Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
                                        Scriitor sub acoperire


Dincolo de aparente, o viata pe malul celalalt (Ed. Paradigme, Pitesti, Bucuresti 2010, 265 p.) aparuta in colectia memorii a Institutului national pentru studiul totalitarismului a Academiei Romane, prefatata de generalul Olimpiodor Antonescu, prof. Radu Ciuceanu si Filip Teodorescu este o care mai putin obisnuita. Autorul, Ion Pavel a facut parte din prima linie a comunitatii de inteligenta a dictaturii de dezvoltare. Dupa care a devenit intreprinzator in domeniul editorial si tipografic. Dar in afara de o biografie fascinanta, el este fara indoiala un scriitor talentat, care parca a activat tot timpul sub acoperire, dincolo de aparente, dupa cum singur  marturiseste. Romanicieri, scriitori medici, juristi, pictori, oameni politici, de stat, de afaceri etc. sunt bine cunoscuti, mai ales ca fiecare aduce un mesaj sun influenta (de)farmareii sale profesionala. De aceea nu este deloc surprinzator ca ofiterii de informatii, spionii, au si ei o nota distincta, un formec deosebit generat de duplicitatea meseriei lor. Sa luam numai exemplul a doi spioni ai coroanei Angliei. Nu stim cat din rapoartele din timpul Revolutiei ruse a lui William Somerset Maugham au fost utile Regelui Angliei, Secret Intelligence Service (SIS), in urma cu un secol, dar ele sunt si astazi modele literare, de maestrie stilistica. John le Carre, dupa ce a slujit si el un deceniu British intelligence services MI5 si MI6, este unul din cei mai populari scriitori ai vremurilor noastre. Ion Pavel face fara doar si poate din aceiasi familie, chiar daca el se afla de partea ortodoxa, cea rece a Cortinei de fier, dupa cum spune la Carre in celebrul lui roman. Cu toate ca nu si-a publicat rapoartele secrete si aveam de aface doar cu memoriiile unui ofiter de informatii roman, spiritul de observatie, folosirea spontana a dialogului, metafora si stilul sunt tipice unui scriitor. Este suficient de a citi numai paginile dedicate Cuplului Ceausescu, un cuib de cuci (alegorie), p. 195-203, sau Schitele de portret in contrast: O lectie de patriotism - generalul Iulian Vlad si Pacepa vazut de aproape, p.223-253, pentru a ne reaminti de Maugham si Le Carre. Sa retinem numele Ion Pavel si sa asteptam o noua carte. Sunt convins ca va completa o fateta a literaturii romane inca ne explorata. Si va fi un succes.
                                                                                                          Viorel Roman




                  PLEDOARIE PENTRU MULTIPLELE FUNCŢII
                               ALE IUBIRII
                                                                      

Motto:
„Şi m-am trezit vibrând de armonia
Din suflet izvorâtă şi senină
Îmbrăţişând cu doruri poezia
Scăldată-n picuri scurşi dintr-o Lumină”
                                              Georgeta Resteman


Georgeta Minodora Resteman, născută la Săcuieu – Cluj, de profesie inginer chimist, este cunoscută ca organizatoare de ateliere şi tabere de literatură, dar mai ales prin prolifica sa activitate în reviste prestigioase reviste literare scrise sau online: Confluenţe Româneşti, Publicaţiile ARP, Armonii Culturale, Curentul Internaţional, Conexiuni, Observatorul, Gândacul de Colorado, Phoenix Mission Magazine, Totpal, Boema. 
--------------------------------------------

Georgeta Minodora Resteman
„Descătuşări – Fărâme de azimă” (versuri vechi şi noi), 272 pagini
Editura „Armonii culturale”,
Adjud, 2011

Visul său de a-şi publica volumul de versuri s-a împlinit, azi, numindu-se „Descătuşări - Fărâme de azimă (Versuri vechi şi noi)”. Cartea este structurată în patru părţi, un ciclu al anotimpurilor de suflet, în care se împletesc culorile Toamnei – ca prevestire (Partea I – Picuri de mir), culorile primăverii  - ca reînviere (Partea a II-a – Simfonia vântului primăvăratec), culorile zăpezilor sufletului (Partea a III-a – Ferestre de vise), precum şi culorile unui anotimp numit Speranţă - evadarea de sub imperiul sentimentelor încarcerate (Partea a IV-a – Flori sub zăpadă).
Aşezate într-o ordine relativ-cronologică, poemele surprind prin ritm şi culoare, alternând versul clasic, cu versul alb (ce păstrează expresivitatea şi calinitatea poeziei). Se sesizează, odată cu apropierea de axa prezentului, că poemele converg spre o mai mare transcedere a sensurilor, probând încrederea căpătată asupra calităţii „înscrisurilor” sale. La o primă citire, poemele Georgetei Resteman creează senzaţia lecturării unui jurnal de epocă, strict personal, în care iubirea gravează, pe fiecare filă întoarsă, stări contradictorii - efuziuni lirice, tristeţe, bucurie, exaltare ori amărăciune - dar şi vehemenţă, maturitate, înţelepciune, linişte.
În ceea ce priveşte planurile ideatice ale demersului său artistic, se subînţelege că la baza liricii prezentului volum stă iubirea, o iubire profund resimţită, îndelung analizată şi tranşată cu persuasiune, care se divide în părţi infinit mici: pentru fiinţa iubită (iubirea clar-obscură: împărtăşită - neîmpărtăşită), persoanele dragi sufletului său (iubirea ancestralităţii sale), satul românesc (iubirea pentru însemnătatea satului într-o ordine firească a lucrurilor), precum şi pentru pământul sacru al gliei străbune (iubirea ca certitudine, umbrită de regretul neîmplinirilor prezentului). 
Pentru Georgeta Resteman, funcţiile poeziei sunt prin excelenţă curative, tămăduitoare, filantropice. Ea iubeşte şi atât, fără a avea, în schimb, ca unică certitudine, decât dăruirea de sine. O dăruire care poate fi balsam miraculos, turnat peste răni vechi şi profunde: „Le mângâi tandru, tâmpla, de dragoste flămândă,/ Dorinţa de-a învinge mă strădui să le-o dărui/ Şi ţes din fire pânza speranţei de izbândă/ Rămân cu ei alături, ca tot ce-i rău să birui” (Dorinţa). Ca efect al acestei funcţii, exclusiv curative, transpare bucuria împlinirii prin fiecare vers, explozia de sentimente generând renaştere spirituală: „Un zumzet sălbatic îmi umple-universul/ Cu zgomot de-aripă, uşor, mă pătrunde.../ Deschid călimara lasând tandru, versul/ Să picure-n calde, mirifice unde.” (Renaştere).
 
Tonul unora dintre poeziile Georgetei Resteman deşi contemplativ, se păstrează  limpede, curat, precum ochii nopţii căzuţi în adorarea magiei cerului înstelat. Deşi trăirea prin iubire este singurul mod de supravieţuire statutat de poetă, ea ştie să fie pe rând iubită, mamă, fiică. Adresându-şi întrebări fireşti asupra locului şi rolului omului pe firmamentul vieţii, formulează – cu destulă înţelepciune – poveţe către cei mai tineri, poveţe în care se regăseşte cu puterea unei primăveri reînviate: „Iar sufletul ce-l porţi nu-i de vânzare/ Pe-un sac de vorbe dulci, e-nşelător/ Cel ce mimeaz-a vieţii disperare,/ Prin lan de amăgiri e călător…” (Povaţă). Şi, deşi viaţa i-a oferit prea puţine motive de bucurie, cu înţelepciune, fără abandon, dar cu tacită resemnare, poeta priveşte întotdeauna partea plină a paharului, reuşind să-şi impună a revaloriza fiecare experienţă, cu absconsa morală că fiecare eşec trebuie să fie începutul cursei spre reuşită: „Sute de miresme adunate-n mine/ Risipesc tristeţea şi-o transformă-n fum/ Renăscând dorinţa, clocotind de bine,/ Bucuria dulce-a timpului de-acum!” (Muguri)
În poezia Getei Resteman, există o multitudine de teme romantice, dintre care  - indubitabil - cea mai puternică şi mai evidentă dintre ele este iubirea. Acestei iubiri, cu multiplele sale valenţe, i se subordonează  o multitudine de motive romantice, florale, picturale, în structuri lirice pastelate, împrumutând pe alocuri rezonanţe elegiace. Apar astfel: magnoliile, mălinul, floarea de tei, nectarul florilor, lacrimile, frunzele arămii, toamna, primăvara, cântecul. Şi toate acestea, ca motivaţie a vieţii, convertind cu determinare fapta în vis, trăirea în ideal, întunericul în lumina pură a astrelor: „Răvăşită mă-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pământul îl simt sub picioare şi sper/ Să birui furtuni, iar tristeţea din mine/ S-o mistui în flăcări de suflet - mister.” (Răvăşire). Ca amuletă - capabilă să ocrotească iubirea - se foloseşte trifoiul cu patru foi, semnificând magia, norocul, îndepărtarea neşansei, dobândirea fericirii. De multe ori, cadrul natural este unul idilic, precum visul unei nopţi de vară, în care iubirea se întâlneşte cu ea însăşi. Rezonanţele unor astfel de versuri amintesc de glosele eminesciene, de firea înaripată de dragoste a iubitei, de culorile ochilor împrumutaţi din infinitul cerului albastru: „Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii peste noi în noapte.” (Aş vrea).
Într-o împletire suavă a clipei prezente cu cea viitoare (sperată), conştientizând - în fiecare clipă - faptul că poartă în vene sângele strămoşilor săi, departe de ţară, departe de cei dragi, dincolo de lumea pe care o cunoaşte şi o recunoaşte, Georgeta Resteman îşi adună picăturile de suflet, rostind un dulce: te iubesc, române şi te iubesc, România! Apare astfel, ca o verigă a ancestralului său dor, o lacrimă sfântă, ca o rostire psaltică, imaginea tatălui său – element fiinţial necesar pentru aflarea rostuirii interioare şi a echilibrului: „Revăd tabloul sacru al bunătăţii tale/ Cu drag, în poarta casei de sub munţi/ Mă aşteptai c-un zâmbet şi-mi aşterneai în cale/ Doar flori de bucurie şi sfinte rugi, fierbinţi.” (Tatălui meu).
Mai mult, poeta nu-şi poate percepe eul propriu şi nici nu se poate raporta la eul colectiv, fără a trece - prin sufletul său tânjind spre împlinire - fierul înroşit în focul simţirii pentru satul străbun: „De câte ori revin şi-ţi sărut glia,/ Măicuţii mele, mâna, în pridvor/ Purtând în suflet cald, melancolia,/ Te voi numi mereu - SATUL CU DOR...” (Satul cu dor). Resimţind povara depărtării şi dorind - prin întreaga sa fiinţă - apropierea de cei dragi, „priveşte” - într-o stare meditativă - elementele constitutive ale cadrului natural pur-românesc. Se defineşte pe sine, realizându-şi autoportretul, cu fervoarea şi efervescenţa creatoare a unui suprarealist, împrumutând accente fauvistice (culori tari) şi creând magia omniprezentă într-o  creaţie populară: „Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Şi foşnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie/ Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul.” (Sunt).
Utilizând (aşa după cum era şi normal) instrumente lirice menite să sensibilizeze, să atragă, să inducă starea de reflecţie asupra adevărurilor vieţii, fără a avea pretenţia de descoperire, prin poezie, a panaceului universal, tonul Georgetei Resteman este blând: dojeneşte dar nu acuză, spune dar nu se dezice, critică dar nu unelteşte. Ca un Om şi Român adevărat, resimte acut realitatea imediată, povara vremurilor, sărăcia, care îi îndepărtează pe oameni şi le transformă sufletele în vaste întinderi sterile. De multe ori, vorbele poetei sunt cuvintele pe care omul modern nu mai are curajul să le rostească, poezia căpătând astfel valenţele unei revolte, menite să aducă la lumină adevărul: „Răvăşită-i astăzi ţara/ De orgolii şi de ură/ De prin colţuri - sare zgură/ Şi ne-aduce iar ocara.” (Vocile străbune – Cetatea Bologa, Sufletul nostru nu-i de răstignit, Blestem, Sătui de minciună,  Plecaţi ni-s copiii…, Revoltă). Ridicând privirea către cer (omul - lut moale în mâna Olarului Primordial), poeta simte că salvgardarea poporului român este regăsirea credinţei, prin care se întăreşte speranţa şi se vindecă neîncrederea: „Doamne, te rog să faci Tu o minune/ Păzeşte glia noastră românească/ Adună-i fii-acasă-n vremuri bune/ S-aştepte ca mălinul să-nflorească!” (Am aşteptat de-a înflorit mălinul).
Revine ca laitmotiv esenţial - satul românesc. Un loc sacru, în care interferează energiile benefice ale spiritualităţii româneşti, un loc purtător de eleganţă prin simplitate, păstrător al simbolurilor desprinse din negura timpurilor trecute. Un loc ce aduce sufletului - zbuciumat de umblet şi împovărat de timp – o binemeritată pace: „E-o linişte-adâncă, frumosul e-n suflet, dorinţa-n priviri,/ Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,/ Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri/ Aşa e toamna târzie acolo, acasă, la mine-n Ardeal.” (Toamna, acasă, la mine-n Ardeal). O subtilă asemănare cu poezia coşbuciană, ori chiar reverberând accente din lirica lui O. Goga:  „E ger şi în soba-nvechită de timp... lemne ard/ Trosneşte de doruri grădina, zăpezile-o-ngroapă/ Din lacrimi de cer îngheţate privirea-mi se-adapă/ Şi-un lujer de floare uscată zăcând sub un gard/ La fel ca şi mine aşteaptă... din neguri te-arată!” (Nostalgie).
Este imposibil să scrii despre poezia Georgetei Resteman şi să ai pretenţia epuizării tuturor nuanţelor lirice, de a contura toate motivele ori temele expuse prin vers, de a intui toate dorurile şi frământările pe care le încearcă. Fără nici un motiv de îndoială, în schimb, se poate afirma că poezia Georgetei Resteman este una de calitate: expresivă, romantică, al cărei mesaj este recursul pentru iubire, statutarea acesteia ca unic mod de a trece peste orice neajuns al vieţii, de a depăşi orice obstacol, de a găsi rostul şi echilibrul, într-o lume a dezechilibrelor. Fărâme de azimă (Versuri vechi şi noi) este o lectură agreabilă, bazată pe furnizarea încrederii şi convertindu-se într-un mozaic, în care satul românesc capătă nuanţe de vechi şi de nou, actuale sau străvechi, resimţite din plin de fii săi, pelerini pe meridianele Pământului. Prin apariţia acestui volum de poezie, încă de la debutul său, Georgeta Resteman dovedeşte stil, rafinament şi artă poetică, fără a cădea în patima versului steril. Deşi există multe voci autointitulate „cu autoritate” în domeniu, asta nu înseamnă că mesajul transmis de astfel de voci este pe gustul tuturor ori satisface în totalitate setea de lectură a cititorului – pe care, de cele mai multe ori, îl subestimează în mod deliberat. Şi, fără îndoială, a alege să scrii, doar pentru satisfacerea orgoliilor personale, riscând să fii înţeles doar de propria persoană, de a afişa constant  o exagerată doză de erudiţie, în detrimentul curajului de a te apropia de sufletul cititorului, este calea sigură de a rata adevărata poezie. În antiteză cu „vocile” mai-sus amintite, prin tot ceea ce scrie (şi nu numai prin poezie, ci şi prin numeroasele sale intervenţii publicistice ori jurnalistice), Georgeta Resteman dovedeşte forţa unui creator valoros, incoruptibil în faţa valurilor postmoderniste, păstrându-şi intactă dorinţa de a transmite, de a genera stări pozitive, de a ilumina spiritul. În concluzie, prezenta lucrare are toate ingredientele necesare unei reuşite şi, cu siguranţă, va fi apreciată ca atare, creând premisele „adăugării” în panteonul literaturii române a încă unui nume valoros: GEORGETA MINODORA RESTEMAN. Fărâme de azimă – pâinea şi vinul unui sacru legământ – se naşte dintr-o celestă iubire de oameni.
                                                                                             Gheorghe A. STROIA
 



                                                            Voci ale poeziei moderne


De curând a apărut la Valencia, Spania, în Editura Pre-Textos*, un foarte frumos volum, ce oferă, în traducere spaniolă, o amplă panoramă a creaţiei poetice moderne, de la Romantism până în zilele noastre. Printre cei 35 de autori  vizaţi, descoperim şi numele a doi poeţi români: Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu.
Lucrarea, tipărită cu prilejul împlinirii a peste cincisprezece ani de activitate a prodigiosului “Atelier de Traducere Literară” (Taller de Traducción Literaria), condus de profesorul Andrés Sánchez Robayna, reputat istoric literar, poet, traducător şi traductolog, editorul cărţii, este, într-un fel, o urmare, o completare  şi, mai ales, o clarificare a “metodologiei” unei realizări similare, anterioară acesteia – De Keats a Bonnefoy, 2006 – , coordonată de acelaşi specialist.
“Atelierul” fiinţează în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din oraşul La Laguna, renumit centru universitar, ştiinţific şi literar al Insulei Tenerife, în Arhipelagul Canarelor.
Aceasta celebră universitate, întemeiată în 1792, este cunoscută de noi mai ales prin numele lui Alexandru Ciorănescu, profesor, comparatist (“encargado de curso”), din 1948 până în 1979. Iată că deschiderea spre cultura universală, apetenţa pentru comparatismul literar, pe care cărturarii din La Laguna le-au practicat încă de la începuturi, se concretizează acum în  această Ars poetica (Versiones de poesía moderna). Orientarea este enunţată, de altfel, cu limpezime, de profesorul Robayna, în Introducere, precum şi de  poetul şi eseistul francez Yves Bonnefoy, în mărturiile sale de traducător  (v.  Epilogul –  La traducción como intercambio).
Ars poetica  îşi adună scriitorii (şi, în consecinţă, textele-bază) dintr-un areal amplu şi diversificat: William Wordsworth, Matthew Arnold, Kostis Palamas, Henry J.-M. Levet (sau Levey), Rainer Maria Rilke, Josep Carner, Aldo Palazzeschi, Saint-John Perse, Anna Ahmatova, Pierre Reverdy, Ossip Mandelstam,  Archibald MacLeish, Paul Éluard, Lucian Blaga,  Allen Tate, Jaroslav Seifert, Czeslaw Milosz, Johannes Bobrowski, Tadeusz Rózewicz, Zbigniew Herbert, Philippe Jaccottet, Charles Tomlinson, Alberto De Lacerda, François Jacqmin, Haroldo De Campos, Gary Snyder, Derek Walcott, Tomas Tranströmer, Lasse Söderberg,  Mark Strand, Eugen Dorcescu, Louise Glück, Giuseppe Conte, André Velter, Adam  Zagajewski.
Cum se vede, lista poeţilor selectaţi acoperă  aproape întreaga hartă a Europei şi se întinde mult peste limitele ei geografice, până în cele două Americi. În ea figurează personalităţi dintre cele mai însemnate ale literaturii moderne, reprezentanţi ai unor tendinţe proeminente, care au modelat viaţa artistică şi culturală, conferindu-i acesteia imaginea pe care a dobândit-o astăzi. Unii sunt deţinători ai Premiului Nobel (Saint-John Perse, Jaroslav Seifert, Czeslav Milosz, Derek  Walcott, Tomas  Tranströmer). Autorii sunt aşezaţi în ordine cronologică; poeziile, editate bilingv, originalul  cu tălmăcirea pe pagini alăturate, lasă cititorul să urmărească în voie transformările survenite prin trecerea din limba originară în cea spaniolă. La sfârşitul fiecărui grupaj  (format dintr-un număr echilibrat de piese) e menţionat numele traducătorului.
Înaintea unui asemenea tablou, se ridică întrebarea, firească desigur, care a fost criteriul de selecţie?
Principiile după care au fost aleşi  autorii şi textele lor sunt expuse şi susţinute, clar, convingător, în Introducere (p. 9-20).  Descoperim aici nu doar punctul de vedere al  editorului-traductolog, ci şi un succint rezumat al principalelor opinii actuale cu privire la oportunitatea unui asemenea demers.
Mai întâi, Andrés Sánchez Robayna atrage atenţia asupra creşterii rapide şi intense, în deceniile din urmă, în mediile universitare, a interesului faţă de traductologie, ca disciplină modernă, ca ansamblu teoretic, ce însoţeşte şi determină actul traducerii literare în sine. El precizează că raţiunea înfiinţării, la  Universitatea din La Laguna, a  mai sus  amintitului Atelier,     derivă din însăşi factura interdisciplinară şi internaţională  a sistemului didactic promovat de această instituţie.  Este pus în evidenţă  modul cum, treptat, întrebările şi îndoielile, pe care le incumbă, în general, fenomenul transpunerii creaţiei artistice dintr-un  cod lingvistic într-altul,  au impus traducătorilor antrenarea în discuţie şi  a unor  discipline conexe, spre înfăptuirea unei  convergenţe cu adevărat creatoare: lingvistica, literatura comparată, critica şi istoria literară etc. (“Ningún problema tan consustancial con las letras y con su modesto misterio como el que propone una traducción”,  notase, cândva, Borges, citat de  autorul Introducerii).
În viziunea pasionaţilor traducători de la La  Laguna, cele două volume, până acum tipărite, nu reprezintă, aşadar, simple antologii de sine stătătoare (“se trata, en efeto, de una muestra de poemas, no de una antología poetica”, p. 12). Este acesta un element capital în definirea şi încadrarea demersului literar-artistic, şi lingvistico-stilistic, întreprins de profesorul Robayna şi de discipolii săi, element asupra căruia vom reveni mai departe. Ars poetica extinde cercul desenat de volumul De Keats a Bonnefoy, pentru că, între timp, au fost cooptaţi specialişti (unii chiar foşti studenţi ai Universităţii), care au făcut posibilă traducerea directă de către, în mare parte, nativi în limbile de pornire. Aşa se face, subliniază Andrés Sánchez Robayna, că “numărul limbilor” (al autorilor proveniţi din varii spaţii geografico-culturale-lingvistice)  a crescut considerabil, de la un volum la celălalt, prin ataşarea unor idiomuri, precum rusa, poloneza, ceha, româna, suedeza.
Acestui criteriu, căruia i-am putea spune cantitativ şi care, evident, schimbă configuraţia tabloului, i se adaugă unul de natură estetico-literară, ce deschide perspectiva, oarecum monovalentă, a ceea ce înseamnă rolul şi destinaţia traducerii, spre o privelişte globală, de ansamblu, spre  cunoaşterea, prin intermediul unei dinamici interrelaţionale, a poeziei moderne.
Editorul volumului insistă asupra acestui deziderat de natură calitativă, creativă, ce prevalează asupra oricăror altor  criterii,  afirmându-l ca  principiu dominant de selecţie. Astfel, este vizată nu doar performanţa estetică individuală a unui autor ori altul, ci şi capacitatea operei sale  de a ilustra (ori iniţia) o tendinţă, o orientare, o încercare de reconfigurare a lirismului modern. Este acesta temeiul noutăţii, al originalităţii în abordare, precum şi temeiul valorii informaţionale, în planul esteticii, al teoriei şi istoriei literare, la care făceam trimitere anterior. Volumul îşi propune să ofere “o posibilă imagine”  a multiplelor şi diverselor căi pe care le-a urmat poezia, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea până în prezent,  “după multe căutări şi descoperiri” (p. 13).
În fine, Andrés Sánches Robayna a apelat şi la un al treilea criteriu, de natură  existenţială,  ce ar răspunde ideii după  care traducerea are  şi un rol salvator, într-o lume a negărilor şi a separărilor. Traducerea ar fi semnul solidarităţii   şi al posibilelor confluenţe.
Este vădit că editorul a acordat o atenţie specială  poeţilor proveniţi din ţările estice (Polonia, Cehia, România), a căror operă a ajuns mai târziu (ori indirect) în spaţiul comun al culturii europene şi al căror destin a fost marcat, conjunctural, de intoleraţa şi duritatea unor regimuri  identice. 
Principiile de realizare concretă a muncii în transferul literar urmează mai multe etape, de la  transpunerea primă, individuală, la definitivarea graduală şi colectivă, cu participarea şi coordonarea permanentă ale diriguitorului, ale maestrului, Andrés Sánchez Robayna. Procesul  de translare a informaţiei estetice are în vedere toate palierele, încât traducerea este, potrivit programului afirmat în cuvântul introductiv,  o reîncorporare a structurii semantice în textul de sosire, într-o proporţie cât mai mare, cu respectarea  strictă a  alianţei  dintre rigorile filologice şi  spiritul  creator (v. p. 16).  Printre alte exemple, reţinem suplinirea pierderii, pe care o implică renunţarea la rimă, prin respectarea ingenioasă a metricii, a măsurii, dar şi  efortul, de cele mai multeori răsplătit, de a menţine ritmul interior al textului (şi al limbii!) originalului, distribuirea accentelor semantice deopotrivă cu cele metrice, pentru a evoca, atât cât este posibil, atmosfera inconfundabilă  pe care textul poetic o degajă.
 
Spre ilustrare, apelăm la două poeme dintre cele reţinute din lirica românească:
Lucian Blaga: “Mamă, - nimicul – marele! Spaima  de marele/ îmi cutremură noapte de noapte grădina./ Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu. / De ce îmi e aşa de teamă -  mamă - / să părăsesc iar lumina?” (DIN ADÂNC).
Madre – nada –  ¡lo eterno! El temor a lo eterno/  noche tras noche tiembla   en mi jardin./ Fuiste una vez, madre, mi tumba./ ¿Por qué tanto temor – madre -/  a abandonar la  luz de nuevo?  (DESDE LO PROFUNDO). (Traducere: Andrés Sánchez Robayna şi Lilica Voicu-Brey).
 
Eugen Dorcescu: “În clopot de-ntuneric luna bate./  E-un naos  marea. Golul, dedesubt,/ Se-acoperă cu-un pod de alge, rupt./ Concentrice văpăi dezghiocate.//  Un miez de foc alunecă pe creste/  În râpe-ntunecate strălucind./  Vin zorile, cu grape de argint./ Nimic nu e aicea. Totu-i peste”.
La  luna da en una campana oscura./ El mar es una nave. El vacío, debajo,/ Se cubre con un puente de algas, roto./ Llamas concéntricas resquebrajadas.// Un ascua se desliza  por las cimas/  Y brilla  en los abismos  tenebrosos./  Llega el alba, con ráfagas de plata./  Aquí no hay nada. Todo por encima.  (Traducere: Lilica Voicu-Brey şi  Silvana  
Rădescu). 
În încheiere, am sublinia nu doar importanţa culturală a acestei cărţi- eveniment, ci şi complexitatea structurii ei, a ideilor pe care le vehiculează.  Într-o vreme a pan-mecanizării, colectivul Atelierului de la Universitatea din La Laguna, condus de excepţionalul umanist Andrés Sánchez Robayna, propune o lucrare ce este, deopotrivă, “creaţie şi critică”(cităm titlul eseului, din  1962  a lui Haroldo  de Campos, poet şi teoretician brazilian, el însuşi inclus în Sumar), un volum  realizat cu ştiinţa cercetării migăloase a textului, cu  pasiune şi cu respect pentru cele ce aparţin spiritului.
                                                                                              Olimpia BERCA
________
*Andrés Sánchez Robayna (Ed.), Ars poetica (Versiones de la poesía moderna), Editorial Pre-Textos, Valencia, 2011.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971