Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
III
M-am lăsat desprinsă de timp şi de realitate. Încetul cu încetul viaţa mea a reintrat în circuitul ei firesc ca într-un joc circular deplasându-se pe orbită fixă cu viteza melcului. Oare cine oprea la poarta sufletului meu? Cine trezea fierul îngheţat al porţii mele lovind în carnea rănită? Cine-mi speria teama alungând-o cu buchete imense de margarete albe? Cine-mi speria jocul minunat al speranţelor acum, când singura mea dorinţă era să cred în ele? Cine mi-a întărit sufletul împiedicându-l să se sfărâme?
Ploaia mea tristă mă uda până la piele fără căldura inimii mamei mele, care-mi cuprindea zilele verii şi toate nopţile iernii.
Cu părul ud şi picături prelinse pe gene şi pe frunte amestecate cu lacrimi de deznădejde alergam în braţele lui adâncă şi amară… Râsul meu fericit dispăruse. Paşii nu mă mai duceau ca altădată pe drumuri ştiute şi nu mai răsunau peste pietrele ude de ploaie, îmi dau seama acum că ei mergeau doar către el şi datorită lui am trăit şi am văzut altfel tot ceea ce se petrecea în jurul meu.
Acolo, în braţele lui îmi găseam alinarea.
Iluzia înlocuieşte adesea realitatea, căldura fiind poate, mai intensă în fragila ei noutate decât siguranţa obişnuinţei… Şi totuşi, atâta teamă se amesteca în dragostea mea… Cu toate simţurile la pândă, ca un cavaler îmbrăcat în armură, am învăţat să nu-mi pierd speranţa şi să nu mă pierd în labirintul dragostei mele în care doar aş fi vrut să rătăcesc până la sfârşitul zilelor…
Şi dintr-o dată ploaia de aur nu mai cădea pe creştetul niciunui gând. Zilele se derulau parcă egale iar în golul lăsat de lumină depuneam fierul şi sarea din sufletul meu. Mă durea plecarea mamei, golul rămas în urma ei şi priveam cum nu mă sting precum lumânările aprinse de la căpătâiul ei.
Umblam amândoi mână în mână şi nu ne mai gândeam la nimic. Simţeam cum durerea mea se mutase la el şi cum, de fiecare dată, stătea nemişcat în aşteptare suflându-mi fluturi peste braţe. Pentru toate întâmplările oprite din curgere îi spuneam că nu voi avea niciodată nici timp, nici cuvinte să-i mulţumesc.
Au trecut câţiva ani, cu el în preajma mea, în aerul meu şi chiar în locul unde lucram. Mă urmărea pretutindeni ca o umbră nelăsându-mi nici măcar libertatea cunoaşterii. În tot acest timp ieşeau la iveală, una câte una, diferenţele de gândire când vorbeam despre un anumit lucru sau comentam faptele cuiva sau propriile noastre fapte. Începeam să simt aceste diferenţe care nu de puţine ori ne aşezau la poluri opuse. Toate micile noastre depărtări ne apropiau mai mult şi de fiecare dată altfel. Conflictele generau discuţii interminabile şi contradictorii, unele dintre ele demonstrând clar poziţia ce o aveam în viaţa lui… Dar nu conta. Pentru mine toate aceste impedimente îmi păreau uşor de trecut. Uneori reuşeam, mă încânta dominarea de care dădeam dovadă, încât nu mă recunoşteam. Alteori mă lăsam învinsă cu nepăsare. Multe din regulile bunului simţ erau încălcate cu nonşalanţă de amândoi…
― Asta nu-ţi dădea de gândit? o aud pe Anca întrebând şi tresar. Uitasem de prezenţa ei.
― Ba da. Toate îmi dădeau de gândit. Credeam că e normal să nu-ţi deschizi poarta prietenilor, credeam că e normal să nu răspunzi la mesajele ocazionale de felicitare sau să îţi bănuieşti rudele de infidelitate. Aceasta era starea lui de normalitate pe care mi-o impunea cu blândeţe. Întrebările lui săreau una câte una ca dintr-o cutie ruginită de tinichea: „Cine te-a sunat?”, „De ce te-a sunat?”, „Ce ai făcut?”, „De ce ai răspuns?”, şi ele creşteau zilnic ca ciupercile după ploaie devenind caraghioase şi transformându-se uneori în certuri interminabile pe care încercam, şi de cele mai multe ori reuşeam să le înăbuş.
Atâta personalitate adunată la un singur om nu mai întâlnisem şi chiar dacă nu-mi atribui merite deosebite, reuşeam să-l întorc sau să-l determin să ia decizia cea mai bună, să vadă lucrurile normal alungând, distrugând şi înăbuşind distorsionarea cu bună ştiinţă a acestora. Nu o făceam cu intenţia de a-mi exercita puterile de convingere, doar ne completam ajungând uneori să fim surprinşi de puterea deciziilor noastre.
Ne simţeam bine în pielea noastră, în acelaşi timp ardeam cu aceeaşi flacără chiar dacă pe ici pe acolo, în zidul iubirii noastre începeau să apară şi să se vadă câteva fisuri.
Anca adormise cu capul sprijinit de spătarul canapelei. N-am vrut s-o deranjez, am învelit-o cu un pled roşu de lână şi am ieşit în noapte să mă plimb pe străzile răcoroase ale oraşului.
Gândurile dădeau năvală peste mine făcându-mă uneori să-mi pierd echilibrul. „Sunt obosită” mi-am spus. Deşi ştiam că nu mă pot desprinde definitiv de imaginea ce mă urmărea insistent aşteptându-mă, parcă, la fiecare cotitură, la fiecare pas. Lupta cu mine depăşea orice graniţă. Eram, încă, o femeie frumoasă şi puternică aflată însă într-un mare impas, într-o mare degringoladă. O parte din mine lupta să se desprindă, acea parte care m-a şi determinat să scriu aceste rânduri, cealaltă parte mă ţinea de mânecă trăgându-mă cu puteri nebănuite înapoi. Nu ştiam cine va învinge, care parte din mine va fi mai puternică. Şi nici acum nu ştiu asta.
Am încercat cu el tot ce a fost omeneşte posibil. Atunci, acolo m-am gândit să fac tot ce n-aş fi crezut că pot face.
Cunoşteam o femeie din vremea copilăriei mele, doamna Ioana, ce deţinea o vilă somptuoasă în centrul oraşului. Copil fiind îmi petreceam uneori vacanţele acolo şi mânată de un dor interior şi o dorinţă ascunsă m-am hotărât să o vizitez. Mi-am dus gândul până la capăt. Am sunat la uşa doamnei Ioana aproape de miezul nopţii. M-a recunoscut şi, cu zâmbetul ei larg, m-a invitat „la un pahar de vorbă”, cum îi plăcea deseori sa spună.
― Dar ce-i cu tine pe aici? Ce mare ai crescut, Adela, şi cât de mult mă bucur să te revăd! Te-ai căsătorit? Hai, vorbeşte-mi despre tine!
― Şi eu mă bucur, i-am răspuns sărutând-o pe amândoi obrajii. Da, m-am căsătorit iar soţul meu trebuie să vin şi el. Mă aflu la un simpozion de amploare, o manifestare culturală iniţiată de Ministerul Culturii. Voiam să vă văd şi, mai ales, voiam să ştiu dacă mă puteţi găzdui două-trei zile la dumneavoastră. Pe mine şi pe soţul meu, bineînţeles.
― Dar cum să nu pot?! De când vrei să vii? Din noaptea aceasta sau de mâine dimineaţă?
― Rămân acum, dacă nu deranjez, şi mâine dimineaţă merg să-mi aduc bagajele pe care le-am lăsat la centru.
S-a bucurat. În timp ce ea îmi arăta încăperea pe care o avea liberă mă gândeam la această nebunie şi la ceea ce-i voi spune Ancăi a doua zi. Nu mai exista cale de întoarcere, nu mai puteam da înapoi.
Rămăsesem blocată în timp punându-mi speranţele la uşă să mă păzească. Ştiam ce voi face. Îl voi suna şi-l voi ruga să vină la Sinaia să ne petrecem două zile împreună înainte de a cădea cortina. Asemenea unui spectacol iubirea noastră trebuia să fie susţinută de un final, fie el şi dramatic, dar fastuos. Ancuţei aveam să-i spun că o problemă urgentă m-a rechemat la Bucureşti. Aşa am şi făcut.
M-am instalat în camera pustie şi plină de linişte. Somnul nu a vrut să-mi aşeze pe gene niciun pic de odihnă. Cu ţipătul singurătăţii din mine mi-am strâns genunchii la piept ghemuindu-mă în semn de protest. Ochii mei verzi desenau în camera obscură cercuri concentrice viu colorate ce alcătuiau un joc de speranţe şi de iluzii.
L-am sunat. Vocea de a capătul celălalt al firului nu părea deloc surprinsă.
― Ce s-a întâmplat?
― Nimic, i-am răspuns. Sunt la Sinaia pentru câteva zile. Vii şi tu?
― Nu pot. Mai bine zis nu am timp, în câteva zile trebuie să plec în Germania cu nişte afaceri.
― Afacerile tale au fustă? l-am întrebat maliţios.
― Se poate spune şi aşa. Dar de ce aş veni până la Sinaia?
― Pentru că noi doi mai avem multe să ne spunem şi pentru că mi se pare firesc ca doi oameni care au stat 15 ani împreună să-şi petreacă o ultimă noapte de dragoste, o ultimă noapte împreună.
Tăcerea aşternută din senin între noi mi-a deschis orizontul unor speranţe. Aş fi dorit ca acolo, pe teren neutru să ne putem face socotelile, să tragem linie şi, de ce nu, să ne despărţim omeneşte, ca doi oameni care s-au iubit şi au depăşit împreună mii de momente grele.
Nu mi-a promis nimic. Mi-a lăsat doar gustul amar al aşteptării. Cât timp fusesem împreună nu ne-am permis excursii de lux sau vacanţe pline de suspans. Eram atât de tineri şi de îndrăgostiţi încât pentru noi raiul avea chipul unei nopţi dormite în grădină pe un covor de fân proaspăt. Poate de aceea mai speram în sinea mea că venirea lui la Sinaia va încheia sau va marca într-un fel acea perioadă din viaţa noastră pe care ne străduiam s-o ignorăm înlăturând-o cu brutalitate.
A doua zi dimineaţă am sunat-o pe Anca.
― Ce faci madam’, pe unde dormi? mă întreabă răvăşită de noaptea ce ne despărţise şi puţin ironică.
― Sunt la Bucureşti, am minţit. Am plecat să-mi iau nişte acte necesare la conferinţa de săptămâna viitoare. Scuză-mă că nu ţi-am spus, dar nu am vrut să te trezesc.
― Puteai să-mi laşi un bileţel, câteva rânduri măcar.
― Da, ai dreptate, numai că m-am hotărât în foarte scurt timp să plec. Ştii că sunt imprevizibilă.
― Tocmai pentru că ştiu, de aceea nu mă supăr. Hai, vino repede, povestea ta aşteaptă să fie ascultată şi, de ce nu, poate şi scrisă…
― Nu glumi, Anca. Cum adică scrisă? Promit că în două-trei zile revin cu forţe noi. Pa, pa, ai grijă de tine!
Nu-i puteam spune prietenei mele că-mi doream o ultimă noapte de dragoste cu bărbatul pe care-l iubisem atâţia ani, ajungând până acolo încât aproape o cerşeam. Eram pe cont propriu, trebuia să-mi limpezesc temerile înecându-le în aşteptare.
Întrebările îmi săgetau tâmplele, trunchiul purta nevăzut un nimb, pregătit să-şi soarbă suflarea. Ştiam că nu va veni. Dar zăceam ca într-o mlaştină din care nu puteam să mai ies, aşteptând să mă salveze careva.
Orele treceau prin coridoare fără de sfârşit. Priveam încremenită pe geamul care dădea spre pădurea de brad gândind fiecare secundă. Stăteam acolo izolată ca un martir, fără să mănânc, fără să scriu, fără să vorbesc… O auzeam din când în când pe doamna Ioana spunându-mi:
― Nu mai sta toată ziua cu nasul în cărţi, hai că am făcut o ciorbică de afumătură.
― Mulţumesc, dar nu mănânc.
― Hai, Adela. Ridică-te şi zâmbeşte, chiar dacă soţul tău nu a venit. Bărbaţi sunt pe toate drumurile, ce naiba!
Cred că bănuia ceva, de aceea nu i-am dat nicio explicaţie.
A doua şi a treia zi la fel, niciun telefon, nicio veste în plus faţă de ziua anterioară.
Destrămarea până la scrum a tuturor speranţelor mele îmi ardea palmele. Neputinţa în care mă zbăteam aprindea mai mult jarul îndoielilor. Nu mai aveam nimic de făcut. Câteva clipe doar mă despărţeau de realitatea din care nu plecasem niciodată. Eram eu, aceeaşi, acolo, cu braţele întinse şi goale de nesomn.
În întunericul dintre nopţile ce mă despărţeau de următoarele episoade ale vieţii mele, rănile împrospătate cu grijă îmi aminteau că exist. Biruinţa lui trecătoare avea să devină curând, foarte curând, un eşec.
Am plecat de la vilă în jurul orelor opt dimineaţa.
― La revedere, Adela, să mai vii pe la noi, îmi zice doamna Ioana, plină de energia unei zile frumoase.
― Sărut mâna! Am să mai vin, vă promit asta.
― Şi până la urmă, zice, de ce n-a mai venit soţul tău?
― E foarte ocupat. Se pregăteşte să plece pentru o perioadă de timp în Germania, i-am repetat mecanic ceea ce ştiam de la el.
Drumul până la Anca nu era lung. Era doar întortocheat şi brăzdat cu amărăciune. Era pentru prima dată când zâmbeam, zâmbetul meu fiind o dovadă a certitudinii. Nu mă durea claritatea ei, ba dimpotrivă, presăra pe şira spinării fiorii unui adevăr: că nu m-am înşelat. Poate dacă ar fi venit, îndoiala mi-ar fi anihilat acest echilibru interior pe care-l restabileam de fiecare dată. Nevenind, nu am fost nici surprinsă, nici dezamăgită. Doar rănită. Ştiam că nu va veni. Un laş niciodată nu va putea pune piciorul în prag trăgând linie şi făcându-şi socotelile. El este laş şi atât. „O ultimă noapte”, „o ultimă discuţie”, sunt doar cuvinte înşirate fără rost ca mărgelele pe aţă…
Ca o pasăre cu o singură aripă m-am apropiat de uşa apartamentului şi, fără să mai sun, am intrat. M-am prăbuşit într-un fotoliu şi-n acelaşi timp în ochii Ancuţei.
― Ce bine că te-ai întors! Fă-te comodă, avem atâtea să ne spunem! Uite, Adela, vecinul de la cinci este patronul unui bar renumit aici în localitate: „Carpe Diem”. Ce-ai zice să mergem să ne distrăm un pic şi să facem o nebunie?
― Nu-mi este aminte, crede-mă. Sunt obosită şi sătulă de nebuniile mele. Nu mai vreau altele…
― Nu fii nesuferită. Te rog, te rog!
Am cedat insistenţelor venite din partea ei şi i-am promis că seara aceea o vom petrece aşa cum vrea ea.
Ne-am îmbrăţişat, am mâncat, i-am povestit ce am făcut „la Bucureşti” minţind-o cu fiecare amănunt presărat în discuţia noastră. Nu aveam niciun regret că fac asta. După-amiaza a trecut repede făcându-ne să ne amintim frânturi din viaţa noastră amestecate cu vise, iluzii, cuvinte, iubiri şi multe, multe amintiri comune.
― În seara asta ne facem de cap, zice Anca.
― Nu-mi mai trebuie, i-am şoptit cu un fel de disperare în glas.
― Ba-ţi trebuie, că eşti femeie tânără şi frumoasă, mă contrazice. În locul tău mi-aş găsi cel mai al dracului bărbat, şi frumos şi bogat. Asta ar merita vita aia de iubit al tău.
― Nuuu! Am negat vehement, scârbită numai la gândul că i-aş putea răspunde cu aceeaşi măsură. Porcăriile astea nu sunt de mine.
― Snegurocika, prinţesa zăpezii, se strâmbă Anca. Curată ca neaua… Ba îţi trebuie un hăndrălău să te vindece, asta îţi trebuie.
― Anca, i-am spus stupefiată, dar eşti un adevărat bagaj de surprize! Tu nu vorbeai aşa…
― Păi dacă mă determini să-ţi arat şi cealaltă faţă a lucrurilor…
― Să înţeleg că ai şi o altă faţă?
― Înţelege ce vrei. Şi tu ai o altă faţă, şi el are o altă faţă, toţi avem o faţă nevăzută, asta să-ţi fie clar. Acum hai să plecăm.
Locaţia numită „Carpe Diem” se află la parterul unei clădiri fastuoase, toată construită din lemn masiv. Un cuptor unde se prepară pizza, un bar mare plin cu sticle şi pahare aşezate simetric printre buchete de flori de câmp şi nişte mese lungi acoperite cu ştergare naţionale.
Ne-am aşezat într-un colţ mai retras. Alex Pătraşcu a venit imediat la noi şi Anca a făcut prezentările:
― Prietena mea Adela, din Bucureşti. E scriitoare. Alex Pătraşcu, vecinul meu şi patronul localului.
― Încântată!
Protocolar şi distant m-a săgetat cu privirea dar n-a scos niciun cuvânt. M-a privit ca şi cum aş fi fost un obiect scos la licitaţie. În timp ce examinarea era în toi, mi-am ridicat bărbia ca pentru a-mi da curaj, neavând de gând să-l las să mă copleşească. Refuzam să mă simt impresionată de umerii lui largi sau de alura de comandant. Trebuia totuşi să recunosc că Alex Pătraşcu avea ceva deconcertant. Poate datorită mirosului său. Degaja un iz de săpun. Nici urmă de parfum scump. Doar săpun. Şi-mi amintesc pe loc de zilele când visam să-l privesc sub un duş în aer liber, într-o zi de primăvară, trupul lui musculos şi gol strălucind din cauza stropilor. Alex fusese şi mai era încă un bărbat atrăgător. Aveam dintr-o dată în faţa mea un fost coleg de şcoală pentru care, cu mulţi ani în urmă, făcusem o pasiune. De-a lungul timpului căpătase puţină chelie care-i scotea în evidenţă ochii mari, negri şi frumoşi pe care nu-i uitasem niciodată.
S-a făcut că nu mă recunoaşte, scăpându-i un zâmbet amuzat. Se lupta în acelaşi timp cu senzaţiile care-l copleşiseră din nou, atunci când, fără umbră de timiditate începusem să-l privesc stăruitor. Simţeam cum îi pătrunde privirea, trecând dincolo de mine, însoţită de milioane de întrebări.
Am tăcut. Pe deoparte ca să nu stric surpriza Ancuţei, iar pe de altă parte eram mânată de curiozitatea ce mă stăpânea să aflu de ce după mai mult de 20 de ani soarta mi-l aşezase în drum?
― Sărut mâna, doamnă, mi-a spus în timp ce mâinile lui mari îmi prindeau degetele atingându-le uşor şi catifelat.
Mi-am retras mâna la fel de discret ca şi gestul lui involuntar.
Gândurile copilăriei mă răscoleau… Terminase facultatea la Bucureşti, Aeronave secţia Rachete. Pe atunci îmi plăcea să-l tachinez:
― Ai terminat Rachete sau Paraşute? îi ziceam.
― Nu, am terminat Aeronave, şi încă cu 10, se lăuda cu un aer maliţios, într-un răspuns dat de fiecare dată la fel.
Timid şi politicos, mă respingea într-un fel ridicol, descurajant. În timp ce eu alergam după „geniul” din el, el alerga după carieră… Din păcate aşa e viaţa, acum realizez asta.
Ştiam că se mutase cu familia la Ploieşti, dar ca un absolvent de Aeronave să ocupe un post de conducere în Sinaia îmi părea dintr-o dată de neînţeles…
„Haide, Adela, mi-am spus disperată. E timpul să ieşi din Vestul Sălbatic. Revino-ţi!” Cu un efort suprem, am afişat un zâmbet curajos şi l-am privit din nou în ochii negri.
― Ce vor fetele? întreabă el.
― Eu, gin cu apă tonică şi lămâie, zice Anca.
― Şi eu, un ceai de fructe de pădure, spun.
― Aici nu servim ceai, zice sec bărbatul nu prea înalt, îmbrăcat într-o cămaşă de culoarea vişinei putrede. Aici servim doar băuturi puternice, pentru femei puternice.
― Atunci consideraţi-mă o femeie slabă, i-am tăiat-o sec, nu consum alcool.
― Doar un cocktail, doamnă, din partea casei, hotărî bărbatul şi dispăru.
― Ai înnebunit? zice Anca agitându-se cu o umbreluţă colorată. Vrei să ne facem de cacao?
― Dacă ţi-ai pus în gând să mă cuplezi cu vecinul, te înşeli amarnic, n-am s-o fac. Ce nu înţelegi? Nu vreau, îmi trebuie linişte Anca, multă linişte.
― Să-ţi urle singurătatea în cap? Fugi de aici, Adela, nu mai spune prostii!
― Ce să-i faci?! am oftat adânc. Sunt o sentimentală…
― Şi-a băgat ăla bocancii în sentimentele tale! Dar trezeşte-te, soro! Eşti scriitoare, nu elevă de pension. Ai văzut atâta dramă şi atâta iubire cât n-o să vadă eroul tău în toată viaţa lui.
― Tot aia e. Sufletul nu se schimbă.
― Auzi? Să-ţi spun eu de unde începe sufletul femeii?
― Lasă, lasă! mă apăram ca de un bondar enervant: văd eu ce fac.
― Faci pe naiba. Ăla îţi dă papucii şi tu-i replici cu citate din romane siropoase. Dă-l în p…a măsii de bou! Lasă-l!
― Îl voi lăsa, i-am recunoscut. După această noapte, nu se mai poate face nimic.
― Ai luat ţeapă cu golanul, fată. Dar nu-i o gaură-n cer. Nu eşti nici prima nici ultima prostuţă.

(Fragmente din romanul în curs de apariţie la editura ,,Scripta)



 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971