Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
Emil Proșcan
 DOUA PROZE
                                                    ION
La început era în fiecare sat, în ficare cătun, în fiecare aşezare cu casele având prispa aşezată spre dimineţi, şure de fân, fântâni cu cumpene...
Mângâia ploile, pământul, zăpada, bunătatea animalelor, copacii şi tot ce avea nevoie de binecuvântare.
A inventat doina, dorul, zâmbetul, deculţul prin rouă!
A învăţat frunza, solzul de peşte, coja de copac şi lemnul să vibreze cu sufletul său, cu aerul din zilele de duminică şi să cânte!
Mult mai târziu a coborât pentru prima dată  în oraş!  Şi asta numai ca să-şi dojenească pe strănepoţii, să-i mângâie şi să-i înveţe să deschidă fereastra. Nu a înoptat niciodată la ei! Spunea că acolo nu sunt dimineţi, nici înserări, iar zăpada, atunci când vine, plânge!
Acum îmbătrâneşte în satul de la poalele munţilor, unde fiecare anotimp încă se mai aşează când îi vine vremea, constiincios şi cuminte, ca mâinile mamei care-şi trimite prin gânduri şi rugăciuni, mângâieri de lumină spre dimineţile copilului său!
Se bărbireşte cu briciul, tot odată pe săptămână, duminica dimineaţă, înainte de a merge la biserică, aşa cum din totdeauna făceau bunicii şi toţi oamenii satului. Din ce în ce mai puţine lucruri se mai poate face ca atunci, ca în întreaga lor viaţă.
 Înalt, negârbovit, cu spatele lat, cât distanţa dintre coarnele plugului, braţele încă vânjoase, cu urme de munţi, fân, anotimpuri,  îmbrăţişări... Palme uriaşe, netremurânde, liniile amprentelor, ca nişte gânduri resemnate, au crăpături ca  florile de gheaţă din nopţile de după Crăciun! Fruntea şi faţa sunt brăzdate de riduri,  râuri secate de mult, odată cu zâmbetul,  în care o lume  trecută, dar trăită,  se regăseşte aici,  cu înţelegere  şi odihnă, ca într-un refugiu. Prea puţin vorbitor prin vorbe, dar totdeauna prin gânduri, privirea-i infinitică, blajină,  neîntrebătoare, îşi  caută din când în când spre munţi şi cer, hrana aşteptării. O mare de tăcere, ca revolta copacilor netăiaţi, se ascunde în mâinile, paşii şi tăişul moale al privirii sale.
 Casa din paiantă, este şi ea tristă!  Treptele uriaşe de piatră,  sparg în două  prispa din scândură,  răstignind aici  mulţimea de paşi şi zile, şlefuită în aceiaşi tristă tăcere. Atunci,  de mult, totul zâmbea din zâmbetul său şi se mângâiau reciproc! Acum curtea, grădina, nucul şi tot ce mai plînge mocnit, se hrănesc până la lacrimi,  cu aceiaşi supuşenie  tot din el, din sufletul lui.
 Ion e sărac la vorbă şi stă mai mult acasă! Dumineca sau de sărbători merge la biserică, unde cu excepţia momentelor când se închină, stă nemişcat, cu privirea aţintită spre icoana Sfântei Marii ca într-un dialog de ţipăt mognit al tăcerii ce şi-o poartă cu smerenie, ca o spovedanie!
 Unii spun că ar umbla noaptea prin munţi să-şi adune buruieni de leac pentru a nu îmbătrâni, alţii că se teme de oameni, alţii  nemaiştiindu-i vârsta, că ar fi o stafie a bunicilor săi  care bântuie munţii la adăpost de întuneric.
Grădina cu pomi şi iarbă se întâinde din spatele casei până la poalele muntelui, în care parcă se înfige ca o îmbrăţişare sau ca o dorinţă de a afla  şi simţi, viaţa de acolo.
Ziua stă mai mult în vechiul atelier de tâmplărie, mai repară câte ceva prin curte, mai pune câte un lemn la goliciunea vechiului  grajd. Hamul, căruţa, plugul, ieslea şi toate celelalte, în fiecare zi le petrece atent cu degetele palmelor şi nimeni nu ştie dacă le şterge de praf, de altceva, sau le mângâie. Mai are o capră, o oaie, câteva păsări şi un porc.
 În taina nopţilor  cu lună, Ion iese într-adevăr, să-şi vadă munţii, pădurile, cărările, izvorul. Ca răspuns la o chemare la care a fost din totdeauna conectat, ca ceva din care face parte şi la care trebuie din când în când să se întoarcă. Viaţa lui a fost într-un fel anume, aproape de munţi, de copaci, de animale, păsări şi de tot ce a mai lăsat Dumnezeu pe pământ! Aşa făceau toţi oamenii! Ascultau  de nişte legi nescrise  din care îşi hrăneau cu toţii zâmbetul,  pofta de muncă, de viată, de sărbători.
 Multe s-au achimbat! Munţii au devenit golaşi, ca nişte statui imense  încremenite în neputinţă pentru care doar iarba înverzindu-i pe unde se mai poate căţăra, ploile, vânturile şi zăpada, le mai alină durerea sfâşeietoare a nedreptei ţintuiri în singurătate. Aau fost tăiată mulţimea de copacii şi munţii au fost despărţiţi de copacii, alături de care din totdeauna au trăit  inventând veşnicia. Munţii, cu păduri, flori, păsări, izvoare, cărări, foşnet de timp..., au rămas singuri şi trişti ca o lacrimă uriaşă!
 Pădurea, adică universul  cu cea mai mare şi puternică formă de a călăuzi spre încântare sufletul omului, a fost distrusă de către om!
Omul a ucis pădurea  şi munţii şi-au pierdut rostul! Cărările , dorurile şi urmele de paşi s-au muta în cer!
 Nici izvorul nu mai e la fel! Susurul său  cânta acum o doină cu bocet de dor!
Ce frumuseţe tristă  ne trimite pământul prin apa zvârcolită a unui izvor!
Ion vine aici noapte  şi şe aşeza în mijlocul copacilor tăiaţi. Printre buturugi! Stă aşa ore-n şir!  Este parte a acestui munte şi pare şi el un copac cu aripile retezate. Se aşeza pe pământ, în mijlocul imensităţii de cioturi şi tace! Ascultă rugăciunea  de iertare a corului de şoapte şi plânge! De aceea vine Ion aici, să poată plânge! Acolo jos, în satul din ce în ce mai fără rost, cu casele intrând în pământ, nu mai poate să plângă!
 Primăvara va veni degeaba pentru ei! Şi pentru el! Şi pentru toţi oamenii!
Şi câte amintiri se scurg acum prin el! Câtă mulţime de zile au petrecut împreună! Şi câtă grijă aveau unii de alţii! Tot timpul Ion se întrebase dacă în timpul zăpezilor, pentru ei, copacii, nopţile geroase însemnau  suferinţă sau durere. Dar el ştia că, nu peste mult timp, va veni primăvara şi vor înfrunzi, ca un zâmbet pentru ce a fost, pentru ce va fi. Ştia, se liniştea şi se bucura! Şi totuşi ce fărărost va venii primăvara acum, în munţii goi şi trişti!
Îşi imagina verile cu umbra întunericită şi plină de răcoare, mulţimea de păsări doinitoare, chemarea cărărilor. Oare unde or fi acum păsările pădurii? Unde îşi vor purta lacrimile de nedreptate? Cu siguranţă ele au asistat la masacru. Câtă durere şi ţipăt mognit o fi fost atunci în supuşenia morţii?
O imensă masă a tăcerii era peste tot în jurul lui!
 Ion venea aici să plângă! Să plângă împreună cu ei! Cu copacii!
„Oamenii nu sunt aşa, oamenii sunt ca voi!”, ţipa Ion printre lacrimi!
Apoi a căuat prin mulţimea de crăci abandonate în răvăşire,  un lemn. Când găsea un anume lemn care să fie cum numai el ştia, îl ridica pe umărul drept şi plecau âmpreună acasă. A doua zi îl curăţa cu cuţitoaia în mare grijă, apoi îl prindea în menghina tejghelii, şi ea de lemn, şi-l trăgea la rindea făcându-i patru feţe. Măsura, tăia, mângâia. Indiferent de ce îi făcea lemnului, tot timpul îşi plimba palmele cu mişcări încete, parcă într-un dialogal al simţurilor. Apoi  lua bucata de lemn, parcă însuflţită şi o ducea în casă, alături de celelalte. Aici, în camera fără  mobilă, erau o mulţime de astfel de lemne şi cruci. Toate până la urmă, deveneau cruci. Cruci din jertfa pădurii ucise!
Ion ştia povestea lui Iisus! O a uzise de la bunicul lui, apoi o simţise! Ştia că viaţa lui Iisus a fost o cruce, ce a cărat-o, a dumnezeit-o şi apoi a dat-o oamenilor, spălată cu suferinţa sa, spre a fi cărată mai departe. Ion ştia că acolo în crucea Lui Iisus intrau toate greşelile şi suferinţele oamenilor şi prin ea puteau fi mântuite, adică  prefăcute în lumină, odată cu lumina învierii Lui! Şi de atunci, din zilele în care oamenii şi-au pierdut mila şi lumina din ochi şi din mâini, ion şi-a pierdut şi el zâmbetul. Nu a reproşat nimănui nimic, nu a căutat  vinovaţi, doar s-a coborât în el şi acolo şi a rămas acolo printre amintitirile din toată viaţa lui. Acolo, ca o revelaţie, a regăsit pe bunicul şi povestea Lui Iisus! De atunci a început să facă cruci, cât mai multe cruci! Fiecare să preia cât mai multe păcate oamenilor, deveniţi necopii.
În noapţile din Săptămâna Mare, le va scoate! Le va pune pe uliţi  în calea oamenilor! Vor înţelege! Oameni vor călca pe acolo, oricum păcatele lor vor trece pe acolo!
Aşa a făcut! Mulţime de cruci au apărut în calea oamenilor în drumul lor în săptămâna în care Iisus îşi suia Golgota!
Paşii oamenilorse opreau, zăboveau acum în drumul crucilor! Priveau în tăcere, se închinau şi plecau mai departe gânditori.
În dimineaţa de după Înviere, Ion a adormit!  Câmpuri cu grâne, coama cailor, stoluri de ciocârlii, hora din zilele de sărbătoare, brazdele plugului, ploile de vară aducătoare de curcubeu, păsatul pe frunza de nuc, troienile uriaşe şi blânde, floarea de cireş, moara de apă, războiul de ţesut sumane, macate şi covoare, suflarea caldă şi blândă a boilor, zâmbetele oamenilor..., şi mute zâmbete peste tot erau! Toate astea erau învăluite în lumină şi se perindau prin zâmbetul ce i se citea acum după mult timp nerostit, pe faţă.
Apoi un înger s-a pogorât, şi l-a mângâiat!
„Să nu mai fii trist Ioane! Dumnezeu ştie şi e aici lângă tine! Ai să vezi!”,şi continua să-l mângâie.
-Hai bunicule, trezeşte-te! Trezeşte-te, astăzi e Paştele! Iisus a înviat!
Ion deschise ochii şi pentru moment se crezu în visul său alături de Înger! Se trezi apoi de-a binelea, privi îngrijorat în jur şi în neînţelegere, întrebă fetiţa pe care nu o cunoştea, dar care îl zgâlţâise sau probabil îl mângâiase.
-Cine eşti? Şi cum ai ajuns aici!, întrebă Ion îngrijorat.
-Vorbeşti! Vorbeşti! Mama spunea că nu vorbeşti!
Fetiţa făcu o pauză pentru a-l auzi din nou pe „bunicul” vorbind, dar Ion,trezindu-se şi parcă înţelegând, nu a mai spuse nimic, dar din nevoia de a face ceva, se ridică şi se aşeză pe marginea patului. Frânturi din slujba de înviere se perindau acum prin  râsul cristalin al  fetiţei cu părul negru şi lung. Era foarte frumoasă! Fugare amintiri pline de lumină treceau acum prin Ion! Ele, fetiţa sau  altceva  făcură să lumineze totul împrejurul său! Mîna dreaptă se ridică  la fruntea fetiţei şi degetele desenau acum stângaci, o mângâiere.
-Am venit cu mama la tine..., să-ţi aducem împărţanie...,drob, cozonac, pască, miel, vin şi ouă roşii. Dormeai şi mama nu a mai putut să stea şi nici nu a vrut să te tezească şi pentru că trebuia să mai împartă şi în alte părţi  m-a lăsat pe mine aici. Să stau cu tine! Eu am rugat-o! Mi-a povestit de tine şi mi te-a arătat azinoapte la biserică. Eu ştiu că tu ai făcut crucile şi că eşti bun şi singur. Şi să nu mai fii trist! Uite, am venit la tine... şi am să mai vin! Ai să vezi!
 Hai  ia de aici un ou roşu..., vreau să ciocnim! Hai! Să vezi cum te câştig!
Fetiţa îi puse un ou roşu  în mână, ochi cu grijă şi lovi cu putere.
-Cristos a-nviat!
-Adevărat a-nviat!, spuse bunicul.
Ion rămase ţintuit cu oul în mână privind undeva departe!
-Te-am câştigat, uite ţi l-am spart, ţi l-am spart!, apoi fetiţa il luă şi începu să-l cureţe.
-Îl mîncăm pe al tău, că s-a spart şi apoi ciocnim altul, da? îi spuse fetiţa. Apoi întizănd oul pe jumătate curăţat:
-Hai, muşcă tu primul!
-Ba tu! E oul tău, l-ai câştigat!
-Bine..., uite am muşcat..., acum e rîndul tău!
Ion se supuse, făcu o pauză, îi luă o mână fetiţei într-a lui, o mângâie şi o întrebă:
-Cum te cheamă?
-Ioana, răspunse fetiţa!
Deasupra caselor având prispa aşezată spre dimineţi, sus, foarte sus, un stol de păsări, ca cele călătoare, trecea peste sat cu zgomot de aripi şi sunete subţiri abia auzite, ca ale unui copil când râde în somn şi primăvara va să vină, ca atunci în anii de demult cănd
ele o vesteau!
SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

     Dragă Doamne,
 De mai mult timp mă gândesc să-Ţi scriu o scrisoare  în care să-Ţi spun despre mine şi despre ce se mai întâmplă pe aici. Bunicul meu mi-a spus că Tu ai făcut cerul, pământul şi tot ce noi mai avem. Că eşti bun şi să ne rugăm Ţie ca să ne ajuţi.
 Eu stau la bunicul Doamne! Părinţii mei au plecat mai demult în Spania şi încă îi aştept să vină. Mai întâi a plecat mama. La început ne-a trimis bani, apoi  n-am mai primit nimic şi nici nu a mai dat telefon..., Tata a devenit trist. Cei care veneau sa-i ceară înapoi banii împrumutaţi începuseră să se răstească la el. Din ce în ce mai trist devenea tata! La magazin nu ne mai dădea pe caiet şi într-o seară m-a adus aici la bunicul, care l-a certat că a vândut pământul şi „dacia”. „”Era de la bunicii mei pământul şi trebuia să rămână copiilor”, i-a spus tăios bunicul. Tata m-a îmbrăţişat şi a doua zi a plecat..., a plecat şi el. „A plecat după mama, să câştige mai mulţi bani şi să vină mai repede acasă”, spunea bunicul. Amândoi! Amândoi au plecat! Gândul că o să vină  acasă, că o să fim iar împreună, m-a bucurat. Atunci, şi mai multe zile după ce a plecat vorbeam  cu el la telefon..., cu mama niciodată..., apoi n-a mai sunat nici tata. De câte ori îl întreb pe bunicu de ei, de părinţii mei, mă mângâie şi-mi spune să am răbdare că vor veni. Şi el e trist, îl simt eu. Îl aud cum oftează şi suferă Doamne! Prin casă avem multe poze cu ei, de la nunta lor şi cu mine când eram mică. Toţi râd în poze şi sunt fericiţi. Bunicul se uită pe furiş la ele, l-am văzut! Eu nu... Iau fiecare poză în mâini, o duc la piept, o sărut... Aşa sunt şi eu cu ei acum, cu părinţii mei... Seara îmi este greu Doamne şi mai ales noaptea! Mă uit în întunericul camerei goale, mă gândesc la ei şi plâng! Ziua nu pot să plâng, mă vede bunicul şi-l întristez şi mai rău. Cred că şi el plânge, fără să-l văd.Plâng până simt o căldură în mine şi în mâini... Aşa adorm! Dimineaţa privesc pe fereastră şi mă uit la oamenii care trec... Câteodată tresar..., asemuiesc câte o persoană cu unul din părinţii mei şi simt atunci în inimă caldura ca o arsură şi inima cum se zbate... Şi cât de frumos ar începe fiecare zi dacă ar fi şi ei...
Într-o zi s-a apropiat e mine un coleg şi mi-a spus  că tatăl meu a găsit-o pe mama cu alt bărbat şi că a bătut-o rău, că l-a luat poliţia şi l-au arestat şi acum e în puşcărie acolo în Spania. Am plecat de lângă el fără să-i zic nimic. Mi-a venit să alerg, să fug undeva pe un câmp care să nu-mi ajungă! Nu puteam să cred! „Tata în puşcărie, cu hoţii şi tâlharii! Deja era foarte trist!”... „Ce trist a plecat tata!” Nu plângeam Doamne, dar îmi curgeau lacrimi multe... Parcă vroiau să-mi spele faţa şi sufletul... Îmi curgeau lacrimi multe din ochi şi alergam pe străzi. Nu trebuia să ajung nicăieri,, dar alergam.  În parc mi-am potolit paşii şi m-am aşezat pe o bancă. Totul se vedea strâmb prin lacrimile mele... şi copacii şi oamenii... Ce calde îmi erau lacrimile, aproape că mă frigeau... Mă gândeam la faptul că mama nu a mai trimis bani şi nu a mai sunat..., mă gândeam  că nici tata nu a mai dat nici un semn, mă gândeam cu mare spaimă că poate fi adevărat.”Tata în puşcărie şi mama cu alt bărbat!”... „Tatăl meu, mama mea...unde sunteţi voi acum?” Mă gândeam la cât de singuri şi neajutoraţi suntem..., mă gândeam la zilele când eram împreună, cu toţii acasă, mă gândeam la ei, la mine, la ceilalţi oameni şi la multe lucruri., Un dor de ei m-a cuprins, un dor aşa de sfâşietor încât şi acum îmi e milă. Seara i-am spus  bunicului.
 -Să nu-i asculţi, sunt răi, mi-a spus bunicul strângându-mă tare în braţe. În strânsoarea îmbrăţişării simţeam cum şi el plânge. Nu l-am mai întrebat nimic nici atunci, nici după aceea. E foarte greu Doamne..., Tăcem mai tot timpul! Eu ştiu că bunicul se gândeşte la ei, la mine şi la neputinţa lui de a face ceva. Ştiu că-l doare că nu poate să-mi dea mai mult..., dar nici eu nu-i cer. Şi bunicul ştie că mi-e dor de ei şi că sunt tristă. Şi ştie că eu ştiu durerea din el...!De aceea tăcem mai tot timpul, pentru că ne citim gândurile şi nu vrem să ne minţim..., şi nici n-am putea. Tăcem! Asta facem mai tot timpul!
 Casa bunicului e foarte frumoasă, dar au început să apară crăpături mai ales în camerele nelocuite. O furtună a dezvelit o parte din acoperiş..., l-a reparat bunicul.
 Bunicul are o pensie mică Doamne şi nu ne descurcăm... şi vecinii noştrii se descurcă greu. A treia casă de noi e o femeie cu trei copii, soţul ei e plecat şi el în Spania, dar nu acolo unde sunt părinţii mei pentru că el dă telefon acasă la el şi bunicul a întrebat, dar nu ştie de părinţii  mei. Ca să plece soţul Mariei, aşa o cheamă, au făcut împrumut, să aibă de drum şi pentru taxa care i se cerea de cei care vroiau sa-l ajute să ajungă acolo şi să aibă servici. Acolo a muncit câteva luni, şi nu au mai vrut să-i plătească, iar acum nu are bani de intoarcere şi sunt  datori. Maria îi spunea plângând  bunicului că o să-i ia casa cei de la bancă. Şi ceilalţi vecini o duc rău Doamne, sunt şi ei săraci şi trişti. Merg cu bunicul prin oraş şi parcă toţi oamenii intră în toamna asta ce lasă copacii fără frunze şi seamănă peste tot regretul pentru zilele care au fost.
 Ascum sunt sărbători de iarnă Doamne! Se va naşte aici pe pământ  Iisus copilul Tău, ca să ne mântuiască, adică să ne fie mai bine, aşa spune bunicul. Acum în aceste zile oamenii ar trebui să fie veseli. Toţi! Toţi! Tot acum oamenii spun colinde şi se roagă Ţie să le fie mai bine, deaceea m-am hotărât să-ţi scriu.
 Am aflat că azi e ziua oraşului nostru..., ştii, eu nu îndrăznesc să Te rog pentru mine ceva, dar pentru bunicul şi oamenii de aici trebuie să faci ceva Doamne! Bunicul e din ce în ce mai trist şi chiar dacă nu-l mai întreb de părinţii mei nimic, el ştie că fac asta să nu-l mai supăr şi ştie că mi-e un dor nebun de ei, de părinţii mei.. Şi el are grijă de mine şi suferă că nu poate să-mi cumpere multe lucruri. Într-o zi m-a întrebat dacă vreau şi eu un calculator, pentru că el ştie că majoritatea copiilor au. Cum să nu vreau un calculator? Dar bunicul meu are o pensie mică şi deja e dator, de unde să aibă atâţia bani? I-am răspuns:
 -Nu bunicule! Nu vreau! Ne-a spus la şcoală că ne face rău, că ne face să nu mai citim şi alte lucruri rele pe care el le face.
 Nu Doamne, chiar nu vreau calculator, nu de asta ti-am scris. Îţi spuneam că e ziua oraşului nostru, deci a tuturor oamenilor de aici... De ziua lor oamenii trerbuie să zâmbească, să se bucure să primească cadouri şi totul să fie sărbătoare. Pentru ei trebuie să faci ceva să nu mai fie trişti. Ştiu de la bunicul că oamenii se ajută între ei, dar dacă toţi sunt săraci nu mai are cine pe cine să ajute. Doar Tu ai putea să mai faci ceva pentru noi toţi.
 M-am gândit eu ce-ai putea să faci Doamne: fă să fie şi la noi în ţară multe căpşuni, oamenii să rămână aici să le culeagă şi să nu mai plece nimeni, nimeni! Să rămânem aici cu toţii!
Mulţumim Doamne!
Cu drag,
Ioana
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971