Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
O inițiativă a Mișcării pentru Progresul Satului Românesc: „FESTIVALUL HORA”
ISTORIC BISERICESC -articole de: Adrian BOTEZ, Stelian GOMBOȘ
DWIGHT LUCHIAN PATTON despre procesul mondial de deteriorare a democratiei
ACTUALITATEA POLITICĂ ÎN FARSE, ACTE PENALE ȘI BLESTEME NAȚIONALE – articole de Magdalena ALBU, Stefan Doru DĂNCUȘ, Alexandru PETRIA, Viorel ROMAN, Mircea POPESCU; Sergiu GĂBUREAC
DOUĂ ARTICOLE DE SERGIU GĂBUREAC
Un exemplu australian
Prof. Dr. Ioan ALEXANDRU:O EROARE CONCEPTUALĂ PRIVIND ROSTURILE ȘCOLII
DILEMELE BASARABIEI – un articol de Iacob Cazacu – Istrati și un altul despre Andrei Vartic, Cuiul Dacic
BISERICA DIN ETER – continuare din numărul trecut
Dan LUPESCU
Adrian Botez
Emil Proșcan
Tudor LEU
Texte de Dan Lupescu, Stefan Doru DĂNCUȘ, Gheorghe A.STROIA, Sandu TICU, Andrés Sánchez ROBAYNA, Mariana CRISTESCU, Ioana STUPARU, Adrian BOTEZ, Lucian GRUIA despre: Romulus COJOCARU, Jacques BOUCHARD, Eugen DORCESCU, Ben TODICĂ, Geo CĂLUGĂRU, Al. Florin ȚENE, Eugen COJOCARU, Florentin SMARANDACHE, Ioan MITITELU, Ecaterina ȚARĂLUNGĂ.- partea 1
Partea 2
Partea 3
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 1
Corneliu LEU în dialog cu Dimitrie GRAMA , cu interventii de Virgil CIUCA, Viorel ROMAN, Drd. Stelian GOMBOS, Bogdan Costin GEORGESCU- continuare 2
DIN FLOCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului - partea 1
„Sârba Băsescu și protestatarii”
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA 2
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - CONTINUARE
 Magdalena ALBU

                     PUMNUL POLITIC ÎN GURA PRESEI ROMÂNEŞTI

 
Circumscrisă teritoriului vast al eticii, o disciplină teoretică născută din gr. ethos, echivalent al caracterului, obişnuinţei sau datinii -, responsabilitatea ca atare este sau, mai bine zis, trebuie definită drept o atitudine conştientă a oricărui profesionist din variile segmente distincte existente pe piaţă, simţul de răspundere al acestuia în raport cu setul de obligaţii sociale ce-i revin într-un anumit context dat, impunând, de la sine înţeles, un ansamblu de norme precise şi unanim acceptate. Căci „a fi responsabil“ semnifică un lucru care transcende completamente “ceva atât de inconştient precum preferinţa”, bunăoară, fiindcă, dacă etica face referire la „cum trebuie să trăim“, atunci valorile morale apar ca nişte referenţiale mai mult sau mai puţin sigure prin care ne manifestăm judecata proprie în raport cu modul în care “suntem” ori “ar trebui să fim, în orice situaţie de viaţă: şi-n familie, şi-n sfera vieţii profesionale şi-n viaţa publică, inclusiv deci, şi în afaceri”, după cum afirma Vasile Morar în cartea sa intitulată “Etica în afaceri şi politică”.
Dacă aruncăm însă diacronic o privire asupra vastei sfere etice, putem pleca în privinţa definirii sale de la ceea ce însuşi remarcabilul orator şi avocat roman Marcus Tullius Cicero - autorul nu mai puţin cunoscutelor Catilinare - transfera acesteia din punct de vedere semantic, şi anume, înţelesul ei funciar de moravuri, obiceiuri. Mult mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, ilustrul exponent al idealismului german de secol XIX postchristic, a fost întâia personalitate care a prezentat morala drept “aspectul subiectiv al acţiunilor întreprinse de unii”. Astăzi, teoria filozofică a moralei, presupune un teritoriu mai larg în abordarea sa complexă, şi anume, putem vorbi despre acel ansamblu vădit de “atitudini, caracteristici, obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau grup uman (ca în exemplele, „etosul francez“, „etosul american“ sau „etosul afacerilor“- the business ethos)” (V. Morar). Disciplină considerată aidoma unui construct de tip “impersonal, obiectiv, constant”, etica rămâne axată în sinea ei, aşadar, atât pe ideile de Bine, Rău, Dreptate, Datorie ş.a., cât şi pe “moralitatea oamenilor”, după cum bine remarca acelaşi etician Vasile Morar, studiul acesteia reprezentând tot ceea ce este inclus de facto în perimetrul sui-generis al valorilor şi al normelor morale consacrate şi uzitate acum.
După Robert C. Solomon, semantica proprie a eticii include însă un câmp fix de semnificaţii fundamentale precum caracterul individual şi normele sociale, iar după Jérôme Ballet şi Françoise de Bry, aceasta ne apare drept “ceva impersonal, obiectiv, constant”, plecând de la faptul că „morala a lăsat primul loc eticii şi pentru motive mediatice”, ceea ce este, iată, un lucru mai mult decât controversat azi. Oricum, dacă ar fi să alcătuim, după unii teoreticieni, o gradualizare a eticii generale la care facem raportare aici, atunci părţile sale constitutive am putea spune că sunt reprezentate de către cele trei segmente cunoscute, şi anume, etica valoric-normativă, care include studiul marilor teorii şi doctrine etice, meta-etica şi eticile aplicate, ce tratează problematici particulare dintre cele mai diverse şi mai cunoscute, precum eutanasia, avortul ş.a., toate văzute prin prisma teoriei dezvoltate de către etica valoric-normativă şi meta-etică.
Şi, ca să completăm cumva tabloul atât de distinct al definirii eticii, dorim să îl amintim aici şi pe Paul Ricoeur, care propunea, la rându-i, o viziune proprie deosebit de interesantă asupra acestui aspect, vorbind despre un anumit triunghi etic de bază (un soi de triunghi semiotic specific), unde Eu, Tu şi El semnifică acele componente etice intrinseci în opinia sa, „marea” etică apărând atunci când “ne afirmăm şi propria voinţă şi libertatea celuilalt”, o intercondiţionare necesară a două atribute aparent disjuncte, dar totalmente legate una de alta dintru bun început, Eu şi Celălalt întruchipând, astfel, ansamblul omogenizat al unor entităţi heteroclite, pe care le uneşte însă gândirea de tip evoluat cum că fiecare este, de fapt, şi Eu, şi Celălalt în acelaşi timp, interrelaţionare umană ce trebuie să conţină drept element comun tocmai „necesitatea de a inspira încrederea celorlalţi”. Ricoeur, citat de V. Morar, spune la un moment dat aşa: „libertatea ta valorează tot atât ca libertatea mea“, ceea ce constituie puntea primordială pe care se trece “de la etică la morală cu noţiunea de imperativ şi de lege”. Dacă ne alegem, aşadar, ca macro-referenţial o organizaţie anume, mediatică sau de orice altă natură ar fi ea, atunci ecuaţia ricoeuriană dintre etică şi morală devine una „perfect aplicabilă întreprinderii“. Şi ajungem în acest fel la profesionistul în sine, asimilat de către eticianul francez cu polul Eu, care e nevoit “să-şi asigure încrederea celorlalţi”, adică polul Tu. Interesant punctul de vedere etic expus de Paul Ricoeur în cadrul propriei sale teorii, mai cu seamă că observăm aici o viziune nouă, multifaţetată ce pleacă de la un model simplu, geometric şi ajunge la un principiu de bază caracteristic oricărei instituţii în sine şi profesioniştilor ei.
În ceea ce priveşte conţinutul normelor legale privind acest cadru etic fix, trebuie spus că ele posedă un conţinut foarte clar din punct de vedere juridic ce se dovedeşte, măcar aparent, o matrice importantă pentru orice perimetru profesional. Iată că se naşte de aici şi obligaţia unui profesionist de a respecta legile în vigoare, o decizie individuală ce presupune însă o natură intrinsecă deloc alta decât de ordin moral. Evident că  atâta vreme cât sistemele legislative au rolul de „simple texte pe hârtie“, „dacă etosul este minat de neîncredere în valori, precum onestitatea, competenţa, hărnicia, atunci corupţia, lăcomia şi necinstea vor tinde să devină endemice”. Plecând de la acest lucru, norma juridică, indiferent de numărul său de inventar, ar deveni, cu alte cuvinte, o simplă secvenţă legală lipsită de un suport real, dar şi de un subiect care, moralmente, să i se supună necondiţionat. Constituirea, aşadar, a unor legi care să reglementeze relaţiile profesionale trebuie realizată pe un fundament moral indubitabil, „legi mai scurte şi mai clare, aplicate cu maximă probitate şi transparenţă” fiind, se pare, o gândire care să structureze mult mai bine cadrul de desfăşurare al diferitelor relaţii profesionale. Între normele fixe şi cele particulare, norma juridică este una cu o valoare deosebit de mare şi ţine, până la urmă, de dimensiunea morală a profesionistului implicat în actul muncii, constiinta de sine a acestuia fiind o consecinţă a interacţiunilor focalizate dintre indivizi. Norma juridică este susţinută în fapt de o acţiune educativă, decizia cuiva de a se încadra sau nu în sfera legislativă fiind una etică în genere, apelul la datoria şi conştiinţa cuiva privind respectarea normei legale putând fi unul cu ecou anume sau, dimpotrivă, unul completamente mut, întrucât conştiinţa este acea voce interioară cu nivele de cristalizare total distincte de la un individ la altul.
Am simţit nevoia interioară a acestui sumar ocol ideatic, pentru simplul motiv că l-am crezut necesar. Iar o privire aruncată înapoi în timp este întotdeauna un bun prilej de comparaţii corecte, atunci când trebuie să analizezi un anumit eveniment al prezentului. Dar - şi mărturisesc acest lucru cu mâna pe inimă - şi pentru că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc într-o ţară ca România, unde etica şi deontologia professională, din orice domeniu ar fie acestea, se îneacă, iată, într-o mlaştină cu stidenţe nondemocratice de tip politico-securisto-ocult, unde obedienţa faţă de Puterea de curând schimbată la faţă ca tentă de culoare semnifică un fapt dramatic în ceea ce priveşte democraţia în sine. Sigur că, din acest punct de vedere, nici în presă lucrurile nu stau tocmai bine. La fel se întâmplă, din păcate, şi în domeniul IF-ului, şi în cel al medicinei (şi discutam despre faptul acesta în urmă cu câţiva ani cu profesorul neurochirurg Panoza) etc. Despre presă, am mai scris cu ceva vreme în urmă şi nu simţeam absolut deloc nevoia să o repet acum, dar, într-o atare conjunctură ivită de câtva timp încoace, cred că este util să scriu cîteva rânduri. Afirmam atunci „că este puţin prea sumar să se vorbească doar despre trei roluri de bază, pe care mass-media ar trebui să le deţină într-un regim de presă liberal.” Cu alte cuvinte, a informa, a educa şi a distra, după Claude-Jean Bertrand, reprezintă o platformă de prospecţie interesantă, dar, evident, sumară pentru cei interesaţi de subiectul cercetat. Şi tot în acel text spuneam că „mass-media româneşti s-au îndepărtat în mod extrem de clar de la menirea lor iniţială, încercând să-şi creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presă aşa-zis liberal, având la bază, de fapt, o analiză de detaliu gândită doar din perspectiva influenţei decisive, pe care ele o exercită asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun şi definesc organismul complex al societăţii româneşti din acest moment dat al evoluţiei sale istorice.”
Faptul că se încearcă însă din răsputeri în acest zile de către membrii unui for public numit CNA să se întrerupă emisia unei televiziuni de ştiri - Antena 3 - într-o ţară membră UE mă pune serios pe gânduri. Ni se arată, astfel, la orizontul vieţii noastre socio-profesionale stafia monstruoasă nu numai a unei încălcări flagrante a normelor etice şi deontologice despre care tocmai am discutat puţin mai sus în mod teoretic - desigur, norme ce ar trebui să domine orice perimetru profesional românesc contemporan, inclusiv cel jurnalistic -, dar şi una la fel de periculoasă a anulării, practic, a libertăţii de expresie din România, ceea ce contravine, desigur, în mod vădit principiilor cuprinse în Carta fundamentală a drepturilor omului. Oprirea emisiei unui anumit canal mediatic de ştiri (în condiţiile în care cea mai mare parte a mass-media româneşti din ziua de azi manipulează în sensul dorit de actuala guvernare, ceea ce reprezintă o altă tară de analizat de către specialişti a ceea ce definim drept deontologie profesională) este apanajul elocvent al unor state unde dictatura îşi exercită puterea din plin, dar şi o gravă eroare decizională, în acelaşi timp, a membrilor unei instituţii, eroare care creionează o vădită formă de antidemocraţie românească a prezentului. A-i respecta de fapt şi de drept unei profesii anume - fie ea aparţinătoare sferei mediatice sau oricărui alt domeniu de activitate de aici şi de oriunde din lume - graniţele de desfăşurare a activităţii proprii apare ca un principiu democratic funciar al timpului pe care îl trăim, principiu ce presupune să te racordezi în mod individual sau colectiv la o anumită dimensiune etică a cărei structură e susţinută, bineînţeles, de un cadru normativ juridic cu dinamică continuă, dar şi un act de alegere personală ori de grup asupra unui sistem axiologic unde aderarea se face în funcţie de propria ta voce lăuntrică şi nu altfel. De fapt, în ceea ce doreşte să facă CNA-ul acum se încalcă de două ori principiile democratice în România: o dată, pentru că se anulează dreptul la exprimare a unui segment mediatic de ştiri, şi a doua oară, pentru că se interzice, cu alte cuvinte, însuşi dreptul cetăţeanului de a alege ceea ce doreşte să privească şi să asculte, de a se situa, până la urmă, în tipul de realitate mediatică în care crede că se poate regăsi. Ceea ce mă îngrijorează însă acum în mod evident este faptul că acestă instituţie publică numită CNA nu pare interesată - aşa cum ar trebui, de altfel, să fie, dacă tot îşi clamează menirea de asanare deontologică a spaţiului audio-vizual românesc - de acele emisiuni şi canale de radio şi de televiziune care încurajează pornografia şi violenţa sub toate formele lor posibile prin programele transmise şi prin limbajul folosit în cadrul acestora (şi, când spun limbaj folosit, nu mă gândesc doar la cel verbal, desigur, ci şi la cel paraverbal şi nonverbal, care întrec orice limită a bunului simţ şi a numitei etici şi deontologii profesionale). Aceasta mă îngrijorează foarte mult, repet, ca cetăţean, pentru că în acele locuri nu se intervine, iată, deloc, din păcate, în sens pozitiv, în schimb, la o televiziune de ştiri se intervine - şi acesta e unul dintre lucrurile grave din punct de vedere decizional azi. 
Nu doresc să intru pe tărâmul politic viciat al momentului şi să vorbesc despre încercarea nereuşită, după părerea mea, de reconstrucţie imagologică a actualului partid de guvrnământ, dar şi despre forma de teamă a unei părţi a aleşilor zilei în faţa verbului combativ al unei singure televiziuni, care face notă discordantă în raport cu celelalte entităţi similare doar pentru faptul că prezintă într-un ton critic erorile de fond ale actualului sistem politic românesc. Personal, mi se pare un fapt salutar pentru orice canal mediatic acest tip de abordare evenimenţială, atâta vreme cât am ieşit, consider eu, din punct de vedere istoric din epoca întunecată a dictaturii comuniste (sau nu am ieşit încă, mă întreb?!...).
Cred că subiectul îndelung discutat zilele acestea de CNA, anume acela de a opri emisia unei televiziuni de ştiri, este o problemă complet falsă, care nu absolvă deloc instituţia publică anterior menţionată de vina de a nu lua atitudine făţişă de când s-a infiinţat şi până azi faţă de adevăratele aspecte non-etice şi non-deontologice ale spaţiului mediatic românesc. Aceasta este, de fapt, miza existenţei pe viitor a unei instituţii publice precum CNA-ul, dar şi esenţa problemei abordate puţin mai sus, iară nu ceea ce se dezbate şi se supune la vot într-un mod cu totul şi cu totul inutil acum.



 Ştefan Doru DĂNCUŞ

                  DESPRE LEGEA LUSTRAŢIEI,
            DE LA SILVIU BRUCAN LA ANDREI CORNEA

Această impresie de Lege a lustraţiei (sau proiect de lege) vine cu o întârziere care nu repară nimic, mai mult agită vechi certuri între români. Între timp, foştii torţionari (un material fulminant a apărut şi în revista SINGUR, pe vremea când se tipărea pe hârtie, semnat de Fabian Anton) ori slugile sistemului – au murit. De la Timişoara lui 1989 au trecut peste 20 de ani (mai mulţi decât cei prognozaţi de bufniţa cotrocenistă a PRO-TV-ului, Silviu Brucan, Dumnezeu să-l ierte, că de odihnit – cine ştie…). Cui să cer, azi, cele 8 luni de mină subteran, executate la Motru, în 1989?
Am fost un tânăr care voia libertate. Peste mine a trecut şi Piaţa Universităţii (Partidul „Mişcarea pentru România” al lui Marian Munteanu) şi deziluzia numită C.D.R (Emil Constantinescu). Nădăjduind că va fi mai bine, am ajuns la 44 de ani. Până acum vreo 5 ani am tot strigat în stânga şi-n dreapta, am făcut scandal, am încercat să adun oameni excepţionali pentru a ne opune minciunii generalizate; dar ultima mea detenţie (arestul de la Târgovişte şi Oradea) m-au potolit.
Sunt prea bătrân şi prea şubred ca sănătate să pot porni revoluţii într-o Românie în care orice mişcare de stradă, orice efort de reconstrucţie a „societăţii civile” de care vorbeşte Liviu Antonesei sunt maculate în scurt timp de profitori şi lingăi pentru care obedienţa este egală cu „trăiesc mai bine ca alţii”.
Am avut o treabă la Poliţie şi am trecut pe lângă o coadă, de la un ghişeu: de-acolo îşi iau şi acum, în 2012, remuneraţiile – „ciochiştii”, adică cei care dau cu ciocul, adică, în sens larg, informatorii. Dacă această lege ar fi putut fi impusă în 1989 – România era acum monarhie constituţională. Noi, cei de atunci, nu am reuşit să ne apărăm interesele cum ar fi trebuit; eram şi prea tineri, ce-i drept. Acum? Acum, îl aud pe unul din marii ucigaşi ai României, Ion Iliescu, vorbind despre această lege ca despre o „ruşine”, de parcă nici n-au existat mineriadele patronate de el, de parcă episodul „Târgu Mureş” nu e o „ruşine”; l-am putea eticheta drept o „consecinţă nefastă a exercitării exerciţiului democratic” în care „sinergiile” dau năvală unele peste altele într-o euforică şi benefică beatitudine socială.
Guvernele de după 1989 au reuşit să dezbine poporul român; oricât am evita această nenorocită de socoteală matematică – rezultatul îl avem zilnic în faţa ochilor, indiferent că suntem scriitori, patroni, editori, angajaţi pe la minusculele fabrici cât de cât active ori pe la firmele de pază, poliţişti, agenţi la finanţe şi garda financiară: suntem unul împotriva altuia, deşi în noi există ceva care ne şopteşte să ne iubim aproapele.
Lustraţia n-are nicio noimă astăzi. Mi s-ar fi potrivit pe la 21 de ani, când a fost împuşcat Ceauşescu. Văd în legea asta halucinogenă un nou tertip al puterii politice actuale, un public-ţintă (target) care să-şi piardă reperele, să rămână dezorientat şi să nu se dezmeticească decât după ce ”aleşii” îşi vor reocupa fotoliile.
Copiii mei m-au întrebat: ce este aceea Legea lustraţiei, tată, că toată lumea vorbeşte de ea? Pentru această întrebare fără precedent n-am avut răspuns: mi-ar fi trebuit peste 20 de ani să le explic.
P.S.: Acum am citit pe internet o ciudăţenie scrisă de Andrei Cornea. Andrei Cornea este dânsul – printr-o regretabilă extensie semantică – o “eroare”. Dar, datorită poziţiei pe care o are, nu este una facultativă. Aşa că i-am parcurs uimit textul scris, cred, “la prima mână”, ca şi cum i-ar fi fost comandat de cineva. Sinistru material, dacă ne gândim că miliţienii de care vorbeşte ne terminau cu bătaia la tălpi (cu “bulanele”). Sau poate plantau flori în Piaţa Universităţii (tot cu “bulanele”), ce ştim noi, ăia, “stupid peoplels”?



                         Zero milă pentru Intelectualii lui Băsescu


E alarmă în tabără Intelectualilor lui Băsescu. Sunt ei jigodii, dar nu şi proşti. Ştiu că au luat-o pe tobogan şi că jos îi aşteaptă tăierea sinecurilor. Din partea mea, pot să şi crape. Au făcut un rău imens ţării susţinând un regim dement.
Dacă jigodia e o boală tratabilă la câini, la aceste pipede e un modus vivendi dăunător societăţii.
O să sară probabil în sus cei mai sensibili şi-o să spună că sunt extremist. Nici o problemă. Asta cred. M-am săturat de purtatul cu mănuşi faţă de nişte oameni care îşi prostituează mintea, egoişti până-n ultima moleculă, care merită dispreţ.
În România se moare din cauza guvernării acoliţilor lui Băsescu. Poţi să taci în faţa dramelor, dacă mai ai un strop de umanitate? A celor îngheţaţi sub zăpezi? A bătrânilor ce se sting în lipsuri? Văzând copiii bolnavi de cancer, lăsaţi fără medicamente? I-aţi auzit pe Patapievici, Mihăieş, Pleşu, Liiceanu, şi lista e lungă, însă mi-e scârbă să le transcriu numele, vorbind indignaţi despre aceşti micuţi cu speranţa vieţii suspendată? Nici cancerul la copii nu-i impresionează? O vorbă măcar, ca să scoată ochii prostimii?!
Locul acestor indivizi este la groapa de gunoi, nu în spaţiul public. N-am nici o milă pentru ei.
                                                                                         Alexandru Petria



 NOTA REDACȚIEI: Adăugăm la acest articol o știre de ultima oră apărută în ziarul „Ziua de vest” din Timișoara
(http://www.ziuadevest.ro/eveniment/28674-domnul-doctor-honoris-causa-nu-e-doctor.html):

Institutul pentru Studii Avansate - Wissenschaftskolleg zu Berlin a retras titlul de "doctor" lui Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român. Nemţii şi-au dat seama că titlul lui Patapeievici este un fals ordinar.

HRP a primit, săptămâna trecută, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara. Titlul a fost contestat de mai mulţi dascăli şi intelectuali din Timişoara. Conform blogului
www.roncea.ro, titlul de "doctor" i-a fost retras şi lui Sorin Antohi, membru fondator GDS.
 
Nemţii nu glumesc...
"Nemţii nu glumesc! Institutul pentru Studii Avansate - Wissenschaftskolleg zu Berlin, unde Horia Roman Patapievici, membru al GDS şi actual preşedinte al ICR, şi Sorin Antohi, membru fondator al GDS, informator al Securităţii, reclamat de laureata Nobel Herta Muller şi rentier ICR, au beneficiat prin fraudă de o bursă post-doctorală  "Andrew W. Mellon Fellow", în ciuda faptul ca nu aveau/au doctoratul, le-a retras titlurile de doctori închipuiţi de pe site-ul instituţiei. Dr. Katharina Biegger, responsabilă pentru admiterea bursierilor şi secretară adjunctă a Institutului pentru Studii Avansate din Berlin, a confirmat pentru Roncea.ro că în cazul Patapievici s-au efectuat deja cuvenitele corecturi, urmând să se realizeze şi pentru Antohi, ceea ce s-a petrecut cu promptitudine", se arată pe blogul
www.roncea.ro.

Contestatarii lui Patapievici jubilează
Nici pe site-ul Institutului Cultural Român, nici pe cel al Editurii Humanitas, nici pe cel al Preşedinţiei României, HRP nu are trecut în CV titlul de doctor. Totuşi, site-ul preşedinţiei confirmă că HRP a beneficat de o bursă abuzivă la Berlin, în 2006, la care nu puteau participa cei ce nu aveau titlul de doctor.
www.roncea.ro a descoperit şi că conducătorul său de doctorat, profesorul Ilie Pârvu, confirmă că Patapievici nu şi-a luat vreodată doctoratul. Acelaşi blog susţine că Bogdan Duca, fost coleg de doctorat la Universitatea din Bucureşti cu Patapievici, nu ştie nimic despre finalizarea doctoratului şefului Institutului Cultural Român. "Prestigiosul Institut pentru Studii Avansate (Wissenschaftskolleg zu Berlin) a dat în vileag - în aceste zile - impostura lui Patapievici, care a beneficiat de o consistentă bursă de studii postdoctorale, deşi nu are un titlu de doctor de cercetare. Ar fi numai hilar, de n-ar fi revoltător până la stele şi îndărăt: cel plătit substanţial spre a gestiona imaginea României în lume terfeleşte prestigiul culturii, al ştiinţei, academismul românesc", spune profesorul universitar Viorica Bălteanu, organizatorul protestului antiPatapievici din ziua decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara.





DOUĂ ARTICOLE DE VIOREL ROMAN
                                          Al treilea cardinal

Preafericitul Lucian cardinal Muresan este al treilea cardinal al Bisericii din Romania si in inaltul Senat de la Roma, prezidat de papa Benedict XVI, ii reprezinta pe greco-catolici, pe milioanele de romanii fugiti in occident si intraga natiune.
Romania este in UE, dar ortodocsii sunt inca nefamiliarizata cu normele si valorile din vest. De aceea rolul noului cardinal este de a-i sprijini pe presedintele si patriarhul de la Bucuresti in continuarea dialogului cu Roma inceput de Fericitul papa Ioan Paul II.
Ideia Statului fara Biserica s-a dovedita contraproductiva, pentru ca el are la baza o falsa constiinta, generata de escamontarea valorilor, judecatilor religioase pe care le-a facut in prealabil. EU se bazeaza pe codul canonic catolic actualizat - acquis communautaire.
La incrucisarea intereselor a trei culturi, religii, imperii, greco-catolicii din Transilvania s-u unit cu Roma in 1697 fara o supraveghere austro-ungara. In 1701 a doua unire s-a realizat in conditii de subordonare cu consecinte pana astazi. Vezi rolul UDMR-ului.
De trei secole se lupta greco-catolicii sa ridice nivelul intelectual al natiunii, sa formeze o patura de intelectuali occidentali capabili sa articuleze si realizeze programul de emancipare nationala, sociala la nivelul tarilor de origine latina, Italia, Franta, Spania.
E greu de stiut ce linie va urma Preafercitul Lucian, ce a primei uniri, a episcopului romanilor Inocentiu Micu Klein, a Scolii Ardelene sau unirii a doua, a episcopilor Ioan Bob si Ioan Lemeni, mai cooperanti cu administratia maghiara.
Presedintele, patriarhul si cardinalul pot elibera neamul romanesc de lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, cum se exprimau cei care au esuat in perioada interbelica. Ideia contemplativa, tot din vremea aceea, ca trebuie asteptat pana cand moldo-valahii ortodocsi se coc, s-a dovediat la fel de gresita.
Conditiile de emancipare a tuturor romanilor sunt azi in UE incomparabil mai favorabile decat cele din trecutul Bisericii unite cu Roma, dar asta nu inseamna ca afirmarea nationala, sociala se face cadou, va cadea ca para malaeata in gura lui natafleata.
Acum nu se mai pune problema uniri cu Roma ca pe vremea Imperiilor, ci o cooperare si coordonare a eforturilor comune occidentalo-romanesti in Europa unita gratiei Romei. Asta presupune si dialog si intransigenta in apararea intereselor neamului, cum au facut episcopul si protopopii ardeleni la prima unire si apoi mai ales Scoala Ardeleana.
Rezistente in efortul de emacipare au fost si sunt pe toate fronturile. Occidentalii n-au incredere in greco-ortodocsii moldo-valahi, greco-pravoslavnicii n-au incredere in ortodocsii de origine latina. Moscova, Belgrad, Sofia nu vad cu ochi buni emanciparea Romaniei pentru ca le sta in calea unitatii lumii lor slave. Greco-fanariotii sunt nostalgici.
Budapesta ii vor pe romani de o mie de ani ori subordonati, ori maghiarizati.
Pe de alta parte, daca ne reamintim de generozitatea Fericitului papa Ioan Paul II fata de moldo-valahi, puteam avea nadejdea ca presedintele, patriarhul si al treilea cardinal vor schimba destinul neamului in UE si vor crea un model si pentru celelalte tari ortodoxe, cum a fost si prima vizita a unui papa in lumea ortodoxa, la Bucuresti in mai 1999.





                                   Ghinionul de a fi moldo-valah

500 de ani au supravietuit moldo-valahi sub cea mai incompetenta   administratie din lume, cea turco-fanariota, 50 de ani sub cea   sovietica. Acuma ei sunt in Europa numai aparent, pentru ca noua   statui a lui Kemal Atatürk pe Calea Victoriei si faptul ca in locul   Aeroflot-ului rus s-a instalat la Bucuresti Turkish Air pe Magheru   sunt indicii mai sigure.  Moldo-valahii sunt in continuare provinciali turco-pravoslavnici,   chiar daca bacsisul se chiama acuma comision si UE e Inalta Poarta. De   la vladica la opinca nu s-a schimbat mai nimic. Vezi pe   www.viorel-roman.ro Scrisoarea deschisa adresata poporului roman de   arhimandritul Iustin Parvu si pe www.badpolitics.ro Lucian Croitoru:   In Romania nu e capitalism, clicile antreprenori de carton-politicieni   au acaparat economia.  Chiar si presedintii moldo-valahii au o soarta ca sub fanarioti.   Ceausescu e lichidat, Iliescu a lichidat economia, Constantinescu s-a   auto lichidat, Basescu resemnat ii pregateste pe evreii Unghureanu &   Tismaneanu cel Tanar sa-i convinga  pe naivi ca o forma fara fond,   statul lui, o fictiune dependenta de FMI, e compatibil cu Europa. Cam   cum au incercat si esuat sub sovietici si Ana Pauker & Tismaneanu cel   Batran.  Noua clasa politica imita numai establishment-ul din vest. Cutumele   turco-fanariote sunt insa cat se poate de reale. Voda e deasupra legii   si cu boierii cei mari decid totul in Consiliul Suprem de Aparare al   Tarii.  Baronii locali, boierii mici si mazilitii isi cumpara   imunitatea cum pot si chiar trebuie sa suporte procese de coruptie,   acum la moda.  Totul s-a privatizat, invatamantul, sanatatea, siguranta personala si   armata. Cei care supravietuiesc cu cativa euro pe zi sub administratia   de la Bucuresti n-au incotro. Asa ca nu-i surprinzator ca milioane fug   in UE. Oricum, din toate timpurile, numai in Europa s-au putut afirma   Enescu, Brancusi, Vlaicu, Vuia, Coanda, Cioran, Eliade etc. Putin   probabil ca in cultura de anonimat de la Portile Orientului ar fi   iesit din mediocritate.  La moldo-valahi nu exista o clasa de mijloc sau o burghezie nationala,   ca in occident, ci numai intermediari, agenti, dealer, vatafi,   nterlopi, care cu totii sunt hotarati sa distruga orice sansa de   integrare reala in Europa, pentru ca ei nu au o religie, ci popi, care   ierta mai mult decat pot ei fura. Zeci de miliarde de euro le stau la   dispozitie de la UE ca sa modernizeze tara, dar ei nu le folosesc   pentru ca ar trebui sa dea socoteala pentru ei.  Nu mai exista banci sau intreprinderi autohtone notabile, ci numa   filiale a unor banci si companii straine. Totul depinde de buget si de   sansa de a primi contracte privilegiate, bineinteles in cardasie.   Contractele, examenele, licentele, locurile de munca, aprobarile devin   facile numai prin coruptie, influenta, spaga etc. Capitalism de   cumetrie.  De la buget se fura usor, observa si arhimandritul Parvu: Slujbasii   tarii, caftanitii vand la pret de piatra seaca si fier vechi bunurile   realizate de tine, sub obladuirea sefilor lor, impart banii, apoi sunt   judecati de ochii lumii si primesc pedepse cu suspendare, adica   multumesc, la revedere, te chemam noi cand avem nevoie de srviciile   tale. Consilierul BNR, Croitoru e pe aceiasi linie: clicile   antreprenorilor de carton ale politicienilor nu se imbagatesc din   riscurile pe care si le asuma pe bani proprii, ci din alocarile de la   buget. Cei care platesc impozite si taxe au ghinionul de a fi   moldo-valahi, romani captivi.
                                                                                       www.viorel-roman.ro    




                                                                  Traseismul romanesc

Este bine cunoscut traseismul politic de la un partid la altul al diversilor oportunisti neimpliniti politic, financiar sau pur si simplu care doresc sa-si mentina statusul si avantajele de om “important” politic.
Sa fie acesti traseisti nimic mai mult decat niste tradatori? Sa tradeze ei vreun partid sau vreo doctrina? Nu, ei nu pot trada o doctrina deoarece habar n-au ce este aceea atata timp cat fac un adevarat slalom de la stanga la dreapta si inapoi. Dar de tradat, tot tradeaza, ii tradeaza pe cei care i-au ales pe lista unui partid. Din pacate, pe lista de partid si nu individual, deoarece uninominalul este o poveste care i-ar impiedica pe multi dintre oamenii politici sa se mai regaseasca pe bancile Parlamentului.
Iar cand partidul se scufunda, nu mai vorbim de traseisti, vorbim de sobolani care fug deoarece nu mai au ce roade pe o epava.
Uneori partide intregi sunt traseiste incercand sa obtine fonduri si sustinere politica de la diversele “internationale europene”.
Daca ne gandim doar la glorioasa istorie a PDL-ului, care astazi pluteste in deriva “ciuruit” peste tot, nu se poate sa nu ne amintim de trecutul sau socialist, trecut putin pe la liberalism si terminandu-si traseul intr-un conservatorism dubios ca membru al Partidului Popular European, dupa cum a fost mai benefic, indiferent de doctrina.
Si pentru ca cercul traseismului national sa fie complet, avem de-aface si cu organizatii civice de tot soiul din tara si din afara, de prin Europa sau de prin California, din Basarabia sau de prin Centrele Universitare ale Romaniei care si-au uitat si idealurile, si scopurile si s-au repezit sa faca temenele si sa trimita ode de recunostinta sau scrisori de aprobare catre cel care le vorbeste frumos de la inaltimea unui piedestal guvernamental, care le mai da o bursa, sau care-i mai baga in seama printr-o invitatie publica la “sediu”.
Iar sunetul discursurilor populiste care gadila placut urechile, se opreste la nivelul timpanului liderilor de organizatii lipsiti de analisti sau consilieri priceputi care sa transforme sunetele in analize corecte capabile sa-i fereasca de derapajele la care sunt tentati de acest populism calp.
Si atunci, liderii organizatiilor “independente si apolitice” ale societatii civile, pentru a-si arata recunostinta deplina, fac o propaganda cu voce pitigaiata pentru idolii lor politici, fie ca-s indivizi, fie ca-s embleme de partid.
Daca lipsa de profesionism poate fi considerata o scuza penibila, ce fel de scuza mai poate fi invocata atunci cand se renunta la principiile organizatiilor pentru niscaiva faramituri de la masa potentatilor puterii?
Iar cand barca ia apa, tocmai acesti lideri sunt cei care, ca orice sobolani, sar primii de pe punte si incearca sa se salveze jurand credinta altor idoli politici in devenire, uitand de civism si de principii de “neatarnare”.
Altfel, traseismul tinde sa devina un sport national oriunde s-ar manifesta, pe malul Dambovitei, al Bacului sau al Pacificului.
Pentru limitarea efectelor acestei forme de lichelism public, societatea civila trebuie sa dea tonul redresarii morale, sa se debarasaseze de meteahna compromisului si sa coopereze demn cu clasa politica de pe pozitii egale, strict pentru realizarea scopurilor pe care si le propune in concordanta cu principiile proprii.
                                                                                            Mircea POPESCU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971