Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
                              GHEORGHE TOMOZEI, UN „SUFLET VECHI”
                               „Sunt o vocabulă rostită de toamnă”

 
Gheorghe Tomozei a scris şi a publicat mult, priceperea versificatorie fiind vizibilă şi remarcată chiar la start. După ce trecuse prin liceul târgoviştean „Nicolae Bălcescu” şi, apoi, la Şcoala de literatură, debutând, încă adolescent, în 1953, în Tânărul scriitor, poetul intra în câmpul liricii (editorial vorbind) cu Pasărea albastră (1957), purtând, previzibil, amprenta labişiană. Dar ambiţia meşteşugarului, declarat – mai încoace – trufaş paznic al unui „hangar de fluturi”, era cea de a se elibera de tutelă, producând râvnitele „cristale”. Încât, înscris pe o linie neoromantică, prolificul şi singuraticul poet, sedus de vioiciunea spiritului muntenesc („valah” cum se răsfăţa) nu şi-a legat destinul, neapărat, de cadenţa generaţiei. Cu frenezie inventivă, caligraf împătimit, atent la „genealogie” el ne invită într-un „apocaliptic iarmaroc” desfăşurat „de la Dosoftei la Tomozei”, trecând de la poezia îmbibată de sentimentalitate ori înrobită de evenimenţial, mereu însă atinsă de muzicalitate, la cea frisonată de livresc, iubind străvezimea. Un sentimental, aşadar, cu acces la contemplaţie, doritor de „scrisori făloase”, el pare, mai degrabă, prin jocurile verbale şi patina istorică, pensând cuvinte zemoase ori vocabule rare, un nevindecabil caligraf (pe filiera A. Pann, Pillat, Urmuz), cinstind – înduioşat – cântecul de lume, dar şi zeflemeaua, exercitând – cu fast bizantin – seducţia. Acest subtext galant, răsfăţând verbul şi eliberând un hedonism fanariot, plombând în text – în numele unei nedomolite patimi arhivistice – „gablonzuri verbale” nu-şi stinge causticitatea. Fineţea prozodică, versul cantabil (desenând himere), graţia bizantină fac din poetul bântuit de „fermenţii melancoliei” un „trezorier al toamnei”. Întomnarea era, dealtfel, tema obsedantă a ultimelor volume: constatând că „se face toamnă-n univers” ori contemplând spectacolul „ningerimii”, el prefiră cuvinte tocmai pentru a se apăra de „blânda lentoare a paşilor morţii”. Se vrea, apăsat de „himerica mantilă” a toamnei, „mormântul / unei mori de vânt”. Astfel, în stampele sale irizate câteodată de un protector ludism verbal, dovedind sprinteneală şi inventivitate, se strecoară neliniştea, învolburând cutele textului. Coboară atunci peste noi o tristeţe inexplicabilă, suportată însă cu eleganţă, aruncând peste lume „un strigăt pal”.
 Dovedindu-se un harnic îngrijitor de ediţii, semnând antologii şi traduceri, literatură pentru copii, preţuind activitatea publicistică, poetul avea, negreşit, vocaţia prieteniei. Cel „înhăitat cu fluturii”, legat primejdios de trecut (cum mărturisea într-un interviu) ne-a lăsat o (altă) carte cu prieteni: Ospăţ cu păsări colibri. Iar afecţiunea şi preţuirea pentru Labiş şi Nichita Stănescu s-au răsfrânt, se ştie, într-o tenace preocupare de a le veghea postumitatea. Printre degustătorii de poezie (aceste „personagii ridicule”, cum credea – uşor amuzat – chiar poetul), zidit între cărţi, icoane, monezi, el se defineşte ca un suflet vechi. Gh. Tomozei are, indiscutabil, cultul poeţilor şi al poeziei şi, trăind în vecinătatea unor mari nume, reconstituie, cu o „mână-copilă”, într-o memorialistică aburoasă, întâmplările unor vieţi tumultuoase dintre care, explicabil, se detaşează episodul Argeş-ului, revistă pe care a şi condus-o (1969-1972).
 „Robind la amintiri”, Tomozei nu îngână însă o romanţă veştedă. Poetul „învesteşte timpul”, dar acest „jind subţire”, placat pe un arsenal arhaic şi, cum spuneam, reactivând falsul bizantin întreţine un abur exotic (învăluind un viguros şi declarat-orgolios duh valah). Curtenitor, plin de galanterie, ispitit de ludism şi orfevrărie, el propune împerecheri suave şi se vrea „sclavul iubirii”. Miniaturist, în fond, străin de poezia conceptelor, Gheorghe Tomozei rămâne, în faza crepusculară, o neobosită (şi repetitivă, câteodată) distilerie de imagini; o reverie fluidă, pillatiană, cu un stins ecou arghezian şi demonstrând, parcă, un „viciu matein”. Acest amestec de influenţe, topite în mojarul talentului (indiscutabil) pare a îndreptăţi, parţial, un reproş reluat în diverse împrejurări, privind deficitul de personalitate. Tomozei, s-a spus (exploatată fiind o afirmaţie a poetului) rescrie cu har „versurile altora”. Formula sa metabolizează varii „scriituri” (să ne amintim de etapa imagismului nichitian) iar trupul-cvartir, un veritabil „sertar cu semne”, stăpâneşte un regat de iluzii. Declinul e recunoscut, ruinele existenţiale îl împresoară şi regretul alexandrin se insinuează; până şi Ninive, cea „râmată de porci” (v. Ninive, 1982) vine să confirme destinul de „ţărână târătoare”. Şi care, devenind „un valah tibetan”, a făcut „bătături pe nervi”, golindu-se de moarte. Galanteria sau ludismul nu obturează însă profunditatea. Prolificul poet, înnegrind – risipitor – maldăre de file, dizolvând imaginea livrescă în manierism îşi surdinizează suferinţa. El contemplă resorbţia în mineral şi, întomnat, visând la un cuplu himeric, spiritualizează erotica, trecând-o peste timp, înspre agapé. Dar are, mai departe, „laşitatea” de a rămâne la masa de scris, sperând că va dăinui, scotocind prin buzunarele cu manuscripte unde va descoperi „un bot de vers / înfipt în creier”. Critica, să recunoaştem, i-a rămas datoare acestui important poet, departe de a-şi fi istovit gloria. Dincolo de gesturile ascunse (din pudoare) ori de aparenţa jucăuşă, de neobosită inventivitate (adunând giuvaericale), pe linia unui exotism lingvistic, vădind o energică dexteritate, poetul, surâzător şi dureros, cu ştiuta-i notă jovial-ludic-melancolică ne avertiza: „mă nărui nedescifrat, nevăzut”. Orânduite, parcă, într-un album, digitaţiile sale catifelate se încarcă, într-o ciudată simbioză, cu sevă, respectând o impecabilă caligrafie şi o discretă senzualitate. Fiindcă Tomozei nu şi-a etalat biografia în vitrină. Pudoarea l-a împiedicat să-şi exhibe eul poetic, refugiindu-se, cumva temător, la vămile visului, încercând cu virtuozitate felurite registre. Rafinamentul neoromantic, infiltraţiile livreşti, aerul villonesc ori gesturile trubadureşti împinse în jocuri-dicteuri nu fac decât să încercuiască inefabilul: tematica erotică. Poezia rămâne o oglindă răsturnată iar versul un „abator de miresme”. Încât evazionismul (diagnosticat de N. Manolescu) află în paleta cromatică „măsura durerii şi bucuriei”. Calofilia lui Tomozei stinge sunetul funebru în spectacolul autumnal, descoperind „mâlul luminii putrezite”. Iar recuzita sentimentală, desfăşurând în odaia „susă” (după un calc eminescian) chiar miracolul fiinţării nu va fi îngenuncheată, teatral, de potopul tristeţilor existenţiale. Discreţia surdinizează irepetabila experienţă a trecerii prin lume, încărcând-o cu suavitate. Făcând figura unui ins demodat, Gh. Tomozei îşi ascunde eul şi fuge în alte lumi, inventând decolorate stampe bucureştene, cu ierni de pe vremea lui Vodă Caragea şi butci din care coboară domniţe hieratice. Visul, ca o „pasăre albastră”, se întinde peste această poezie, desenând o aburoasă şi fugară prezenţă.
 Aproape uitat azi, prolific, afectat, dar şi ironic, impunând – în timp – prin virtuozitatea execuţiei, poetul Gheorghe Tomozei, în chip de miniaturist rafinat, a parcurs o evoluţie lentă. Catalogul corăbiilor (1987), adunând producţia lirică a unui întins răstimp (1957-1985) evidenţia tocmai această adaptare, părăsind poezia evenimenţială, stufoasă, preferând estetizarea şi intimizarea sub semnul exigenţelor unui orfevru, deloc spontan, devenit „o cupă de mirare”. Asumarea artificiului, recunoaşterea convenţiei, iscusinţa artizanală etc., întreţin un modernism de factură ludică, procurând delicii intelectuale. Joaca, revărsarea voluptuoasă de gratuităţi verbale (vezi Suav anapoda, 1969), interesul pentru limba cronicărească ori apetitul calamburesc, strunit de lapidaritate, fac din acest caligraf împătimit, răsfăţând vorbele în decor fastuos, un inventiv. Tomozei descoperă verbe noi, livrează combinaţii insolite şi citate metamorfozate, propune – observa D. Micu – un „umor livresc” într-un „osuar de miresme”, peste care – mărturisea poetul – „ninge cu litere de tipar”. Trăitor în Biblioteci fericite (1994), Tomozei a crescut la o intersecţie lirică, topind numeroase influenţe, identificând vecinătăţi, suspectat chiar că ar fi impersonal. „Valahul Tom” şi-a făcut mâna „siluind” poeme (mărturisea), celebrând „maşinării romantice” şi reciclând stiluri şi replici într-o lungă ucenicie. Apocalipticul iarmaroc, de pildă, invocă o posibilă istorie a poeziei noastre. Să fie Tomozei doar un histrion, un „mărturisitor” care, reîntors în trecut, dezvăluie o teatralitate naturalizată? Sau doar un „mim al galanteriei”, dezvoltând o pasionalitate rece? E drept, trubaduresc şi curtezan, cu certă vocaţie artizanală, el se vrea un „bufon luminescent” într-o lume spectrală (cf. Gheorghe Grigurcu). Poetul calofil visează (la) „un vers fără cusur”, se învecheşte programatic citindu-i, cu pietate, pe cei de dinainte, speră ca, rămânând „o rană înrămată”, să devină un meşter recunoscut („Trag după mine o Formă”). Confesivitatea sa, discretă, bilanţieră, răsfrânge – la ora reculegerii – un sentimentalism desuet, sub control însă. Încât, aşteptând „rădvanul toamnei”, poetul, pedant, înclinat spre poză, jongleur, schiţează un autoportret în care erosul, cu pusee gesticulante, adorator la limita libovului, conjugă sentimentalismul şi cruzimea. Tomozei va recunoaşte: „iubirii i-am fost scribul, robind la amintiri / ce-mi nălucesc o fată cu degete subţiri” (v. Despre vieţile şi petrecerile mele). El rămâne, negreşit, un poet tradiţional, cu mascate orgolii auctoriale, coborând ferice în trecut, într-o medievalitate fantastă, un singuratic care a cunoscut fericirea de a fi scriitor. Ivit într-o epocă de îngheţ dogmatic, trecut printr-o şcoală „utilă” (după unii), „odioasă” (după alte aprecieri), scuturându-se de anomaliile şi procesele (literare) care au definit-o, Gheorghe Tomozei a dovedit o rarissimă vocaţie a prieteniei. „Scutier” al lui Labiş (vorba lui Eugen Simion), a vegheat memoria poetului din Mălini, reconstituind într-o carte-colaj (v. Moartea unui poet, 1972) anii nebuloşi „de formaţie”, îngrijind apoi numeroase ediţii. Prin Labiş, primul care dispărea, generaţia sa a descoperit brutal moartea. O generaţie „ştampilată” (zicea Tomozei) de tandemul Labiş-Nichita. „Înhăitându-se” apoi cu N. Stănescu, gustând din plin „veninurile” postdecembriste, Tomozei – un „peregrin valah” – a părăsit mâhnit această lume gălăgioasă, măcinată de orgolii tembele, ştiind însă prea bine că poeţii constituie „infanteria” războaielor culturale. Şi se sacrifică în numele lor.

                                                                                               ADRIAN DINU RACHIERU
                                                                                   Din ciclul „MITOGRAFII LIRICE”
 

                                   Lupta Alchimică a MAGULUI ZALMOXIAN,
                                cu...ARHEOPTERIXUL din om:
                  „ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX”,
                          de ION PACHIA-TATOMIRESCU -
                 Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011


Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) şi vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasă”. Da, poeţii autentici formează o rasă terestră aparte – există şi se manifestă altfel şi superior, faţă de ceilalţi locuitori ai planetei Terra.
Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeşte că Poetul îşi poate depăşi limba, pentru un limbaj care, dacă i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia-Tatomirescu „vorbeşte poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul că-şi „permite” jocuri demiurgice-creaţii-inovaţii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urmă cu câteva secunde/s-a născut verbul a (se) peşteriza” – cf. A (se) peşteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur că Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfătare de Duh, face vorbire părintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adică, „vorbeşte poezie” - aşa cum respiră. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Şopotită, din Ouăle Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse..., Poezia de sub Ouăle Brâncuşiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloană a Credinţei fără Sfârşit”), ale Cloştii cu pui de Aur... – spre Laptele-Lumină, al Căii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o privelişte cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrină (cf. Despre o nelinişte în jocul de-a galaxia...) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerător, către „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depăşirea condiţiei umane, spre cea divină: la Alecsandri, „mreana” imersă (cu voinţă mistică!) vrea (şi face eforturi de Duh!) să (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celestă, Angelic-Zburătoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionantă” spre ZBOR...!)! Către Raiul-Privire Revelatorie (de „Tată-Cer/Tinereţe-fără-Bătrâneţe-şi-Viaţă-fără-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceană, cât o pleoapă...), de după Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „peştera-Biserică”: „Plâng în pântecul-peşteră:/peştera răsună ca biserica din Voroneţ,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Moş” (cf. idem). Către Trupul de Albină Divină, Fiu/Fiică a Soarelui/Dumnezeu („să-ţi pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup...) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei şi Numărul Antagonismului şi al Libertăţii; Unirea; Munca; Săptămâna Creaţiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon).
Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existenţial, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru dispută cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (dacă ne-am lua după titlurile celor 7 părţi-7 zile biblico-demiurgice, prin care veşnic nemulţumitul demiurg re-creeează, veşnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apă, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! - , Elegiile elementului Pământ,  Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”... – vom vedea, mai jos, de ce...!) cosmosul, în vederea unei re-creaţii, din noi temelii manolice – Poetul intră în dispută demiurgică, în primul rând, cu...rânduiala-Logos-ul! Cu modul existenţial la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seamă!) oamenii – „colegii” săi tereştri. Deveniţi „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiţi întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstănescienii „oameni-fantă” - „galactici mancurţi”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizaţi, descântaţi de/întru...vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adică, nimiciţi prin propria-le pornire distructiv-demoniacă, întoarsă împotrivă-le, precum bumerangul) – sub condiţia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limbă („gură” – de rai, ori de iad! -  de Om-Hristic, ori de „om-fantă”...! – „Noua cometă străbate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/şi de cerul gurii noastre/(...)pentru imperioasa autostradă/a libertăţii absolute/dintre Yin şi Yang” – cf. Cometă glonţuitoare de vid şi de ceruri ale gurilor...), Logos-semnificaţie, Logos-Direcţie a Evoluţiei Spirituale, Logos-Rânduială Sacră-Cosmică (întru re-demiurgie sănătoasă!): „Eminescu i-a văzut adeseori/pe-acei oameni-fantă,/alcătuiţi din antimaterie/(...) Însă, de douăzeci de ani,/pe aceşti oameni-fantă,/pe aceşti galactici mancurţi, eu îi văd şi ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limbă Pelasgo-Dacă/una şi-aceeaşi cu Sfânta Limbă Valahă,/fără întrerupere.../Şi tot fără întrerupere, anatemizez/toţi mancurţii din Patrie,/înfăşor toţi oamenii-fantă/într-al blestemului năvod,/cu verb înspicat-răspicat:/Rostiţi-vă şi rostuiţi-vă,/voi, vârcolaci-fantă,/voi, vârcolaci-mancurţi,/duce-ţi-vă-nvârtindu-vă, roindu-vă,/pe toate-ncreţiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Lună Plină:/nu-mi ameninţaţi Lumina-Patrie,/că mă-nfurii/şi vă fac mitul ţăndări...!” (cf. Rosteşte-te, vârcolac...!).
Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacică, luând fiinţă pe Axa („bănăţenită”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce albă e apa asta cerească, minunos croită/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion...) – o lume care a luat fiinţă din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid şi...AVID (Fărtat-Ne-Fărtat) – iniţial, forma existenţial-umană a Păsării-Înger al Cunoaşterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreună cu Avidul, are nevoie (se „formalizează”...acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminină-YIN – „Doamna Zână”...: „Ţi-am intrat în dialog/ca să nu mă crezi olog.../Ţi-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poşetă)/să-l atârni de-alba-ţi manşetă/pe-o absenţă de buton...!” (cf. Dialogul învidării de pe malul oximoronului).
Din păcate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar să corupă esenţa Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoaşterii Divino-Umane!), până la vulgara...lăcomie! „Iisus Hristos a făcut Constelaţia Lirei:/cât este <>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei...?” (evident că, aici, nu se fac, neapărat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o nelinişte a „dreptului de autor”... În aşa fel încât Starea Angelic-Cunoscătoare, Poezia, intră sub zodia exasperării (iar Poetul nu mai poate rămâne, în această dezbinare a eonilor -  „Poetul de Serviciu al Naţiunii Valahe” – cf. Poetul nu e mânătarcă de vid, printre constelaţii... - ...adică, Paznicul Copacului Cosmic cu Rădăcinile Răsturnate, Paznicul Rădăcinilor Celeste ale Lumii/FIINŢĂRII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „băltire” a sinelui, în curs de dezagregare - devenit anti-specular, care nu se mai oglindeşte, în propria-i Creaţie!), la nivelul comunicării purificatoare (ca dinamică isihast-revelatorie a Sinelui, dar şi a Sinei noiciene): „Ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă oceanele nu citesc?/ Ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă îngerii nu citesc? (...)/Şi ce rost are/să mai scrii Poezie/dacă Ea, Însăşi,/nu se mai citeşte?” (cf. Ce rost are...dacă stelele nu citesc...). E nevoie, „avidă” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos şi, deci, în Logos - de o „revoluţie” a Duhului, contra lăcomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o nouă revoluţie (...)/are rost o nouă cibernetică/ a Verbului/(...) dacă totul înaintează/după legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost...).
Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasăre fosilă, cu caractere intermediare, între reptile  şi păsări, descoperită în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calcă ţanţoş/până ajunge la marginea ninsă” (adică, până la Lumina Albă, Atotintegratoare cromatico-existenţial, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizată: „de unde înaintează prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabilă, logosabilă/ şi verbos-abilă/a hârtiei” (cf. Verbul calcă ţanţoş...) – transgresând, apoi, şi colocviul-dispută „logos-abilă”, şi viziunea, în Tăcerea Ritmică a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din păcate, OMUL – dar ca simbol al Căderii în Istorie, al Haosului! -  iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cărţile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(...) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în faţa Cărţii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradată, până la reptilă, a fostei Păsări Angelice!  Nu este exclusiv vina Omului că nu mai este „capodoperă divină”, ci şi a unei mistice catastrofe, probabil „muşamalizată” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabilă,/ nu trebuie să vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ţi dreaptă” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerată de... „levier”!) Duhului uman trebuie să se facă nu „cu anasâna” divină, nu prin intervenţie divină autoritar-cezarică -  ci prin conştientizarea Autenticului Sine, chiar de către Om!
De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenţi umano-terestro-anti-poetici (aleşi, însă, TOT categorial!): „Naşule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astăzi/să-mi strici sărbătoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasărea Arheopterix,/reptilo-zburătoarea aceea,/frumoasă ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Pădurea Băneasa” (cf. Clonă). Pentru că numele Celui Rău trebuie pronunţat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!
...Mai este posibilă întoarcerea la „sănătatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Grădina Hesperidelor, Grădina cu Mere-Aştri-de-Aur? Da, prin Revelaţia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORŢĂ DE RE-ARMONIZARE/ÎNSĂNĂTOŞIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, către „nori de egrete”: „pot să intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/căci poemul meu porneşte/pe văile Genunii şi le-albeşte/în toate punctele cardinale ale fiinţei,/mai mult, ori mai puţin pudrată,/sau fardată cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu vălătuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flăcări,/pentru merele de aur...” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn...).
Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebăda [hermafrodită]simbolizează forţa Poetului şi a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cerească atotputernicie, element al dragostei şi al uniunii” – cf. Novalis, dar şi la Goethe: „Undă însăşi peste unde,/Lunecă spre locul sfânt”; emblemă alchimică a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic şi unire a contrariilor – apă-foc -, unde se regăseşte valoarea sa arhetipală de androgin: „ea cântă dumnezeieşte pentru sine şi pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru că Mercurul, hărăzit morţii şi descompunerii, îşi transmite sufletul către trupul lăuntric, ieşit dintr-un metal imperfect, inert şi descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iată de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are şapte cărţi alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRĂŢIŞARE A COSMOSULUI,  ÎNTR-O NOUĂ ERĂ FIINŢIALĂ!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adică, Cel care re-uneşte ELEMENTELE disparate - re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!
...Ne oprim cu sugestiile de lectură - aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingătoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adică pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (şi nu mulţi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cărţilor. Dar şi MAGNUM  OPUS.
Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al și cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum conţine ŞAPTE procedure (se justifică, astfel, mathematic, structura cărţii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obţinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operaţiuni şi trei faze: patru operațiuni - putrefacţie, calcinare, distilare, sublimare – şi trei faze: solve, coagula, unitas…).
Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Franţei secolului al XIX-lea, despre această “elegiacă” DURERE a FIRII - întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o nouă armonie, / O nimfă, cu durerea-mi unită pe vecie…”
…Numai prin Alchimia Poetică, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revoluţii ale glodului uman - şi cu atât mai puţin prin ceea ce ţine de acumularea glodului-Prakrti…Numai Tentaţia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree către PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL - vindecă omenia din om!
Şi nu veţi afla un „tribun” mai convingător, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu - cel despre care însuşi Romulus Vulcănescu afirma: „Combate teoria abisală a „spațiului ondulatoriu“ deal-vale a lui Lucian Blaga, înlocuind-o cu teoria semantismului sincretic a spațiului spiritual zigzagat, creastă de munte – abis – creastă de munte”.
Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/către “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINĂ, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixă”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – şi din “noi”, în EL! 
                                                                             Adrian Botez
 


                                                 ION PACHIA-TATOMIRESCU -
            UN CAVALER LA CURTEA OXIMO(I)RONISMULUI
                        Mic coment la trei poeme semiotice



Faţă de scriitura poliedristă (crustalogică!) - a unui avid de cunoaştere, trepidînd între raţionalism şi protocronismul aparent repausat, recent resurect, cel pripit taxat de N. Manolescu drept „confiscabil ideologic” (1991), încerci savoarea lecturii mai ales din astfel de scrieri, Ion Pachia-Tatomirescu fiind un magister ludi greu de situat între livresc, ironismul postmodernist şi enciclopedismul suprasaturaţie intelectuale; în opera sa de cercetător şi istoric, pare a fi al unei vocaţii (şi este!), iar poezia – cvasi-ludică, - îi este un exerciţiu catarsic, marjînd pe calambur, lexic impregnat de livresc, pe urzeala mito-poetică a originismului, apelînd la un procedeu interferent: revelaţie mistică – revelaţie strict ştiinţifică: de unde efectul „coandă” al lexemului colateral, impresia extragerii din orice a semnificaţiei latente în Limbaj: vorba sa „dansul fotonilor” (fie al tahionilor sau quarcilor!), energetism sadea, de o savoare aparte: „Bucuria corului/ de vrăbii – razele/ taie geamul/ cu infinite ace-pliscuri/ de diamante/ de la gureşele/ dezlănţuitoare/ de fotoni.../ Dincoace de ferestre, Verbul/  calcă ţanţoş, până-ajunge/ în marginea ninsă,/ de unde-naintează prudent,/ pe partea de-argint-viu, carosabilă, logosabilă/ şi verbos-abilă/ a hârtiei,/ făcîndu-se apoi nevăzut/ printre hematiile/ din auriculul drept/ al Poemului..” ( subl. n).
                                                                   
Verbul calcă ţanţoş… ( ars poetica)
Acest textualism de practician semiotician, face farmecul volumului inspirit titrat – aluziv la o „eră Arheopterix”: aşadar a unei MUTAŢII a speciei (speţei) umane. Poetul apelează atitudinal la oxymoron, ( procedeul stylistic „muşcătura nebunului”), şi aici ne aminteşte de Adrian Botez, dar şi de… atitudinea Săpânţa, versus mioritismul sau manolescismul binarei noastre „codificări” din Genomul ancestral: verbul „învidării” este al reumplerii de VID (din „zero-ul gravid”, n) al… antimetafizicii stănesciene: însă anticipez enunţul că avem de-a face cu un paradoxist, zonă scrutată exigent de acest om- orchestră, în care sintagmele cochetează cu aphoriile sau gândirea haijinică: suntem în fastul semnificat de lothus, unul ce mai degrabă ne aminteşte de cei Vechi, din Arealul străbunului Melos, subdunărean- campestru, banatic: cine să traducă în occidental eclectic, astfel de discurs? (de facto ghematric!): „Bună-ziua, Vidule…!/ -Mulţumesc, Avidule…!/ -Bună ziua, Doamnă Zână,/  de-ai ieşit cu Vid de mână,/ pe câmpia-mi celestină,/ printre păpădii-lumină,/ pe colinele-mi de glajă,/ dintre cârlionţi de vrajă,/ pe Muntele de Aramă,/ nins de stele -/ lynx în scamă…!/  -Ce mai faci tu, Vidule…?”.
                                     
Dialogul învidării de pe malul oximoronului
Aceste prime două poeme – cheie ale volumului, sunt auto-definitoare pentru întregul intinerar parcurs; comunicarea – de tip pragmatic - este a unui Cod propriu, necesitând „decriptare” doar pentru neiniţiaţi. Aşadar avem un poet oracular, „ritualic”: parafrazic, de fapt.
De sub „centura de iridium” a Memoriei (Arhetip plus dobândire empirică, voila!, poetul – uns cu toate alifiile gnoseologice şi para-istorice, exclamă patetic – explicit - demitizant (paradoxal) – un enunţ retoric, captând cumva – ameţitor, - starea de „nestare”, cosmică: rostul sau nerostul însuşi actului de a scrie, într-un timp (summum al duratelor noastre) ce poate fi scrutat doar prin „întrezărire”, aşadar în plin vertij al Mutaţiei (memoria teluricului, - zburarea materiei în inefabil, prin Cuvânt (aici cuvinte, scântei ale „norişorului de splendoare” din epopeea Enuma Eliş: astro-fizica se-mbină analogic cu psihanalismul actual; (ce tip de revelaţie este acesta, tatomiric, dacă nu unul de cercetare psihică Jung-iană…) Poemul de mai jos exprimă stupefacţia Fracturii dintre Logos şi delirul discursiv al textualismului: „Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă stelele nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii/ Poezie,/ dacă oceanele n-o citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă îngerii nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă brusturii nu citesc…?!/ Ce rost are să mai scrii Poezie,/ dacă abisurile pacifice/ nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii/  Poezie,/ dacă galaxiile nu citesc…?!/ Şi ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă Ea, Însăşi, nu se mai citeşte…?!/”.
                              
(Ce rost are… dacă stelele nu citesc…)
Cine este EA, dacă nu dumnezeea lui EL? Mater- Materia… Inteligenţa materiei. Îmi permit un repaos la lectură, după primele TREI texte; ceea ce ni se transmite (comunică elecat) din poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, este dar din har, reumplere de mister „al rostirii de leac”, incantatorii, pe care o relevă a fi deja perimată în tehnocratismul agresiv al „erei neo- arheopterix”, şi (ro)mantice desfătări sofianice. Mofturile elitiste ale „Noului Age” al criticii ocoodentale, nu vor avea organonul de a primi şi eventual împărtăşi –  necesar empatic- un astfel de discurs, în acest ACUM al… rezonanţei Schuman. Toate Codurile – cheie (mantrele, Peştera lui Platon, Orfeu, Prometeu, Labirintul, Mandalele,) – par a fi depăşite, caducei, în plină Mutaţie… Una care precipită athanoric – tomografic, nu doar Fiinţa heideggeriană, ci şi organicul. Prin aceea că  noii sacerdoţi (sacerdocţi!), ai neo- barbarbarismului sunt undeva în catacomba paralelă…
                                           
(Elegii din era Arheopterix, Editura Dacia Xxi)
«[...] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu [...] E desigur un „ghiocel“, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţîndu-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite.
Vladimir Streinu
«[...] poemele de început ale lui Ion Pachia Tatomirescu aduc mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi elanurile unei sensibilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea unei ordini cosmice»
Mircea Iorgulescu
«Încă de la început  poetul şi-a proiectat un univers coerent, populat de elemente mitologice autohtone, între care semnificative prin ele însele, dar şi prin recurenţă, erau Muntele, Matca, Fluviul, Curcubeul; intenţia acumulării acestora era de a contura [...] o geografie lirică a spaţiului carpato-dunărean, de nu chiar consacrarea mitologiei dacice în registru liric; fiecare carte adaugă ceva universului astfel gândit, de unde unitatea de viziune şi coerenţa de lanţ a tuturor. De la instaurarea unui climat cosmogonic într-o abundenţă vegetală, în special florală, evocatoare, analogic, de mari prefaceri în ordinea naturală a lumii, la propunerea de concepte personale, „zoria“ bunăoară, cu derivatul verbal „a înzoria“ şi la ordonarea materialului mitologizant într-o viziune integratoare [...]» (în „România literară“, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie 1985, p. 11, „profil“ reluat integral, fără modificări, în „Literatura română contemporană, I – promoţia 70“, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 315 sq.)
Laurenţiu Ulici.
------------------------------------------
* Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu , membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor  Bănăţeni (din 1992), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999) etc.; este membru de onoare al Societăţii Literare  „Tristan Tzara” Moineşti-România) – Zürich-Elveţia (din 2005) şi membru Honoris Causa al Cercului „Lumina“ din Panciova-Serbia (din 11 august 2006), calitate în care i se acordă în 15 decembrie 2007, la Novi Sad/ Panciova) şi Medalia de Aur „Lumina“ ’60.
                                                                                                                Eugen EVU
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971