Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
Dezbaterile noastre

 PUNEM ÎN DEZBATERE O IMPORTANTĂ PROBLEMĂ EDUCAȚIONALĂ

      Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU 
              
                         O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII


               În ultimile două decenii am putut remarca o agresivă ascensiune a ideologiei competenței în organizarea învățământului, a educației la toate nivelurile începând de la etapa preșcolară și terminând cu cea postuniversitară. S-a susținut și se susține că tinerii trebuie învățați să știe să facă ceva. Adică să muncească. (asta îmi aduce aminte de celebra vorbă noi muncim nu gândim lansată în anii de după revoluție). Acest mesaj a fost transmis, după cum bine știți, de la cel mai înalt nivel. Oare acesta este rostul educației, a învățământului ? Nu ar trebui oare  să reinventăm școala și să încercăm în primul și în primul rând să educăm tineretul să gândească ?
           De la început vreau să spun că sunt împotriva ideologiei competenței și cred cu tărie că educația la toate nivelurile dar mai cu seamă la cel universitar trebuie să învețe să gândească. Într-o interpretare primitivă , cineva ar putea spune că sunt împotriva pregătirii în învățământul superior a unor specialiști competenți și că m-aș opune idei de competență în sine. Dimpotrivă eu spun altceva și anume că adevărata competență, valoroasă și autentică este un derivat al unui proces ordonat de gândire logică. Prin urmare nu numai să știm să facem anumite operațiuni ci să și înțelegem de ce ele trebuie făcute așa și nu altfel cu scopul ca rezultatul să fie cel dorit. Se pare, însă, că ideologia competenței, astfel cum ea se  încearcă a fi transmisă în procesul educațional din zilele noastre și aplicată în viața de zi cu zi, urmărește de fapt pregătirea doar a unor buni executanți docili care nu este necesar să și înțeleagă de ce un anumit lucru trebuie făcut așa și nu altfel. Eu cred că ar trebui să gândim și să înțelegem cauzele apariției acestei ideologii a competenței, să înțelegem ce se întâmplă. Nu cumva această ideologie este o construcție deliberată a unora care gândesc și cred că gândirea și înțelegerea sunt necesare doar la nivelul unui grup restrâns care este chemat să decidă asupra vieții noastre?
            Punându-mi această întrebare am încercat mai întâi să-mi explic în ce măsură evoluția dinamică a societății contemporane poate reașeza, ca să nu spun anual, principiile fundamentale ale procesului educațional. Prima impresie este aceea că suntem într-o eroare de diagnostic atunci când se cere școlii să rezolve, prin mijloace pedagogice, probleme civilizaționale care rezultă din transformarea alertă a societății noastre, și apoi ne mirăm că nu reușește. Care sunt aceste transformări colective care astăzi pun sarcinii educative provocări cu totul noi? Acestea privesc cel puțin patru fronturi: a) raporturile între familie și școală, b)sensul cunoașterii, c) locul școlii în societate și d) statutul autorității.
    a)  A priori, acceptăm că familia și școala au același scop, de a crește copiii: familia educă, școala instruiește, se spunea odată. În practică, lucrurile au devenit foarte complicate. Astăzi, familia tinde să se înstrăineze de școală și crede că aceasta are atât  misiunea de educa, cât și pe aceea de a instrui. Altădată pilon al colectivității prin educația ce o dădeau copiilor astăzi familia s-a privatizat în sensul că educația privește interesele și dezvoltarea în spirit individualist a tinerilor în beneficiul lor intim și exclusiv. Ideea de bază fiind pregătirea pentru viitoarele competiți cu ceilalți membri ai societății  și nicidecum solidaritatea socială. Sarcina educativă este dificil de integrat în acest cadru în care anumiți părinți nu-și mai cresc copiii în spirit colectivist, ci în vederea înfloriririi lor personale. Practic o altă cultură care mizează pe individualism, pe competența și calitățile personale care ar asigura succesul în competițiile de tot felul. Cu alte cuvinte idolatrizarea eului și contestarea umanismului; implicit contestarea realității firești și anume aceea că omul nu se  poate realiza deplin decât în cadrul unei comunități căreia îi aparține și căreia îi este dator de-alungul întregii sale vieți
      b) Altă dată  în toate țările democratice știința și cultura erau mijloacele care permiteau accesul tuturor către înțelegerea lumii în care trăim și hrăneau idealul cetățeanului democratic. În zilele noastre atât știința cât și cultura au pierdut acest statut fiind reduse la un rol utilitar (sau distractiv) astfel că ideea de umanitate s-a disociat de ideea de cultură. S-ar părea că nu avem nevoie de cultură pentru a exista.   Înundați de un val de privatizări în toate domeniile vieții economice și sociale suntem mereu îndeamnați să trăim pentru noi înșine și, mai ales, să nu pierdem timpul pentru a căuta să înțelegem ceea ce ne înconjoară.   În spatele unor sloganuri aparent anarhiste de felul „gândește liber” sau „faceți ceea ce vreți!”, există un postulat nihilist: nu servește la nimic știința, mulțumiți-vă cu ceea ce vă este necesar pentru a supraviețui, nu încercați să înțelegeți ceea ce nu poate fi înțeles și mai ales ocupați-vă de voi!
      c) Școala este prinsă în această amplă mișcare de deculturalizare și de dezintelectualizare a societăților noastre care îi fac sarcina și mai grea. Elevii nu fac decât să o repercuteze cu obiecțiile lor dezarmante: la ce servește școala dacă oamenii zilei, modelele politice, starurile și vedetele sunt expresia neîncrederii în școală ? Pentru că acesta este marele paradox al societăților noastre care vor să fie „societăți ale cunoașterii”: ele au pierdut din vedere funcția veritabilă a cunoașterii prin știință și cultură. De aici impresia unei societăți fără pilot. Nu mai există cap pentru a înțelege ceea ce se întâmplă: reacționăm, administrăm, ne adaptăm. Avem nevoie să regăsim sensul științei și al culturii.
 
       d) În ceea ce privește statutul autorității  putem spune că este la cel mai de jos nivel. După cum se știe modelul autorității a fost mult timp vehiculat de religie și de armată unde a încerca să înțelegeți, înseamna deja a nu asculta. Aceste forme de impunere s-au prăbușit dar trebuie să constatăm că o dată ce au fost distruse, chestiunea autorității se repune cu noi cheltuieli fiind extrem de importantă în general în procesul de educare și mai ales pentru școală deoarece școala nu are alt mijloc de acțiune decât autoritatea: utilizarea forței este exclusă și nici o constrângere instituțională nu va obliga niciodată pe cineva să învețe. Capacitatea de convingere a profesorului în clasa sa, se sprijină pe încrederea și autoritatea care-i sunt acordate în funcție de mandatul ce îi este conferit de societate și garantat de instituție. Noi profesorii suntem acolo, în școli și facultăți, investiți să contribuim la o misiune colectivă dar odată cu privatizările masive la toate nivelurile de învățământ, această investire printr-un mandat instituțional este pusă sub semnul întrebării astfel că încrederea nu-și mai are sorgintea în autoritate ci în carisma fiecăruia.  Societatea nu mai este în spatele nostru începând cu administrarea. Acest lucru a dus la criza autorității și a școlii: cadrele didactice sunt acolo în numele unei colectivități care nu prea le recunoaște rolul exercitat.
          Eroarea conceptuală privind rosturile școlii provine și din faptul că de fapt nu prea știm ce înseamnă „a învăța” deoarece transmitem o mulțime de informații și cerem, pentru a fi competenți, doar a fi învățate și cunoscute (dacă se poate pe de rost) deși  esențialul se găsește între cele două adică între a învăța și a cunoaște. 
           Greșim atunci când reducem învățătura, și pe cale de consecință competența, la a cunoaște.
            Pentru un copil a învăța înseamnă mai întâi a intra în universul semnelor grafice prin lectură și scriere, și de a putea accesa, prin acest mijloc, resursele limbajului car îl fac să învețe obiectivizarea scrisă adică să citească. Această operațiune este, însă, extrem de dificilă și practic nu se termină niciodată deoarece a citi, nu înseamnă numai a descifra, înseamnă de asemenea a înțelege. Aceasta pune în joc o serie de operațiuni complexe de analiză, de contextualizare, de reconstituire, despre care noi nu știm mare lucru. Cum putem înțelege sensul unui text?
 În practică am constatat în mod empiric că unii înțeleg fără efort, în timp ce alții au dificultăți mai mult sau mai puțin explicabile și atunci încercăm tot felul de metode mai mult sau mai puțin învechite, tot felul de invenții pedagogice mai mult sau mai puțin oarbe pentru a-i face să înțeleagă și nu doar să știe adică să cunoască anumite lucruri.

      De aceea concepția actuală despre rosturile școlii trebuie corectată. Școala trebuie reinventată, dar ea nu o va putea face de una singură, experții ei izolându-se  într-un birou și proiectând viitorul. Nu este un domeniu de specialitate ca un altul care ar suficient să fie încredințat experților pentru ca ei să găsească soluțiile. Problema educativă nu va putea fi soluționată în aceste condiții. Este o chestiune care privește în cea mai mare măsură viața publică, care angajează viitorul societăților noastre și nu poate fi tratată decât ca o responsabilitate colectivă care ne privește pe toți, și nu numai școala sau pe părinții elevilor.
 Unul din aspectele cele mai îngrijorătoare ale evoluțiile actuale a problemei învățământului, elaborată și dezvoltată la scară internațională și resimțită la noi mai ales în procesul de reformare și de armonizare impus de integrarea în Uniunea Europeană,  rezidă în instalarea la nivelurile de decizie politică și administrativă a unei viziuni pur economice. Pe lângă aceasta, foarte discutabile, precizez, inclusiv din punct de vedere a utilizării și a eficacității economice, sunt programele de felul celui care urmarea acquis-ului elevilor (PISA), coordonate de OECD. Ministerul educației nu mai face altceva  decât să preia fel de fel de concepțiile foarte discutabile ale tipului de performanțe la care trebuie să tindă sistemele educative.
 Eu cred că în munca noastră de educație , la fel ca în restul existenței, numai cu gândul se poate progresa la toate nivelurile. De aceea  funcția școlii și mai cu seamă a învățământului universitar este de a învăța să gândim și nu doar de a cunoaște sau de a ști să faci un anumit lucru  deoarece rostul este ca terminând școala tinerii să poată  stăpâni prin minte operațiunile, lucrurile pe care sunt chemați să le facă, oricare ar fi acestea. Acesta este de departe demersul cel mai eficace. Iluzia de moment este de a crede că se vor obține rezultate practice mai bune, abandonând această dimensiune umanistă prin eliminarea unor discipline științifice care ajută la formarea mecanismului gândirii (logica, istoria, etc) din programele de studii și limitâdu-ne la transmiterea prin diverse metode pedagogice, așa zis moderne, a unor informații necesare practicării unei profesii. Deocamdată doar atât despre eroarea conceptuală privind rosturile școlii.

N.R. Asteptăm opiniile dumneavoastră la  o dezbatere pe importanta temă la care subscriem împreună cu revista „Tribuna învățământului”
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971