Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
                  BISERICA DIN ETER
         Corneliu Leu către Dimitrie Grama


-continuare-

Ca să înţelegem cum s-au întâmplat lucrurile, trebuie să revenim la concepul nostru de permanenţă umană. Pentru că tot o permanenţă umană este şi acerba coborâre la cele stict materiale. Şi, mai ales, la puterea de care beneficiezi prin ele. Este faţa cealaltă, malignă a permenenţelor umane în tendinţa spre rău, spre ascunderea faptei ruşinoase. Un bătrân ierarh, din prima generaţie a celor crescuţi şi ajutaţi de Episcopul Grigorie să se afirme teologic, pe care l-am vizitat după 1989 la patul unde-şi ducea boala, ca să-i cer amănunte despre crima comisă cu unchiul meu căruia chiar îi slujise la înmormântare şi îi preluase o jumătate din eparhia desfiinţată, s-a albit atât de tare la întrebarea mea şi mi-a răspuns tot cu întrebare de glas stins că: „De ce mai e nevoie să răscolim acel trecut? Ce relevanţă ar avea aceasta de vreme ce tot am ajuns la libertatea credinţei?”... Şi doar când a simţit indignarea din glasul meu spunând că mormântul martirului are nevoie de o candelă care să lumineze Adevărul şi de asta apelez la memoria tuturor celor care l-au cunoscut, s-a speriat şi a încercat să mă liniştească spunându-mi nişte  banalităţi flatante. Am renunţat să-l mai intervievez, punându-l în categoria altor apropiaţi ai familiei mele care, în timpul dictaturii trăiau o justificată teamă chiar de a se apropia de noi, darămite de a arăta că ţin minte amănunte neconvenabile regimului.
Totuşi, când m-am ocupat de cercetarea activităţii misionare a vărului meu, Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu în cadrul emigraţiei române din occident, am ajuns la personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu, pe care acesta l-a găsit îmbătrânit, bolnav şi speriat, împins a trece la catolicii care-i dăduseră găzduire, pesemne şi din recunoştinţă pentru faptul că, astfel, era ferit de condamnarea la moarte în contumacie pe care o primise în ţară. Şi atunci, adâncind lucrurile, am ajuns la comparaţii cu condamnarea la moarte, mai târziu, a vărului meu, pentru că KGB-ul nu-i putea ierta împotrivirea la politicile ruseşti şi împiedicarea acţiunilor lor de infiltrare a ortodoxiei cu interesele Kremlinului. Mai exista şi precedentul condamnării la moarte a lui Alexianu alături de mareşalul Antonescu. Acesta era un demnitar de rang mic, faţă de alţi guvernanţi, dar rangul acela fusese de Guvernator al Transnistriei, iar sovieticii cereau pedepsirea exemplară a duşmanilor direct implicaţi în posesia teritoriului lor. Era un avertisment la ce-l aşteaptă pe oricine ar tenta spre aşa ceva. Or, Mitropolitul Visarion Puiu fusese în timpul războiului întâistătătorul Misiunii Patriarhiei Române la Odesa şi de abia după aceea a reuşit să ajungă în occident intrând în guvernul de exil pe care îl făcuse Horia Sima la Viena. Faptul că se dusese să reinstaureze creştinismul la Odesa îl acuza pentru lumea condusă de Stalin, mai grav decât participarea la un guvern în exil, fapt pentru care el era printre cei care primise condamnarea la moarte alături de capii legionari. Dar Misiunea Patriarhiei Române la Odesa nu l-a avut în fruntea ei tot timpul pe Visarion Puiu. Ea a fost organizată în aşa fel încât să poată avea mereu în frunte şi în slujbele care trebuiau să atragă marea populaţie ieşită la credinţă, un ierarh reprezentativ, aşa că se schimbau la câte şase luni cei care aveau şi ranguri de îndeplinit în ţară. Primul a fost unchiul meu care păstorind la Huşi, pe Prut, a înaintat odată cu trupele făcând mari slujbe soborniceşti la Chişinău, la Tighina, la Tiraspol şi ajungând la Odesa chiar de Paşti, unde s-a adunat în juru lui luând lumină o mulţime uriaşă,venită din toate locurile eliberate de armata noastră. După el, care venise direct, neorganizat, cu suită mică şi completată pe parcurs cu preoţii locali ieţiţi din ascunzători, în scopul de permanentizare a Misiunii şi de stabilire a rolului ei eclesial, au venit pe rând foştii Mitropoliţi ai Bucovinei Visarion Puiu şi Tit Simedrea, episcopii Policarp şi Antim. În total cinci ierarhi, acoperind toată perioada când au putut sluji la Odesa şi sfidând, bine-nţeles, alungata putere Sovietică . Adică alungând-o şi mai mult cu aghiazma sfinţită de ei.
Ca şi în cazul Alexianu, sovieticii nu au putut ierta aşa ceva. Fiind plecat din ţară, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte doar în contumacie; unchiul meu, însă, a fost de-a dreptul ucis. Tit Simedrea a fost decăzut din rang şi urmărit continuu, peregrinând prin mănăstirile care-l ascundeau, Policarp a rezistat doar o vreme ca locotenent la scaunul de Episcop al Maramureşului, apoi a fost dezis. Antim Nica, însă, uimitor negăsit de mâna răzbunătoare a KGB-ului, a fost avansat de la locotenenţa Dunării de Jos ca episcop vicar al noului patriarh, girând multă vreme administraţia patriarhală, secretariatul noului Sinod, relaţii cu instituţii centrale de stat, politicile de cadre cu preoţimea, etc.etc. A murit în scaun de Arhiepiscop la vârstă venerabilă, ajungând a trăi în aceşti ani ai marilor libertăţi. Dar nu chiar până la înfiinţarea CNSAS, fapt care mă face să nu comentez, ci doar să mă întreb: Ce legătură poate avea o asemenea carieră cu ceea ce înţelegem adevărat prin Credinţă, sau Mărturisirea Cuvântului?!
*
*       *
Înţelegerea pe care am simţit-o întotdeauna apropiindu-mă de harisma Prea Fericitului Teoctist venea din monahiceasca smerenie mângâietoare cu care fusese binecuvântat sufletul său. Dar, cum spuneam la început, acestea nu sunt date pentru întregul vieţii unui om, iar marea învăţătură a fiecăruia dintre noi este să ştie cum să şi-o păstreze cât mai multă vreme. Pentru că sărmanul om e sub vremi, iar când vremurile aduc în jurul tău păcătoşi faţă de care ai neîndoielnic meritul de a te purta cu mai mult bun simţ şi mai cinstită judecată decât ei, atunci spune-mi şi mie cum rezistă bietul suflet omenesc la tentaţiile puterii?!!... Imediat după aşa zisa revoluţie din 1989, un grup de oameni  (unii, în ori ce caz nu mult mai curaţi decât el ci, cel mult dăruiţi cu insolenţa de a nu-şi vedea sau recunoaşte păcatele, de vreme ce, mai târziu, când au apărut dosarele securităţii, informaţii provenite din diaspora sau alte amănunte dubioase ne-am dat seama ce hram purtau) s-au constituit într-un aşa numit „grup de meditaţie sau reflecţie” şi l-au hulit de parcă el ar fi fost patriarhul roşu şi nu înaintaşul său Justinian.  Pe care, e drept, l-a servit; dar n-a avut nici o dată o prezenţă publică exagerat partizană ca a aceluia, care a acceptat funcţie directă de lider laic şi într-un partid satelit comuniştilor şi în organizaţii de dizolvare naţională care serveau direct măreaţa uniune sovietică, tirania stalinistă, kgb-ul, etc. adică ascensiunea puterii Moscovei în omenire. Spăsit, poate mai mult decât alţii care ar fi trebuit să o facă, părintele Teoctist a coborât din tron anunţând că se retrage într-o mănăstire . L-am vizitat în acele zile la spitalul unde se internase şi l-am găsit liniştit, fără ranchună, conştient de crucea pe care trebuia să o ducă ieşind din joc spre prestigiul Bisericii sale. Dar cum nu el era cel care făcea jocul politic, nu a trecut nici postul rugăciunilor de iertare pe care şi-l impusese şi făcătorii acelui joc l-au adus înapoi, spre norocul ortodoxiei române de a fi ferită de convulsiile unor vanităţi şi veleităţi ce mijeau destul de periculos, chiar revendicativ demagogic după părerea mea. Cu funciara sa modestie omenoasă, bine exersată sau strunită în smerenia monahicească şi întărită de încercarea prin care trecuse, el a cârmuit cu înţelepciune anii de cea mai frumoasă reafirmare a ortodoxiei române. Şi pot mărturisi din câte l-am bine cunoscut în această perioadă, că a făcut-o fără ranchune, chiar cu acea creştinească bucurie de a se ruga pentru hulitorii şi duşmănitorii săi.
Prin aceasta, pe lângă prestigiul Bisericii în viaţa oamenilor, a crescut şi al său personal, Prea Fericitul Teoctist ajungând a căpăta o platformă pe care el chiar că nu şi-o construise. Îşi construiseră alţii în jur, având nevoie să o ridice şi pe a lui, tocmai pentru că se simţeau dependenţi şi nu aveau cum să neglijeze influenţa Bisericii la populaţie, ceea ce însemna şi electorat. I s-au acordat onoruri lumeşti, adularea, concesiile şi onorarea promptă a cerinţelor adresate guvernării. Satisfacţiile a ceea ce câştiga pentru cinul său de la penibilii politicieni erau atât de mari încât, într-o asemenea situaţie, cine n-ar vrea să evalueze şi să se bine convingă cât de temeinice sunt acestea?!
Ştiam bine cât era de fericit când, la poalele Dealului Patriarhiei, s-a trasat şi s-au făcut toate formele cadastrale ale locului în care urma să se ridice noua Catedrală şi mi-a mărturisit de mai multe ori această bucurie de ctitor pe care o avea implantând acolo, conform tradiţiei, crucea care marca locul viitorului altar. Eu, care îl  văzusem şi în anii urbanismului cu demolări de biserici de sub dictatură, când îmi vorbea cu resemnare despre faptul că Ceauşescu îl trimitea cu tot cu palat patriarhal la Văcăreşti spre a şterge aici, în centru, urmele bisericeşti ale întemeierii Bucureştilor, îi simţeam acum trăirea înălţată şi fierbintea recunoştinţă pe care o adresa Dumnezeului său ştiind că sub pastoraţia sa, alături de  vechea catedrală, se va ridica cea nouă, visată acolo de mai mulţi patriarhi, dar căreia el îi sfinţise în aceste zile piatra de altar ce avea să-i stea la temelie. Şi, de câte ori coboram de la el, treceam pe lângă crucea care mai marchează şi astăzi locul viitorului lăcaş în parcul de la poale, bucurându-mă pentru satisfacţia sa de gospodar cu vocaţie.
Pentru ca, pe neaşteptate, cândva, să apară un joc întreg de refuzuri privind locul acestei catedrale, să se găsească altul pe cursul Dâmboviţei pentru care iarăşi să se facă măsurători şi calcule, să se ajungă la un al treilea, la înfruntări cu puterea administrativă, la argumente de neînţeles de oparte şi de alta şi, de abia într-un târziu, după mai multe refuzuri în care simţeai încontrarea pentru încercarea puterii, să se fixeze noul loc, iar discreta expresie de satisfaţie în triumful omenesc să apară pe faţa blajină a omului pe care, atât educaţia monahicească bine deprinsă, cât şi nevoile sau umilinţa cărora li se supusese îl făcuseră să trăiască o bună parte a vieţii în reală smerenie: Triumfa lumeşte.Proştii se fereau din calea sa şi îi făceau toate capriciile.
Atunci mi-a trecut prin minte gândul pentru care-mi cer iertare dacă e cu păcat, că toată tevatura cu locul meritat de catedrală nu fusese decât o încercare a puterii, a muşchilor omeneşti care se voiau evaluaţi în faţa celorlalţi muşchi, ai guvernanţilor care nu erau prea siguri pe ei. Dacă nu ca împotrivire, care nu stă bine blândeţii arhiereşti, măcar ca încercare de a-şi autoconfirma certitudinile influenţei pe care ajunsese să o deţină în noua orânduire. Un cântar strict lumesc prin care se uita tot ce trebuie să fie hieratic în universul credinţei, bazat pe conştiinţa nimicniciei celor lumeşti. Prea Fericitul nu mai era seraficul arhipăstor, ci doar omenescul întâistătător care se alinta şi cu plăcerea de a-şi permite a beneficia şi a uza de puterea lumească. Lucru pe care-l consemnez. Dar, prin comparaţie cu alţii care, în ciuda odăjdiilor ce le dau rangul, rămân toată viaţa doar între aceste vanitoase limite ne atingând nici o dată seraficul despre care am vorbit, nu am dreptul să-l condamn deoarece am avut prilejul să simt cum acest om găsea deseori tăria să se depăşească şi să rămână doar ierarh întru Credinţă, bazat doar pe puterea acestei credinţe, şi nu pe controversatele puteri lumeşti. Poate că îmbătrânise, poate că valul de satisfacţii era prea mare ca să-l mai ferească de trufie, aşa cum vedem la unii că nu se feresc de cel mai mare păcat condamnat în Scriptură, chiar şi când valurile puterii lor sunt mult mai mici. Aceia sunt perseverenţii în rău care trebuie condamnaţi pentru că, prin asta fac cel mai mare deserviciu credinţei simple, a oamenilor de rând, îndepărtându-i de predica lor neconformă cu faptele.
Aş încadra această constatare, deci, doar în neputinţa de a persevera care l-a condus mai întâi la descrisa încercare a forţelor sale cu puterea laică ne lăsându-se până nu a văzut-o că-i face pe plac. Putere ale cărei slăbiciuni şi compromisuri, fie vorba-ntre noi, erau atât de mari încât nici nu ştiu ce satisfacţie mai putea oferi. Dar asta i-a dat un avânt nedorit, adică tocmai pe panta alunecării din hieratic către actul volitiv personal în fapte mai mici sau mai mari, după exemplul înaintaşului său Justinian Marina, căruia recunoştea că îi era dator: „Ca unul care m-am învrednicit să fiu sfinţit de Părintele Justinian Arhiereu, mărturisesc că de la el am învăţat foarte multe lucruri în administraţie. M-a format şi ca ierarh al Bisericii noastre în cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie...Părtaş şi martor al atâtor lucrări importante, m-am străduit clipă de clipă să nu zdruncin încrederea  Prea Fericirii Sale Justinian...”. Şi, astfel, îndatorirea aceasta de a-ţi lăuda mentorul trecând peste ce are el nedemn, omeneşte apreciată dar, în cazul sfinţeniei unei confesiuni, foarte discutabilă, a pus stăpânire pe vârstnicele sale preocupări încurajate de înclinarea celorlalte capete. Şi, astfel, facultatea de Teologie din Bucureştiul eliberat de comunism ca şi alte lăcaşuri, au primit întru cinstire numele patriarhului roşu. Acţiuni propagandistice iscusite au început a vorbi despre meritele aceluia şi nu mai exista loc pentru alţi salvatori ai Bisericii. Figura sa a început a fi descrisă ca providenţială pentru ortodoxia română căreia îi alungase mulţi ierarhi dreptcredincioşi precum şi toţi preoţii peste 50 de ani împliniţi în anul 1949, aceştia fiind pensionaţi obligatoriu pentru ca parohiile să fie date unor tineri formaţi în spiritul supunerii faţă de puterea comunistă şi gata să slujească colectivizarea care, distrugând familia şi proprietatea ei, servea bolşevismului internaţional şi ca principală armă de smulgere a oamenilor din tradiţia naţională. Acest preot-politician pus a controla aservirea Bisericii, a fos trimis de comunişti la Iaşi concomitent pentru mai multe îndeletniciri: Şi cu titlul bisericesc de „Vasluianul”, ca arhiereu vicar la Mitropolia Moldovei pentru a-l controla, izola şi dubla pe Irineu Mihălcescu, dar şi, dacă e posibil aşa ceva:  pe numele său real de Marina, ca preşedinte al organizaţiei din Moldova a Frontului Plugarilor – partidul lui Groza aservit total stalinismului. El mai deţinea şi funcţia de prim-vicepreşedinte pe ţară al ARLUS, asociaţie chipurile civică, în care se vorbea despre România ca despre încă unul dintre statele Uniunii sovietice. Spun „dacă e posibil aşa ceva”; dar iată că a fost posibil, tocmai pentru că în Moldova se petrecuseră cele mai multe provocări cominterniste, tocmai pentru că, prin foametea ei şi prin familiile împărţite de-o parte şi de alta a Prutului, veghea dictaturii trebuia să fie mai mare, tocmai pentru că înaltul ierarh al locului, cărturarul-patriot Irineu Mihălcescu nu putea fi cumpărat şi trebuia izolat schimbându-i şi preoţii dreptcredincioşi din satele pârjolite de război şi secetă.
Eu nu contrazic nici calificativul de „providenţial” care, ca gest de învăţăcel recunoscător ajuns la a-şi încerca puterea de a face asta, s-a tentat a se lipi de persoana unui om numai pentru faptul că l-a găzduit pe Gheorghiu-Dej la evadare, iar acela l-a făcut mâna lui dreaptă pentru delicata şi influenta categorie socială a preoţilor şi pentru deturnarea Bisericii în serviciul comunismului, cum făcuse şi Alexei pentru Stalin. Pesemne că era un şef care ştia să-şi răsplătească subalternii fideli. Pentru ei era într-adevăr providenţial pentru că, în  ciuda formaţiei clericale pentru care bolşevicii i-ar fi trimis în şomaj, el le-a dat de lucru în slujba acelora şi, astfel, unora chiar le-a asigurat funcţii, privilegii, locuri calde în care să stea cu profit. Dar pentru majoritatea preoţimii care a înfundat puşcăriile şi lagărele?!... Pentru călugării torturaţi sau făcuţi dispăruţi?!... Pentru uniaţii pe care i-a ţinut sub ameninţare şi închişi?!... Pentru mănăstirile şi eparhiile desfiinţate?!... Se pretindea să-i fim recunoscători pentru că la noi s-au păstrat bisericile, în vreme ce în Rusia fuseseră demolate... Fuseseră. Dar când? În anii treizeci, ai marilor deportări şi marilor crime cu ţăranii; sau, la noi, în Basarabia, la începutul războiului, când i-au dus în Siberia. Dar apoi, chiar la ei,chiar sub Stalin, lucrurile se schimbaseră. Ne mai putându-şi îmbărbăta soldaţii cu Komsomolul, Stalin a revenit la ortodoxie, a reînfiinţat Patriarhia Moscovei fabricând repede popi şi, doar resfinţindu-şi cauza războiului, a devenit Tătucul învingător, precum oricare ţar. Când puneau steagul pe Reichstag, ruşii îşi redobândiseră şi libertatea religioasă; aveau o Patriarhie, aveau mitropolii ajutate grijuliu de KGB, se puteau consacra  şi oamenii cu credinţă sinceră dacă acceptau să dea o cădelniţă şi pentru Stalin, îşi deschiseseră din nou bisericile şi căutau ca pradă de război tabla aurită cu care şi-au refăcut cupolele acestora. Când au intrat la noi, cu spiritul lor slav-habotnic erau recreştinaţi complet având în frunte patriarh şi mitropoliţi care trăgeau sfori să refacă la Moscova a treia Romă, ca să slujească din umbră puterea stalinistă. Nici gând să dărâme bisericile noastre, ci să le folosească. Spre această slujire au fost atrase sau obligate să treacă bisericile din statele satelite, aşa că n-a fost vorba de nici o apărare a lăcaşurilor, ci numai de anihilarea slujitorilor care opuneau rezistenţă. Or, această anihilare a avut loc din plin. Până la cea totală a fiinţelor conştiente care propovăduiau dreapta credinţă, pentru a lăsa loc celorlalţi, ce acceptaseră să propovăduiască numai în numele intereselor Moscovei. În şi din aceste condiţii se născuse Grupul Sinodal de Rezistenţă al Vlădicilor care se opuneau politicilor lui Justinian, iar datoria noastră este să descoperim şi să înscriem în marmoră numele fiecărui prelat care s-a angajat întru aceasta!...
Îţi dai seama, însă, că exerciţiile de putere care dădeau satisfacţii lumeşti bătrâneţii vrednicului de pomenire, nu mai lăsau loc şi timp pentru a elucida aceste adevăruri. Îndatorarea faţă de înaintaşul său i se părea şi mai importantă, îi dădea, pesemne, şi mândria puterii de a i se accepta să facă orice, cum voia el, cum credea el, cum decidea el. Era, aş îndrăzni să spun înţelegând exact psihologia lumească a lucrurilor, un exerciţiu de trufie, eşapând zgomotos din aglomerarea anilor de smerenie. Adică exact lucrul de care are cea mai puţină nevoie orice religie atentă la credibilitatea ei.
Iar rezultatul a lovit pe neaşteptate: Aici, în balcanismul nostru, cu politicile noastre corupte şi făţarnice ca şi politicienii care le practică, lucrurile făceau impresia a fi mers, iar bomboana cu „providenţa” părea a fi înghiţită de mulţi naivi. A ales Dumnezeu, însă, să se facă un pas în plus în unirea simţirii româneşti de pretutindeni şi o înaltă delegaţie patriarhală în frunte cu întâistătătorul s-a îndreptat spre locul cel mai vulnerabil pentru noi din America de Nord, cel pe unde se află şi acum tabăra misionară „Vatra românească” slujită cu credinţă de sacrificatul Valerian Trifa, a cărui anihilare a avut în epocă şi sprijinul inconştient al autorităţilor române. Este acolo, ca o rană care nu se mai închide spre a ne putea simţi fraţi cu adevărat, pentru că românii americani care au crezut în obştea creată de Trifa, nu s-au dezmeticit după alungarea lui, iar sentimentul acesta încă se transmite. Ei bine, pe fondul acestui sentiment, mergând să-i unească pe toţi românii ortodocşi din  Canada şi din diferitele lor biserici de pe întinsul Statelor Unite, orbit de orgoliul său, Patriarhul Teoctist şi-a găsit să facă, de la primele întruniri, elogiul înaintaşului său bine ştiut în slujba bolşevismului. Harisma a dispărut, atracţia sentimentelor naţionale s-a pierdut, delegaţia nici n-a mai călcat pe teritoriul Statelor Unite unde se află „Vatra românească”, ci s-a întors mai înainte de termen. Iar unirea bisericilor ortodoxe române din America încă rămâne o problemă de viitor, unii practicanţi chiar preferându-i pe preoţii ortodocşi ai altor neamuri, cu toate că parohii noştri nu au nici o vină. O fi vorba doar de vreo simplă întâmplare neinspirat servită de predicile lui Teoctist, sau de pedeapsa la care trebuie să se aştepte trufia, chiar şi atunci când vine din partea unui muritor cu a cărui smerenie ne-am obişnuit?!
Era a doua oară când America îl devoala, scoţându-i la iveală racilele colaboraţionismului cu puterea comunistă învăţate de la mentorul său a cărui perfidie o prefăcea în merit. Prima dată fusese respins în anii şaizeci când, de la episcopia Aradului fusese propus să plece la cea din Statele Unite; dar românii americani au hotărât că nu au nevoie de un intrus insinuat de guvernarea comunistă. Încă de atunci, l-au taxat şi l-au tratat ca atare refuzându-i venirea în obştea lor. Iar acum, oricât de mieroase ar fi fost şi oricât ar fi mizat pe adresarea către alt public, ce nu ştia istoria însângerată a Bisericii noastre, vorbirile despre patriarhul roşu au indignat. Spre deserviciul ideii de unitate în Credinţă a tuturor românilor.
*
*              *
Între timp, prin cercetarea aplecată a preotului Nicolae Hurjui care şi-a făcut teza de doctorat cu o vastă monografie asupra personalităţii Episcopului Grigorie Leu, ca şi prin obţinerea de la CNSAS a dosarului de urmărire a episcopului care începe odată cu înfiinţarea securităţii, apar noi documente „incriminându-l”, pentru vremurile de atunci, că nu respectă indicaţiile guvernamentale şi nu permite pe întinsul eparhiei sale înlăturarea preoţilor vârstnici, că se înconjură în Consiliul eparhial de oameni ai vechiului regim, că duce prea multă activitate misionară bătând satele şi organizând slujbe foarte dese pentru enoriaşii acestora, că are o activitate publicistică necorespunzătoare cu propaganda vremii şi scoate tipăriturile proprii într-o tipografie pe care a cumpărat-o special ca să-şi editeze revista, cărţile de cult, scrisorile pastorale, studiile şi predicile unor preoţi dintre cărturarii vechi, fără cenzura oficială care se practică în tipografiile obişnuite, că este foarte implicat în întrunirile bisericeşti cărora nu le lasă, ca în alte eparhii, rolul de a sluji reformele guvernamentale şi că, dimpotrivă, scoţându-se religia din şcoli, el a făcut adunări în  fiecare protoierie insistând pentru alcătuirea unor programe consecvente de catehizare în aşa fel încât, aducând tineretul şcolar la biserică, preotul să-i înveţe în continuare ceea ce se scosese din programa analitică aprobată de Ministerul Învăţământului, că a refuzat scoaterea din funcţie a unor preoţi consilieri care nu sunt ataşaţi regimului de democraţie populară şi Uniunii Sovietice, că toţi refugiaţii basarabeni, monahi şi preoţi, sunt găzduiţi de bisericile şi mânăstirile eparhiei, refugiaţii mireni primesc ajutoare şi hrană de la Episcopie, iar mulţi cântăreţi care au fost la Opera din Chişinău sunt angajaţi în corul catedralei de la Huşi.
Apar multe documente, de la delaţiuni despre ofiţeri deblocaţi din armată găzduiţi secret în chiliile mănăstireşti, la trecerea de literatură religioasă spre Basarabia pe la vadurile Prutului, la instruirea preoţilor de a-i învăţa pe oameni agrotehnică pe terenurile lor mici spre a-i îndepărta de întovărăşiri şi colectivizare, la numirea unui lucrător special de informaţii care să organizeze supravegherea prin cei năimiţi din interiorul episcopiei, până la acte guvernamentale care resping demersurile episcopului de a nu se lua cote ţăranilor loviţi de secetă şi consideraţiuni privind discreditarea hotărârilor de stat prin asemenea cerinţe pe care ierarhul le repetă public. Cel mai elocvent dintre ele îl constitue textul intervenţiei unui parlamentar comunist ales în zonă care, în anul 1947, cere de la tribuna parlamentară aservită regimului care îşi consolidează instaurarea, pedepsirea şi înlăturarea acestui episcop reacţionar care-şi influenţează enoriaşii împotriva măsurilor noului regim şi constituie o piedică prin îndrumarea populaţiei către cele ale bisericii, care vin în contradicţie cu politicile revoluţionare.
Asemenea documente fac lumină în mai multe direcţii, ca şi unele care au început să circule după trecerea la Domnul a vrednicului de fericită pomenire Patriarh Teoctist. Se vorbeşte astfel că semnătura sa monahicească este pusă pe o telegrama de felicitare adresată lui Gheorghiu-Dej,  părând  bizar în acea perioadă de început gestul de legătură de la unul dintre slujitorii unei Arhiepiscopii din teritoriu direct la conducătorul comunist din epocă şi ducând cu gândul spre o înclinare de colaborare. Tot din acea perioadă, periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista „Biserica Ortodoxă Română” nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947 publică Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a se retrage monahului Teoctist Arăpaşu rangul de arhimandrit în care fusese ridicat numai de către vicarul Justinian Vasluianul, fără a se cere binecuvântarea întâistătătorului titular al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, IPS Irineu Mihălcescu. Celui retras din rang i se reproşau simpatiile pentru regimul nou instalat în România, iar arhiereului-vicar încălcarea ascultării faţă de ierarhul canonic, peste care se vedea evident că voia să treacă nesocotindu-l... Sunt fapte în care, după mine laicul şi păcătosul la gură, ar fi într-un fel vorba de spirit de gaşcă şi de arogare a puterii înainte de a o avea. Spirit existent şi explicabil meschin-omeneşte oriunde, mai ales fiind vorba de sprijinjul deschis al unor forţe oculte comuniste sau sovietice. Dar total neîngăduite în cinul slujitorilor aleşi... Gaşcă e un cuvânt urât, nepotrivit smereniei; însă când e vorba de o gaşcă făcută întru înhăitarea cu antihristul care te încurajează, este imperios s-o spui şi să sancţionezi actul!... Membrii demni ai unui Sfânt Sinod tradiţional, bazându-se numai pe principiile de drept canonic, au sancţionat aceasta, dezicându-se, în ciuda atmosferei politice din ţară, de cei care sfidau bazându-se pe sprijinul politic al duşmanilor religiei.
Se producea astfel ruptura şi opoziţia care de-abia acum îmi explică de ce, nu descoperirea tuturor numelor ierarhilor din Grupul de Rezistenţă era problema cea mai importantă, ci transformarea lui Justinian Marina în salvator al Bisericii...  Transformare forţând minciuna; pentru că, ce fel de salvator poate fi un om care o administrează întru folosul stăpânirii atee şi subscrie la actele criminale făcute de aceasta?!.. Despre ce fel de credinţă putem vorbi la un om impus de regim, când el nu a fost niciodată ierarh adus prin Duh Sfânt, ci doar administratorul pus de comunişti asupra Bisericii de care aveau ei nevoie aici, aşa cum avusese nevoie şi Stalin transformându-şi KGB-iştii în prelaţi?!... Despre el nu se poate spune că a „condus” Biserica, deoarece conducerea trebuie să caute calea cea dreaptă. El doar a administrat Biserica în consens cu interesele guvernării atee. Că a administrat-o bine sau prost, nu e problemă de teologie, ci de administraţie publică. El nu a condus un Sinod ci, cel mult, un aparat poliţienesc pentru clerici şi un Sfat Popular al administraţiei bisericeşti de care avea nevoie comunismul ca să pară a fi cu faţă umană fie pe plan naţional, fie pentru a sprijini demersurile Moscovei comuniste de a deveni o a treia Romă.
După cum arată oficiosul Patriarhiei, se petrecea aceasta la începutul anului 1947. România mai avea un an până să devină republică democrat-populară, puterea comunistă nu era consolidată, ci numai încurajată de tancurile sovietice, patriarh era încă bătrânul cărturar Nicodim Munteanu, Sinodul era format din mulţi dintre cei care începeau sau aveau să înceapă să constituie Grupul de rezistenţă care, deocamdată, se manifesta pe faţă şi prin vot deschis infirmând actul de nesocotire a ierarhului în slujba şi supunerea căruia trebuia să se afle vicarul şi imputând celui retrogradat simpatiile politice pe care îşi bazase ascensiunea. Puterea sinodală funcţiona cu demnitatea de a nu se pleca în faţa politicului, iar această îndatorire a continuat după 1948 când Justinian Marina a fost impus Patriarh; a continuat prin Grupul de Rezistenţă unde s-au ales cei mai puternici în Credinţă.
Fapt este că, exact prin acest document, cele două tabere din ierarhie – una a dreptei credinţe prin respectarea canoanelor, iar alta a aservirii la alte scopuri, începeau a marca prăpastia dintre ele pe care, mai târziu, Patriarhul Teoctist o uita, sau nu o recunoştea pe faţă. Pe atunci, conform demagogiei vremurilor, cine avea să câştige, îşi lua şi dreptul de a spune că tot întru salvarea Bisericii a lucrat de vreme ce aceasta încă mai există. Dar oare putem găsi vreo undă de adevăr într-o asemenea afirmaţie?... Eu, care am învăţat să cred în posibilitatea de convertire a păcătosului, nu mă exprim, întrucât nu am decât dreptul de a cerceta. După cum am spus, fiind autor de proză, lucrez cu personaje în a căror gestică, mişcare, vorbire şi atitudine descopăr simbolurile filosofice ale vieţii. Şi cele luminate şi cele întunecate. Fără părtinire, lăsând concluziile la judecata cititorului. Dar dreptul de a cerceta îl am.
Sau obligaţia. La fel cum am obligaţia de a scoate la lumină toate numele vrednice de lauda rezistenţei sinodale.
Numai că rezistenţa sinodală se bazează pe perenitatea Credinţei ce s-a dovedit absolut necesară împlinirii sufletului omenesc, în vreme ce erezia salvării Bisericii prin compromisurile făcute de muritori aparţine unei alte permanenţe umane care este de natura meschinului, a interesului material de putere, a secularului care sfidează Veşnicia. Or, în ce altceva mai frumos s-ar putea întruchipa Credinţa, decât în năzuinţa de a sluji Veşnicia chiar dacă suntem trecători?!
                                                                                         Ianuarie 2012

 



 

Cine doreşte să continue cu asemenea aprecieri şi declaraţii este rugat să scrie la e-mail leuc@upcmail.ro

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971