Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
 - Adina MANDALAC:
                                  
                                    CONDAMNATI LA 15 ANI
 
Motto
Forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.
Gabriel Garcia Marquez


În oraşul meu din piatră seacă şi în vântul care pare şi el rănit pe şosea „aştept ziua de mâine ca pe o creangă a ceasurilor magice pentru că lângă mine a existat un bărbat care jura că va muri odată cu mine. Pe dealurile din împrejurimi, iepurii îşi provoacă vânătorii, oamenii aleargă după succes şi după avere, pe mine doar dragostea m-a mişcat totdeauna spre ţinte înalte sau m-a zdrobit de asfaltul umed din oraşul meu.
Adorm cu televizorul deschis şi retrăiesc evenimentele amestecându-le cu obsesiile mele şi cu nenorocirile lumii şi reuşesc uneori să-mi întemeiez un templu pe fundalul aceleiaşi poveşti de iubire peste care plouă istovitor cu teama că nu mă voi vindeca niciodată. Eu nu ştiu încotro să-l mai caut, fuga lui ruşinoasă e mai rea decât retragerea într-un bordel” iar libertatea ce-mi acoperă dragostea miroase urât a pustiu şi a nepăsare.
 I
Soarele coboară în sufletul meu răspândind umbre adânci în toate direcţiile.
 Nu se mai zăresc decât ici-colo petele colorate-n portocaliu spre galben, desenate abstract peste sfera acelora care mă înconjoară în mod sistematic. Prietenele mele insistente şi curajoase încearcă din răsputeri să mă determine să înţeleg şi să văd adevărata faţă a lucrurilor.
 Ele stau lângă mine, confundându-se uneori cu mine şi cu problemele mele, alinându-mi suferinţele, numai din dragoste pentru mine. Atâta dragoste încât par derutate de înverşunarea mea.
 Lupt cu încăpăţânarea unui catâr să nu cedez, mă las pradă acelei deznădejdi fioroase deoarece în sufletul meu se găseşte în stare latentă un vulcan gata să erupă.
 Despărţirea de el decorată atât de urât, şi ploaia mea care plânge îmi redă libertatea pe care n-am vrut-o niciodată şi nu mă mai confund cu starea chinului real al sentimentelor răscolite definitiv, iar de cele mai multe ori evadez şi mă retrag abandonând fântâna acestui destin în care mă înec.
 Nu m-am confundat niciodată cu o astfel de stare, cu un aşa chin real al sentimentelor mele pe care le văd răstignite definitiv.
Nu mai ştiu nimic. Goluri imense îmi invadează creierul lăsându-mă fără lacrima unei speranţe de care m-aş putea agăţa…
Imaginea tulburătoare a unei sinucideri mă bântuie din ce în ce mai des, de fiecare dată însă mă cutremur în acelaşi fel dureros şi disperat mulţumindu-i Dumnezeului meu că nu mă lasă pradă acestui gând, auzindu-L spunând la ureche: „N-ai rezolva nimic cu asta…!
Astâmpără-te, nu mai răsuci cuţitul cu plăsele de argint în inima nimănui, respectă regula acestui joc al sorţii fiindcă eu, acum, te scriu pe tine trăgând după mine ultima copertă…” – vorbeşte gândul meu.
Nici nu mai ştiu dacă i-am spus vreodată povestea caprei negre care, în munţii ei, fusese rănită la o vânătoare. Dacă n-am ştiut să-i povestesc această legendă, s-o ştie la vreme, e pentru că-n iubirea noastră mare am crezut că nu vom avea motive de teamă… şi că nu eu, tocmai eu, voi deveni capra neagră rănită de vânătorul inimii mele!
Bunele mele prietene nu mă slăbesc o secundă; singure şi încercate de viaţă în alte feluri, mă caută insistent, mă protejează în fel şi chip, lucru pentru care eu astăzi le mulţumesc.
Oraşul pare din ce în ce mai pustiu. Arzând ca o flacără, sufletul palmelor mele luminează până la scrum, îngăduindu-mi să mă alătur acelor trăiri profunde pe care le desenam involuntar aproape zi de zi.
El mă cheltuia fibră cu fibră lăsându-mă cu ochii goi în faţa acestei iubiri ce mă stăpânise de bună voie în umilinţă.
În afară de Anca celelalte îl cunoşteau. Îi dezaprobau retragerea ruşinoasă mai ales că tot ele, cu ceva timp în urmă, sufereau de un fel de invidie cu privire la relaţia noastră ce părea pentru toată lumea minunată.
În astfel de momente nu ştii încotro s-o apuci. Te laşi cuprinsă de un fel de nostalgie a disperării şi te refugiezi în braţele altcuiva, în aburii alcoolului sau în imediata vecinătate a prietenilor, dacă îi ai. Din punctul acesta de vedere eram o femeie norocoasă. Aveam câteva prietene de sprijinul cărora mă puteam bucura cu seninătate. Nici măcar nu trebuia să le explic prin ce trec pentru că ele erau o adevărată enciclopedie a sufletelor şi cuvintele nu-şi găseau rostul.
Uneori mă enerva atât de tare punctul lor diferit de vedere, încât le întorceam spatele supărată ca un copil căruia îi ciufuleşti păpuşile. Alteori alergam la câte una din ele căutând alinare şi înţelegere. 
― De ce nu te-ai oprit când ai putut să o faci? întreabă Anca.
― N-am putut. Când iubeşti nu te poţi opri ca şi cum ai coborî dintr-un tramvai. Dragostea n-o poţi amăgi cu retrageri sau cu reveniri, ea este dragoste şi atât.
― Bine, dar aveai experienţa unui eşec, a unei iubiri neîmplinite, a unui destin crud ce te purtase în timp de la un pol la altul. Şi când spun asta, mă gândesc la cartea ta „Început şi sfârşit”, viaţa de dincolo de noi, iubirea de dincolo de moarte…
― Adevărat, îi răspund de fiecare dată când mă prinde de umeri ca pe un somnambul, încercând să mă trezească. E adevărat, numai că atunci a fost o iubire nevinovată, prima din viaţa mea, albă ca neaua aşternută pe case, neprofundă şi nedureroasă. Doar albă şi pură.
― Acum ce a fost? A fost altfel?
― A fost altceva. Cu totul altceva. Am simţit altfel pentru că am trăit altfel, m-a durut altfel pentru că am iubit altfel, înţelegi?
Anca Hogea este o femeie frumoasă, cu ochii mari şi negri iar părul îi cade pe umeri în câteva cascade negre, acoperindu-i mai tot timpul faţa albă ce abia se zăreşte din spatele zâmbetelor minunate.
Stă ore în şir lângă mine implorându-mă şi linguşindu-mă ca o pisică să-i povestesc, să mă eliberez, să mă descătuşez şi prin mărturisirea mea să redevin rebela fără margini a unui regret, sau poate nici acela. Dar mai mult decât această curiozitate alături de care nu mă simţeam deloc stânjenită, ea vrea să mă ajute. O doare durerea mea, o doare tristeţea mea, gândurile mele hoinăresc translucid şi perpendicular pe gândurile ei, apăsând-o jenant.
Ne cunoaştem de mulţi ani dar niciodată până acum n-am lăsat-o să treacă dincolo de barierele inimii mele. La un moment dat nici nu-mi mai pasă. Abandonez lupta acestei împotriviri lăsând deschise porţile spre alte lucruri, mult mai importante.
La urma urmei nu am de ce să mă mai ascund inutil zăvorându-mă în spatele unor certitudini care mă macină.
Simt cum picături de sudoare se scurg din mine ca dintr-o lumânare aşezată într-un nisip fierbinte amestecându-mă, transformându-mă fără ca eu să mai pot face ceva în particule infime. Lupt din răsputeri să mă adun, îngenunchez dureros încercând să strâng firicelele de nisip în podul palmei şi să mă caut… Gândurile mi se opresc la aceeaşi obsedantă întrebare: Când m-am risipit? Voi mai reuşi să redevin aşa cum am mai fost?
Glasul Ancuţei îmi răsună în urechi:
― Hai, urcă-te în maşină şi vino cu mine la Sinaia să vorbim…!
 Mi-am strâns urgent câteva lucruri şi am plecat. Apropierea de ea şi mai mult, dorul descătuşării mele mă ardea, mă sufoca…
 Nu am putut să-l las acasă. L-am luat cu mine în gând şi am plecat la munte plină de speranţă şi, mai ales aşa cum nu mă mai ştiam de mult, bucuroasă, urcându-mă în maşina mea pe care o conduceam de fiecare dată cu foarte mult drag.
Ajunsă în apartamentul Ancăi, îmbujorată şi obosită, călătoria mi-a adus o stare de bine, o senzaţie plăcută la fel ca atunci când ţi se face o surpriză şi te bucuri cu fiecare părticică din tine.
Orele treceau într-un fel anume ca într-un joc, întorcându-se ameţitor în adolescenţa mea. Stând într-un cerc, răsuceam sticla cu  gâtul ei lung şi gol iar la cine se oprea acela devenea un posibil partener de dans. La fel simţeam şi acum, numai că în locul sticlei aşezasem orele care se învârteau. Ajungând mereu în acelaşi loc ne găseau pe canapeaua din sufragerie, singure şi frumoase ca două flori de colţ pe vârful muntelui.
Educaţia primită de Anca de la minunaţii ei părinţi făcuse din ea o femeie puternică, hotărâtă şi capabilă să-ţi înţeleagă gândurile şi reacţiile. Un bun mediator în acelaşi timp, ea făcea tot ce-i stătea în putinţă să te simţi bine în preajma ei şi, mai ales, să te determine să te limpezeşti.
― Începe cu începutul, cu alt început, îmi zice. Vreau să ştiu totul până la capăt…
― Câtă dreptate ai uneori, îi răspund nedumerită de izvorul blândeţii ei şi de acea nerăbdare care-i ieşea prin toţi porii! Poate că ai dreptate, dacă nu spun acum tot ceea ce simt despre acest „alt început” şi „alt sfârşit” al vieţii mele n-am s-o mai pot face niciodată.
Gândul că mă voi elibera pune stăpânire pe mine şi pe tot ceea ce, dintr-o dată, simt că pot aduna în podul palmei.
Îmi e greu să vorbesc deşi femeile fac adesea lucrul acesta, unele chiar din plăcere, eu mă poticnesc de fiecare dată când încerc să pătrund în adâncul trecutului meu, înapoi în timp şi totuşi în acest prezent contopit şi el imaginar cu trecutul.
M-am cufundat pentru el în cea mai curată zăpadă! Sorbindu-mi încordarea în faţa sângelui ţâşnit din obrajii mei, a avut grijă să mă vândă! Surâzând, am risipit nisipul îndoielilor şi fără habar de existenţa celeilalte în viaţa lui n-am crezut că odată cu mine îşi va vinde şi iubirea pe care o clădise ani şi ani la rând cu sudoarea frunţii.
Păstrate în suflet ca într-o icoană, lumina şi aerul sfâşiate de privirile lui păreau mai clare şi mai albe decât albul crinilor de la fereastră. Sub masca lui nu am găsit nici măcar un singur loc în care ar fi putut să fie atins, nici măcar de un animal necunoscut, venit cu alte legi ca să-l iubească… Decapitat de simţuri lupta de unul singur împotriva tuturor.
Doar golăneala îi rămăsese intactă. Aerul acela măreţ că se va descurca şi fără mine, că va supravieţui în mod miraculos acelei prăbuşiri folosindu-se din instinct de aripile alteia. Pentru că aşa obişnuieşte să trăiască, sprijinit de alţii, iar când acest sprijin nu mai este posibil abandonează sau caută altul. E cumplit gândul că un om la vârsta lui încă mai caută soluţii, că-şi poate juca inima în picioare mustind-o într-o speranţă jalnică de a obţine un vin de colecţie… În toată această existenţă precară timpul i-a jucat mereu feste dar nu a înţeles nimic. De pe tabla de şah a vieţii lui i-a lipsit mereu regina. Şi nu i-au ajutat la nimic piesele rămase, lecţiile primite, partidele din care a ieşit învins. Nici jocurile de noroc, nici ispitele mai tinere şi mai blonde decât mine nu i-au fost de vreun folos.
Mirosul pâinii calde venind de la brutăria din colţ mă face să-i spun Ancuţei:
― Hai să mâncăm împreună pâine cu vânt, cu noapte, cu iluzii, vrei?
Tace, aruncându-mi un zâmbet poleit cu o lacrimă ce o zăresc în colţul ochilor ei frumoşi.
― Avea dreptate cine spunea că te iubeşte ca pe un roman, eşti scrisă frumos!
Rupem împreună din pâinea aproape fierbinte aşezându-ne pe o bancă din parcul de lângă casa ei.
Ne-am amintit aproape totul. Imaginile alergau haotic în mintea noastră străbătând tuneluri adânci şi întunecoase. Din când în când luminile speranţei apăreau pe chipul meu umplând paharul acestei bucurii de care se minuna într-una.
În viaţă ţi se întâmplă multe lucruri, unele măreţe, altele mărunte. Ele dau marilor momente de fericire ocazia de a se furişa spre tine, pe nesimţite.
Fericirea vine într-un milion de forme – ca şi arta. Avem nevoie de marea, unica şi nesfârşita dragoste, prietenie, realizare, muzică şi descoperire ca să putem simţi această fericire. Dar avem nevoie şi de mărunta şi prosteasca întâlnire cu Stan şi Bran, de ploaia din fereastră, de curcubeiele duble, de pâinea coaptă în casă, de luminile care se sting într-o cameră şi de toate acele lucruri care-ţi înalţă inima şi transformă cea mai posomorâtă zi într-una pe care merită să o trăieşti.
― Începutul se află undeva în urmă cu 15 ani. El şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă până acum, transformându-se atât de puţin încât realizez că toată gravitatea acestei situaţii în care mă aflu, nici n-a avut cuprins. Poate şi de aceea mi-a plăcut atât de mult să cred în iubirea mea, pentru că ea pornea de la mine, făcea parte din mine, mă identificam cu ea iubindu-mi astfel acest început şi propria-mi iubire în propriul ei sfârşit.
― Te rog, Adela, lasă puţin filosofia deoparte, şi hai să vorbim ca două prietene adevărate pentru că vreau să ştiu şi să înţeleg exact aşa cum tu simţi, zice Anca puţin posomorâtă. Ce te-a atras la el, ce ţi-a plăcut, spune-mi?
― Descrierile mele, dacă te referi la acestea, oricum nu se vor potrivi niciodată cu realitatea, deoarece din prima secundă în care l-am văzut, m-a atras ca un magnet. Puţin mai târziu, însă, am aflat că ne despărţeau munţi de piatră calcaroasă din care nici cioplitorii nu puteau face altceva decât să scrie: Atracţie irezistibilă, îi spun râzând zgomotos. De ce te interesează povestea mea de viaţă?
― Curiozitate feminină şi nu numai. Sunt aproape sigură că ea poate fi un bun exemplu şi pentru bărbaţi, nu doar pentru noi, femeile. Ne-am ridicat din ţărână şi acolo vom ajunge iar dragostea se naşte dintr-o sămânţă, ea creşte, înfloreşte, ajunge la maturitate şi se ofileşte, nu-i aşa?
― Poate că aşa este, eu oricum am o altă părere, dar hai acum să mergem spre casă unde, la lumina difuză a unei lumânări putem depăna împreună firul acesta al amintirilor.
Paşii noştri zgomotoşi răsunau a cântec pe aleile parcului acoperite de frunze galbene.
Toamna se scurgea din cer ca o lacrimă tristă. Liniştea cobora odată cu ea, acoperindu-ne. Câtă trădare adunasem din splendoarea ei şi câtă speranţă!
Mergeam una pe lângă cealaltă gândindu-ne la ţipătul frunzelor peste care păşeam de teama sevei pierdute. Eram bucuroase de această apropiere şi nerăbdătoare să vorbim, pierzându-ne astfel în şirul întâmplărilor noastre.
Simţeam trecutul desenat pe mine ca o icoană, sfânt şi pur. Făcea parte din viaţa mea şi-l consider şi azi ca o comoară pe care trebuie să o păstrez!
Relaţia noastră a fost o otravă mai puternică decât viaţa. Odată băută, mi-am simţit încleştate încheieturile, inima, gândul, sufletul şi nimic, niciodată, nu va mai fi altfel.
Oamenii îşi fac rău unii altora cu plăcere. Nu mai există prezent, acum nici măcar de murit nu se poate muri, sentimentul măreţiei devenind penibil mă gândesc să scriu o carte stârnind în curcubeie uriaşe poate doar nişte lacrimi care mi-ar descrie drumul până la el...
Ne-am risipit în sincopele unui destin ce ne-a unit împotriva tuturor, şi-am trecut drumul dintre nebunie şi moarte ţinându-ne de mână iubirea ce ne-a ars aceeaşi zodie.
Nemaiintrând amintirile printre gheţarii care ne despart, le las la uşa casei mele veghindu-mi furtuna cerului tot.
Mi-e dor să-mi stea alături ca să ardem îmbrăţişaţi ca două lemne într-un singur foc, el cu mâinile rătăcite în părul meu să-mi bea răsuflarea din palme în timp ce eu îi mângâi trupul…
M-aş spovedi dacă aş şti că vorbele nu-mi vor fi răstălmăcite. M-aş întinde pe jos peste frunze şi aş muri, dar cu ce drept să-i stric minunatele zile în care se plimbă în măreaţa sa caleaşcă aurită cu iluzii… mai bine îi scriu, e tot ce ştiu să fac mai bine şi mai împlinit. Îi scriu această carte. Spălată de timp speranţa râde la fereastra casei în care îl aştept în fiecare anotimp.
Suferinţa grea ca o piatră de moară îmi macină îndoiala că va mai fi vreodată ceva…
Ştiu şi simt că nu va mai fi nimic. Între noi doi marele nimic va pluti ca o pânză de păianjen desprinsă din colţul înalt al unei încăperi. Nu va avea puterea să se transforme începând cu orele care apăsător ne despart, … apoi zilele, nopţile şi anii care vor urma…
Obişnuinţa are o faţă necunoscută, cea care doare, când încet, încet mă desprind simţindu-mi gleznele amare, ca cireşele negre căzute dintr-un copac.
Când nu mai ai ceea ce aveai şi nici nu mai poţi avea, te doare totul dar mai ales sufletul pe care-l simţi zbătându-se în tine ca un pui de găină pe care ai vrea să-l prinzi, răsucindu-i gâtul.
 ― Niciodată să nu spui niciodată! Te-ai putea trezi cu inima surcelită şi n-o mai poţi reface oricâtă iubire i-ai arăta, îmi spune Anca, în timp ce aprinde o lumânare roşie aşezând-o într-un sfeşnic de cristal şi toarnă cafeaua fierbinte în două ceşcuţe albastre. E un bărbat frumos?
― Nicidecum. E frumos că-mi place mie. E un rebel, un nonconformist. Mărinimos şi sociabil, e desprins parcă dintr-o imagine cinematografică cu bărbaţi puternici… Corpul acoperit de muşchi, braţele mari şi puternice, părul tuns scurt ca al bărbaţilor din armata americană.
M-a condus într-o seară plecând de la serviciu pe acelaşi drum pe care obişnuiam să merg singură spre casă. I-am simţit vibraţia din glas, mai ales că mergeam unul pe lângă celălalt ca doi prieteni vechi, dar n-am bănuit că ea se datora unei emoţii interioare, nicidecum vântului ce ne mângâia pe la urechi cu aerul lui rece…
Ajunşi în faţa porţii, cu o timiditate molipsitoare, m-a întrebat:
― Aş vrea să te sărut. Pot face asta?
― Eşti tentant, tinere, i-am răspuns, dar n-am mai fost întrebată din clasa a V-a dacă vreau sau nu să fiu sărutată. Dacă ai curaj, fă-o! i-am răspuns îndrăzneţ, ironic şi obraznic în acelaşi timp, mai ales din pricina faptului că lucrurile aparent neînsemnate din viaţa mea aveau la origine milioane de întrebări.
A fost şi mai uimit. M-a privit câteva minute în şir fără să scoată un cuvânt. I-am înfruntat privirea ca o stană de piatră aşteptând în sinea mea să văd dacă mă va săruta sau nu.
A înfipt mâna în mine, smucindu-mă, trăgându-mă spre el aproape cu brutalitate şi m-a sărutat energic, mestecându-mi buzele de parcă ar fi dorit să le mănânce cu nepotolită foame.
M-am lăsat înfrântă şi dominată, cu toată disperarea revărsată din acel sărut pătimaş şi puternic… Era ca şi cum norii gândurilor mele ar fi fost răvăşiţi dintr-o dată şi împrăştiaţi ca un vânt rece de toamnă ce îmi pătrundea în piele.
Ameţită, dar mai mult bulversată de atitudinea lui şi de forţa cu care mă simţeam strivită de zidul amintirilor mele, m-am desprins din braţele lui, nemaigăsind cuvintele potrivite să opresc avalanşa ce cădea peste mine ca o scânteie gata să se transforme în foc.
N-am ştiut atunci nici eu şi nici el ce va urma…
Am plecat fiecare pe drumul lui, gândindu-ne la altă zi şi stăpâniţi de dorinţa unei alte regăsiri.
Se zice că beţia te prinde după primele pahare şi nu după o înghiţitură. Aşa a fost cu noi, începând din acea seară. Timpul petrecut împreună ne-a aşezat faţă în faţă ca la un test aparent uşor şi cunoscut dar greu sau chiar imposibil de trecut…
Aproape zilnic dorinţa fierbinte din ochii lui se identifica secundar ca acele unui ceasornic cu dorinţa mea de libertate şi de viaţă.
A speculat mult timp lucrul acesta pentru că a simţit în mine aceeaşi forţă pe care el însuşi o răspândea în jur. Iar pentru că barierele erau ridicate şi niciun obstacol nu era aşezat în drumul lui către mine, devenisem o ţintă uşor de cucerit, o câmpie pe care o putea străbate cu uşurinţă…
Dacă i-a fost greu sau dacă i-a fost uşor, nu mai ştiu acum.
Nimic complicat nu se zărea la orizontul acestui început plin de libertate şi zbor deasupra sufletelor noastre, pe care şi eu şi el ni-l doream… Cuprinşi de aceleaşi aripi uriaşe ne-am lăsat ridicaţi şi purtaţi peste clipele efemere ale timpului, sfidând legea gravitaţiei şi alte legi ale fizicii, ironizând zborul ca atare, nemaigăsind nicio portiţă de scăpare, prin care să fugim.
Într-o zi mi-a atins gleznele triste şi amare, acoperindu-mă cu sărutări, întrebându-mă:
― Vrei să vii la mine? Vreau să-ţi arăt orizontul inimii mele. Hai, te rog, vino!
Întrebările puse în aşa fel încât să nu mă supere sau să nu mă ia prin surprindere, întâmpinând astfel un refuz din partea mea, veneau ca albinele la fagurele de miere, roind circular în jurul aceloraşi gânduri obsedante deja, de a găsi clipa, momentul când să ne apropiem mai mult unul de celălalt.
Dar cu mult înaintea cuvintelor, ca la o cursă de maraton, gândurile mi se împrăştiau vizibil strivindu-mi raţiunea de a fi şi de a exista.
― Nu ştiu dacă…, poate că nu ar trebui…, încercam printr-un refuz să mă detaşez ascunzându-mi evident neputinţa de a-mi linişti mâinile şi privirea luând-o cu mult înaintea cuvintelor.
― Te aştept diseară la orele 21, a hotărât sec pentru mine, aruncându-mi săgeţi de foc din privire.
O clipă interminabilă am tăcut, tăcerea mea semănând cu merele coapte toamna, răspândind un miros proaspăt şi crud. Cu cât tăceam mai mult cu atât mi se părea că mă clatin, că mă rup şi voi cădea din acest copac al imaginaţiei mele…
― Adela, ce frumos am putea spune: „La cules de tăcere”! Şi ce-ai făcut, te-ai dus? mă întreabă Anca.
Mi-am pierdut şirul amintirilor într-un oftat adânc, suspinându-mi nevoia acută de tăcere. Şi, ca de fiecare dată, am dorit să mă închid în carapacea mea de sticlă şi să rămân acolo fără lumină, fără aer, fără speranţe, dar mai ales, fără lacrimi…
Anca m-a simţit. A venit lângă genunchii mei aşezându-şi capul peste ei într-o dulce îmbrăţişare. Adevărul era dincolo de cuvintele mele şi de gesturile ei uneori asemănătoare cu mângâierile vântului de primăvară, calde şi tandre în acelaşi timp…
Îmi era greu să retrăiesc acele momente unice din viaţa mea şi, mai ales, să le descriu cu voce tare asemenea unui ritual ce trebuia săvârşit ca la spovedanie înaintea oricărei mărturisiri… De cele mai multe ori mă regăseam abia după ce îmi făceam semnul crucii mulţumindu-I astfel Dumnezeului meu pentru că apucasem să gust din paharul cu împărtăşanie.
Mă lepădam în fiecare dimineaţă de ziua anterioară prin acelaşi semn al crucii făcut cu regularitate şi pregătindu-mă să străbat zilele ce aveau să urmeze…
― Da, Anca, m-am dus, îi răspund cu un oftat amar, inundată de lacrimile ce din senin mi se aşează în gât şi mai apoi pe obraji.
Simţeam că ard, că roşesc la gândul că voi retrăi acea seară, acea noapte care a deschis alt drum şi altă iubire inimii mele…
― De ce nu plângi, ca să te eliberezi? mă întreabă Anca din fotoliul în care stă răsturnată, vizibil îngrijorată de reacţia mea. Regreţi ceva?
― Nu, nu regret. Regretul cel din urmă e că regretul moare…
― Hai, vino şi stai lângă mine să ascultăm Edith Piaf: Je ne regret rien. A sărit dintr-o dată în braţele mele, m-a sărutat pe amândoi obrajii, a pus CD-ul pe care ştia că-mi doream să-l ascult şi, la lumina lumânării, m-a privit curioasă şi nerăbdătoare.
Aşa a trecut mult timp. Rămăsesem agăţată de trecut ca haina într-un cui ruginit. Nu m-am putut desprinde decât foarte târziu, abia după ce în camera noastră nu se mai auzea vocea minunatei Edith Piaf.
Cuvintele au ţâşnit cu puteri nebănuite, rătăcite, curgând limpezit ca apa unui râu de munte. Mă răscoleau într-un fel anume, parcă din ce în ce mai intens şi mai profund, făcându-mă să înghit nodurile uriaşe ce mi se aşezau în gât, senzaţie binecunoscută din copilărie când muşcam dintr-o gutuie cu poftă şi nerăbdare.
― Ştii, Anca, fiecare om îşi duce crucea fie că vrea sau că nu vrea. Eu aşa cred.
― Draga mea Adela, nu poate face nimeni pentru noi ceea ce putem face singuri. Trebuie să te desprinzi, trebuie să te detaşezi de acele imagini ce ţi se derulează în minte cu atâta durere, trebuie să găseşti partea frumoasă a lucrurilor, amintirile plăcute, şi ele vor genera în jurul tău alte lucruri şi alte amintiri, poate mai frumoase şi mai plăcute.
― Ştiu. Puterea gândului este secretul, mi-ai mai spus asta.
― Şi…?
― Şi cred, nu spun că nu cred, această putere a gândului meu mă determină să nu-l îndepărtez din minte atâta timp cât îl simt încă acolo, atâta timp cât îl mai iubesc şi atâta timp cât îl mai vreau. Pentru că îl mai vreau cu putere şi cu dragoste, şi ai să vezi, va veni, va fi din nou al meu.
― Gândeşti pozitiv, zise Anca. Asta îmi place, eşti pe drumul cel bun. Ce a însemnat seara aceea pentru tine? Cum a rămas în inima ta?
― Ea a rămas aşa cum a fost: pură, adevărată şi nealterată de timp. A însemnat totul.
Am închis ochii şi am retrăit-o. Fac asta destul de des, cu obişnuinţa lucrurilor făcute zilnic, din impuls, fără efort. Chiar dacă noi doi nu ne cunoşteam şi nu ştiam prea multe unul despre celălalt, eram la fel, doi rătăciţi în timp, fiecare alergând după jumătatea sa.
N-am gândit o secundă măcar la ceea ce avea să urmeze, la ceea ce avea să se întâmple, mai ales că atunci când intri în camera unui bărbat nu te mai gândeşti la nimic. Semănam cu două pisici înfometate, aflate la pândă şi gata să sfâşie pentru a-şi cuceri teritoriul.
Lumina difuză cădea peste noi de undeva din tavan în fascicule calde şi precise. O masă mare trona în mijlocul încăperii încărcată cu flori, fructe, lumânări şi câteva sticle cu bere aşezate lângă două platouri pline, ornate neaşteptat de frumos.
Ne-am aşezat pe scaune privindu-ne intens ca şi cum teama ar fi pus stăpânire pe noi să nu ne pierdem cumva. Vorbele noastre încărcate cu banalităţi se loveau de pereţi ca un bumerang revenind mai adânci şi mai profunde, nelăsându-ne timp pentru altceva, nici măcar pentru iluzia unei clipe petrecută ca doi adulţi într-o noapte de vară…
Atâta tăcere pătrundea în tăcerile noastre şi atâta linişte încât, la un moment dat, m-am ridicat să plec spunându-i:
― N-am aflat prea multe despre tine, dar te rog, după ce plec, să faci un semn pe tocul uşii, un X de exemplu. Şi am vrut să ies.
― Un X? De ce aş face un X în camera mea?
― Pentru că a mai trecut o femeie pe aici, adică eu, i-am răspuns.
În momentul acela l-am văzut împietrit, speriat parcă de remarca mea idioată, pe care, recunosc acum, am vrut-o sarcastică şi n-a scos un cuvânt. Dintr-o mişcare, m-a răsucit cu faţa spre el, aducându-mă atât de aproape încât nu-i puteam vedea privirea şi strângându-mă puternic în braţele lui, n-am mai avut timp decât să conştientizez clipa că n-am să mă mai pot desprinde niciodată.
Nu pot să spun ce a fost… Despre iubirea care ţi se zvârcoleşte în stomac ştiam câte ceva. Despre sărutul care te ameţeşte ca prima plimbare în satul de vacanţă ştiam ceva, dar despre contopirea trupească, totală, definitivă, unul în braţele celuilalt n-am ştiut nimic. Aveam să constat începând de atunci şi pe tot parcursul vieţii până acum că în noaptea aceea am aflat şi am început să învăţ să iubesc din nou. Altfel, mai puternic şi definitiv.
Ca o revărsare în acelaşi punct a două râuri, transformându-se parcă într-o cascadă a inimii plină cu fericire, ne-am spus numele cu voce tare, ne-am strigat, ne-am atins şi ne-am sărutat ore în şir, până dimineaţă…
Toată beţia aceea de cuvinte reuşise să aducă un curcubeu în vieţile noastre, pline până atunci doar de ploaie şi de furtună. Atunci şi acolo am înţeles cât de frumos se poate trăi!
Ni s-au amestecat zâmbetele, privirile, mâinile ni le încleştam într-un singur gest, acela al iubirii pornite din noi ca glonţul dintr-o ţeavă de puşcă…
N-am ştiut să spunem nimic. Tăcerea desena între noi vise, mii de vise care păreau născute acolo şi crescute pe noi ca boabele pe ciorchine.
În acele momente trăirile lui erau reale. Nu se putea ascunde şi nici preface. Zgomotul inimii lui se amesteca vizibil cu fondul lasciv al momentului. Era bărbatul puternic pe care îl căutam fără ca eu să cunosc jocul acela imaginar al unei relaţii stăpânite de erotism şi dezbrăcându-te de prejudecăţi.
O relaţie poate fi considerată armonioasă şi în continuă dezvoltare numai în prezenţa celor trei elemente. Le putem spune sex, prietenie şi dragoste. Cu toate acestea o variantă ideală ar fi un cocktail în care cele trei elemente sunt amestecate în proporţii diferite. Fiecare relaţie are propria ei compoziţie, calitate şi savoare.
M-am considerat dintr-o dată norocoasă. Nestingheriţi unul de prezenţa celuilalt, totul a fost ca o înţelegere mutuală din care am ieşit amândoi relaxaţi. În clipele acelea am dorit să fiu unică, cum era şi normal. Însă el nu putea schimba lumea din cauza asta. Din păcate aşa e viaţa. Se spune că pasiunea n-o întâlneşti decât o dată în viaţa, iar mie îmi place dragostea periculoasă, o ştiu, de aceea nu am dreptul să sufăr.
Trăirile mele erau tot reale, cu diferenţa poate, că uneori pluteau în văzduh acoperite de magia basmelor în care prinţii salvau prinţesele, stare de beatitudine specifică femeilor. Totul era în jurul meu ca şi cum noi doi ne cunoscusem cu mult timp în urmă şi trăiam deja această poveste de dragoste găsindu-ne acum în miezul ei mânjiţi până la urechi de mierea pe care o gustam împreună.
Stătea lângă mine simţindu-i respiraţia în urechi. M-a cuprins un sentiment de frică superficială, de lipsă de autocontrol, că s-ar putea trezi să mă vadă cum îl privesc.
Plecarea mea şi fiecare mişcare făcută de el aducea cu ea adierea pielii lui catifelate şi masculinitatea din respiraţie. Absorb culoarea echinocţiului de toamnă întârziat în corpul meu care tresare suspinând după o picătură rece de ploaie de vară. Îmi adâncesc ochii în visuri de noapte şi refuz dimineţile care-mi aduc realitatea. 
Vezi tu, Ancuţa, relaţia noastră a început cu acea noapte de dragoste, de totală dragoste! Nu m-am gândit la nimic, n-am sperat şi n-am cerut nimic, dar în subconştientul meu aşteptam acea clipă, gândeam la ea şi la tot ceea ce a venit după ea. Acum o consider un dar binecuvântat, ca o boare de aer curat peste arşiţa unei veri…
Nu eram copii. Fiecare, poate, mai trecuse prin clipe asemănătoare, dar niciunul dintre noi nu aflasem până atunci adevărata putere ascunsă în sufletele noastre.
Iubirea ce mă legase, copil fiind, de celălalt (aminteşte-ţi „Început şi sfârşit”) fusese doar drumul pe care destinul mă purtase ca să ajung acum la el, la adevărata mea dragoste în care mă regăseam, la adevărata mea valoare ca femeie.
Poate că acea pregătire, acel început, mă determină acum să cred că n-am fost străină de ceea ce avea să se mai întâmple în viaţa mea atunci, sau de atunci încoace.
M-am întins lângă tăcerea Ancuţei ca o liană agăţându-mă de gândurile ei… Am adormit amândouă pe canapea una cu capul sprijinit de cealaltă ca două fetişcane ce-şi povestiseră deja emoţiile primului sărut…
― Bună dimineaţa şi Mulţumesc! o aud pe Anca în timp ce ocupa baia de lângă dormitorul ei.
― Bună dimineaţa, îi răspund încă somnoroasă şi puţin împovărată de noaptea ce trecuse parcă prea repede, dar pentru ce îmi mulţumeşti?
― Nu ţie îţi mulţumesc, Universului întreg îi mulţumesc pentru ziua minunată pe care o să o avem astăzi!
― Dar de unde şti tu, Anca, cât de minunată va fi ziua de astăzi, care abia a început?
― Păi ştiu. Ziua va fi aşa cum îmi doresc să fie, şi eu îmi doresc o zi minunată în fiecare dimineaţă, pentru asta spun „Mulţumesc!”.
Fără să înţeleg prea mult din vorbele ei m-am dat jos din patul moale ca un fulg de găină şi am rostit (ce-i drept, mai mult pentru mine): Mulţumesc!
Aveam să înţeleg destul de repede semnificaţia acelui cuvânt rostit din tot sufletul, cu toată convingerea că aşa va fi, în fiecare dimineaţă a vieţii mele.
Zilele ni le petreceam într-un anume fel. Ne făceam planuri, calcule, vizitam tot ce se putea vizita în acel oraş de munte în care eu eram doar pasager. Mă simţeam ca într-o călătorie cu trenul regal… Ziua nu povesteam. Eram atât de fericite încât nu vroiam în niciun fel ca ceva sau cineva să ne umbrească acea fericire. Spre deosebire de mine prietena şi totodată colega mea, Anca Hogea, era sinăiancă, era la ea acasă. Frumoasă şi nonconformistă, rebelă şi strălucitoare, hotăra în stilul ei caracteristic ce anume vom face. Şi dintr-o dată o aud:
― Azi mergem la Mânăstirea Sinaia, dar pe jos, urcăm dealul şi am ajuns. Să nu te aud că te vaiţi…
― Sincer, n-aş fi vrut să mergem pe jos. Dar dacă spui că este aproape mergem, am aprobat fără a mă poticni la gândul că nu pot urca, că obosesc, iar nu pot, şi tot aşa…
― E plină lumea de Nu pot-uri, zice Anca, parcă ştiind ce anume gândesc.
Zgomotoase şi pline de veselie ne-am apropiat de drumul ce avea să ne ducă la mănăstire. Eu când urc nu vorbesc, dar gândul că minunata mea prietenă mă duce la mănăstire, după ce în prima noastră noapte de poveste m-a purtat pe tărâmul amintirilor, m-a clătinat un pic. Chiar m-am gândit la o strategie pe care Anca o aplică, fiind de fapt şi punctul ei forte în job-ul pe care-l avea, fiind directorul unei mari instituţii culturale din localitate.
Simţeam cum mă priveşte cu coada ochiului aruncându-mi săgeţi unse cu miere:
― Aşa te vreau, hotărâtă. Vezi că poţi? Ştiam că poţi. Eşti doar plină de nehotărâre şi de „Nu pot”-uri…
Şi avea dreptate. Trebuia să recunosc asta, chiar dacă nu îmi făcea prea mare plăcere. Îmi ghidam paşii după paşii ei, încercam să o copiez într-un anume fel, fără însă a-i lăsa răgazul necesar de a se trezi din beţia pe care, singură o recunoştea, o trăia alături de mine.
Porţile Mânăstirii Sinaia erau larg deschise iar din interior ieşea tăcerea bisericii ca o chemare. M-am aşezat lângă mesele lungi din amvon şi mi-am încredinţat dorinţele arzătoare puterilor divine pe care le simţeam pretutindeni.
Rugăciunile sunt gânduri lăuntrice pe care le rosteşti cu putere şi convingere, altfel rezultatul lor nu se va întoarce niciodată la tine. Puterea acelor rugăciuni plutea în aerul proaspăt şi ne învăluia în mister aducându-ne vis şi speranţă în suflet. Asta simţeam noi, două femei frumoase şi singure, în bătaia vântului cald ca o mângâiere.
― Să nu te rogi pentru EL altfel decât îţi spune inima, zice Anca.
― Cum altfel?
― Să nu-i doreşti răul, că se va întoarce cu mai mult rău. Să spui doar lucruri de bine, gândeşte-te la el şi la tot ce a fost sau este frumos între voi şi atunci Universul (Dumnezeu), te va răsplăti doar cu ce este bun şi frumos.
Afirmaţiile făcute de Anca mi se păreau corecte şi mi le spunea de fiecare dată cu atâta convingere exact în momentele mele de cumpănă când, simţindu-mă, ştia că am nevoie de ele încât nu puteam face altfel. Parcă totul exista acolo ca o înălţare spre cer. Brazii, biserica din piatră, chiliile văruite proaspăt, biserica din lemn erau pline de credinţă şi te determinau la plenitudine.
Vinovate sau nu, iubirile noastre vin de la Dumnezeu. Ca fruct al dragostei divine omul a fost destinat dobândirii unor înalte daruri care au menirea de a-l face să progreseze în asemănarea cu Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu oferă omului această posibilitate înseamnă aşezarea unei temelii pe care omul poate să-şi construiască zidul desăvârşirii sale. Dacă dragostea îl conduce pe om pe calea desăvârşirii, frica sau teama îl orientează spre Dumnezeu pe un drum ferit de greşeli.
Frica de Dumnezeu era numită nu numai începutul înţelepciunii ci chiar plenitudinea ei. Sau progresul şi desăvârşirea ei.
Dragostea, în general, este o înclinaţie a sufletului spre un bine cu care doreşte să se unească. Dragostea este dirijată de dorinţa de a fi fericit, de a fi unit cu binele suprem. Dragostea nu este ceva în afară de Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Dragostea. Studiind analitic dragostea se observă că principala ei caracteristică este tendinţa de asemănare între cel ce iubeşte şi cel ce este iubit. De aceea, atunci când există în mod autentic, subjugă totul, devenind adevărata şi unica viaţă a sufletului…!
Sfântul Apostol Pavel spunea în Prima epistolă către Corinteni că “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
Aşa gândesc. Nu ne alegem iubirile! Şi nu suntem vinovaţi pentru ele dar tentaţia e cu atât mai mare cu cât ne prăbuşim mai mult în sufletul nostru încercând să ne apărăm de suferinţă! Potrivit acestor caracteristici, dragostea este singurul ideal al vieţii care nu va trece, nu se va schimba, nu va fi întrerupt nici după moarte. Perspectiva dragostei este desăvârşirea. A discuta însă despre ea înseamnă a o analiza doar în aspectul ei de suprafaţă. Dragostea mai întâi trebuie trăită, experimentată. Atunci ea schimbă modul de viaţă iar puterea ei dă îndreptăţire. Din punct de vedere al idealului posibil, dragostea este infinită. Măsura ei este a iubi fără măsură!
Am îngenuncheat în faţa unei icoane reprezentându-l pe Dumnezeu. I-am atins mâinile, sărutându-le ca semn de mulţumire pentru tot ce trăisem şi pentru suferinţa în care mă aflam. Un aer cald, liniştitor mi-a străbătut corpul. Eram vinovată pentru această iubire purtată pe suflet şi grea ca o piatră de moară? Dacă nu, atunci de ce îi ceream iertare Dumnezeului meu spunându-i: „Miluieşte-mă pe mine, păcătoasa.”?
Nu mai aveam lacrimi. În locul lor o uscăciune fierbinte îmi acoperea obrajii. Şi dintr-o dată, peste toate temerile mele s-a aşezat liniştea.
Ne-am întors în oraş coborând scările spre parcul „Ion Ghica”. Eram uşoare, pluteam de fericire şi împlinire, de aceea până şi drumul mi s-a părut fără obstacole şi lipsit de oboseală. Nebuniile noastre s-au încheiat, cum era şi firesc aflându-ne într-un oraş de munte, într-o discotecă, cu un ceai fierbinte şi muzică de dans.
După o zi de reculegere şi de împlinire sufletească ne-am întors acasă şi ne-am aşezat obosite pe canapeaua roşie din sufrageria Ancuţei. Avea obrajii roşii, ochii îi sclipeau într-un negru-argintiu, când vocea i se auzi în toată casa:
― Ai văzut, Adela, că am avut o zi minunată?
― Da, crede-mă Anca, nu am ştiut până acum nimic despre puterile magice ale acestui cuvânt: „Mulţumesc!”. Azi am mai primit o lecţie.
― Adela, draga mea, nu este magie. Uite, imaginează-ţi că eşti un magnet. Vei atrage spre tine tot ceea ce gândeşti, tot ceea ce vrei. Îţi doreşti o zi bună, vei atrage o zi minunată; îţi doreşti o zi tristă, vei atrage o zi plină de tristeţe. Aşa funcţionează, înţelegi?
Pentru prima dată înţelegeam. Teoriile ei erau verificate, testate, funcţionau cu precizie la ea şi m-am întrebat: de ce nu ar funcţiona şi la mine?
II
De data aceasta Anca s-a aşezat pe covor. Cu picioarele încrucişate ca un sultan devenea stăpâna gândurilor mele, eroina povestirii care trebuia să continue, înlocuind şirul acela de evenimente în care eu eram subiectul, cu numele ei, prezenţa ei infailibilă şi seducătoare.
După noaptea aceea au urmat zile şi alte nopţi la fel ca cea dintâi, dar mai încărcate emoţional, adevărate cu fiecare îmbrăţişare şi cuvinte nerostite care ne adânceau relaţia profund, completându-ne reciproc.
Mult timp n-am fost bună de nimic. Nu gândeam, iar aerul pe care-l respiram aş fi dorit să-l împart cu el, să-i dau puţin câte puţin din răsuflarea mea, din cerul meu, ca să îl ştiu alături, să-l văd şi să-mi umplu sufletul cu mirosul pielii lui…
Rareori ne despărţeam pentru câteva ore, regăsindu-ne mai înfometaţi şi mai apropiaţi decât fusesem cu ceva timp în urmă. Ne ardea în acelaşi timp acelaşi foc, aceeaşi iubire ne frigea, uneori dureros, negăsind răgazul necesar unei analize lucide sau a faptului că noi doi trebuia să ne oprim.
Nu făceam parte din aceleaşi lumi. Un lucru însă era sigur: dragostea nu ţine cont de nimic iar atracţia dintre doi oameni, uneori confuză şi derutantă, alteori directă şi raţională poate deveni fatală. Dincolo de ea, vidul, marele vid care ne înghite, ne tulbură, ne distruge… Cunoşteam o altfel de fericire, ca urmele lăsate de un parfum sclipitor, era vizibilă, strălucea pe chipul meu!
Fiecare dintre noi trecuse printr-o căsnicie ce ne marcase, iar în lumile noastre diferite existau reguli stricte pe care, împreună, le-am încălcat de foarte multe ori.
Pluteam într-un fel anume de inconştienţă amestecată cu remuşcare şi cu iubire ca petalele de trandafir amestecate cu boabe de piper într-un bol cu apă.
Ne lăsam pradă acelei stări de beatitudine, fiecare gândind şi simţind altfel: el că se va reface, se va vindeca repede după arşiţa care-i ardea sufletul, eu că nu mă voi mai lăsa târâtă de sentimente în hăul fără fund al disperării în care mai fusesem aruncată de destin.
Obişnuiam să stăm ore în şir noaptea pe prispa din faţa casei mele. Ne alegeam stelele favorite, intram în jocul lor şi rareori ne aminteam să mergem la culcare. Cu fiecare zi, cu fiecare minut care trecea printre noi găseam risipite la poarta destinului comun gândurile noastre diferite, ideile pline de lacrimi, de dorinţe, cuvintele care ne separau ca uleiul de apă… Dar nu vedeam. Eram orbi, nu ne lăsam mânaţi decât de sentimentele puternice, definitive şi de instincte.
Într-una din aceste nopţi a scos din buzunarul de la haină un inel. Mi l-a aşezat pe deget spunându-mi:
― Din această noapte eşti femeia mea pentru tot restul vieţii!
Surprinsă şi derutată n-am putut gândi altceva decât că în momentul acela devenisem dintr-o dată un obiect, obiectul lui, sinonim cu „femeia lui”, „bluza lui”, „cana lui de ceai” etc. … Dar m-am bucurat, am ţipat de bucurie şi fericire, devenisem ceva-ul lui şi asta îmi umplea tot sufletul.
Am închis ochii, iar bucuria am trăit-o şi am simţit-o în acelaşi timp până în vârful picioarelor! Existam! Prin ea şi alături de ea fericirea se materializa într-o stare pe care o puteam atinge întinzând degetele, pipăind-o, gustând-o, era acolo, în mine, lângă mine şi luase forma şi chipul lui.
I-am spus cu voce tare, pentru că de foarte multe ori vorbeam cu el folosind doar vocea minţii:
― Fericirea se află în noi, trebuie numai s-o doreşti, s-o cauţi, să ştii să o cauţi şi să te bucuri de ea atunci când o simţi!
Era doar o constatare, ca şi cum rătăcind într-o pădure noaptea încercam să găsesc drumul orientându-mă după muşchiul copacilor. Aşa aveam să mă orientez de atunci înainte, după gestul său neaşteptat, dar sublim… Greşită constatare!
Braţele mi s-au încolăcit după gâtul lui prăbuşindu-mă definitiv în privirea aceea puternică:
― Te iubesc! i-am şoptit şi mi-am eliberat sufletul fără efort şi, mai ales, fără a gândi ce va urma.
Zilele se desprindeau una câte una acoperindu-ne ca florile de cais primăvara. Nu le simţeam paşii, doar mirosul lor curat aşeza peste noi clipe ce aveau să devină amintiri de neuitat.
Îl iubeam. Prin toţi porii ieşeau aburi ca norii de hârtie, împrăştiind în jurul meu senzaţia unică şi irepetabilă a sentimentului care, fie că acum vreau sau nu vreau, îl simţeam şi-l defineam cu majuscule: IUBIRE!
N-aş putea să descriu niciodată puterea generată de acest sentiment. El mă făcea frumoasă (deşi sunt o femeie frumoasă), mă făcea clară (deşi se poate citi pe chipul meu o anumită claritate), mă făcea femeie în deplinătatea cuvântului.
La început fiecare dormea în casa lui. Uniţi de gânduri şi ghidaţi doar de ţârâitul telefoanelor, alergam unul în braţele celuilalt indiferent de distanţa ce ne separa.
După un timp eu am dormit la el, în camera lui albastră, în viaţa lui, astfel prezenţa lui devenea încetul cu încetul un fel de alter ego.
Şi pentru că ironiile sorţii nu sunt niciodată singure aproape în fiecare noapte ascultam „Nopţile albastre” ale radioului, o emisiune interactivă la care noi doi luam parte încântându-ne viaţa cu ea, dimineţile găsindu-ne adormiţi de oboseală unul în braţele celuilalt…
Trăiam o reală poveste de dragoste.
Începusem să mă confund cu lucrurile din jurul nostru. Îmi creasem o lume numai a mea formată din obiecte pe care le aduceam şi le aşezam de fiecare dată în camera lui după bunul meu plac: buchete de crini albi, perdele de mătase albastră, păpuşi de porţelan, pleduri de culoarea mării în care se vedeau înotând delfinii.
Nu vorbeam despre viitor, probabil că nici nu gândeam la un viitor comun, ne lăsam târâţi în iubire vorbind doar despre ea şi despre fidelitatea noastră, ca şi cum altceva nici nu mai conta în prezentul nostru. Fidelitatea nu însemna doar faptul că nu ne vom înşela unul pe celălalt, pentru noi fidelitatea era să cunoaştem totul unul despre celălalt, să ştim, să simţim, să aflăm când suntem, unde suntem, cu cine suntem în puţinul timp care ne despărţea peste zi...
Deşi devenea obositor să te porţi în felul acesta, înţelegând fidelitatea ca pe un scut al iubirii ce ne lega, intrasem în jocul acesta înţelegându-l cu timpul ca pe o stare de normalitate impusă doar de el. Sentimentele erau acelea care ne influenţau gândirea şi mai ales comportamentul, ajungându-se la un moment dat să ne ghidăm după ele ca nevăzătorii care se folosesc de baston pentru a-şi găsi drumul.
Ne-a fost bine, mult bine risipit aiurea ca praful ridicat de un vânt rece de primăvară, ne intra în ochi, mergeam mai departe, ne pătrundea prin piele, ne desprăfoşam şi mergeam mai departe, aşa era şi binele văzut de noi, simţit şi trăit împreună, făcea atâta rău împrejur dar noi tot bine îl vedeam.
 ― Adela, tu te auzi ce spui? mă întreabă Anca. Cui făcea rău? Te rog, crede-mă, dar chiar nu înţeleg.
Familiilor noastre, prietenilor comuni, colegilor mei de serviciu, mamei mele, care în acea perioadă era foarte bolnavă, asupra tuturor se răsfrângea acest bine al nostru.
Există o vorbă, Ancuţa: „Din avion nu se vede”. Aceşti oameni alături de care trăiam nu erau în avion, ci acolo, lângă noi, în imediata noastră vecinătate. Neacoperiţi de vraja ce pe noi doi ne lega, lucizi şi mai ales realişti, ei nu ne vedeau împreună. Îşi manifestau dezaprobarea nu cu privire la aspectul nostru fizic sau intelectual, ci pur şi simplu afirmau cu tărie că noi doi făceam parte din lumi diferite, aşa cum am mai spus.
― Pic pe spate, Adela. Adică tu erai zâna cea bună iar el un dinozaur?
― Nu mă refer la astfel de lumi… ci doar la diferenţele comportamentale, la diferenţele de cultură, la toate aspectele ce fac oamenii să se deosebească între ei: caracterul, spiritul, credinţa şi chiar iubirea.
Amândoi eram conservatori, nu ne scăpam din ochi familiile pe care ni le protejam şi care, deşi cunoşteau adevărul relaţiei noastre, fiecare avea rezervele ei. Dar hai să trecem peste acestea. E târziu, noaptea ne cântă la fereastră, mai e şi mâine o zi.
― Nu, Adela. În noaptea aceasta nu vom dormi, îmi răspunde Anca, aducându-mi din bucătărie o cană plină cu cafea proaspătă. Bei?
― Da, beau, îi zic plină de entuziasm, dar dacă noi două pierdem noaptea aceasta mâine nu vom mai fi bune de nimic şi cred că nu-şi are rostul să ne risipim în felul acesta.
Cred că am convins-o. Ancuţa este o fire atât de zvăpăiată şi nerăbdătoare încât, cuprinsă de febra povestirii, uitase că a doua zi trebuia să mergem la cumpărături.
Se urnea greu dintr-un loc dar odată plecată era de neoprit. Ne bucuram împreună de lucruri simple cum ar fi scălâmbatul în vitrinele magazinelor, jocul de şotron pe pavelele din piaţa oraşului sau râsul spontan la vederea oricărui flecuşteţ ce ne amintea de ceva comun sau de cineva cunoscut.
Din când în când mă atenţiona:
― Hai, zâmbeşte! N-ai zis că viaţa e frumoasă şi că fericirea există?
Anca este o femeie puternică şi înscrie mereu goluri la porţile nevăzute ale sufletului…
Nu găseam nicio portiţă de scăpare din tristeţea mea şi zâmbeam, mă lăsam acoperită de veselia ei din care îmi luam energia. Simţea. De cele mai multe ori îmi şi zicea:
― Eşti ca o sugativă! M-ai golit de energie!
Marginile sufletului nu mi se mai zăreau, eram împrăştiată în univers la fel cum mirosul florilor de mai se împrăştie în aer, către cer. De multe ori nici nu mai conta greutatea purtată în sufletul meu. Simţeam cu fiecare pas că dorul de el nu-mi va trece niciodată iar golul acela imens din inima mea nu se va umple, doar va rămâne suspendat ca baloanele umflate cu heliu deasupra cerului meu interior… Era în mine, în cuvintele mele, în toate trăirile risipite haotic şi perpendicular în jurul meu.
Necontenit mi se arată o singură imagine în minte. Ne plimbam prin Herăstrău ţinându-ne de mână ca doi adolescenţi. Un loc ascuns sub crengile de răşină, dincolo de privirea trecătorilor, ne-a îmbrăţişat încremenindu-ne în timp. Sărutul lui fierbinte şi puternic semăna mai degrabă cu o stâncă vorbitoare prăvălindu-se peste mine!. Era pătimaş, trezind în mine dorinţe ascunse în colţurile minţii, fierbinţeli ce lăsau în urmă dâre de lumină.
― Îţi strălucesc ochii când facem dragoste, ştiai?
 Nu ştiam. Simţeam doar roşeala obrajilor mei spărgând oglinzile în care ne priveam aproape goi şi paraleli de fiecare dată.
 Somnul adânc ce ne cuprindea desena peste trupurile noastre lanuri de grâu şi de maci aşezate în clepsidre uriaşe. Trăiam lângă el zile de vară, fierbinţi, zile cu zaua topită prin care pătrundeau uşor ploaia şi vântul. Noaptea, magnetică şi tot mai aproape de inima noastră, curgea prin vene, tăcere… Şi totuşi, undeva dincolo de uşa camerei noastre, în tăişul privirii, teama de ce o să fie în ziua următoare ne urmărea măcinându-ne gândul.
 Dacă am fi putut trăi izolaţi pe o insulă, cuvintele noastre cu miez de răcoare ne-ar fi ucis de fericire! Marginea lumii ar fi devenit marginea lacrimilor noastre care acum nu ar mai fi curs de amânare şi de necredinţă…
 Dar ni se întâmplă lucruri în ordinea firii. Nimeni nu păşeşte peste fereastră în gol, nimeni nu foloseşte ultrasunetele ca să-şi comunice fericirea, nimeni nu cere pentru iluzii un vas cu alcool. Insula noastră verde nu exista pentru că cineva a hotărât să ne lase să trăim în afara ei.
Cu nerăbdarea unei adolescente speram în minuni şi aşteptam zi de zi înfrigurată secunda incandescentă a întoarcerii.
― Priveşte, Adela! strigă Ancuţa. Trandafiri galbeni!
Îmi întorc privirea şi gândul agăţat la reverul hainei mele spre locul indicat de prietena mea ce se uita consternată la minunata întindere plină cu trandafiri galbeni... Bucăţele mici de soare, catifelate, ieşeau din găleţile ţigăncilor de la tarabă. În clipa aceea n-am ştiut ce să fac. Într-o mână îmi ţineam inima iar cu cealaltă gândurile. În secunda următoare noi două am gândit la fel, dar numai ea a spus:
― Florile tale preferate! Ai vorbit despre ele în „Început şi sfârşit”, sau acum, după atâta timp, preferi alte flori.
― Nu, trandafirii nu mai sunt florile mele preferate. Acum iubesc margaretele, pentru că au ceva din puritatea pierdută a sufletelor simple, i-am răspuns gândindu-mă la acei trandafiri galbeni pe care-i iubisem şi care făcuseră parte dintr-o altă poveste a vieţii mele, povestea copilăriei imaculate…
― Nu mai fi pesimistă! „Iubesc margaretele… iubesc margaretele” repeta ca o morişcă stricată, schimonosindu-se într-o vitrină.
― Nu fi caraghioasă. Ce faci, mă imiţi?
― Nu, dragă, dar ai atâta pesimism adunat în tine încât îmi vine să mă înec atunci când te aud. Noroc că ştiu să înot. Şi a început să râdă zgomotos arătându-şi dinţii albi ca zăpada nebătătorită. Îţi propun să luăm o sticlă de gin, mergem acasă, stăm liniştite la gura sobei, dacă vrei punem din nou Edith Piaf şi tu îmi continui povestea. Ard de nerăbdare să ştiu şi să aflu tot, să respir uşurată după ce am să te văd eliberată de cuvinte, îmi spune, trăgând după ea câteva sacoşe pe care aproape le umpluse.
― Bine, bine. Ştiu cât eşti de curioasă. Nu-ţi promit însă că odată cu eliberarea mea voi fi altfel, pentru că doar timpul vindecă, nu cuvintele. Asta e demonstrat deja.
Preferam lacrima depărtării de el decât lipsa acută în care mă aflam. Dacă voi trece această probă de libertate voi alege cu siguranţă drumul cunoaşterii spre o altă lume încărcată cu alte legi şi cu alţi oameni. Dar simt cum fuge timpul din măruntaiele mele încremenite la fel cum fuge sângele din gâtul unui animal despicat de secure. Un alfabet simplu şi trist îmi arată drumul umil al veşniciei prin nemişcare. Eu singură stau la poarta văzduhului gândindu-mă la braţele lui vânjoase, la gura rotundă pe care îmi plăcea să o sărut doar la colţuri.
Anca îşi căra sacoşele în timp ce eu luptam să mă dezleg din întunecata imagine a gândurilor… Nu vroiam să o supăr, mai ales că ea făcea eforturi uriaşe ca să mă scoată măcar pentru câteva zile din lumea mea cenuşie.
De aceea nu-i mai spuneam ce gândesc. Venisem acolo din foarte multe motive. Dar cel mai important era acela legat de plecarea mea, gândind că în felul acesta voi putea forţa mâna destinului…
Pentru că eram o femeie capabilă de orice sentiment ştiam că pot să-l iert. Aş fi putut ierta cu aceeaşi forţă cu care l-am şi iubit. În locul cireşelor amare crescute pe gleznele mele simţeam acum doar umbrele lunii ca nişte cătuşe, ţinându-mă lângă el. Îmi era teamă că nu pot să-l strig, doar plânsul mi-l puteam auzi!...
Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în faţa casei. Ancuţa, prefăcându-se că nu mă vede pierdută în gânduri, îmi zice bucuroasă:
― Îmi pare atât de bine că suntem împreună dar regret că nu-ţi pot alunga această tristeţe de pe chip. Poate până la plecarea ta, voi reuşi.
Am tăcut într-un răspuns.
Ne-am aşezat ca două fete cuminţi la gura sobei. Fiecare dintre noi aveam paharul plin cu gin din care gustam picătură cu picătură. Răsucindu-şi picioarele sub ea Anca ţipă aproape de urechea mea:
― Zi!...
Mama, o femeie puternică şi deschisă la minte, deşi în perioada aceea era foarte bolnavă, a citit în mine ca într-o carte. Văzând şi simţind (ca orice mamă) o schimbare, încerca de fiecare dată să mă ţină aproape şi să-mi spună:
― Ai mare grijă mamă, omul acesta nu-mi place. Nu vă potriviţi. Nu-ţi aparţine şi nici tu nu-i aparţii.
― Ce fel de grijă să am, mamă? Dacă această grijă de care-mi vorbeşti ar putea să fie materializată poate mi-aş da seama. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar inima mea îmi dictează altceva.
― Inima ta nu te călăuzeşte pe drumul cel bun. Nu vreau să suferi! Nicio mamă pe lumea aceasta nu doreşte ca singurul ei copil să sufere.
― Îţi promit că nu voi suferi, argumentam hotărât de parcă ar fi fost vorba de o acţiune ce ar fi depins numai de mine. Ca de exemplu: nu voi cumpăra cartea aceasta, nu voi îmbrăca puloverul acesta. Eu spuneam „Nu voi suferi” cu atâta uşurinţă şi convingere încât mama, de cele mai multe ori ofta şi se închidea în tăcerile ei.
Grijile ei mă nelinişteau. Creau în mintea mea goluri adânci semănând cu nişte hăuri întunecate, labirintice, din care nu ştiam să mai ies. Pentru mine mama însemna totul. Dragostea pentru ea nu semăna cu nimic altceva, ea fiind regina tuturor iubirilor mele.
Într-o zi m-am apropiat de patul ei şi frântă de oboseală mi-am aşezat capul pe picioarele ei îmbrăţişând-o. Mi-a mângâiat părul blond şi-am rămas aşa înlănţuite câteva ore în şir. Într-un târziu îmi zice:
― Să ştii că munceşti prea mult. Serviciul te va distruge iar iubirea asta a ta, te va atrage într-un întuneric fără fund…
― Draga mea mamă, şi-i acopeream mâinile cu sărutări, ce eşti tu? Prezicătoare sau mama mea?
― Sunt mama ta şi ştiu.
― Azi nu te las până nu îmi spui ce anume nu îţi place la el. E ceva ce nu înţeleg, dar crede-mă că vreau să înţeleg pentru că te iubesc şi, mai ales, pentru că eşti mama mea.
Mă privea lung, întrebător şi necrezând, poate, dacă vreau cu adevărat să-mi spună părerea ei. Şi dacă voi ţine cont de această părere. Când a fost însă sigură că răspunsul la frământările mele mă va ajuta şi mă va călăuzi de-a lungul vieţii m-a privit şi mi-a spus:
― Tot ceea ce ni se întâmplă este rezultatul dorinţelor noastre, puterea gândului nostru aducându-ne lucruri bune sau rele. Ştiu că-l iubeşti. Ştiu că te-a prins această febră a iubirii mai mult decât ţi-ai închipuit sau ţi-ai dorit, dar crede-mă, omul acesta este un…
― Un ce, mamă? am întrebat-o cu vocea sugrumată şi gravă purtând în ea teama unui răspuns.
― Eu cred că este un… un golan! mi-a trântit-o mama sec, fără nicio altă explicaţie. Acum lasă-mă, mă duc să mă culc. Şi a plecat îngândurată, rătăcită de viaţa reală în care eu trăiam şi din care ea dorea să mă scoată.
Ani la rând m-au urmărit cuvintele mamei, acestea devenind în timp un fel de ghilotină, deşi, la rândul ei, fusese cucerită de el cu aceeaşi uşurinţă cu care am fost şi eu prinsă în mrejele întortocheate ale acelei iubiri.
Uneori ei doi stăteau de vorbă ore în şir, mai mult decât stăteam noi două depănându-ne viaţa şi amintirile. Mama se apropiase de el  numai pentru motivul că îşi dorea, îşi impunea chiar să îl cunoască. Apropiindu-l, deţinea controlul şi, mai ales, îi putea vorbi şi scotoci mintea. De multe ori o auzeam, în timp ce eu mă ocupam cu alte treburi, spunându-i:
― Ai grijă de ea, te rog! E o fată minunată, s-a chinuit mult cu mine. Să n-o faci să sufere, e tot ceea ce te rog!
― Promit, îi răspundea neşovăielnic, promit că voi avea grijă de ea, să fiţi convinsă de asta. O iubesc pe Adela, din tot sufletul…
Atunci mama se liniştea, crezând în cuvintele şi promisiunile lui, dar neuitând să-mi atragă din când în când atenţia asupra vreunui lucru pe care ea îl vedea altfel decât îl vedeam eu.
În ultimele ei luni de viaţă el a fost aproape tot timpul lângă ea îndeplinindu-i dorinţele pe care le avea într-un fel atât de ciudat… Nu-mi cerea ceea ce îi cerea lui, nu-mi spunea ce-i spunea lui. Între ei doi erau confidenţe pe care şi le făceau într-un anume fel şi mărturisiri care în timp îi apropiaseră, devenind prieteni. Mult mai târziu aveam să aflu şi să dezleg misterul acelor şuşoteli legate de mine, de viaţa mea, de cariera mea, de viitorul meu şi de acea protecţie pe care mama i-o cerea impetuos de fiecare dată…
Suferinţa mea venită odată cu dispariţia mamei a fost extremă, ca de altfel tot ceea ce venea în sufletul meu ca un uragan şi reuşea să întoarcă şi să răvăşească într-un mod extrem şi total ceea ce mai avea de răvăşit. Profunzimea acelei dureri pe care o simţeam în sânge nu s-a comparat niciodată cu nimic, ea înălţându-se şi coborând în inima mea care nu mai putea să simtă şi prin care uneori nu mai trecea nicio picătură de sânge. Supravieţuiam inerţiei şi, ca şi vechii mistici, simţeam cum Dumnezeu era în mine…
N-am putut niciodată să trăiesc două momente în acelaşi timp. N-am reuşit niciodată să mă desprind în aşa fel încât să-mi revărs amarele mele cupe pline de nefericire şi suferinţă în aceeaşi oală. Am fost metodică, practică, mi-am trăit la cote maxime fiecare părticică a vieţii folosindu-mă de fiecare neuron, considerându-mă în felul acesta, excepţia de la regulă.
În tot acest timp el mi-a fost alături. Dar nu făcea asta pentru că îi răsunau în urechi cuvintele mamei, ca doi clopoţei magici în ziua de Crăciun. Nu, el chiar era acolo, alături de mine, cald, iubitor şi protector, mai ales protector.
Au urmat zile grele, luni în care mi-am îngropat amintirile acoperindu-le cu imaginile copilului blond alergând desculţ prin livada casei, plină cu meri.
S-au întâmplat lucruri ciudate: cărţile alunecau singure din bibliotecă, tacâmurile ieşeau din cutiuţa unde erau aşezate şi simţeam aceste lucruri stranii ce mi se întâmplau amestecate cu prezenţa mamei care nu plecase, ea rămânând agăţată cu sufletul de casa unde trăise, arătându-mi prin mişcarea obiectelor în jurul meu că nu voi fi niciodată singură.
― Mama te-a iubit mult, îmi spunea. Ţie îţi datorează ultimii ani din viaţa ei. Ştiu cât îţi este de greu, dar cred că nu ar vrea să te ştie tristă sau nefericită. Mă cuprindea în braţele lui mari ţinându-mă la piept ore în şir.
Puterea lui îmi răsucea gândurile făcându-mă să-i înţeleg altfel cuvintele şi dorindu-mi să treacă imensitatea acelei greutăţi pe care o purtam pe suflet de atâta vreme.
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971