Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
 ORAŞUL MIZIL
LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI
TEATRU, PROZĂ, VERSURI, STUDII DE
 
 -Emil PROŞCAN,
-Adina MANDALAC,
-Ion BUSUIOC,
-Bogdan-Costin GEORGESCU



 Emil PROŞCAN:
                                ANOTIMPURI




PRIMĂVARA: Ia uite pe cine văd: Coană Iarna, sora mea scumpă şi dragă! Zăpezită! Viscolită! Friguros! Turturistă... Vai da’ ce liniştită eşti! Nu tu zăpadă, nu tu viscole... şi ce mutră nevinovată ai! Ce ai încremenit aşa? Helloooooo... duduleasaaa... hai lasă melancolia că nu mă impresionezi!
Pleacă! Ţi-a sosit timpul! Hai pleacă... pleacă!
Dispari!
Ia-ţi catrafusele şi pleacă! N-auzi??
Iţi boceşti zăpada? Ha, ha, haaa!
Am să ţi-o topesc toată! TOATĂ! Până la ultimă steluţă! Am să te fac, tot o apă şi un pământ! Şi în sfârşit, o să fie din nou apă... apa sfântă şi bună pentru toţi! APĂ ADEVĂRATĂ! Nebatjocorită de tine în steluţe... şi gheaţă... Da’ ce de gheaţă! Ce de ghiaţă...! Când te apucă dambaliile, săraca apă nu mai are nici o scăpare. Apropos! Ştii cumva madame, cam câte milioane de oase ai rupt oamenilor cu gheaţa ta şi câte capete ai spart? Probabil că te şi lauzi..., ca şi cu fulgii tăi. Auzi meştera? Fulgii sunt pentru găini, raţe şi alte păsări, iar oamenii îi folosesc la perne, ornamente, învelitori... nu să le dai cu ei în cap.
Hai pleacă, n-auzi?
N-am timp de ifose!
E timpul... pleacă!
IARNA: Opreşte-te, hodorogeală infantilă! De mii şi mii de ani repeţi aceeaşi poezie când mă întâlneşti, acelaşi text idiot!
PRIMĂVARA: Da’ nu mai face tu pe deşteapta şi pe grozavă ca nu ţine!.. să pleci cât mai repede! Să pleci, n-auzi? Nu vezi c-am venit?
IARNA: hoooo! Nu ţi-a venit timpul; opreşte-te!
PRIMĂVARA: Cum adică nu mi-a venit timpul?? Dar am fost chemată!
IARNA: De mine ai fost chemată! Şi nu de timpul tău!
PRIMĂVARA: De tine!? Dar cine eşti tu să-mi dai mie ordine? Nu am ce discuta cu tine, stricătoare nesuferită!
IARNA: Taci odată, mucoaso! Ai să vezi că ai. S-au întâmplat lucruri grave şi trebuie urgent să discutăm, să chibzuim, să vedem ce se mai poate face.
PRIMĂVARA: Ce lucruri grave? Ce tot spui acolo?
IARNA: Lucruri foarte grave s-au întâmplat. Le-am chemat şi pe celelalte două surori ale noastre.
PRIMĂVARA: Cum ai putut să faci una ca asta? Dumnezeu când ne-a trimis aici pe Pământ ne-a spus să nu ne întâlnim niciodată toate patru. Şi apoi, nici n-am chef să vă văd mutrele!
IARNA: Multe lucruri a mai spus Dumnezeu să le respectăm, şi noi am cam uitat...
PRIMĂVARA: Dar ni s-a spus clar să nu ne întâlnim niciodată toate patru şi să...
IARNA: Nu vezi, chioaro că suntem într-un colţ al lumii departe de oameni? Numai între oameni n-avem voie să ne întâlnim toate.

VARA: De ce-am fost chemată? De ce-am fost chemată şi tocmai aici, că nici nu-i timpul domniei mele...
PRIMĂVARA: Iarna a început să facă pe deşteapta şi pe şefa! Ea, care distruge tot ce facem noi, EA, a avut tupeul să ne cheme degeaba, tocmai aici!
IARNA: Nu vreau să fac nici pe deşteapta, nici pe şefa. Am nevoie de voi! Trebuie să vă comunic lucruri foarte importante.
VARA Ce lucruri? Ce lucruri? Crezi că n-aveam altceva mai bun de făcut decât să stau la bârfă? Despre ce vrei să ne mai pălăvrăgeşti?
IARNA: Vreau să vorbim despre noi, despre oameni şi despre viaţa pământului... Şi în afară de asta sunt convinsă că aveţi şi voi probleme. Aş vrea să mi le spuneţi, aş vrea să vi le aud şi împreună să încercăm să le găsim rezolvare.
PRIMĂVARA: ia uite, viscolista, ne dă lecţii de filozofie maternă!
VARA: Şi pe toamna de ce n-ai chemat-o?
IARNA: Staţi liniştite că am chemat-o!
PRIMĂVARA: Şi toamna dacă a fost chemată aici, acum, de ce nu a venit? De ce întârzie? De ce? Numai ifose şi toane peste tot!
IARNA: Dacă-i Toamna! Ea vine totdeauna mai târziu. E tomnatica ce vreţi!
PRIMĂVARA: Ia uite viscolista filozoafa, e spirituală!
VARA: Hmm!!! Când îi e timpul domniei nu întârzie niciodată!!! Ba, de multe ori, vine chiar mai devreme, neobrăzata!!!
TOAMNA: Ba neobrăzată eşti tu nesimţito!
VARA: Stai şi asculţi pe la colţuri ca o hoaţă! Ştiam eu că ai mai multe fete, dar nu ştiam că eşti şi spioană. Auzi, să asculte pe la colţuri!...
TOAMNA: Calmează-te că ai să te aprinzi de tot dogoristo şi-ţi trag o brumă de nu te vezi! Da, ascult pe la colţuri. Ce-ai vrea să ascult pe la rotunjimile tale de la solduri? Nu voiam să vin pentru că eu am treburi importante. Nu sunt pierde vară ca alţii! Dar curiozitatea...
PRIMĂVARA:... tipic feminină!
TOAMNA:... M-a împins să trag puţintel cu urechea să văd despre ce e vorba. Şi pentru că am auzit că putem să ne spunem păsurile, hop şi eu! Că am multe să vă spun! Mi s-au strâns cam multe în gât!
VARA: Vezi să nu te îneci! Nesătulo!
TOAMNA: De când te ştiu faci numai socoteala altora! Invidioaso!
IARNA: Nu vă mai certaţi! Nu v-am chemat aici să vă luaţi la harţă! De gură nu vă-ntrece nimeni...
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină!
 IARNA:... o să aveţi fiecare posibilitatea să spuneţi ce doriţi, dar ar fi mai bine să lăsaţi răutăţile şi să vă referiţi fiecare la lucruri care au legătură cu menirea noastră pe pământ şi cu viaţa oamenilor.
VARA Dar cine eşti tu să ne tragi la răspundere... Să ne chemi aici şi să ne mai spui şi ce să facem?... Ce tupeu fantastic!
PRIMĂVARA: Se ştie foarte bine că n-avem voie să ne întâlnim toate patru!
TOAMNA: Gata terminaţi! Eu, sinceră să fiu cu toate că nu meritaţi, îmi doream o întâlnire cu voi şi de mult timp mă gândeam la asta, mai ales când trebuia să-mi trimit frunzele spre pământ.
VARA: I-auzi unde er nevinovată: „îmi trimit frunzele spre pământ”. Le ucizi doamnă! Te furişezi în întunericul nopţilor şi împrăştii bruma aia nenorocită peste tot... Degeaba îşi tipa greierii cântecul cel de pe urmă, degeaba îşi bocesc copacii frunzele şi câmpurile iarba, pe fosnaitoarea distrugătoare şi infatuată n-o impresionează nimic. Îmi terfeleşte fără milă verdele pământului născut şi îngrijit de mine cu migală şi dragoste...
TOAMNA: Cu ce tupeu se lauda potopista dogoritoare! Nu tu ai născut verdele pământului madam! Primăvara l-a înmugurit şi... (Cu un deget ameninţător, Primăvară îi trimite un trăsnet)
VARA: O să vorbim şi despre asta dar mai târziu... Şi frunzele, sărcele mele frunze în ce hal ajung. Le fură verdele, le scofâlceşte în toate felurile de ţi-e mai mare milă... până devin inutile, nişte umbre a ceea ce au fost...
PRIMĂVARA: mugurii mei, mugurii mei!
VARA:... şi devenind inutile, Doamne, ce jale imensă cuprinde tot pământul! Şi devenind inutile îşi iau rămas bun de la ramuri şi se prăvălesc la pământ pentru a se preface pământ. Ucigaşo!
TOAMNA: „devenind inutile, devenind inutile!” Nu omor pe nimeni... pregătesc venirea domniilor voastre. Asta fac! Fără ramuri goale ce-ai face tu mă rog, domnişoara mea? Pe ce ţi-ai pune mugurii tăi gingaşi? Cum ai mai trezi tu totul la viaţă? Şi fără muguri din ce ţi-ai mai face tu „verdele pământului”?! Hm, acuma taci, nu mai zici nimic??... Dar haideţi să terminăm
Cu preamărirea. Suntem totuşi surori şi cred că e bine să renunţăm la acest principiu nedrept pe care îl tot trăncăneşte primăvara şi să ne mai întâlnim şi noi din când în când.
VARA: Da, aici cred că aveţi dreptate! Ard de nerăbdare să aflu cu ce vă mai îmbrăcaţi, cu cine va mai tutuiţi, care pe unde ce-aţi mai făcut!...
IARNA: Tot la bârfă aţi ajuns până la urmă!
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină! Suntem totuşi femei, nu uitaţi asta...
VARA: I-auzi! Dar tu cum de-ai devenit femeie, că te ştiam domnişoară! Auzeam eu că te tot încurcai c-un vânticel, dar nu credeam...
TOAMNA: Dar las-o în pace! Nu vezi că s-a înroşit toată? Ce, voiai să rămână fată bătrână?! Şi tocmai tu vorbeşti! Cel puţin ea s-o fi încurcat cu un vânticel, dar tu? Alizee, furtuni, fulgere, trăsnete şi alte d-alea...
VARA: (gest tunet)
IARNA: Vă rog terminaţi cu prostiile. V-am spus că avem de discutat lucruri importante. Primăvară dragă...
VARA: Auzi... primăvara dragă!... trăii s-o aud şi p-asta... Ce de mironosenii...
IARNA:... Primăvară dragă, am să te rog să vorbeşti despre tine, despre probleme tale, despre ceea ce ai făcut tu de când ai venit aici pe pământ.
PRIMĂVARA: Să nu crezi că mă înduioşezi! M-ai şicanat tot timpul şi acum vrei să mă înduioşezi...
IARNA: Vreau să te înduioşez, să vă înduioşez pe toate... Vorbeşte-ne despre zilele tale de domnie, despre oameni, despre viaţă şi despre toate celelalte.
PRIMĂVARA: Să nu crezi că am să te menajez! Am să-ţi spun tot adevărul, tot ce am pe suflet!
IARNA: Asta şi vreau. Chiar asta te rog să faci, să spui numai adevărul.
PRIMĂVARA: Vrei adevăr? Bineee... tu ai vrut-o! Eşti o nesimţită. Iarna! Eşti o nesimţită şi o hoaţă fără pereche! Ar trebui dată o lege împotriva migraţiei. M-ai furat ca-n codru! Mi-ai furat lucruri importante care dintotdeauna mi-au aparţinut numai mie... Mi-ai luat ghioceii! GHI-O-CE-II şi te făleşti cu ei, mai ceva decât cu florile tale de gheaţă... dar ce zic eu flori de gheaţa ca de Boboteaza poţi face plajă! În loc să-şi vadă de zăpezile şi gerul ei, a început să se fandosească cu zile călduroase de-ale mele, iar naivii îi pică-n plasa! Ce să mai chem eu... că... mugurii, ghioceii, gazele vin la ea ca la mine acasă! Noroc că păsările călătoare sunt departe şi nu ştiu ce face desantata asta!
Nu mai prezint nicio important pentru oameni... eram cea mai dorită, cea mai visată... de mii şi mii de ani dădeam viaţa tuturor plantelor, umpleam lacrima dintre pământ şi cer cu verde şi flori... cu dor de verde, venit din marea aşteptare albă a iernii. Doamne, ce bucuroşi erau
Oamenii când mă vedeau! De mii di mii de ani, reprezint forma reală a dumnezeirii, a raiului pe pământ!
Mă luptam cu mare plăcere cu tine iarna, pentru că ştiam că faci rău, că ai depărtat copacii de frunze, de flori, câmpurile de verde, fluturii de zbor, şi oamenii de toate astea.
IARNA: Te îmbeţi cu zăpadă topită! Nu fac nimănui nici un rău! Oamenii mă iubesc. Ai privit vreodată o lume acoperită de zăpadă, să vezi că e alta?... Mai bună mai dreaptă, mai fericită chiar...
PRIMĂVARA Aşa o fi! Dar oamenii nu preferă o iarnă veşnică.
IARNA: Dar nici o primăvară veşnică, nici o toamnă veşnică...
TOAMNA: Ba o toamnă veşnică cred că şi-ar dori oamenii. Gutui, mere, pere, nuci, migdale, struguri, must, vin. Ce de bogaţii dau oamenilor! Sunteţi voi în stare să faceţi aşa ceva? Să nu mai vorbesc de mulţimea de legume, care-mpreună cu fructele dau sănătate oamenilor. Eeeeh? Ce spuneţi?
VARA: Dar fructele şi legumele eu le cresc şi le fac mari!
PRIMĂVARA: Fără mugurii mei n-ai face nici două parale, încrezut-o! Şi mai termină cu laudele şi nu mă mai întrerupe. Lasă-mă să vorbesc! Ştii foarte bine iarna că vine un moment când oamenii nu te mai suporta şi mă vor pe mine. Mie nu-mi este indiferentă dorinţa oamenilor...
VARA: Da’ nici mie!
PRIMĂVARA:... de aceea când vin – să-ţi intre bine-n cap că vin pentru ei! Şi te îndepărtez şi-ţi distrug urmele pentru ei!
Pentru copaci, pentru câmpuri, pentru tot ce-şi aşteaptă din nou frunză, floarea, iarba şi zborul...
Dar am ajuns să nu mai am cu cine să mă lupt! Unde ai fost, iarnă, pe unde ai tot umblat? De ce ai dispărut din viaţa oamenilor?
TOAMNA: Chiar aşa iarnă! Am auzit că ai dispărut! Ştiam ca-n ultimul timp ai devenit zgârcita cu ninsorile şi gerurile tale, dar în tot timpul domniei, să nu dai nici un fulg de zăpadă, este de neînţeles.În lunile tale de iarnă, ştii care e primul lucru pe care îl fac copii dimineaţa când se trezesc? Se reped la geam şi privesc cu lăcomie afară. Şi ştii de ce? Să vadă dacă a nins! Cum ai putut să strici rostuirea lumilor? La aşteptarea copiilor nu te-ai gândit?
VARA: Dar chiar fiecare face ce vrea?
TOAMNA: Şi nu cred că omenii s-au bucurat că n-ai mai venit.
VARA: Să se bucure? Puţin spus. Cred că a fost o fericire generală, delir...
TOAMNA: După ce oamenii terminau de aşezat fânul, după ce umpleau camarile, hambarele, beciurile cu bogăţiile mele şi încercau firescul sentiment de bucurie şi pot spune chiar de fericire în fata muncii împlinite, te aşteptam cu plăcere iarnă să vii să mă înlocuieşti. Îmi plăcea foarte mult să te aştept şi să te văd venind printre gutuile aşezate ca nişte podoabe alături de muscatele din ferestrele oamenilor. Puteai să vii... oamenii aveau de toate. Dar anul ăsta n-ai mai venit. De ce iarna?
VARA: Deci fiecare face ce vrea! Păi dacă i-a intrat în cap că e mare şefă, mi se pare normal. Şi culmea e că tot chiulangioaica vrea să ne pună la punct şi pe noi.
PRIMĂVARA: Am fost rugată să vorbesc! Chiar nu vreţi să mă ascultaţi? Mai am destule lucruri importante să vă spun... Şi cu ploile am mari probleme. Ori nu vin deloc, pârjolind munca mea, ori, atunci când vin, nu se mai opresc, transformându-mi câmpurile într-un neant de ape ca o uriaşă lacrima. Soarele... Sfântul Soare, suratelor! A devenit şi ăsta un ignorant.
VARA: Ia te rog să-ţi măsori cuvintele! Cum îţi permiţi tu o mucoasă neobrăzată să te legi de Soare, fără de care...
PRIMĂVARA: Dar taci odată şi nu mă mai întrerupe. O să-ţi vină şi ţie rândul să vorbeşti... Da! Soarele îmi face multe zile fripte arzând după plăcerile cuconetei de vară! Timiditatea şi inocentă începutului de viaţă care îmi aparţineau numai mie, pe care numai eu ştiu să le zâmbesc, mi s-au luat, mi s-au furat!
TOAMNA: Doamne ce de hoţi în ziua de azi!
PRIMĂVARA: Vă rog să mă înţelegeţi că aşa nu se mai poate... nu se mai poate! Nu se mai poate, înţelegeţi fetelor??
Dacă nu mai e nevoie de mine, să mi se spună! Îmi iau catrafusele şi plec în altă lume!
Să rămâneţi numai voi! Să vă saturaţi!
VARA: O.K.! Du-te învârtindu-te! Dar stai liniştită că nu te-ar primi nimeni. Cine crezi că îşi doreşte o mucoasă fandosită ca tine?
PRIMĂVARA: (primăvara se aşează cu un aer de tristeţe, dar şi de victorie). Mă gândesc la oameni, săracii... ce pustiu ar fi în sufletul lor fără mine!
VARA: (se ridică, face câţiva paşi pregătindu-se parcă pentru un discurs capital) Uiţi că eşti născută din mine! (priveşte spre primăvara) Cred că a fost o mare greşeală când ai fost adusă la noi, aici pe Pământ, Prinţesa infatuată!
  Copacii, florile, iarba, gazele, păsările şi verdele..., puteau veni direct la mine, să le aduc eu..., fără tine! Ştiam cât de mult mă urăşte iarna, şi am zis: hai, treacă de la mine, şi mi-am rupt din mine o bucată mică, dar foarte importantă şi am lăsat să mai mănânce şi altul o pâine. Şi aşa a apărut zulufata asta de primăvară! Şi în loc de mulţumire, în loc de recunoaştere, uitaţi-vă ce primesc!
TOAMNA: Da’ ce, a fost după tine? Stai liniştită, se ştie că nu tu ai hotărât asta! Nu eşti tu în stare de gesturi caritabile. Doar arşiţe şi trăsnete ştii să dai...
VARA: (gest de tunet nefinalizat)
IARNA: V-am rugat să vă referiţi la probleme importante, cu implicaţii în viaţa oamenilor.
VARA: Şi pe mine mă supăra tupeul ploii şi al soarelui. Ploaia mă şicanează de groază: se plimba peste mări şi oceane, ignorând câmpiile, munţii şi întreg pământul, lăsându-mi măreţia verdelui să se ofilească!.. Iar atunci când vine, potopeşte totul! Cu toţi aceşti colaboratori trebuie
Să reînnoim contractul, cu specificaţia de a fi foarte atenţi la clauze, nu să facă fiecare ce vrea! Este nedrept! Foarte nedrept! (spune aşezându-se)
TOAMNA: Eu dintotdeauna am fost cea main nedreptăţită, indiferent de certurile dintre voi! Eu, şi numai eu, trebuie să aduc oamenilor roadele şi bogăţiile pământului. Şi asta am făcut mereu. Fără mine viaţa nu ar fi fost posibilă.
VARA: Ce tupeu! Ce neruşinare! Brutăreasa pârjolitoare a ajuns buricul pământului! Dar eu şi Primăvara ce facem?...” roadele şi bogăţiile pământului” noi le facem, noi le creştem, noi avem grijă de ele... Şi vii tu cu nerusinarea-ţi ancestrală şi ce faci? Decretezi culesul! Fâs!! Apoi vii cu bruma şi ucizi totul. Halal!
TOAMNA: Pârjolitoare eşti tu madam! Dacă ploile nu te temperează devii ucigaşa... Arzi tot fără nici un pic de milă. Eu, până la urmă, sunt nevoită să-ţi curm plăcerea dogoritoare şi ucigătoare, pentru că oamenii să-şi poată culege roadele trebuincioase, care de fapt sunt muncite de ei, nu de tine.
În mare parte şi chiar în timpul domniei voastre oamenii se hrănesc de regulă cu ce le dau eu.
VARA: Dacă n-am fi noi ce le-ai mai da oamenilor să se hrănească şi ce boboci i-ai mai pune tu să-numere, fosnitoreasa ifosista?!
PRIMĂVARA: Păi dacă ar fi să vorbim despre importanţa pe care o avem fiecare din noi... ha ha ha... diferenţa dintre mine şi voi e fantastică... E ca şi cum am compara un fir de iarbă cu munţii lumii. La capitolul ăsta ar trebui când mă vedeţi, să vă plecaţi, să mergeţi de-a buşelea în faţa mea...
VARA: Ia uitaţi-vă la placenta ambulanta ce poate să debiteze!! Ce poate să spună: să mergem în păru labe în faţa ei?!! Cred că iau rămas bărzăunii de la ultima ei domnie asortată. Doamne ce bâzâit o fi în căpşorul ei infantil?
PRIMĂVARA: Ce v-aţi face fără mine paparudelor?
VARA: Papa... cum?

PRIMĂVARA:.. rudelor Fripturisto. Fără mugurii mei ce v-aţi face? Eu exist tot timpul! Când dormitaţi şi lânceziţi între două domnii..., eu exist! Exist în copaci, în seminţe de tot felul, în dorinţa de zâmbet a soarelui, a aerului, a pământului. Mugurii mei există nerostiti în tot ce înseamnă viaţă. Când e timpul domniei mele, eu doar îi chem şi-i trezesc la viaţă.
Fără mugurii mei n-ar exista floare, ram, colţ de iarbă... Fără mugurii mei n-aţi exista nici voi.. pentru că n-aţi avea ce face..., nu aţi mai avea rost. (către Vara).
Nu eu m-am născut din tine, ci tu din mine... Voi toate v-aţi născut din mine!
Luaţi aminte asta şi băgaţi în capetele voastre nebâzâitoare.
IARNA: Nu puteţi să vă stăpâniţi, nu puteţi să vă respectaţi, nu puteţi să nu vă jigniţi, să nu va mai lăudaţi atâta. Când sunteţi între voi, numai de rele sunteţi în stare.
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină...!
IARNA:... Probabil că şi de-asta Dumnezeu a spus să nu ne întâlnim niciodată toate patru.
TOAMNA: Mi-am văzut întotdeauna de treaba mea. Am dat oamenilor nu numai roadele pământului, dar fără falsă modestie am cea mai puternică personalitate dintre voi... În timpul domniei mele este cea mai multă linişte. Linişte adevărată! Nu zbucium oamenii nici cu ploi, nici cu furtuni sau viscole...
VARA: Spune-ţi şi voi dacă aţi mai văzut o asemenea încrezută?
TOAMNA: Eu sunt singura care am reuşit să pună soarele la respect! Să nu-şi mai bată joc de oameni, de plante, de animale pârjolind totul.
VARA: Io-te-te c-am aflat însfârşit de ce n-a mai venit iarnaaa! Hei! Nu vezi că asta minte de-nghiaţă apele şi te-a lăsat fără pâine?!
TOAMNA: Se ştie ce zile minunate le ofer eu oamenilor: dimineţi răcoroase, splendide, nu arşiţe devastatoare. Şi nu uitaţi de mulţimea roadelor pământului şi de bucuria oamenilor! Da! Ştiu o să-mi spuneţi că sunt criminală, că eu distrug florile şi verdele câmpurilor şi al pădurilor. Aţi putea avea dreptate, dar uitaţi un lucru: Iarna ar face asta în mod brutal ucigând totul fără scrupule de dragul albului ei deşănţat. Ştiind ce o să se întâmple, eu, încerc să mă opun şi chem culorile lumii să mă ajute. Şi culorile lumii...
VARA: Şi de unde-ţi ei tu culorile lumii, madam?
TOAMNA: Şi culorile lumii...
VARA: Te faci că plouă?
TOAMNA: Şi culorile lumii...
VARA: Din curcubeiele mele doamnă! Din minunatele mele curcubeie!
TOAMNA:... şi culorile lumii ne trezite până atunci vin toate odată. Se reped în dinastia verdelui, bucurându-se şi ţipându-şi fiecare în felul ei personalitatea cromatică. Frunzele se înnobilează în toate culorile lumii în câteva zile Doar în câteva zile... Atunci este cel mai grandios spectacol despre viaţa: un cer de culori, cade peste copaci, peste munţi, peste pământ şi peste gândurile
Oamenilor. Voi n-aveţi cum să înţelegeţi... Doar oamenii îşi opresc vâltoarea paşilor căutându-şi aici, în ţipătul culorilor, amintirile, lacrima, aşteptările şi zâmbetul..
VARA: Dar spune-ne mai clar ce faci cu frunzele, stimată doamnă? Cu mulţimea trebuincioasă
 Şi nevinovată de frunze, ce faci?
TOAMNA: Când frunzele devin galbene, chem vântul să mă ajute şi le trimit înapoi spre pământ. Copacii rămân goi şi totul pare trist, foarte trist...
VARA: Auzi „pare trist”! Totul devine dezolant doamnă! Un bocet uriaş cuprinde tot pământul!
TOAMNA: Nu te grăbi surata! Faci aprecieri pripite, negândite şi răutăcioase. Din cauza trăsnetelor cred că ţi-ai zguduit minţile. Am să-ţi explic! În viaţă, totul trebuie să aibă o limită: un început şi un sfârşit. Nici domniile noastre nu se-ntind la nesfârşit. Le aşteptăm... într-o zi chiar le soseşte timpul, dar vine şi momentul când se sfârşesc. Este legea vieţii suratelor, data de Dumnezeu. Lege pe care noi trebuie s-o respectăm şi s-o impunem.
În ramurile goale, iarna trimite aşteptarea, dorinţa de viaţă, de mugur şi floare.Şi oamenii aştepta! Şi atunci e nevoie de voi suratelor: de Primăvară, de tine Vara. Rolul nostru este să facem şi să menţinem viaţa.
VARA: Dar ceaţa, pâcla aia nesuferită şi enervantă tot în folosul oamenilor ai adus-o?
TOAMNA: Am inventat ceata pentru a le oferi oamenilor un spectacol despre lacrima, aşteptare, vis şi să le arată, cât de efemere sunt toate acestea.
PRIMĂVARA: Da mai las-o în pace! Şicanezi pe toată lumea. Îţi ard vorbele în gura de răutate.
TOAMNA: Şi nu uitaţi că am cei mai devotaţi fani: tufănele, crizanteme, simfonia greierilor şi drumurile bătătorite. (toamna se aşează cu vânt şi cu tăcere)
VARA: Şi tu faci pe deşteapta? Nu mai e nimeni ca tine, după mintea ta tomnatica. Te trezeşti că la începutul domniei pe pământ. Vorbeşti de hambare şi cămări pline. Habar n-ai! De unde hambare şi cămări pline? Din câmpurile pline de buruieni şi ciulini?
PRIMĂVARA: Tu eşti de vină! Tu cu arşiţele tale fără noimă. Arzi şi pustieşti totul fără milă. Îţi baţi joc de munca mea şi a oamenilor.
IARNA: Este multă tristeţe în ceea ce spuneţi voi, chiar şi în cuvintele voastre grele, prin care bârfiţi, sau vă aduceţi reproşuri. Vă certaţi precum oamenii, şi tot ca ei vă consideraţi care mai de care mai deşteaptă. În loc să înveţe oamenii de la noi, am învăţat noi de la ei. Halal! Şi mai aveţi şi motive de laudă. Să nu credeţi că Dumnezeu va lăsa lucrurile aşa. Chiar aţi uitat că menirea noastră, este aceea de a dumnezei pământul cu viaţa, cu frumuseţea vieţii... şi de a-l face să se deosebească de toate celelalte planete, creând viaţa în fel de fel de forme, în slujba omului’..., în slujba zâmbetului sau..., şi a dorinţei lui de a fi..., de a exista?! Am uitat să ne îngrijim de om! Pentru el, am fost trimise aici! Fără om cine ştie pe unde am fi umblat, iar pământul fără el, fără noi..., ar fi fost numai praf şi pulbere, aşa cum sunt milioane de alte planete. Unde este legătura pe care în mod permanent trebuia să o ţinem cu oamenii?? Trebuia să fim tot timpul în sufletele lor, în gândurile lor, să le formăm dorinţe, vise, după chipul şi asemănarea sufletului nostru, adică al lui Dumnezeu... ce am făcut din toate astea? I-am lăsat încet, încet, de izbelişte. Nici când au apărut certurile, ura, războaiele, nu am intervenit.
Ruşine să ne fie! Să nu credeţi că vom rămâne nepedepsite. Am ajuns deja într-o situaţie extrem de gravă. Nu numai ca oamenii se întorc unii împotriva altora, dar s-au întors şi împotriva noastră, adică... a normalului. S-au distrus livezi, păduri, ape, s-a modificat sângele plantelor...
TOAMNA:... da’ dar fructele şi legumele sunt mai mari, mai colorate, mai frumoase.
PRIMĂVARA: Şi pline de chimicale...

IARNA: S-au ucis animale, păsări, unele chiar dispărând până la una, s-a rupt firul dumnezeit al rostului tuturor lucrurilor. Apa, pământul şi aerul sunt în mare suferinţă! Noi... noi! Trebuia să avem grijă de toate astea. De aceea ghioceii şi zilele tale călduroase s-au mutat la mine..., de aceea ploile potopesc pământul iar soarele îl pârjoleşte...
Am lăsat să se strice rostul pământului!
PRIMĂVARA: Dar cine a stricat rostul pământului: noi sau oamenii?
IARNA: Ar fi trebuit să ştiţi şi să luaţi aminte! Şi noi şi oamenii. Lăsându-i singuri s-au depărtat de Dumnezeu, de credinţa şi răul a coborât pe pământ stricându-se legăturile dintre noi şi ei.
VARA: Dar nedreptatea care ni se face nouă, cine o face? În timpul domniei mele se pârjolesc fără milă dealuri, câmpii, munţi, sau se inundă cu ploi fără noimă, sau se distruge totul cu furtuni, uragane, tornade. Bătrâni, copii, animale şi copaci îşi tipa zadarnic neîndurarea către cer. Eu nu mai vrea asta Iarna! N-am gândit şi n-am făcut asta niciodată.De ce mi se pun toate astea mie în cârcă? Vreau să fiu o vară normală, ca oamenii şi tot ce există să se bucure de mine.
PRIMĂVARA: Dar ghioceii şi mugurii mei duşi la tine iarna?! Extraordinarele mele zile cu frumuseţea lor unică în care totul era trezit la viaţă... în care totul renăştea şi se bucura că există?! Doamne câtă nedreptate! Sunt slabă şi foarte neputincioasă! Vreau să fie ca la început! Vreau să fie ca atunci! Trebuie să facem ceva...! Mugurii mei..., muguri mei...!
TOAMNA: Nici eu nu mai sunt de mult în apele mele. Soarele şi ploile s-au îndurat, cel puţin până acum, mai mult de mine. Roadele pământului cele adevărate, care dădeau oamenilor sănătate, zâmbet şi poftă de viaţă, sunt din ce în ce mai puţine. Aveţi dreptate, v-am minţit: n-am mai reuşit de mult să fac hambare pline. Mi se rupe sufletul când le văd cu pânze de păianjeni.
VARA: Nu mă mai găsi tot pe mine vinovată. Ştiţi foarte bine că tot mai multe câmpuri rămân nelucrate şi năpădite de buruieni...
TOAMNA: Dar cel mai mult mă întristează oamenii pământului, cei care-l lucrau, îl înfloreau... şi-l mângâiau. Aproape că nu mai sunt... s-au dus în ceruri... Cei care mai sunt au mâinile triste şi crăpate precum gândurile pământului fără ploaie. Pentru nedreptatea lor şi a pământului Dumnezeu a făcut pe cer din stele de lumină carul mic şi carul mare. Acolo au fost din totdeauna lacrimile şi speranţele oamenilor şi ale pământului. Ce crezi iarna că putem face?
VARA: Sinceră să fiu am observat şi eu că parcă totul e anapoda. Nu mai e nimic ca atunci când am venit pe pământ. Ce s-ar mai putea face? Cumva ştii tu Iarna?
PRIMĂVARA: Te rog să mă ierţi sora dragă! Am crezut că tu eşti de vină. Am crezut că lumea mea... cu păsări, cu muguri, cu ghiocei..., a fugit către tine din cauza ta..., că mi le-ai furat. Acum înţeleg şi văd că şi tu ai fost nedreptăţită. Spune iarna scumpă, ce e de făcut?
IARNA: Ce e de făcut? E bine că v-aţi uitat infatuarea!
TOAMNA: Asta e bine..., e chiar foarte bine. E primul nostru pas spre realitate, spre adevăr. Spre adevărul pe care de atunci..., de la-nceput..., nu l-am mai văzut, nu l-am mai simţit.
IARNA: Mă bucur că sunteţi aşa. Ştiam eu că e numai o mască felul vostru de-a fi din ultimul timp şi că suferiţi pentru tot ce se-ntâmplă acum rău pe Pământ.
TOAMNA: Intuiţie de sora ce mai...
PRIMĂVARA: Chestie tipic feminină!
IARNA: Este într-adevăr foarte grav ce se întâmplă acum în viaţa noastră, a pământului şi a oamenilor, dar nu trebuie să tragediem şi să ne lamentam. În viaţa fiecăruia, indiferent că-i planta, animal, om sau anotimp, exista perioade mai grele..., mai bune şi... iar mai grele şi iar mai bune. O să fie din nou ca atunci la început.
VARA: Cred ce spui Iarna şi mă bucur că va fi din nou ca atunci... Va fi greu?
PRIMĂVARA: Vă daţi seama suratelor cum ar fi ca după o iarnă cu multă zăpadă, cu geruri de să crape pietrele, cu albul acela imaculat din care îmi iau eu culoarea ghioceilor, a florilor de măr, de cireş de prun...? După o iarnă cu troiene uriaşe... să apar eu aşa într-o zi şi să topesc iute multă zăpadă, să-mi aştern mugurii peste tot.? Un cer de floare, de frunză şi iarba s-ar lăsa peste pământ în trilul de bucurie şi extaz al păsărilor.Vă daţi seama ce-ar fi în sufletul oamenilor şi al păsărilor?
IARNA: Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Suntem foarte slăbite din cauza libertăţii oamenilor.
VARA: Cum adică iarna? Cum să ne slăbească libertatea oamenilor?!
IARNA: Oamenii au o altfel de libertate decât cea lăsată la început. Cei ce conduc, susţin într-adevăr ca oamenii trăiesc în libertate, dar nu este adevărat. Au creat reguli şi legi care-i limitează pe oameni..., un fel de labirint în interiorul căruia au doar libertatea de a se zbată, de a alerga pentru cele trebuincioase viţii. Libertatea adevărată a oamenilor trebuia să vină numai prin noi, spre dorinţele lor, spre paşii lor. Noi trebuia să le-o ordonăm, să le-o menţinem în limpezime şi lumina. Fără noi, uite, s-a instalat haosul, şi oamenii se hrănesc din el.
TOAMNA: Într-adevăr înspăimântător! Şi noi am fost influenţate..., parcă am fost oarbe. Ce trist, mai trist decât foşnetul frunzelor... Ce e de făcut?
IARNA: Dumnezeu... El e cel ce poate da firele rostului celor fără rost.
Vara: Dar Dumnezeu ştie de haosul de pe Pământ?
IARNA: Bineînţeles că ştie! Poate să existe ceva necunoscut pentru El, în lumea Lui?
TOAMNA: Dar de ce Dumnezeu, dacă poate să facă orice, a lăsat lucrurile aşa înspre marele rău şi nu a îndreptat totul mai demult?
IARNA: Dumnezeu poate să facă orice într-adevăr, dar numai prin oameni. Oamenii sunt cei care pot face ca dreptatea, adevărul şi lumina, adică puterea Lui, să lucreze în lucruri.
PRIMĂVARA: Şi vrea Dumnezeu să dea firele rostului celor fără rost?
IARNA: (privi din nou spre infinit) Da, Dumnezeu nu numai că vrea să rupă haosul, dar suferă pentru ceea ce se întâmplă acum pe Pământ. Şi vrea să ne pună la treabă, ca atunci, la început. Dar...
PRIMĂVARA: Dar ce?
IARNA:... dar pentru asta trebuie să vrea şi oamenii.
PRIMĂVARA: (zâmbind) Eeee... dar ce vrei să spui? Că e vreun om care să nu vrea asta?
                         E vreun om care să nu vrea să-i fie bine?!
IARNA: Sunt foarte mulţi cărora le convine această situaţie! Au câştiguri nemuncite din asta. S-au îmbogăţit sfidându-i pe cei mai mulţi, pe care din cauza sărăciei îi conduc cu uşurinţă.
Vara: Bine, dar nu e de ajuns să dorească numai cei mulţi?
IARNA: Ba da! Numai că din cei mulţi au rămas foarte puţini cu faţa spre lumina şi adevăr. S-au împrăştiat în secte, au inventat alţi dumnezei, atrăgând în jurul lor oameni obişnuiţi şi sinceri. Cei mai mulţi sunt dezorientaţi, înfricoşaţi ori înfometaţi. Au apărut fel de fel de şiretlicuri: ziare, reviste, televiziuni. Aproape că nu există om care să nu aibă în casă un televizor.
PRIMĂVARA: Dar ce e ăla televizor?
IARNA: E o privelişte falsă, data de nişte ochi falşi.
TOAMNA: Cum adică? Privelişte falsă... ochi falşi...
VARA: Nu înţelegem...
IARNA: Oamenii singuri, sau ajutaţi de cine ştie cine au inventat o sumedenie de lucruri.
PRIMĂVARA: Bune? Folositoare?
IARNA: Cele mai multe nu, pentru că sunt împotriva noastră, a firului dumnezeiesc şi chiar a celorlalţi oameni.
VARA: Ba eu ştiu multe lucruri pe care oamenii le-au inventat şi sunt frumoase şi folositoare: roata, cumpăna puţului, casa, ţesutul plantelor din care oamenii îşi fac haine colorate, fluierul, plugul...
IARNA:... ei, lăsa asta, dar arcul cu săgeţi, toporul, sabia, cuţitul, ghilotina, ştreangul, tunul, coasa, puşca, bomba, motoarele, ştiţi pentru ce sunt?
PRIMĂVARA: Pentru ce?
IARNA: Pentru omorât... pentru omorât plante, animale, şi oameni...
PRIMĂVARA: Cum adică, iarna? Oamenii omoară oameni?...
VARA: Chiar aşa... cum să omoare oamenii oameni? Cred că exagerezi, surata! 
IARNA: Şi încă foarte mulţi, mai mulţi decât baborniţa aia de moarte.
PRIMĂVARA: Bine, dar de ce oamenii omoară oameni?
IARNA: Invenţiile de omorât nu le au toţi oamenii pentru că tot ei au făcut nişte reguli prin care unii conduc îs ceilalţi trebuie să se lase conduşi. Altfel li se ia rânduiala şi sunt trimişi departe de lumină, de parte de umblet, departe de noi.
VARA: Adică li se ia libertatea?
TOAMNA: Ei, dar cum să fie posibil aşa ceva? Şi pentru ce? Pentru ce oamenii să omoare oameni?
IARNA: Pentru că bogăţiile pământului să fie numai ale lor, ale celor care conduc, iar cei care rămân în viaţa prin frică şi supunere să le muncească şi să le producă.
PRIMĂVARA: Bine, dar nu ne-ai spus ce e cu televizorul ăla!
IARNA: Vă spuneam că televizorul ăsta, prin nişte ochi falşi poate aduce în casele oamenilor privelişti, munţi, copaci, ape, oameni, orice.
TOAMNA: Extraordinar! Ce frumos!
IARNA: Frumos? Ţi-ar conveni stimata toamna să ţi se taie pădurile în care chemi tu culorile lumii şi pictezi despre viaţa, iar televizorul să arate în casele oamenilor păduri neatinse şi multă linişte?
PRIMĂVARA: Şi asta e rău?
IARNA: Păi este! Cei ce conduc mint cu neruşinare oamenii, nu le spun niciodată adevărul. S-au schimbat atâtea lucruri, dar oamenii sunt minţiţi prin aceste imagini false, le spun că nu e nimic grav, ca totul e bine... dându-le senzaţia că totul e normal. Sunt chinuiţi copii, bătrâni, oameni fel de fel. Cei mai mulţi se zbat foarte greu ca să poată trăi. Viaţa a devenit o luptă crâncenă. Mor animale, păsări, copaci. Pământul, apa şi aerul sunt răscolite şi se răzvrătesc. Cauza adevărată a tuturor acestor rele este ascunsă cu dibăcie. Oamenii sunt minţiţi... sunt minţiţi... Ei cred în acest blestemat de televizor şi în ceea ce le spun cei ce conduc şi-şi văd cu supuşenie mai departe de viaţă. Oamenii au fost învăţaţi să creadă... să creadă în noi, şi în tot ce au în jur şi sunt convinşi că există cu adevărat.
 De aceea ei pot fi minţiţi cu atâta uşurinţă.
TOAMNA: Dar de unde ştii tu iarna toate astea! De unde ştii! Cum de tu ştii şi noi nu!
PRIMĂVARA: Chiar aşa! De unde ştii, iarna?
VARA: Am fost învăţată de Dumnezeu o mulţime de lucruri, dar ceea ce ne ai spus tu, nu! De unde ştii?
IARNA: Rostul vostru, suratelor, adică al nostru este să mângâiem paşii oamenilor. În timpul domniilor noastre, oamenii sunt adesea foarte grăbiţi. Mereu sunt într-o continuă căutare, într-un continuu zbucium. Eu îi opresc din alergări şi îi oblig cu ger, cu viscole să se odihnească şi să chibzuiască despre viaţă şi rostul lor pe pământ. Adică încerc să-i fac să deosebească binele de rău. Prefac totul în alb, de nici ei nu-şi mai recunosc lumea lor. Le arăt cum poate fi o altă lume, adică o lume mai bună, mai dreaptă, şi să ştiţi că în timpul domniei mele, ei devin într-adevăr mult mai buni, mai înţelegători, şi mai drepţi. Prin această lume a albului meu, am decretat starea de copilărie eternă, care îi va urmări pe oameni, slujindu-le rostul binelui... toată viaţa. Poate de aceea Dumnezeu l-a trimis pe Iisus pe Pământ în timpul domniei mele.
PRIMĂVARA: Da, dar cum de ai observat numai tu toate astea, iarna? Şi dacă este aşa şi tu eşti foarte importantă, de ce în timpul domniei tale ai dispărut, lăsând oamenii uluiţi, copacii trişti, iar pe noi aproape să ne încăierăm?
De ce ai lăsat oamenii fără iarna?
TOAMNA: Ce s-a întâmplat Iarna?
VARA: De ce ai lipsit?.
IARNA: Am făcut exact ce nu trebuia şi n-aş fi făcut niciodată, am disppărut din viaţa oamenilor pentru a încerca să-i sperii... pentru ai face să vadă în sfârşit normalul şi să se trezească. Nu mai puteam sluji nedreptatea, neadevărul, minciuna.
PRIMĂVARA: Bineînţeles! Toate frumuseţile mele sunt pentru oameni dar pentru asta trebuie să le dorească, să le-ndrageasca, pentru că numai aşa eu îmi ating scopul, adică numai aşa bucur sufletul oamenilor.
IARNA: Tu sora Primăvara nu poţi da flori, muguri, ghiocei celor care omoară copaci, animale, păsări şi oameni. La fel şi tu Vara şi tu Toamna. Dar eu pot eu să mai ascund, cu albul imaculat al zăpezii, murdăria râului, a nedreptăţii, a urii?! Nu! Am dispărut din viaţa oamenilor, pentru multă nedreptate ce este acum pe pământ.
PRIMĂVARA: Dar de unde ştii tu toate astea, iarna? De unde ştii
TOAMNA: Da iarnă de unde ştii? De unde ştii?
IARNA:... De la Dumnezeu!
PRIMĂVARA: De la Dumnezeu? Dar noi de ce nu ştim?
IARNA: Am fost chemată la Dumnezeu!
PRIMĂVARA Cum?? Ai fost acolo sus?
VARA: Te-a chemat Dumnezeu? Şi ce ţi-a spus?
IARNA: Să ne iubim!
TOATE: Să ne iubim?
PRIMĂVARA: Şi cum îndreptam atâtea lucruri strâmbe iubindu-ne?!
IARNA: Tot răul a venit din neiubire. Neiubindu-se oamenii au început să se urască, să se invidieze, să nu se mai ajute, să fie dezinteresaţi faţă de cei în suferinţă, ba mai mult, din neiubire au ajuns să se omoare între ei. Ne iubirea s-a revărsat şi asupra plantelor, apelor, aerului, pământului..
PRIMĂVARA: Am înţeles sora Iarna! Iubirea poate să facă
Să fie ca la început...!
IARNA: DA! Atunci când iubeşti mângâi, strângi la piept, devii mai puternic, nu mai poţi face rău... nu poţi urî... nu poţi ucide. Oamenii trebuie să iubească din nou copacii, plantele, munţii, câmpiile, apele şi aerul. Toate acestea reprezintă viaţa. Viaţa cea adevărată! Să se iubească între ei şi totul va fi ca atunci la început scăldat în adevăr şi lumina, iar noi vom fi în slujba vieţii şi a tot ce a lăsat Dumnezeu bun pe acest pământ!
Iarna îşi înfăşură mantia, se duse lângă toamnă, iarna spre vară, primăvara o îmbrăţişează ca şi cum nu s-a întâmplat nimic niciodată.
IARNA: Simţiţi că ne iubim? Că trebuie să ne iubim? Aşa a spus Dumnezeu.
VARA: Simt ce n-am mai simţit demult. Simt o altfel de căldură în firea mea...
TOAMNA: Şi eu îmi simt sufletul mai aproape de voi şi de oameni...
PRIMĂVARA: Simt într-adevăr că ne iubim! Simt că va fi bine! Simt că vom avea un rost! Simt ca toate vor avea un rost!
  Dar cum de ţi-ai dat tu Iarna seama de toate astea? Cum de ţi-a venit ideea să ne chemi aici, să ne spui ce ne-ai spus, să ne faci să spunem ce am spus?! Cum ai reuşit să ne faci să simţim ceea ce simţim acum?
IARNA: (le mângâie pe toate, se opreşte la Primăvară)
Chestie tipic feminină draga mea!
Peste prima lor îmbrăţişare a început să ningă cu flori... cu frunze şi cu fulgi de zăpadă.
IARNA: Şi voi oameni trebuie să vă iubiţi!
Apropiaţi-vă mai mult de cei care va ignora, de cei care vă nesocotesc dreptul la existenţa, de cei care sunt lipsiţi de lumina adevărului, de cei care seamănă în jur nedreptate şi nu cunosc lacrima adevărată. Apropiaţi-vă mai mult de cei care vă urăsc.
Nu vă temeţi, sunteţi mult mai mulţi ca ei...!
Apropiaţi-vă şi faceţi-i să simtă căldura sufletului vostru şi cu siguranţă într-o zi, nu numai că vor învăţa ce este iubirea, dar o vor şi simţi!
Şi-atunci... şi noi şi voi... şi toate lucrurile pământului, vor avea rost şi vom simţi împreună
VIAŢA!
Aşa a spus Dumnezeu!

 
 
 
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971