românilor.
* *
 Între timp, prin cercetarea aplecatã a preotului Nicolae Hurjui care și-a fãcut teza de doctorat cu o vastã monografie asupra personalitãții Episcopului Grigorie Leu, ca și prin obținerea de la CNSAS a dosarului de urmãrire a episcopului care începe odatã cu înființarea securitãții, apar noi documente „incriminându-l”, pentru vremurile de atunci, cã nu respectã indicațiile guvernamentale și nu permite pe întinsul eparhiei sale înlãturarea preoților vârstnici, cã se înconjurã în Consiliul eparhial de oameni ai vechiului regim, cã duce prea multã activitate misionarã bãtând satele și organizând slujbe foarte dese pentru enoriașii acestora, cã are o activitate publicisticã necorespunzãtoare cu propaganda vremii și scoate tipãriturile proprii într-o tipografie pe care a cumpãrat-o special ca sã-și editeze revista, cãrțile de cult, scrisorile pastorale, studiile și predicile unor preoți dintre cãrturarii vechi, fãrã cenzura oficialã care se practicã în tipografiile obișnuite, cã este foarte implicat în întrunirile bisericești cãrora nu le lasã, ca în alte eparhii, rolul de a sluji reformele guvernamentale și cã, dimpotrivã, scoțându-se religia din școli, el a fãcut adunãri în fiecare protoierie insistând pentru alcãtuirea unor programe consecvente de catehizare în așa fel încât, aducând tineretul școlar la bisericã, preotul sã-i învețe în continuare ceea ce se scosese din programa analiticã aprobatã de Ministerul Învãțãmântului, cã a refuzat scoaterea din funcție a unor preoți consilieri care nu sunt atașați regimului de democrație popularã și Uniunii Sovietice, cã toți refugiații basarabeni, monahi și preoți, sunt gãzduiți de bisericile și mânãstirile eparhiei, refugiații mireni primesc ajutoare și hranã de la Episcopie, iar mulți cântãreți care au fost la Opera din Chișinãu sunt angajați în corul catedralei de la Huși. Apar multe documente, de la delațiuni despre ofițeri deblocați din armatã gãzduiți secret în chiliile mãnãstirești, la trecerea de literaturã religioasã spre Basarabia pe la vadurile Prutului, la instruirea preoților de a-i învãța pe oameni agrotehnicã pe terenurile lor mici spre a-i îndepãrta de întovãrãșiri și colectivizare, la numirea unui lucrãtor special de informații care sã organizeze supravegherea prin cei nãimiți din interiorul episcopiei, pânã la acte guvernamentale care resping demersurile episcopului de a nu se lua cote țãranilor loviți de secetã și considerațiuni privind discreditarea hotãrârilor de stat prin asemenea cerințe pe care ierarhul le repetã public. Cel mai elocvent dintre ele îl constitue textul intervenției unui parlamentar comunist ales în zonã care, în anul 1947, cere de la tribuna parlamentarã aservitã regimului care își consolideazã instaurarea, pedepsirea și înlãturarea acestui episcop reacționar care-și influențeazã enoriașii împotriva mãsurilor noului regim și constituie o piedicã prin îndrumarea populației cãtre cele ale bisericii, care vin în contradicție cu politicile revoluționare. Asemenea documente fac luminã în mai multe direcții, ca și unele care au început sã circule dupã trecerea la Domnul a vrednicului de fericitã pomenire Patriarh Teoctist. Se vorbește astfel cã semnãtura sa monahiceascã este pusã pe o telegrama de felicitare adresatã lui Gheorghiu-Dej, pãrând bizar în acea perioadã de început gestul de legãturã de la unul dintre slujitorii unei Arhiepiscopii din teritoriu direct la conducãtorul comunist din epocã și ducând cu gândul spre o înclinare de colaborare. Tot din acea perioadã, periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista „Biserica Ortodoxã Românã nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947 publicã Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a se retrage monahului Teoctist Arãpașu rangul de arhimandrit în care fusese ridicat numai de cãtre vicarul Justinian Vasluianul, fãrã a se cere binecuvântarea întâistãtãtorului titular al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, IPS Irineu Mihãlcescu. Celui retras din rang i se reproșau simpatiile pentru regimul nou instalat în România, iar arhiereului-vicar încãlcarea ascultãrii fațã de ierarhul canonic, peste care se vedea evident cã voia sã treacã nesocotindu-l... Retrogradarea unuia, e un avertisment puternic dat celuilalt. Celui care se baza pe puterea guvernamental-bolșevicã ne mai ținând seama de Sinod. Iar Sinodul nu se sfia sã i-o spunã, chiar dacã înfrunta stãpânirea. Fapta sancționatã demonstra, dupã mine laicul și pãcãtosul la gurã, cã ar fi între cei doi vorba de spirit de gașcã și de arogare a puterii înainte de a o avea. Spirit existent și explicabil meschin-omenește oriunde, mai ales fiind vorba de sprijinjul deschis al unor forțe oculte comuniste sau sovietice. Dar total neîngãduite în cinul slujitorilor aleși... Gașcã e un cuvânt urât, nepotrivit smereniei; însã când e vorba de o gașcã fãcutã întru înhãitarea cu antihristul care te încurajeazã, este imperios s-o spui și sã sancționezi actul!... Membrii demni ai unui Sfânt Sinod tradițional, bazându-se numai pe principiile de drept canonic, au sancționat aceasta, dezicându-se, în ciuda atmosferei politice din țarã, de cei care sfidau bazânduse pe sprijinul politic al dușmanilor religiei. Se producea astfel ruptura și opoziția care de-abia acum îmi explicã de ce, nu descoperirea tuturor numelor ierarhilor din Grupul de Rezistențã era problema cea mai importantã pentru Teoctist, ci transformarea lui Justinian Marina în salvator al Bisericii... Transformare forțând minciuna; pentru cã ce fel de salvator poate fi un om care o administreazã întru folosul stãpânirii atee și subscrie la actele criminale fãcute de aceasta?!.. Despre ce fel de credințã putem vorbi la un om impus de regim, când el nu a fost niciodatã ierarh adus prin Duh Sfânt, ci doar administratorul pus de comuniști asupra Bisericii de care aveau ei nevoie aici, așa cum avusese nevoie și Stalin transformându-și KGB-iștii în prelați?!... Despre el nu se poate spune cã a „condus” Biserica, deoarece conducerea trebuie sã caute calea cea dreaptã. El doar a administrat Biserica în consens cu interesele guvernãrii atee. Cã a administrat-o bine sau prost, nu e problemã de teologie, ci de administrație publicã. El nu a condus un Sinod ci, cel mult, un aparat polițienesc pentru clerici și un Sfat Popular al administrației bisericești de care avea nevoie comunismul ca sã parã a fi cu fațã umanã fie pe plan național, fie pentru a sprijini demersurile Moscovei comuniste de a deveni o a treia Romã. Dupã cum aratã oficiosul Patriarhiei, se petrecea aceasta la începutul anului 1947. România mai avea un an pânã sã devinã republicã democrat-popularã, puterea comunistã nu era consolidatã, ci numai încurajatã de tancurile sovietice, patriarh era încã bãtrânul cãrturar Nicodim Munteanu, Sinodul era format din mulți dintre cei care începeau sau aveau sã înceapã sã constituie Grupul de rezistențã care, deocamdatã, se manifesta pe fațã și prin vot deschis infirmând actul de nesocotire a ierarhului în slujba și supunerea cãruia trebuia sã se afle vicarul și imputând celui retrogradat simpatiile politice pe care își bazase ascensiunea. Puterea sinodalã funcționa cu demnitatea de a nu se pleca în fața politicului, iar aceastã îndatorire a continuat din plin și dupã 1948 când Justinian Marina a fost impus Patriarh. A continuat prin Grupul de Rezistențã unde s-au ales cei mai puternici în Credințã. Fapt este cã, exact prin acest document, cele douã tabere din ierarhie – una a dreptei credințe prin respectarea canoanelor, iar alta a aservirii la alte scopuri, începeau a marca prãpastia dintre ele pe care, mai târziu, Patriarhul Teoctist o uita, sau nu o recunoștea pe fațã. Pe atunci, conform demagogiei vremurilor, cine avea sã câștige, își lua și dreptul de a spune cã tot întru salvarea Bisericii a lucrat de vreme ce aceasta încã mai existã. Dar oare putem gãsi vreo undã de adevãr într-o asemenea afirmație?... Eu, care am învãțat sã cred în posibilitatea de convertire a pãcãtosului, nu mã exprim, întrucât nu am decât dreptul de a cerceta. Dupã cum am spus, fiind autor de prozã, lucrez cu personaje în a cãror gesticã, mișcare, vorbire și atitudine descopãr simbolurile filosofice ale vieții. Și cele luminate și cele întunecate. Fãrã pãrtinire, lãsând concluziile la judecata cititorului. Dar dreptul de a cerceta îl am. Sau obligația. La fel cum am obligația de a scoate la luminã toate numele vrednice de lauda rezistenței sinodale. Numai cã rezistența sinodalã se bazeazã pe perenitatea Credinței ce s-a dovedit absolut necesarã împlinirii sufletului omenesc, în vreme ce erezia salvãrii Bisericii prin compromisurile fãcute de muritori aparține unei alte permanențe umane care este de natura meschinului, a interesului material de putere, a secularului care sfideazã Veșnicia. Or, în ce altceva mai frumos s-ar putea întruchipa Credința, decât în nãzuința de a sluji Veșnicia chiar dacã suntem trecãtori?!
 Ianuarie 2012 

 
Dragă Corneliu,
Dialogul nostru a început mai demult și, în mare parte, împartășim aceleași idei și idealuri umane. Deci, ne asemanam unul altuia și acest lucru este firesc deoarece împărțim de sute de mii de ani aceiasi mostenire genetica umana și, mai ales, folosindu-ne intelectul, suntem și în acțiune dar și martori la faptul că analizam lumea care ne inconjoara cu acelasi instrument: creierul uman. La fel ca și ceilalți muritori, bazați pe educația și experiența proprie, cat și pe spațiul social în care co-existăm, noi putem ajunge la aceleasi concluzii in anumite domenii ale ințelegerii și la alte concluzii în alte domenii, dar cel mai esențial lucru este posibilitatea unui dialog cu acceptul diversitățiilor in gandire și în crez. 
Fiind oameni care au curajul să-și expună public ideile, consider că avem obligația morală de cercetare și cunoaștere a unui adevar cat se poate de apropiat realității, deoarece altfel am putea fi răspunzători in fața generațiilor viitoare, de falsificarea intenționată a realității, am putea fi raspunzatori de manipularea creierului in dogme "fundamentaliste", pe care le cunoaștem de altfel la fel de bine: Comunism, Fascism, Anarhism, etc. Intenționat nu alătur aici Religia, cu toate ca mulți atei alătură religia la formele de îndoctrinare intelectuală și spirituală. Eu nu sunt ateu, ci liber ganditor și de aceea nu mă simt obligat să apăr vreo "Ideologie", nici științifică, nici religioasă, nici social-politică.
Accept orice teorie și explicație cu toată umilința posibilă, dar întotdeauna doresc să înțeleg și vreau neapărat sa mă conving dacă ceeace mi s-a spus poate fi "trait", "experimentat" de ființa mea și, deci, inteles; in concluzie:  Să constituie pentru mine un adevăr.
Daca eu ajung la alte concluzii, sau nu cred, sau poate că am rețineri, asta nu inseamnă că nu-l ințeleg pe cel care crede in ceeace mi-a expus mie si, mai ales, nu înseamnă că nu-l accept ca ființă umană egală mie. Dimpotrivă, orice idee nouă, orice trăire nouă pentru mine, imi stimulează curiozitatea și mă obligă să cuget, să trăiesc mai profund și mai conștient.
  Nu pot decat sa fiu plin de gratitudine și, poate de aceea, doresc sa încep această conversație adultă cu o "zicala" veche evreiasca, cu care sotia mea, Livia imi aduce aminte de imensitatea lumii inconjuratoare, de imensitatea gandirii si anume: "Acolo unde Omul are Dreptate, nu Cresc Flori".
Nu pot să-mi dau seama dacă intentionat, pentru mine, ai numit acest eseu al tau: "Biserica Din Eter", titlu care direct mi te apropie în crez, mai mult de jumatate din drum. De ce spun acest lucru? Pentru simplul motiv că deja din titlu, tu, in mod simbolic, poetic, alături Credința de Știință:
Biserica lumii spirituale din Eterul lumii stiintifice, din Neantul nereactiv, considerat de unii mort.
Repet: Aolo unde Omul are Dreptate nu Cresc Flori! Deci, nici Tu nu ai si nici Eu nu am dreptate, din start. Și spun acest lucru, fiind deja sensibilizat de soarta Bunului Episcop Grigorie și a altora asemenea  lui, dar trebuie sa-mi asum responsibilitatea de ganditor liber si sa incerc sa expun o altă variantă a unui "posibil adevar", care la fel de bine poate sa explice atât lumea materială cu legile ei, cât și lumea spirituală cu misterele care o definesc.
Dacă cineva incearcă să explice Totul doar dintr-o singura poziție, dintr-un loc bine stabilit in spațiu și pornind de la o singură idee, e clar că  acel cineva va suferi de orbire! Da, va fi orb să vadă, și să încerce să înțeleagă ceeace este ascuns unghiului propriu de vedere. De aceea, tot vechii filozofi, ne-au sfătuit să ne schimbăm, din cand în când, unghiul de vedere, să privim în diferite alte direcții înainte de a ajunge la o concluzie definitivă.
Eu trăind în altă lume de o viață de om, iar Tu trăind în România, putem eventual să facem din acest dialog o punte de înțelegere între mentalitați și, mai ales, intre ceeace tu numesti "Permanența Umana" și înțelegerea "Transcendentei" ca (sau prin) "tridimensionalitate".
Cred că-i foarte important să încep spunând că Religia nu este aceiași cu Spiritualitatea. Nici Dumnezeu nu este sinonim cu Spiritualitatea. Religia organizată, insituțională, s-a compromis destul de-a lungul istoriei ei, totuși  limitată în timp, dar Spiritualitatea, care există cu mult dinaintea Religiei, nu s-a compromis. De aceea se observă în lume un continuu declin în aderența la vreun cult religios conservator, cum ar fi crestinismul, islamismul, iudaismul, etc. si o mai mare atractie inspre budhism, taoism si alte "curente spirituale" asemanatoare.
De ce acest fenomen? Pentru simplul motiv că omul nou nu mai acceptă atât de ușor să "creada orbește" în ceva care aproape niciodată nu se adeverește în viața de toate zilele, pentru o promisiune vaga de viață eternă. Omul modern mai curand crede in conceptul; "cunoaste-te pe tine insuți".
Oricum, eu,personal nu am asistat vreodată la vreun miracol și nici nu am asistat la vreo schimbare în bine în conduita umana in urma rugaciunilor, ba din contra, Istoria mi-a dat sute de exemple în care pioșii lumii cu cartea de rugaciune într-o mână și cu sabia în alta, au exterminat pe cei care nu au putut fi convertiți la crezul lor. Bat undeva niste clopote de asemanare intre Fascism-Comunism-Ism religios (crestinism, islamism, etc.)? Și nici cu iudaiamul nu-i prea clar fiins, invers, dedicat unui singur popor ales...
De asemenea, eu nu mă astept ca stiinta sa elucideze toate "misterele" universului. S-ar putea ca multe din secretele naturii să fie atât de complexe incat inteligența umana să nu fie îndeajuns ca să le dezvaluie in "mod științific" și, de aceea, poate ca unele întrebări referitoare la aspirațiile umnane și la condiția umană, ca atare, să fie analizate din mai multe perspective, atât științifice, cât și spirituale.
În timp, stiința va putea răspunde la întrebări dificile cum ar fi: de unde și cum a apărut universul și probabil ca va putea explica originea "constiinței", deoarece stiința este bazată pe un proces dinamic de curiozitate, dar asta nu înseamnă automat că, dacă știința poate explica constiința sau înțelepciunea prin activitatea unui univers de neuroni excitati de fluxul continuu de descarcari ionice, știința sau oamenii de știință reneagă existența și importanța altor noțiuni, cum ar fi: "iubirea, încrederea, frumusețea, respectul, admirația, crezul, artele, moralitatea sau chiar conștiința in sine". Cred ca e foarte important sa considerăm că, chiar dacă explicațiile științifice ni se par câteodata nesatisfăcătoare din punct de vedere estetic sau spiritual, asta nu înseamnă că ele sunt false. Explicațiile noastre trebuie să fie ghidate de adevăr și acest adevăr nu poate fi aranjat în așa fel încât să se potrivească cu ceeace dorim noi să auzim sau să acceptam.
Toate religiile au început cu încrederea, credința in una sau mai multe figuri centrale, o deitate/deități, care sunt capabile să interacționeze cu noi, în viața de toate zilele, ascultându-ne dorințele si, mai ales, capabile să facă orice, atotștiitoare, atotputernice.
Aceasta deitate, ca un bun părinte, ne iubește pe toți necondiționat. Dar, în realitate, el ne ascultă rugăciunile numai dacă noi îl venerăm în exclusivitate, facem tot felul de sacrificii pentru el, îi mulțumim din abundență (dacă ne implineste dorințele sau nu) și dacă acceptăm că noi toți am fost nascuți/creați  răi, păcătoși!
Chiar dacă deitatea ne refuza dorințele și nevoile, noi trebuie să continuăm să credem că orișice ne vine "de sus" este în interesul nostru, și chiar dacă nu pare așa și nu întelegem nimic, acest părinte invizibil are un plan, un scop bine intenționat pentru tot și pentru orișicine.
Accept că și aceasta calitate umană, de credinâăp necondiționata, face parte din arsenalul nostru enorm de cercetare speculativă a lumii, atât lumea exterioară, Natura, cât și cea interioară, Spiritualitatea. Asta ma face să înțeleg și să accept direct o alta ființă umană care gândește complet diferit, dacă ea mă acceptă pe mine așa cum sunt, cu lipsurile și calitățile mele proprii.
 Draga Cornelius, înainte de a accepta necondiționat noțiunea de "Permanență umană", indiferent de cine a descoperit această permanență, intenționez să te obosesc cu câteva date științifice, acum general acceptate, chiar și de biserică:
Vanitatea umană ne-a împiedicat mult timp să acceptam faptul că și noi suntem animale și bine-nțeles că fundamentaliștii religioși, văd negru atunci cand cineva pune sub semn de întrebare "creația divină", ne-acceptand ideia ca noi, oamenii, ne-am dezvoltat in timp din "animale inferioare".
Chiar recent am citit undeva, pe net, concluziile unui înalt prelat roman, care foarte simplu imparte umanitatea in doua: cei care cred in deitate sunt creatii divine, exacte copii ale unui dumnezeu, iar restul umanității sunt maimuțe! Simplu, concis, adevarat, nu-i asa?!
Deci, dacă un credincios, o copie a unui dumnezeu, un om adevărat, cade bolnav și are nevoie urgentă de o intervenție chirurgicala, iar destinul a făcut așa ca doar eu să fiu prin apropiere, va accepta acel credincios sa fie operat de mine, o maimuță?
Noi, oamenii, nu "coborâm" din maimuțe. Din punct de vedere științific, suntem maimuțe! Noi impărțim 98,6% din ADN cu cimpanzeii si cu un ancestor comun care a trait acum 5-6 milioane de ani, un Hominid. Noi, oamenii, suntem ultimii supraviețuitori ai unei maimuțe africane și până acum 50.000 de ani mai existau inca vreo patru specii de hominizi. Din păcate sau poate din fericire, noi suntem singurii hominizi care au supraviețuit.
Cumva, aceste date, general acceptate acum, ma forțează să cred că permanența umană este oricum un fenomen recent în evoluția terestră, dar important în perspectiva unui viitor uman.
Atât Eu cat si Tu, din punct de vedere științific (date care pot fi studiate, analizate, etc.), suntem hominizi, mai precis Homo sapiens, maimuțe din Africa, care au dezvoltat acum vreo 100.000 de ani comunicarea prin limba vorbită.
Ce este și mai fascinant, este faptul că datorită unor variații severe de climă, acum 70.000-100.000 de ani, populatia noastra de Homo sapiens a fost redusă la aproximativ 600 de indivizi cu potențial de reproducere. Asta ne spune clar genetica modernă și acest lucru înseamnă că fiecare din cei 7 miliarde de oameni de pe aceasta planeta, suntem descendenții direcți al unui grup mic de strămoși africani care au supraviețuit unei catastrofe climatologice.
Cum bine spui, stimate Cornelius, noi împărțim aceleași calități umane. Unele bune, nobile altruiste, altele rele, egoiste, distrugătoare si de aceea, chiar Tu le gasesti scuza unora si altora, preoți or nepreoți atunci când ei șchioapata in atitudine morală.
Deci, nu doar ateii, maimuțele, pot avea slăbiciuni morale, ci și preoții, oamenii genezei, oamenii creației, pot sa faulteze "binele".
De asemenea, citind si printre randuri textul tău, am impresia ca si Tu expui "rezistența sinodala" ca o forma de expresie a calităților unor indivizi, doar a unui numar oarecum restrâns de preoți și credincioși. Nu toți preoții s-au angajat în lupta împotriva comunismului lunatec, ba dimpotrivă, destul de mulți au acceptat o nouă ordine și au funcționat in acea formă imorală de guvernare.
Ce exemplu poate "prostimea" trage de aici? Spaima de represiune personală este mai puternica decat principiile morale?
Nu știu, nu am răspunsuri la multe întrebari, dar sunt decis sa continui să invăț și să împart cu semenul meu ceeace știu, fără nici un fel de ambiție. Din simplul motiv de urgența de comunicare.
Nu demult am publicat a carte de nuvele scurte, "Magul": un fel de schițe în dimensiunea cenușie de graniță între "realitate" și "cotidianul mistic". Acolo "transcendez" și dialogul meu este liber atât cu Dumnezeu cât și cu creația lui visată de mine, așa cum aș vrea eu sa o înțeleg și să o accept.
Sper că aceste rânduri să reprezinte doar o introducere la un dialog mai lung în care condiția umană poate fi discutată din mai multe unghiuri, de pe poziția mai multor experiențe și atitudini morale.
Concluziile noastre poate ca se vor pierde in scurt timp, dar, la fel de bine s-ar putea ca frânturi mici din acest dialog să deschida alte uși și ferestre înspre o cunoaștere tot mai adevărată.
Dimitrie, 28 Ianuarie 2012
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971