Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012 periodic nr. 1 2-3 | 4-5 | 6-7 | 8-9 | 10 | 9-10 | -->
Anul 2011
Anul 2010
Anul 2009
PIAŢA UNIVERSITAŢII 2012 – BLESTEMUL REPETĂRII MINCIUNILOR CĂTRE POPOR: Partea întâi: GREŞESC AMARNIC CEI CARE CRED CĂ A PUTUT SĂ NE SCOATĂ ÎN STRADĂ DEMITEREA UNUI DEMNITAR; NE-A SCOS IN STRADĂ FAPTUL CĂ NU AU FOST DEMIŞI TOŢI!...
Reacţii la apeluri
Partea a doua ROMÂNI, AVEM O MARE PROBLEMĂ ! Articole de Sergiu Gabureac, Magdalena Albu, Ion Florin Florescu, Mihai Antoci, Traian Dungaciu, Marin Marian Bălaşa, Nicky Florescu ,Iulian Tănăsescu
ROMÂNI AVEM O MARE PROBLEMA!- CONTINUARE
PARTEA A TREIA: ŞI, IATĂ CE SE PETRECE ÎN LUME ÎN ACESTE ZILE-Alvin Toffler : Ce ne asteapta īn urmatorii 40 de ani, Viorel Roman-Editorialul lui Dwight Luchian Patton
ÎN ÎNCHEIERE REVENIM LA CONDIŢIA NOASTRĂ, „LOCALĂ”...: Articole de Horaţiu PEPINE şi Adrian BOTEZ
BISERICA DIN ETER Corneliu LEU către Dimitrie GRAMA
Dialoguri - continuare
PERIOADA POSTDECEMBRISTA ÎN FAPTELE EI SIMPLE Lunile şi anii denumiţi la fel de fals, de unii „postrevoluţionari” iar de alţii „ai tranziţiei”, văzuţi în lumina lor reală prin jurnale scriitoriceşti: -Darie NOVĂCEANU.
Nicolae Dan Fruntelată
Actualitatea culturală, literară şi artistică Studii de Titus FILIPAŞ, Dan LUPESCU, Adrian Dinu RACHIERU Eugen EVU, Adrian BOTEZ, Despre: Camil PETRESCU, Nicolae Dan FRUNTELATĂ, Gheorghe TOMOZEI, Ion PACHIA TATOMIRESCU;
Actualitatea culturală - continuare
Actualitatea culturală- literară şi artistică - continuare II
ORAŞUL MIZIL GAZDĂ A UNOR MANIFESTĂRI CULTURALE DE ŢINUTĂ ŞI LOCALITATE CU AUTORI VALOROŞI„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL” – UN FESTIVAL-CONCURS CARE A CĂPĂTAT BUNĂ TRADIŢIE VERSURI, PROZĂ ŞI STUDII DE Emil PROŞCAN, Adina MANDALAC, Ion BUSUIOC, Bogdan-Costin GEORGESCU
- Emil Proşcan
Adina Mandalac
Adina Mandalac - continuare
Ion Busuioc - Fabule
Premianţi
Premianti- continuare
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI
Din folclorul internetului -continuare
Din folclorul internetului - partea III, Rubrica lui Ioan Lilă
Din folclorul intzernetului - ultima ora
Actualitatea culturală, literară şi artistică

            A fost influenţat Camil Petrescu
               de  Ideologia primară ?


Unul dintre cărturarii români care s-a aplecat cu multă atenţie către studierea industrialismului românesc pre-1848 a fost Camil Petrescu (1894 - 1957). O parte dintre datele strânse de domnia sa cu acel prilej constituie osatura romanului „Un om între oameni” rămas neterminat. După 1989, regretatul scriitor Camil Petrescu a fost acuzat virulent de către „rudele dizidenţilor care au suferit din cauza nomenclaturii” că ar fi dat dovadă de oportunism şi ar fi făcut plecăciuni către comunism atunci când a scris acel roman. Dar, în fine, după 1989 a devenit o modă profitabilă să acuzi valorile româneşti. Eu susţin că există o legătură ideologică primară între operele domnului Camil Petrescu : „Jocul ielelor” din 1918,  „Ideea. Ciclul morții” din 1923, „Danton” din 1924-1925, „Un om între oameni” scris între 1953 şi 1957. Se ştie că şi pentru piesa  „Danton” scriitorul a depus un efort de documentare imens, el a muncit începând chiar din România timpului Belle Époque. Deci nu-i deloc absurdă alegaţia că domnul Camil Petrescu a studiat intens viaţa intelectuală din Franţa ultimului deceniu al secolului XVIII. Chiar dacă intenţia iniţială a fost poate numai Georges Danton, caustica intelectuală investigată a cuprins şi o mulţime de alte focare. De aici nu putem să excludem defel polul dominant chemat Ideologia primară, sau pur şi simplu Ideologia, văd că s-a creat un consens de a  folosi majuscula. Or, deja vedem în locus o sursă a interesului pentru acumularea informaţiei de calitate şi pertinente care a influenţat pozitiv scrierea romanului „Un om între oameni”. Într-adevăr, „industrialismul” reprezintă un termen inventat de către ideologul primar francez Antoine Destutt de Tracy. Totodată în această Ideologie primară este pregnantă legătura între „senzaţii” şi „idei”. Această legătură dă un arc de forţă în drama psihologică „Jocul ielelor”. Personajul principal Gelu Ruscanu este descris ca fiind „omul care vede idei”. Iar în volumul de versuri „Ideea. Ciclul morții”, citim declaraţia personală a scriitorului Camil Petrescu : „Dar eu,/ Eu am văzut idei./ Întâia oara, brusc, fără să ştiu,/ De dincolo de lucruri am văzut ideea,/ Cum vezi, când se despică norii grei/ Şi negri/ Zigzagul de argint al fulgerului viu. [...] Crescut din zilele de ieri,/ Neliniştit de marile tăceri,/Pândesc şi azi prelung stăruitor,/ Căci şi acum din lucruri şi vederi/ Ideea se adună/ Străvezie, dar precisă şi întreagă,/ Aşa cum se încheagă/ Subt privirea unui derviş,/ O figură, pe apa unui lac,/ În umbra limpezită de copac. [...] Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei.” Mi se pare limpede mărturisire de credinţă în Ideologia primară.
                                                                      Titus Filipas

 



                                                                     Nicolae Dan Fruntelată,
                                            între diversiune şi realitate


 Născut într-o familie de învăţători din comuna mehedinţeană Bălăciţa, în zariştea de foc a câmpiei de pe Piemontul Getic, Nicolae Dan Fruntelată (n. 10 octombrie 1946) este unul dintre  jurnaliştii şi poeţii din secţiunea de aur a literelor româneşti de la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea.
 Începe şcoala primară în comuna natală, urmează cursurile Liceului Traian din Drobeta-Turnu Severin, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.
 Locuind pe o lamă de cuţit, cum declara într-un interviu de acum aproape trei decenii, şi-a asumat viaţa aspră de gazetar profesionist, trăind, trudind şi creând contracronometru.
De la începutul anilor ’70 a condus revistele Viaţa Studenţească şi Amfiteatru – cele mai importante din mediul universitar românesc -, după care a fost redactor şef al cotidianului Scânteia Tineretului, apoi al revistei săptămânale a Uniunii Scriitorilor din România Luceafărul, până în ianuarie 1990.
A debutat editorial în 1977, la Scrisul Românesc din Craiova, cu volumul de versuri Puterea sunetului, urmat, în cadenţă cvasianuală, de Noaptea grâului nou (Cartea Românească, 1978), Vara din noi, vara (Eminescu, 1979), Inventarul speranţei (Ed. Eminescu, 1981), Viaţa în limba română (Ed. Militară, 1982).
1983 este anul în care intră pe piaţă cu trei volume de facturi diferite:Tiptil în lumea copilăriei. Poezii pentru copii (Ed. Ion Creangă), Lumea, ziua şi noaptea. Jurnal (Ed. Sport-Turism, Colecţia ,,Mapamond”), La bătrâneţe, lupii tineri (Cartea Românească), volum al deplinei şi înfloritoarei maturităţi lirice a lui Nicolae Dan Fruntelată, ca şi antologia Războiul mondial de catifea (Ed. Eminescu, 1995).
În prima parte a anului 1990 rămâne, pentru prima oară, fără loc de muncă. Părinţii, învăţători pensionari, îi asigură, din când în când, după puterile lor modeste, un simbolic “ajutor de şomaj”.
Spre sfărşitul anului, i se acceptă colaborările în presa postdecembristă, după ce zeci de oameni pe care îi ajutase îi întorseseră spatele. Conduce ziarul Românul (patru ani) şi Examene, după care îmbracă haina de jar a demnitarului public, devenind secretar de stat – şef al Departamentului de Informaţii Publice al Guvernului (1994-1996).
Urmează teribila cumpănă din anul 1997, când este operat pe cord, se reface greu, de fapt reînvie ca Pasărea Phoenix din propria-i cenuşă, reînvaţă să zboare în zarea visului , dar şi să meargă, copăcel-copăcel, prin pulberea lăcrimândă a realităţii telurice, apoi revine la uneltele de profesionist al scrisului şi director general al postului TVRM – Televiziunea România de Mâine, până acum vreo trei luni când predă stafeta lui Neagu Udroiu.
Turnesol ’89: Jurnalele unui cetăţean naiv din raionul Vânju Mare (Ed. Ager, 2002) și Mica Valahie (Ed. Decebal, Drobeta-Tr. Severin), antologie lirică, sunt cărţile cele mai percutante care preced volumele din 2011 ale lui Nicolae Dan Fruntelată, pe care prestigioasa Editură Semne din Bucureşti le prezintă la Craiova, în cadrul Târgului de carte (itinerant) “Gaudeamus” – februarie/martie 2012.
Este vorba despre Primul proces politic al noii democraţii. Diversiunea “Albumul” şi păpuşarii ei (112 p.), respectiv, Vara Căpcăunului (350 p.), carte pe a cărei banderolă scrie: Viaţa sub două dictaturi.
Fiecare dintre aceste volume au ca editor pe Mircea Croitoru, copertele fiind realizate de artistul plastic Mircia Dumitrescu, iar tehnoredactarea de Adrian Stanciu.
Despre Diversiunea “Albumul”…, autorul însuşi scrie: “Acest album (n. n. Eterna şi fascinanta ROMÂNIE) a fost comentat copios pe nevăzute, pe neve, cum zic pocheriştii: El era o fantomă. Dar când a intrat în casele marilor demnitari români, în toate instituţiile de presă, tipăritură de lux cu câteva sute de planşe color, cu imaginile unei ţări despre care în lume nu se mai ştia aproape nimic, te-ai fi aşteptat ca totul să se schimbe. N-a fost aşa. Diversiunea a continuat glorios, au zornăit cătuşe, s-au plătit poliţe, s-au pus în cumpănă vieţi. Această carte este o poveste. Citiţi-o ca atare…”
Nicolae Dan Fruntelată lămureşte – cu argumente forte, într-un stil alert, aproape cinematografic – povestea albumului care a produs, în urma unei comenzi oficiale, atâtea valuri în presă, în care el a fost incriminat, chemat la I. G.P. şi la procuratură, deşi rolul său se rezumase la a viza din punct de vedere artistic şi tehnic calitatea hârtiei şi a iconografiei, precum şi de a stabili repartizarea pe ţări şi limbi a monumentalei lucrări imprimate nu din bani publici, cum era acuzat, ci din sponsorizarea unei bănci ce nu mai prididea în a-şi construi sedii noi, îmbrăcate în marmură neagră.
Să reţinem că difuzarea exemplarelor de protocol a înregistrat atitudini diferite. Dacă preşedintele ţării din acea vreme, Emil Constantinescu, şi apropiaţii săi au acceptat exemplarele trimise, serviciile Preşedinţiei au refuzat 500 de exemplare, MAE a refuzat 1.000, iar Centrul Internaţional de Conferinţe – 500 de exemplare.
Aceste detalii sunt cuprinse în scrisoarea expediată de partenerul francez, Costea, care mai menţiona: “Cartea a fost editată până acum în 37.500 exemplare în opt limbi, conform contractului. A fost livrată în România, conform contractului, la 25 de puncte de livrare, în opt limbi de fiecare dată, în totalitate 10.035 exemplare. Cartea este în curs de distribuire conform strategiei de distribuire vizată, fiind de precizat că încă de acum această distribuire a ajuns la reprezentanţi oficiali din 84 ţări.”
Citiţi, dragi prieteni, Diversiunea “Albumul”… şi veţi vedea măştile hidoase ale păpuşarilor care decid asupra dreptului nostru la libertate şi viaţă.
Zăbovim, în cele ce urmează, asupra volumului Vara Căpcăunului. De reţinut că, în mitologia populară, căpcăunul e un monstru antropofag având două capete: unul de om, altul de câine.
În cazul de faţă, capul de om ar putea fi al plămadei de humă Nicolae Dan Fruntelată, care se autodevoră, dar şi renaşte sub presiunea amintirilor,  iar cel de câine – al jurnalistului, ţinând cont că presa a fost definită drept câinele de pază al democraţiei, deşi tinde să decadă la stadiul de câine de companie...
Printr-o autoironie jucăuşă,  autorul şi-a creat, din Căpcăun, un alter-ego, în pragul vârstei a III-a, din perspectiva căruia îşi rânduieşte copilăria, adolescenţa, anii maturităţii şi cu care dialoghează ori de câte ori resimte nevoia. Putea să-l numească, la fel de bine, Balaur sau Dragon, însă n-ar fi avut, parcă, rezonanţa tenebroasă a dublei vocale ă din Căpcăun (cap de câine).
Înlăuntrul şi înafara lui Nicolae Dan Fruntelată, Căpcăunul poate fi, alternativ, lumina şi umbra autorului, corpul său teluric şi cel cosmic, Zmeul zmeilor, cu care se ia mereu la trântă, de luni până duminică, săptămână de săptămână, fără niciun răgaz.
Şi acum să deşertăm traista cu poveşti…
…De la Bulzeşti la Craiova mergi cale de vreo 25-26 km. Înşiruite ca mărgelele pe aţă sunt satele comunei natale a lui Marin Sorescu, ale căror uliţe însumează tot vreo 25-26 km. Ca distanţă, a călători până la Craiova e ca şi cum ai hălădui prin toate satele acelea. Doar că te învârteşti în acelaşi cerc. Ca în odaia propriei vieţi…
De la Bălăciţa, comună şeasă de pe Piemontul Getic din judeţul Mehedinţi, unde văzu lumina zilei pruncul – bulgăre de soare – Nicolae Dan Fruntelată, de la Bălăciţa până în inima Bucureştiului, a Europei ori a lumii lumilor luminate sunt tot vreo 25-26 km. Sau, poate, de zece, de o sută, de 700 de ori mai mult.
Ce contează, Jean boxează – ar zice un distih de limes urban, adică de lume de la margine, de mahala, cu arome, în vis, de halva… Şi de cuţit înfipt în inima Lunii ca o limbă de câine (vorba legendarului Fănuş Neagu), ori în pântecele mării – pe ale cărei esplanade Nicolae Dan Fruntelată a auzit oftatul acestui animal uriaş, zbaterea lui de noapte şi torsul parşiv de zi.
Înşirate ca mărgelele pe aţă sunt satele din Bulzeşti şi tot aşa, înşirate pe aţa veşniciei copilului de învăţători din Bălăciţa, ajuns băiat mare în Bucureşti, profesor şi jurnalist adevărat, redactor şef la Amfiteatru şi Viaţa Studenţească – unde s-au şcolit, prin anii ’75, alde Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Sorin Roşca Stănescu, Octavian Ştireanu şi mulţi alţii -, …tot aşa înşiruite sunt aşchiile  din cartea Vara Căpcăunului.
Stârnită, în aparenţă, de un bulversant motto-îndemn din Ion D. Sîrbu: “Ca să nu mori fără urmă, trebuie să-ţi povesteşti, mereu şi mereu, naşterea, părinţii, copilăria, tot, tot, tot…”-, cartea este provocată în realitate de lungul tunel vertical, între zenit şi nadir, al vieţii unui Om între oameni: Nicolae Dan Fruntelată, care dialoghează cu sine însuşi, în ipostazele vârstelor succesive, de la copil la …Căpcăun, căutându-şi neostoit obârşiile, redefinindu-şi identitatea, setea, foamea de sine, de timpul neţărmurit, timpul fără de timp, clipele de aur ale anilor dintâi, de la Bălăciţa.
Alter ego, alter-ego-uri, oglinzi paralele, chipuri, cioburi de chipuri fulgerate de timp, frânturele de viaţă, holograme din care se reconstituie rotundul, armonia, sfera celestă a unei vieţi, a inimii de om pusă în contact direct cu aerul anului 1997, când a traversat deşertul îndoielii, în operaţia pe cord deschis făcută de vestitul chirurg Radu Deac, la Institutul Inimii din Târgu Mureş, unicul din această parte a Europei, pe care asasinii României  voiau să-l lichideze pentru a accelera ştergerea neamului românesc de pe vatra sa de-o vârstă cu lumina, unde nu am venit aduşi de vânt, ci suntem dintotdeauna.
Plăcerea irepresibilă de a povesti, de a retrăi în poveste cele mai vii segmente de vârste, hălci sângerânde de istorie trăită este evidentă de la un capăt la altul al cărţii, despre care Nicolae Dan Fruntelată se face a nu şti ce reprezintă ca gen literar: jurnal, reportaj, poem.
Vara Căpcăunului constituie oglinda retrovizoare a unei vieţi de om, aşa cum a fost, aşa cum este, jurnalul unui posibil roman, nu de tip balzacian (în care romancierul omniscient relatează totul la persoana a III-a plural), ci de tip André Gide (narat la persoana I singular, romancierul fiind protagonistul ori unul dintre personajele importante).
Este cartea unui posibil roman care se scrie sub ochii noştri, pe care cititorul îl scrie instantaneu împreună cu …Căpcăunul – tartor al poveştilor dintr-un Decameron abia conturat, din  Hanul  Ancuţei ori, mai degrabă, din mitul oriental al Şeherezadei: Povesteşte sau vei muri, mit contaminat cu acela al basmului românesc despre Pasărea care te scoate pe tărâmul celălalt, dar îţi cere câte o bucată din tine ca să poată zbura.
La p. 80, autorul se confesează: “Căpcăunul este acela care, de fapt, trebuie să dea, să-şi sfâşie viaţa, trupul, memoria şi să le dea unei păsări eterne. Spune Ion Barbu: Sfânt trup şi hrană sieşi/ hagi rupea din el. Asta e soarta şi petrecerea prin lume a căpcăunului” – pentru a continua pe ton de rugă şi smerenie: “Dă-mi, Doamne, mai multe poveşti, mai multe frumuseţi, mai multe iubiri, să pot trăi mai mult, să pot zbura mai mult !”.
Spiritul meridional, solar al lui Nicolae Dan Fruntelată, temperamentul de oltean – adică de gascon al României -, spiritul pandur şi speculativ, umorul fin, luminos, ironia iute ca un plesnet de bici, deschizând flori rubinii în carnea fragedă a realităţii, asigură o aură aparte cărţii Vara Căpcăunului, un halou de palpit suculent, generos, doldora de întâmplări, gâlgâind de tâlcuri, de bucurii, tristeţi şi dureri, dar mai ales de o tainică speranţă că totuşi, totuşi lumea noastră nu va amurgi de tot, nu va scăpăta definitiv în bezna neantului.
Iată, fără alte comentarii, o nuvelă comprimată în trei pagini (pp. 24-27):Vineri: Crimă la lumina zilei; poemul Sâmbătă: Popor de fân; microromanul în şase pagini Miercuri: Povestea grâului nou; testamentarul Cine mă urăşte ? (p. 62) sau inscripţia în azur din tableta Vineri:Fraţii mei (p. 82-85) - inspirată de Tudor Gheorghe, Mitru Fărcaş (care le-a cântat, din fabulosul său taragot, minerilor din Petroşani, la ora 4 dimineaţa, adică la ieşirea acestora din şut) Ovidiu Lipan Ţăndărică, Ghiţă Turda, Marian Nistor, Benone Sinulescu, Georgel Nucă, Cornel Constantiniu, după care autorul notează:
 “Da, căpcăunule, s-ar putea să uiţi câte ceva, dar nu e mai puţin adevărat că sângele acestor amintiri pulsează în venele tale şi îţi încarcă zilele şi nopţile. Unde i-aş trimite pe toţi prietenii mei ? În cercul de aur al amintirii. Pe urmă, aş lua acest cerc şi l-aş dărui împăratului vieţii mele, Căpcăunul, care m-a trăit şi mă trăieşte, dincolo de orice întâmplare, de orice uitare”.
 Vrând, parcă, să ne lase un moment de respiro, un răgaz de a cugeta, în plan secund, asupra celor aglutinate în primul sfert al volumului, autorul ne invită, pe nesimţite, în tărâmuri cu străluciri exotice.
Urmează un scurt preambul - Două săptămâni în vis: Lumea în care am fost, în care notează electrizant…”Aceste amintiri vin din alte cărţi, dar mai ales din foamea cea mare a căpcăunului care cere poveşti, cere drumuri, cere sângele nebun al unor clipe care s-au dus.“
Capitolele “călătoriilor pure” (“reale până la senzaţie fizică, până la gustul aerului, până la mirosurile de fructe, de iarbă, de oraşe”) sunt extrem de captivante: 1. ÎN CEEA CE PRIVEŞTE AMERICA– I.  Welcome (poem de expresivitate admirabilă, din care decupăm versurile…”se făcu/ seară adevărată, de auzeam/ osiile oceanului trosnind”), II. Ce face un turist la New York, III. Clarksburg, între weekend şi business, IV. Ţara ierbii albastre, VI. Bani negri pentru zile albe sau un salariu pentru fiecare, VII. O afacere numită whisky şi alta numită coca-cola, VIII. Din gunoi se-ntrupează averea, IX. Şase steaguri deasupra Georgiei, X. A păstra “standardul”, XI. Viaţa la peste două secole, XII. 24 de ore la Washington D. C., XIII. Moartea în piaţa de flori, XIV. Agamemnon for us (totalizând 28 p.), 2. DRUMUL DAMASCULUI (8 p.), 3. MEXICUL, RĂSCRUCEA LUMILOR (9 ½ p.), 4. FOTBALUL – SÂNGELE NEBUN AL COPILĂRIEI (10 p.), 5. BRAZILIA, O CĂLĂTORIE ÎN MIRACOL (4 ¼ p.), 6. IARNĂ LA OCEANUL INDIAN (11 ½ p.) – în total 72 pagini.
 Traversăm înfioraţi două foarte scurte capitole (Luni: Liberi în acvariu, Marţi: A iubi la Florenţa), după care plonjăm, pe parcursul următoarelor 35 p., într-o “periodă atât de ciudată, când simţi că ai trăit sub o magie (neagră, albă, cine ştie) ori sub intoxicare totală”: capitolul Iarna şi democraţia în şalvari, timp comprimat, între 22 decembrie 1989-20 februarie 1990,  transcris din “caietul iernii interzise, jurnalul firului de plumb” care i-a retezat lui Nicolae Dan Fruntelată 20 de ani de viaţă “şi de muncă oarbă”.
Capitolul este prelungit, doar din spărturi de clipe şi mozaic de trăiri înfrigurate, până la 1 noiembrie 1994, când N. D. F. a acceptat să devină funcţionar de stat.
Din nou un fulgurant moment de respiro: Scrisori unor prieteni care nu mă ştiu (Dan Petrescu, Gică Machidonu), continuate de unele dintre cele mai cumplite – prin adevărurile evidenţiate – capitole: CIORAN CEL SINGUR (“O Românie viitoare care n-a învăţat nimic din “cazul” rusesc, nu poate fi decât o construcţie fictivă”), Marţi: Mistreţul orb, Miercuri: Şi mai tragic, piloţii orbi - secvenţe din comentariul tânărului Mircea Eliade, publicat în ziarul Vremea din 1937: “Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut încercata Europă -, luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi (…) Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins.”
Fior liric şi dramatic profund transmit capitolele Casele mele, Prieteni dintr-o stea, ca şi ultimele, dedicate Bucureştiului, iubit chiar şi atunci când e privit cu ochi critic. Între ele, cutremurătoare, pe alocuri oripilantă, Lumea magicienilor, apoi încă un intermezzo: Un fado pentru inima mea.
Urmează şocantul Paşaport pentru mankurţi, pornind de la  magistrala carte O zi mai lungă decât veacul, scrisă de Cinghiz Aitmatov – prinţul chirghiz, cunoscut de autor într-o toamnă, la Moscova -, după care trece la un alt prozator divin, albanezul Ismail Kadare şi la cartea acestuia Slujbaş la Palatul Viselor, o uriaşă metaforă despre imperiul care dispune de un minister ce colectează şi interpretează visele tuturor supuşilor, controlând astfel conştiinţa, spaimele şi speranţele, trecutul, prezentul şi viitorul.
Translând de la legenda teribilă a mankurţilor – cărora li se ştergea memoria printr-o procedură extrem de dureroasă -, legendă de la care poate începe viaţa noastră, şi istoria noastră, şi tragedia noastră, la mankurtizarea prin controlul viselor, Nicolae Dan Fruntelată trage un puternic semnal de alarmă, precizând: “Iată, se poate şi mai mult: să-i extragi omului visele şi amintirile şi să le foloseşti împotriva lui”.
Din stroboscopicul Joi: Glorie ţie, cuvânt nemernic (pp. 230-233), cităm: “Apoi să delirez cuvinte vechi dintr-un dicţionar de arhaisme şi regionalisme: avaiet, azap, baibafir, băsnar, berbecar, bihuncă, bocăneţ, buhundar, cameniţă, chifar, dumesnic, gavanos, goanţă, igreţ, lucoare. Aşa-i că sună ca o limbă străină ? Nu v-aţi gândit că ele înseamnă: dare în Ţara Românească, miliţian, otoman, fir de aur, cioban de berbeci, trăsură uşoară cu un cal, prăjitură ţărănească, cădelniţă, cuptor, domestic, borcan, boabă de fasole, lăutar, strălucire. (…) Într-o limbă cum e limba română, suplă şi regală ca o trestie, au loc toate. Cu condiţia să le ştim şi să le vorbim cinstit, să ne ferim de făcături şi de împrumuturi analfabete chiar în limba de origine. Lucrurile nu sunt beton, viaţa nu e cool, prietenii mei ! Nu vă dau lecţii,  întotdeauna voi ştiţi mai bine, dar, vă rog, vă implor, dacă v-aţi născut în limba română şi n-aţi citit nimic din Sadoveanu, n-aţi citit nimic din Eminescu, din Blaga, din Arghezi, din Nichita Stănescu, o să plângă inima în mine de mila voastră, de neputinţa voastră. Chiar trebuie să ne batem joc de tot ce suntem şi tot ceea ce am fi avut dreptul să fim? E cam trist, începe acest mileniu şi strig spre inima voastră:

Eu nu pot spune: Noapte bună, România
Oriunde te-ai afla
Pentru că tu nu te mai afli nicăieri
Decât, poate, în inima mea
Într-o stare de veghe chircită
Într-o stare de frică
Aşteptând judecăţi şi sentinţe
Ţara mea veche şi mică
Vândută mereu, răstignită mereu
Pe cruce, pe stea, pe vecie
Os în gâtul balenelor lumii
Momeală vie
E noapte prelungă în Est
Zi n-a fost aproape niciodată
Sunt vinovat că m-am născut aici
Vinovaţi şi voi, mamă şi tată
Eu nu pot spune: Noapte bună, România
Oriunde te-ai afla
Pentru că tu nu te afli nicăieri
Decât, poate, în inima mea.”

În atât de tensionatele pagini ale rememorării Marţi: Bolnav de drumuri (pp. 240-243), amintirea începe ca un exerciţiu de respirare şi de voinţă:
“Repetă după mine: Severin, Şimian, Rogova, Hinova, Vânju Mare, Corlăţel, Almăjel, Dobra, Bălăciţa. Drumul meu spre casă şi drumul meu de acasă, o ieşire în lume ca un cuţit pe care îl tragi violent din rană. L-am făcut de obicei cu o maşină veche, un autobuz obosit care se leagănă pe drumul de pământ precum o raţă leşească. Nu ştiţi ce e raţa leşească ? O raţă mai mare de curte, mută şi leneşă. Rata se numea acel autobuz, el pleca din Bălăciţa dimineaţa în zori, pe la patru, lume gătită de oraş, cu paporniţe mari în mâini, acolo erau păsări, brânză, ouă… (…) Copilul urma să fie aruncat în apa rece a vieţii, lăsat singur şi pustiu, lăsat să se bată cu tot ce era necunoscut”
şi se încheie cu un strigăt abia domolit, ca o umbră de bocet nerostit, nemărturisit:
“(…) mă robeam cuvintelor trăpaş
şi m-au dus în toamnă ca pe-o marfă
să mă vândă-n marele oraş.
Doamne, dacă aş mai putea să mai fac o dată drumul acela cu autobuzul vechi şi prăfuit, Rata, până la oraş şi mai ales de la oraş înapoi în satul meu care aproape că nu mai există, atins de aripa morţii tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut ! Ciudat sentiment, să-ţi fie dor până în rărunchi de ceva şi în acelaşi timp să nu vrei să-l mai vezi pentru că ţi-ar răni toate amintirile !”.
La paginile 246-249, Nicolae Dan Fruntelată rezumă cartea foarte puţin cunoscută Istoria politică şi socială a principatelor dunărene, publicată de Elias Regnault, reprezentantul diplomatic al Franţei la Bucureşti, în 1855, o extraordinară privire asupra lumii româneşti de atunci, cu idei care au fost, sunt şi vor fi valabile pentru destinul nostru istoric.
“Pe aici – scrie diplomatul francez – au trecut toate invaziile mari: Attila, Ginghis Han, Timurlenk, Baiazid, Mahomed al II-lea, Suvorov, Campania rusească din 1806, ocupaţia rusească dintre 1828-1834, revenirea în 1848 şi invazia ruşilor din 1853.”
Autorului îi sună puternic, în urechi, glasul de sirenă al emisarului Rusiei în Ţara Românească, colonelul Germano, care i se adresa mitropolitului Argeşului: “Frate, de ce nu v-aţi arunca în braţele Rusiei ? (…) Rusia vrea să vă salveze, ea vrea să fie mama voastră şi va fi chiar fără voia voastră !”
 Concluzia fascinantei cărţi a lui Elias Regnault – glosează Nicolae Dan Fruntelată – poate fi un permanent prilej de meditaţie. Pentru ca Occidentul să oprească invazia rusească – subliniază diplomatul din Franţa – există o singură şansă:
“Unirea într-un singur imperiu a tuturor românilor, de la Nistru până la Tisa, de la frontiera Galiţiei până la malurile Dunării, cuprinzând deci Basarabia, Bucovina, Moldova, Valahia, Transilvania şi Banatul Timişoarei. În pofida frământărilor seculare, toate aceste ţări au păstrat unitatea de limbă, unitatea de moravuri şi de sentimente, ele aspiră toate la unitatea politică.”
Elias Regnault trage o concluzie limpede și fermă :  cei zece  milioane de români - din acea vreme, de pe un teritoriu care ar putea ușor hrăni 40.000.000 de oameni - ”ar accepta cu mândrie misiunea de a se opune slavismului din nord.”
Printre cele mai extinse capitole din Vara Căpcăunului, ale cărei secvenţe sunt supratitrate pe zile, are aproape 15 pagini (263-278). Se intitulează Vineri, sâmbătă, duminică, luni, marţi: Biblia neagră a poporului roman. Sintetizează tratatul de 700 de pagini Fereşte-mă, Doamne, de prieteni – războiul clandestin al blocului sovietic cu România, este scrisă de un mare istoric şi universitar American: Larry Watts, tradusă în româneşte anul trecut. Teza majoră a cărţii: În istoria ei, România a fost mereu singură, cu spatele la zid. Fără a intra în detalii, cităm finalul comentariului lui Nicolae Dan Fruntelată:
 “Mi-e teamă că legenda neagră continuă. Ea va înceta să mai lucreze, probabil, atunci când vom fi împărţiţi în comitate mici şi fără putere (n. n. regiuni transfrontaliere), când nu ni se va mai auzi limba, când majoritatea dintre noi vor fi plecat, ca şătrarii, prin lume după o bucată de pâine… Vi se pare o viziune prea neagră ? Citiţi din scoarţă-n scoarţă cartea lui Larry Watts…”
Urmează un intermezzo luminos, pentru descărcarea supratensiunii accumulate – Miercuri: Vinul de fiecare zi, după care tensiunea creşte din nou, în Joi: România – “Ţara di jac” (adică de jaf, de jefuit, sintagmă dintr-o veche cronică străină), vibranta Miercuri: Scrisoare către doctorii mei, profesorul Leonida Gherasim din Bucureşti (mare diagnostician, necruţător: “Dacă mai fumezi, nu trebuie să mai iei medicamente, dai banii degeaba. Dar ai o şansă, moartea subită, poate mori în somn şi nu ştii nimic”) şi profesorul chirurg Radu Deac, Dumnezeul din Târgu Mureş, care a îndrăznit să-i facă lui Nicolae Dan Fruntelată o operaţie pe care alţi chirurgi i-au refuzat-o. După operaţie, acesta a scris un poem pe care i l-a dedicat:
  
Cineva
  Cineva
  a privit în inima mea
  de carne, de pasăre-mpuşcată
de ceas nebun, de aer viu
Cineva mi-a strigat:
Norocosule, am ajuns
când încă nu era târziu
Cineva m-a purtat
în spate prin apele moarte
Acum e tatăl meu
Şi stă lângă Dumnezeu
Nu pot să spun mai departe…
  
În capitolul cu titlu uşor derutant Aventuri la Marea Neagră, N. D. F. sintetizează viziunile lui Gheorghe Brătianu, Ştefan cel Mare (care a anticipat cu 400 de ani că viitorul principatelor române este legat de viitorul Pontului Euxin), Vasile Pârvan, apoi punctează decisiv: “În această lume atât de specială prin combinaţia de civilizaţii şi caracteristici (…), Marea Neagră a fost şi va rămâne o pecete de stabilitate, chiar de etern. Această placă turnantă a comerţului internaţional (…) a fost şi ar trebui să rămână un mare atu pe care România îl poate juca în partida geopoliticii mondiale”, pentru a conchide irefragabil: “…orice conducător adevărat al României ar trebui să fie, simbolic vorbind, un voievod al Mării Negre. Cu condiţia ca el, politicianul (n. n. mai bine-zis bărbatul de stat), să pună mâna să citească, să înveţe, să trăiască istoria românilor şi a teritoriilor locuite de ei. Politica nu mai trebuie să fie o formă de analfabetism, de aculturalism”.
 Capitolul De la dictatura proletariatului la dictatura lumpenburgheziei este încheiat prin citarea gânditorilor chinezi, care afirmă că: “Un imperiu pe cale de distrugere şi de pieire se poate recunoaşte după următoarele semne: are prea multe legi; aceste legi se bat cap în cap; aceste capete sunt făcute fără de cap; iar Capul nu face decât să dea legi prin care să fie apărat capul de prea multele legi care se bat cap în cap”.
 Într-o altă săptămână, de luni până vineri, autorul ne oferă succesiv, de cinci ori, câte un Recurs la metaforă: Şcoală cât Munţii Mehedinţilor (elogiu al Liceului “Traian”), Podul lui Dumnezeu (de la Ponoare), Corbii de piatră sau refuzul istoriei (“muzeu făcut de Dumnezeu românilor, unde istoria se aşază de acum zece mii de ani”, patria Corvinilor, strămoşi ai lui Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin), Lacrimile brazilor (chihlimbarul din Munţii Buzăului), Călătoria pe Lună (tărâmul vulcanilor noroioşi, semn că în subteran sunt imense zăcăminte de petrol).
 Într-o cadenţă accelerată se succed capitolele dinspre finalul cărţii, în care N. D. F. dă bici de foc amintirilor, de parcă i-ar fi teamă că nu a mărturisit destule despre spiritul locului său de naştere, despre oamenii cu ale căror destine s-a ciocnit soarta sa, modelându-se reciproc în lumina iubirii faţă de familie, neam şi ţară.
Le numim, fără a le mai rezuma: Adevărul şi numai adevărul, Discurs despre rădăcini (“Să mă scuzaţi că mă trag din neam de panduri, şi după tată, şi după mamă, dar ăsta e adevărul gol-goluţ şi el se poate proba din studii istorice, dar şi din literatura despre epoca lui Tudor” – p. 314; “Voi nu trebuie să cereţi nimic. Voi sunteţi apostolii neamului şi trebuie să mergeţi unde e nevoie de voi” – îi sfătuieşte directorul şcolii normale pe tinerii învăţători din regat ce urmau să plece în Basarabia – p. 316), Prietenul meu Nea Gheorghe (Dindere, “olteanul din Braniştea Mehedinţiului, om cu destin de film american”), Călătorie împrejurul camerei mele, Grănicerul disperării (Nicolae Dabija), Adevărata stângă românească, Să nu uiţi gara Lugovaia.
 Penultimul capitol – Marţi: Bucureşti, dragoste şi ură – acoperă 12 pagini şi jumătate. Ar merita să îl cităm integral, ca pe multe altele. Din considerente de spaţiu nu o facem.
 Cartea se încheie în zi de Duminică: În loc de Bună ziua: “M-a obosit mult de tot această alergare prin viaţa mea. A meritat, nu ştiu, să-mi spuneţi voi ?! Ştiu doar că i-am dat căpcăunului toată puterea mea. (…) Şi mai ştiu un lucru: că nu mi-e ruşine, dar diloc, diloc, diloc, diloc (aşa cum zice o horă moldovenească) de tot ce am trăit, de tot ce am iubit, de tot ce am greşit, de tot ce am reuşit. Nu eu am ales să trăiesc aşa, călare pe două dictaturi – cea comunistă, uneori fanatică – şi cea a democraţiei – uneori oarbă. Eu m-am lăsat trăit. Atât…”
 Şi astfel ne luminăm, la final de carte: Căpcăunul e timpul, care ne trăieşte, ne mistuie şi, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne şi mântuieşte. Iar cum timpul nu există decât în raport cu eu, fiecare este, pentru sine, propriul Căpcăun. Propriul judecător…
 Volumul lui Nicolae Dan Fruntelată Vara Căpcăunului constituie – aidoma excelentei cărţi de poezie Hanibal, scrisă de Eugen Jebeleanu în urmă cu vreo 40 de ani – o meditaţie gravă, răscolitoare şi totuşi luminoasă, plină de speranţă asupra Timpului, o meditaţie asupra istoriei şi a condiţiei umane la răspântii de istorii învolburate, în care violenţele, agresiunile de tot felul, crimele, războaiele psihologice, meteorologice, financiare îşi fac de cap.
Cartea aceasta ne duce cu gândul, totodată, la Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul parizian al lui Eugen Simion, care nu cuprindea, din fericire, dramatica experienţă a unei operaţii pe cord şi nici două stagii de şomaj.
 Inima pandurului Nicolae Dan Fruntelată e mare, luminoasă ca torţa lui Danko, este tare omenoasă, caldă, fierbinte ca pâinea de aur, dreasă cu platagele, abia scoasă din ţest,  şi – întremată cu resveratrolul din două pahare de zaibăr zilnic, roşioară de Dăbuleni, cabernet de Segarcea sau de Vânju Mare-Oprişor – îi va dărui autorului puterea de a ne oferi, peste zece ani, Toamna Căpcăunului, apoi, peste încă zece: Iarna Patriarhului.
 Frenezia cu care Nicolae Dan Fruntelată trăieşte evenimentele are vibraţie magică şi forţă tămăduitoare, care descind parcă din lumea prozei indimenticabile a lui Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Gabriel Garcia Marquez (Un veac de singurătate) şi îndeosebi din memorabilul roman Abaddon Exterminatorul de Ernesto Sabato, despre tragedia Argentinei din deceniile al şaptelea, al optulea din secolul trecut, pe care o repetă acum România.

                                                                                                                              DAN LUPESCU 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971