Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
    Ion BUSUIOC:
                    Din volumul „101 FABULE”


 Reversul fabulei
(în loc de prefaţă)

Animalele, aproape  toate,
au fost supuse, din păcate,
unei “umanizări” forţate:
în bătătură
le-am domesticit,
la Zoo le-am privat
de libertate,
prin fabule le-am hulit,
la Circ le-am dresat,
ba pe unele din ele
chiar le-am înfulecat...
În urma sistematicului rapt
un singur fapt
rămâne cert:
atâtea animale
sunt astăzi pe cale
de dispariţie
şi dobitoace
în curs de apariţie
(vulpoi, boi, broscoi,
maimuţoi, oi, copoi)
doar printre noi.



Lecţia despre fericire

În  gură  cu  gustul  pâinii,
de  câte ori câinii
la biata cămilă n-au lătrat !
Ea, însă, calea şi-a urmat
şi  prin deşert a continuat
în caravană  să meargă,
lăsând depărtarea să  şteargă
urletele zăvozilor de pază.
Şi-atunci deşertul
devenea o oază…
Însă, prin cele pustiuri
cu nisipuri pliuri,
o încerca cumplita sete,
dar, ca dintr-un burete
stors pe îndelete,
cocoaşele îi picurau
acel minimal
lichid vital
ce o scăpa de reaua piază.
Şi iar pustiul
devenea o oază…
S-ar putea crede
că n-a fost chip deloc
de a se mai urni din loc
când viaţa
i  s-a luminat c-o rază -
pătrunderea,  cu-adevărat,
în oază.
Nimica din acestea,
prin urmare
şi-a luat deşertul
iarăşi la spinare:
“- Datului sorţii
nu i-am făcut pe plac.
Aşa se face c-am trecut
şi prin urechile de ac
a ceea ce se cheamă oază.
De-aş mai  adăsta în ea
m-ar apuca o groazăăă!...
V-o spun cu toată tăria:
oaza mea-i călătoria!”
De la cămilă
bag şi eu de seamă
că fericirea-i
cum te cheamă…



Lanţ trofic

„- Mititel el
cât cercelul,
dar ce gustos
fu şoricelul!”
Doar atâtica
mai putu
să miaune pisica,
acuma, în loc
de pâine,   
în burta
unui câine,
care, şi el, sătul,
hop!,
făcuse autostop
taman la maşina lor,
a lor,
a hingherilor...



Aproape arheologică

Râdea ciobul
cu un râs... tăios  
de oala spartă...
Nici dânsa
nu se lăsa mai prejos, 
fiind şi ea într-o ureche,
pardon!, într-o toartă.
Şi-n râs când icni
alt ciob îi plesni,
care, luându-se de mână
cu suratul din ţărână,
gasi în el pe loc tărie
de-a se asocia la băşcălie.
Că din pământ sânt
şi că se vor reîntoarce
în pământ
n-aveau vreun cuvânt.
Dacă moartea, după uzanţe,
nu  reîntronează   armonia,
atunci slabe speranţe
... arheologia.


Triumviratul

Călăreţul şaua bate
pe deşelate,
ca să priceapă
a lui iapă...
Tot din groapă
în groapă
şi din hârtoapă
în hârtoapă,
iapa se-alege în spinare,
de la şa, c-o bătătură mare,
ca să priceapă călăreţul...
Iar când să treacă podeţul,
iapa pe călăreţ îl scapă
în apă,
ca să priceapă
şi şaua
că-şi poate găsi cu ea
beleaua...


Mielule,-o făcuşi de oaie!

„Lângă lac,  pe păşune,
cine m-ar mai putea răpune?”
se întreba în gând un miel
ce, tremurând ca vai de el,
se furişa pe-o cărare,
când hop! cu lupu-n cale.
„- Un’te duci, tu, mielule?”
„- Vă căutam, domnule!”
„Ah, ce făptură minunată!
Aşa cum acum mă cată
mă va căta şi altădată.
Fie-i iertată
blana de-astă dată!”
Mielului de frică, inima-i bătea
mai –mai să-i spargă pieptul...
„- Ia s-o iau prin hăţiş de-a dreptul!”
Dar bine nu se dezmetecise,
când, după un pom,
îi sări în faţă hop! un om:
„- Unde-ai plecat, mielule?”
„- După mata, domnule!”
„Superbă împăcare cu soarta!
O să-i deschid odată poarta...
Cum se ţine-acuma după mine,
aşa şi altădată se va ţine!”
Pe miel, încetul cu încetul,
teama îl părăsi
şi când  ajunse pe păşune ,
aplombu-şi regăsi.
Îl întrebă un firicel de iarbă
ce hop! i se-ncurcase-n barbă:
„- Ce caţi pe-aici, mielule?”
„- Chiar pe tine, tontule!”
Şi continuă,
fără, de-acum, să se ferească:
„- Dacă îl las să mai crească,
se uscă şi ajunge iască”
Şi  pe sărmanul firicel
dintr-o dată-l şi retează.
Însă mielul, de la el,
se îmbolnăvi
şi, apoi,  chiar muri...
de gălbează.


Ceasul rău

Zvâcnetul aripilor a paloş,
urmat de zglobiul cucurigu,
cunoscute din moşi-strămoşi,
îl făceau pe bietul cocoş
să mai uite de frigu’
dimineţii...
Însă drumeţii,
care treceau cu treabă
sau din întâmplare,
prin dreptul cotineţei,
începură să ia cu uimire act
că dădea ora
din ce în ce mai exact.
Acelor trecători
care în dimineaţa următoare
îl aşteptau doritori
să recupereze
şi cele câteva secunde
ce-l mai despărţeau pe cocoş
de ora de pe unde
şi, de ce nu, să-şi potrivească
chiar ceasul de la el,
nu le mai fu deloc fidel
ca mai-nainte...
Îi fusese dat să piară
de cu seară,
făcându-i-se de petrecanie
ca la cea din urmă orătanie...
Când cu Timpul ajungem
să ţinem cât de cât pasul,
tocmai atunci
ne sună ... ceasul.


Metamorfoză

Ca zgarda să nu i se mai vadă
la „ marş afară !” pe stradă
şi să nu mai fie luat al său cojoc
în bătaie de joc,
câinele mergea
mereu dandaratelea.
Ştia el, de când era căţel,
că, de-ţi ţii coada port-drapel,
amănuntele jenante,
chiar sub tirul
unor priviri pedante,
ca încărcătură nu mai au spor.
Însă cei întru câinime
nu-l înţelegeau nicio câtime
şi, individual sau în cor,
cu lătrături de ocară
îl tot împroşcară,
dezvelind la el întruna colţii
de-l apucau fiorii morţii.
Lătra la el câte unul,
de parcă trăgea cu tunul:
„- Băi, mai racule decât racu’,
lasă-te dracu,
de chestii d-astea!
Până şi roş-fiertului i-aminte
să meargă câteodată înainte...”
Alteori, altul
parcă spărgea înaltul:
„- Eşti un retrograd!
O să te rad
din memoria mea,
pui de căţea
ce-ţi eşti!
Mereu pesimeşti!”
Mai ieri şi un buldog sadea
spunea
către o căţea:
„- Cruceşte-te de zevzecul
cum face pe berbecul!”
Şi-amândoi se repezeau spre el:
„-Bă, avântul
o să ţi-l curme vântul!
Poţi aşa merge până mâine
şi nici ţipenie de câine
n-ai să-ntâlneşti
ca să-l buşeşti!...”
Nimeni, dar nimeni
nu vedea
cum zgarda-l strângea,
zgarda-l sufoca,
zgarda-l spânzura,
limba-i atârna,
zgarda, zgarda, zgarda...
Vrând să-şi fie propriul lui casap,
se hotărî să ia un hap,
dar mai ia capul de unde nu-i...
Crescuse-o coadă-n locul lui.
Şi-ntr-adevăr, trecătoriii de pe stradă
întorceau capul ca să vadă
acum un câine
...cu-n covrig în coadă.


Corbul  şi vulpea –
o eternă poveste

Totul fusese pregătit
pentru păcălitorul păcălit:
vulpea se afla
de data asta-n pom,
iar corbul pe pământ
tăcea molcom,
ţinând lângă el neglijent caşul,
pentru că ştia
că el va fi acum nănaşul...
Cu ochii închişi ,
repeta scenariul pe furiş:
„Când va cere coana vulpe
să-mi audă glasul,
voi îndemna-o ca să facă pasul
spre caş ,
iar eu, luându-l în clonţ, mintenaş,
în locul ei,
ca un mare ţintaş,
voi zbura plin de avânt
şi ea buf! cu botul de pământ...”
Când simţi pe lângă el un fâlfâit,
deschise ochii îngrozit
şi nu se dumiri ce hocus-pocus
dusese caşul tocmai colo sus...
Ce se întâmplase oare?
Având de-a face
tot timpul cu oare,
vulpea învăţase chiar să zboare
şi acum , pentru direcţie,
îşi folosise şi codiţa
cum şi-o foloseşte veveriţa,
pe când corbul,
vrând s-o păcălească,
atât de pedestru,
devenise cam terestru...
Se vede că literatura a născocit
chestia cu păcălitorul păcălit,
pentru că în viaţă
doar asta se-ntâlneşte:
o dată cin’ s-a păcălit
mereu se păcăleşte...


Mortua est
(meditaţie)

A trecut,
a mai răzbătut,
o cămilă,
slabă ca o sedilă,
prin urechile de ac.
S-ar zice, un fleac
trecut în dreptul
acestui vajnic
peregrin,
care-i adevăratul
beduin...
Da, dar a rămas
deşertul
c-o oază
mai puţin...


Limitele vicleniei

Prea bine se ştie
la ce viclenie
recurge vulpea cea roşcată
ca de paraziţi să scape:
se duce pe malul unei ape
şi, începând de la coadă,
intră, încet-încet, toată,
în undele reci...
Dar, cum nu e defel neroadă,
are mereu un pai în gură...
Să vezi atunci alergătură
pe sărmanii pureci,
care se precipită-n alai,
fără ca să vrea, spre pai,
până se grămădesc
pe el purcoi
într-un teribil tărăboi...
Roşcata de purecărie scapă,
ea respirând, niznai,
prin dinainte pregătitul pai,
iar ei negăsind cu cale
decât s-o ia,
înecându-se,
pe gârlă la vale...
Din vremuri imemoriale
doar la atâta le duce capul
pe şiretele roşcate!
Până acuma niciuna pe surate
nu şi le-a depăşit
în ingeniozitate,
ca aceeaşi metodă cu paiul
s-o fi îmbunătăţit
cu câteva date
ca s-o folosească şi la pescuit…
Şi-ar fi procurat,
e adevărat,
cu ceva mai multă roboteală,
cât peşte şi-ar fi dorit
să bage în oală
şi nu s-ar mai fi folosit
de viclenia lor proverbială
faţă de ursul găgăuţă
sau să golească peşte
din căruţă…
De ce e până peste poate
să ceri aşa ceva unei roşcate?
Pentru că vicleşugul
pe care îl presupune
orişice înşelăciune
nu e totuna
cu meşteşugul
dat de înţelepciune…    
 

Struţomani(er)a

Robit aceluiaşi tertip,
struţul nu conteneşte să bage
capul în nisip,
iar afară,  când şi-l trage,
exclamă mereu stereotip:
“- Nisip!...”
Va rămâne  viaţa toată
acelaşi ageamiu,
căci nu va exclama vreodată
 sfâşietor din beregată:
“- Pustiiiiu!...”  

 
Arătătorul ...arătat

- Lângă aceste surate,
că doar cinci
suntem cu toate,
viaţa mi se toarce...
Poate c-aşa
mi-a fost sortit de parce!
Şi spatele mi-ar întoarce
frăţânii-mei, de le-ar da mâna.
Eu nu i-am luat cu anasâna
să-mi ţină isonul la arătări,
însă, pe ale
revelaţiei cărări,
ce nu aş da să-mi semene
ca gemene!...
Eu le ţin de bune vecine
şi  ele au ceva  
de împărţit cu mine…
Ce la mine nu le-o place
când am şi pe   vino-ncoace!  ,
nu numai pe  du-te-ncolo! ?”  
îşi încheie cu un tremolo
degetul arătător pledoaria.
Şi multă vreme îl stăpâni mânia,
uitând din caier
să mai toarcă.
Bineînţeles că degetul cel gros
fu îndrituit să i-o întoarcă:
“- Pune osul la treabă,
caierul să-l toarcem mai degrabă
şi mai taci odată din gură!
Ce tot boscorodeşti acolo
când, pentru tine, 
  du-te-ncolo!
înseamnă-ntotdeauna o împunsătură,
iar  vino-ncoaci!   -
o apăsare pe trăgaci,
urmată
de-o … împuşcătură?”


A tăcea ca să ţi se facă

La Ghiţă prin bătătură
era mai înainte tot o arătură.
Cu el, neapărat,
ceva s-a întâmplat,
căci de la o vreme-ncoace
Ghiţa-al nostru nu mai face
nici cea mai mică scurmătură.
“- De când umblă
mereu cu paiul în gură
să-şi facă şi el cuib ca noi!”
ciripeau pe la streşini
păsări şi păsăroi.
Nici mai tereştrii din ogradă
(câinele, pisica,
vreo curcă neroadă)
pe Ghiţă n-aveau ochi să-l vadă:
“- Apucături de copilandru!...
Se dă mare scafandru
când în băltoacă se scufundă tot.
Să nu se-nece,
ţine paiu-n bot!”
Şi  copiii stăpânului
se fereau acum din calea lui,
când Ghiţă se precipita
spre teică:
“- La o  parte, neică,
că şi-a schimbat Ghiţă traiul!
Îşi bea lăturile cu paiul!”
Până şi gospodarul
se prefăcea că nu avea habar
de ce-I pusese-n tic ca dar:
“- Ţie, Ghiţişor,
ţi s-a făcut de custură,
de umbli de nebun
cu paiul în gură?”
Pentru durerile înabuşite,
să nu te-aştepţi lacrimi să storci!...
Şi o s-ajungi
chiar albie de porci
dacă rămâi fără glas
la un eufemism aşa de cras
şi-nveninat cu-atâta impostură:
“a umbla cu paiu-n gură”
pentru – “a avea sârmă  în nas”.


Între ciocan şi nicovală

Până când aprig
să le lovească,
ciocanul stătu o clipă
să se gândească:
“Săracele cuiele,
ele-s cu cucuiele!
Noroc că, în marea lor majoritate,
pline  sunt de receptivitate,
deşi se mai găseşte câte unul
care face pe nebunul
şi umblă
până se scălâmbă
după o dreptate…strâmbă.
Moment în care, eu,
ciocanul înţelept,
îl îndrept
pe drumul... cel drept.
Cu ele
ca cu ele,
dar ce mă fac
cu marea mea rivală?
Aţi ghicit,
e vorba de nicovală...
De când tot bat în ea,
şi-ncă cu ce avânt,
dar ea nu a intrat
măcar c-un deget
în pământ...
Comparativ cu-această încăpăţânată,
cuiul e supuşenia întruchipată.
Dar umilinţa-mi fi-va răzbunată,
deoarece cuie sunt,
har domnului, destule
şi, pe deasupra, sunt
şi aşa credule,
că doar la un semn al meu,
ca pe tobogan,
în şir indian,
spre mine vor da năvală,
iar eu le voi înfige
pe toate-n nicovală!”
Şi ciocanul începu
să le lovească sistematic,
ca unul pneumatic.
Dar nu era cui
să  nu se-aleagă c-un cucui,
să nu se strâmbe
sau, chiar mai rău,
detot să se scălâmbe,
nefiind ele acul de cojoc
ale acestul veritabil bloc
ce-n faţa lui sta neclintit
ca o stâncă de granit.
Aşa că, până la urmă, ciocanul
îşi pierdu tot elanul,
deveni apatic,
apoi chiar molatic,
pe la muchii tocit
de atâta bătucit
şi, din această donquijotiadă,
rămase şi berc de coadă.
Noroc că de rele sunt păscuţi,
până la a-şi fi propriul lor casap,
mai curând cei ce ne bat la cap
decât cei care sunt la cap bătuţi...


Bucătărie interioară

Otreapa de bucătărie,
deşi mai mereu spalătă
cu rufele soioase,
găsi  în ea tărie
de a se rătăci odată
printre prosoapele-nmuiate,
oricum ceva mai curate...
După nălbeli nenumărate,
gospodina-i scoase,
până şi ei, o oarecare faţă.
„-Ehei! O altă viaţă
m-aşteaptă, alt trai!
Unul pe vătrai...
Farfurii murdare, greaţă,
De-acum încolo bai! bai!...
În înalta societate
a prosoapelor curate
şi parfumate,
mă voi distra
pân’la saţietate...”,
aşa vorbi ea cu vanitate,
dar şi cu oarece cochetărie.
Când, din otreapă
de bucătărie,
îţi propui al vieţii  scop
doar să devii  prosop,
îţi trăieşti mascat,
e-adevărat,  mai curat
pe ambele feţe,
o a doua... bătrâneţe.


Şi, totuşi...
(meditaţie
)

De câte ori  n-aţi auzit
că muntele a  căznit
de-abia un şoricel?
Nu mă dumiresc defel
în cine se loveşte...
Însă, în ce mă priveşte,
sunt sigur
că parabola porneşte
de la un adevăr frapant,
fără nimic şocant
în el:
nici muntele
n-a fost un  munte,
ci un elefant,
nici şoricelul
n-a fost un şoricel,
ci un elefănţel...
Şi, totuşi,
căci totdeauna
e un „totuşi”,
eu nu mă dumiresc defel
de ce aceşti impozanţi
elefanţi
se sperie
şi de un şoricel?...


Tratat despre decădere (I)

Când gata să sară din pod,
stătu pe gânduri o pisică:
„Eu nu-s ca hopa-mitică,
care e marele nerod...
Ca să ajungă în picioare
el sare mereu în cap...
Dar şi faţă de un miriapod
eu tot pornesc
cu un mare handicap
ca număr de picioare...
Însă cine nu ştie oare
că-s prima dintre saritoare,
căzând mereu pe ele,
pe tuspatru picioruşe ale mele?..
În care scop,
aici nu-ncap hachiţe,
la ele mi-au crescut perniţe”.
Şi-şi dădu drumul spre duşumea...
Dar mai bine se răzgândea,
căci, când să se apropie de ea,
zări zbughind un şoarece...
Ca-n căngi să mi-l ferece,
mâţa îşi pierdu
simţul de orientare,
uitând ca trenurile de aterizare
(mă refer, bine-nţeles, la gheare)
în perniţe să le tragă.
O pernă ad-hoc
nu fu nici chiţcanul,
încât pisica pe duşumea
căzu ca bolovanul
şi se lăţi precum calcanul...
Chiţ - chiţul, tocmai din buşitură,
îşi regăsi oarecum elanul
şi, prin salturi scurte,
sări din tindă în curte...
Măcar acum pisica
de-ar fi raţionat niţel,
dar nici vorbă, astfel,
şi ea, cu scrijelit de gheară,
îl urmă rulându-se pe scară,
încât până jos în incintă
se şi desăvârşise ca plăcintă.
Şoarecele scăpă doar scărmănat,
însă pisica nu s-a mai sculat...
După orişice cădere,
încearc-o cât de mică repliere, 
căci, căzut pe duşumea din pod
şi-apoi din tindă-n glod,
aşa ajungi la ...decădere.

 
Diogene...Omul

De o cerbicie niciodată stinsă,
mereu cu lumânarea aprinsă,
Diogene toată viaţa a umblat
să dea peste un om adevărat.
Aşa ceva el, însă, n-a aflat.
Târziu, hăt spre bătrâneţe,
când înţelepciunea
ţine loc de tinereţe,
i se luă într-o bună dimineaţă
parcă un văl de pe faţă.
Îi zbârnâi de strigăt lingurica:
„- Evrika! E-vri-ka!
Omul adevărat pe care îl cătam
acela tocmai eu eram!
 Aşa fiind, lumânărica
s-o mai ţin aprinsă
ce rost îşi mai are?!”
Şi Diogene muri
fără lumânare...
Uneori , vălul ni se ridică
peste poloboc
doar pentru ca , cernit,
să cadă iar la loc.


Ciomagul a resteu
(meditaţie)

Când ai de-a face
cu un bou,
va avea ecou
nu gestul ce preface,
ca într-un ieftin
rămăşag,
resteul în ciomag,
ci fapta-ţi
care face,
infinit mai greu,
din ciomag...resteu.


Mathusalemică...

Un melc
codobelc
aşa se adresă,
cu vorbe ţâfnoase,
unei broaşte ţestoase,
luând-o astfel la vale
pe când urcau
încet-încet la deal:
„-Eşti greoaie ca un mal!
Halal
de aşa şale
de mergi atâta de agale!
Vrei să trăieşti
doar ca broască râioasă,
pardon, ţestoasă,
ce te găseşti,
de nu te grăbeşti
niciodată?
Dar depăşeşte-mă odată
şi nu te mai ţine
ca un căţel după mine!...”
Deloc râioasă,
broasca ţestoasă
aşa se adresă
melcului
codobelcului:
„- Ai grijă mai bine
de tine,
care nu dansezi
decât o vară!...
Alunecare uşoară
şi lejeră,
cochilie efemeră,
căci, cât mi-e dat
mie să trăiesc,
mi se pare chiar
că mă cam grăbesc!”


Sâc! Sâc! Transit gloria mundi!

Numeroşii meseni rămaseră uimiţi
şi în orgoliul lor loviţi,
când un ou
pe-un platou,
deşi cu rândul fiecare
încercase , fără vreun spor,
să-l fixeze în picioare,
numai de mâna lui Columb
nu mai cazu strâmb
într-o parte.
Procedeul de fixare în şezut
de-atunci rămase foarte cunoscut:
pe sparte...
Însă obiectară vreo doi,
ieşiţi mai repede din uluială:
„- Bine, dar aşa puteam şi noi!”
„- C-aşa-i , n-am nicio îndoială!
Însă, adăugă navigatorul surâzând:
„- De ce nu v-a  trecut prin gând
 şi vouă?”
„- Ca, bunăoară, nouă!...”,
completă „alesul” între ouă,
năzuind cu Columb să împartă
întru eternitete
tentanta glorie
de douăzeci şi patru de carate.
Urmă apoi
într-o cotcodăceală spartă:
„- Să vă intre bine în memorie:
sunt ...oul lui Columb!”
Însă când ceru un bumb
şi aţă de cusătură,
ca să-şi oprească din scursură,
toţi îşi amintiră de spărtură
şi-l aruncară în tigaie.
Pe loc îl luă pe ou
aşa o vâlvătaie
de pe la măruntaie,
încât simţi cum eternitatea de-o clipă
îl părăseşte în pripă.
Năpădit acum de frică,
legându-se de glorie
ca tăciunele  de porumb,
descoperi  o nouă Americă
într-o cotcodăceală ca de plumb:
„- Sunt...ochiul...lui...Columb!”


Chinezărie
( meditaţie)

Picătură
cu picătură
chinezească,
chinezii
au reuşit să zidească
zidul chinezesc...
Atunci nu-i firesc
ca tot picătură
cu picătură
chinezească
zidul
să se găurească?

  
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971