Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 |
Anul 2010
Anul 2009
Prima parte: Din folclorul internetului, caricaturi de Mardale, articole de Lucian Avramescu,Sergiu Găbureac Ion Marin Almăjan citând din C.T.Popescu, Emil Bucureșteanu, Dinu C.Giurescu.
Prima parte - continuare
ÎN LOC DE CONCLUZII LA ACEASTA PRIMĂ PARTE
PARTEA II CONTINUĂM ENUMERAREA UNOR ASPECTE PRECUM CELE DE MAI SUS ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, ARGUMENTAREA NOASTRĂ DIN NUMĂRUL TRECUT, PRIVIND: Sfârşitul programat al democraţiei
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR- continure
Continuare 2
ULTIMA ORĂ
VEŞNIC CRITERIU ŞI MEREU ÎNTĂRITĂ MÂNDRIE A LIMBII ROMÂNE – PROFETISMUL EMINESCIAN de ADRIAN BOTEZ
Constantin FROSIN - Eminescu în limba franceză
Poezii de Dan Mircea CIPARIU,Aricole despre: ANUL CARAGIALE, MIHNEA GHEORGHIU, DAN PURIC, EUGEN DORCESCU, PREMIUL NOBEL, PROCESUL DE LA NURNBERG,MITROPOLIA BASARABIEI, CEZAR IVĂNESCU, ELISABETA IOSIF, GRIGORE AVRAM, INIMĂ REA, LIA RUSE, AL.FLORIN ŢENE, MIRCEDA CIOBANU, GEORGE LIXANDRU scrise de:DAN MIRCEA CIPARIU, ALEXANDRU PETRIA, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, ŞTEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CREŞAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUŢ CARAGEA, PETRU BIRĂU, AL. FLORIN ŢENE
Actualitatea cultural artistica- Partea II
Actualiteatea culturala - Partea III
„RĂNILE SOLDAŢILOR ÎNVINGĂTORI” romanul lui Corneliu LEU în ediţie definitivă
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Caricaturile lui Pătrăşcan
Partea II
Paso doble rubrica lui Ioan LILA
Politica in photoshop
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA IV
                                        MAÎTRE DE LA CLARTÉ

Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă, tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.
Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.
Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…
Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiuni. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „ Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.
Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea,  / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”. Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.
Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.
Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte - care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.
Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.
L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”
Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare…
Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Alice Botez, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.
Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars…” Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă, simultan sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.
Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori: „Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”
…Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.
Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei.
Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.
Acest chip al lui, cel profund, cel adevărat, disimulat sub rânduri de măşti suprapuse, ne-a ţinut, pe Gelu şi pe mine,  într-o stare continuă de fascinaţie timp de 24 de ani, cât i-am stat alături.  Până într-o zi îndoliată din Săptămâna patimilor a anului 2008, o zi nefastă, "în care – aşa cum scria Cezar Ivănescu la moartea lui Nichita -  Sufletul Lumii pare obosit, neînstare să mai pulseze armonia divină a sferelor, una "din aceste zile nefaste în care oamenii nu mai au forţa de-a realiza, într-o clipă de iluminare, scufundarea pentru vecie în neant a minunii unice întrupate în fiinţa fragilă a Poetului".
Nu ştiu dacă tuturor le este dat să întrezărească în clipele finale tărâmul de diamant, sau doar unor privilegiaţi, dar cred că el a avut această viziune. Înainte de a fi fost îmbarcat în SMURD, Clara Aruştei, ultima persoană cu care a vorbit, a văzut în ochii lui strălucirea unei lumini indicibile, despre care mi-a povestit într-o scrisoare: "Drumul acela pe coridorul îngust al spitalului şi ochii săi verzi care deja aveau străluciri îngereşti, din altă lume, părea o întreagă viaţă, un drum iniţiatic, dar şi o renaştere. Cezar era transfigurat. Eu mă uitam fix în ochii lui şi toate dimensiunile îşi pierduseră importanţa, realitatea, timpul se compactase şi expandase simultan şi nimic nu mai părea de natură umană. Peste toate, lumina ochilor săi care străluceau şi care căpătaseră dimensiunile unor planete."
Ne-au rămas cărţile sale, din care, când le deschizi, se revarsă pietre scumpe, perle şi mărgăritare. Căci Cezar Ivănescu este cel mai mare poet mistic al românilor şi unul dintre cei mai importanţi mistici ai poeziei universale. Din această ierarhie îl exclud, fireşte, pe Eminescu, reperul absolut, aflat în afara oricărei comparaţii, pe care Cezar Ivănescu îl situa în cerul inteligibilelor, al arhetipurilor, al modelelor pure; astfel că toţi poeţii de elită de după Eminescu nu pot fi decât proiecţii imperfecte, reflexii, mai mult sau mai puţin obscurizate, ale acestei Lumini originare. El însuşi, deşi avea conştiinţa imensei sale valori, trăsnea cu mânie pe oricine făcea greşeala, fie din dorinţa de a-l adula, fie din ignoranţă, să-l plaseze în acelaşi plan, în fond, transcendent. A spus-o, de altfel, în mai multe rânduri, fixându-şi cu precizie şi smerenie locul cuvenit în literatura autohtonă: "...opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român".
Uriaşa erudiţie topită în poemele sale a îngreunat însă accesul criticii la receptarea adecvată a operei, cheile hermeneutice neputând fi deţinute decât de cei, foarte puţini, care au asimilat o experienţă culturală de o amploare similară; de aceea, cred că opera sa nu şi-a găsit încă exegeţii pe măsură, deşi, printre numeroasele recenzii şi studii care i-au fost dedicate, unele i-au punctat cu folos intelectual ideile şi motivele esenţiale. Numai că o operă de o asemenea profunzime nu poate fi epuizată, nici ca amploare şi cu atât mai puţin ca adâncime, de câteva interpretări solitare, ci solicită, asemenea celei eminesciene, eforturi conjugate şi abordări din perspective şi planuri diferite pentru a i se putea aproxima sensurile indefinit iradiante. Receptarea critică a mai fost îngreunată, aşa cum bine observa dl. Gheorghe Grigurcu, de chiar "noutatea izbitoare" a textelor, "cu nimic specific îndatorată poeţilor noştri dintre cele două războaie, abruptă ca o stâncă spre care nu există poteci. Împrejurare care îl face, fireşte, mai enigmatic, mai incitant pentru critica ce, neputându-l încadra lesnicios într-o serie sau într-alta, e nevoită a-i glosa în primul rând originalitatea." Şi totuşi, potecile există; accesul la înţeles ţine însă de condiţia unei duble iniţieri: în marea poezie a lumii şi în tezaurul ei de spiritualitate, acea philosophia perennis pe care Cezar Ivănescu o cunoştea ca nimeni altul. Nucleul misticii lui este, în mod cert, creştinismul, un creştinism cosmic şi, în acelaşi timp, neexclusivist, luminat, ca şi în cazul lui Eminescu, de deschiderea ecumenică spre toate orizonturile spirituale, de la învăţătura Vedelor şi a Upanishadelor, trecând prin buddhismul Mahayana şi Tantra Yoga, până la curentele gnostice, toate acestea nu numai asimilate ideatic, ci experiate în singurătate ascetică în faţa mesei de scris şi prefăcute în carnea vie a poemelor.
…Apariţia lui Cezar în lume a fost o epifanie. Şi, ca întotdeauna, în afara puţinilor văzători, lumea s-a dovedit oarbă, ignorantă, obtuză. Şi l-a răstignit.
A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.
Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.
Citesc într-o revistă culturală că: "Preotul Ioan Pintea, poet şi eseist, i-a «văzut»  aura şi le spune enoriaşilor din Chintelnic că «marele poet Cezar Ivănescu (…) a făcut popas de seară în parohia noastră.» În semn de înaltă cinstire, în biserică le-a citit enoriaşilor poezii din «Rod IV», iar corul Bisericii «a intonat, drept mulţumire, două pricesne.» "
După părerea mea, acesta este singurul gest firesc de întâmpinare şi celebrare a sacrului înfăpturat în persoana omenească suferitoare a lui Cezar Ivănescu. Şi a altora care, asemenea lui, au coborât vremelnic între noi să ne aducă Lumină de sus.
                                                                                                                      GABRIELA CREŢAN

 

            Dorul de lumină, ca o rugăciune…

 Cu o flosofie subtilă, intelectual rafinat dar care nu se retrage în turnu-i de fildeş, Elisabeta Iosif îşi desîvârşeşte destinul poetic prin încă o carte în care, talentul şi îngândurarea umană fac simbioză de duminică.
O sărbătoare este clipa de lectură a poemelor dintre aceste coperte, un timp în care aura celestă se divide, apoi se  destramă în monade, praf cosmic ce ne innobilează ca oameni.
Poetul şi umbra… ar putea fi foarte bine titlul volumului de faţă, dar dincolo de alb şi negru, de lumină şi întuneric, nuanţa sensibilităţii creative a poetei care este Elisabeta Iosif, nuanţa simfoniei cuvintelor sale face ca dintr-o polifonie amorfă, cum ar fi… o frază primară, să înflorească grădina în care autoarea îşi cultivă bucuria de-a scrie. O bucurie ca o regăsire a zilei în care fiecare  detaliu din natura înconjurătoare poartă semnul magiei unui violet cum este cel prin care, Iubirea şi Ceahlăul sunt acceaşi taină.
 Am regăsit în sintagmele superb filiganate, nişe de-o particularitate evidentă. Lucruri care par doar a fi decupate din lumea înconjurătoare, dar care, private într-o oarecare lumină, îşi dezvăluie  apartenenţa la lucrarea încărcată de miracol a gânditorului, a celui care nu se mulţumeşte să privească , doar să admire lumea în care îi este dat să trăiască.
 Iluminări de genul: ,, Zdrobit de rugul zilei scurse,, fac să te opreşti din lectură, şi ca şi când ai contura crochiul unui pastel, să cauţi dincolo de linia vizibilă profanului. Poeta ,,dansează,, pe un ritm interior al vocalelor, nu se abate de la firul unei coregrafii prin care mişcarea sunetelor din cuvintele îngemănate devine messă către divinitate.
 Dorul de lumină ca  o rugăciune către Maica preacurată, este puntea de legătură între lumea profană şi Dumnezeire, este un golgotic exerciţiu, pe care autoarea şi-l impune, îl desîvârşeşte în aceast timp şi în această etapă a unei lumi care, aparent, nu ne mai lasă nici o speranţă.
 Cu trimiteri  la arta universală, la marii maeştri, dar şi cu aplecări  spre linia de demarcaţie de la ,, firul ierbii,,- toate poemele din acest volum  te incită, te determină să priveşti dincolo de aparenţele grosiere ale evidentului.
Vinuri vechi şi miresme suind din trecut îşi lasă aprenta pe pagina de carte, simţurile trăiesc, celebrează opulenţa lunii Octombrie. Totul este calm, liber în gestul sctiiturii, aşa cum numai un renscentist şi-ar fi permis să elibereze, în lume, duhul creaţiei.
 Fără tehnici de scris sofisticate, fără  modernisme care ar putea să  deranjeze, cu asumarea seriozăţii unor adevăraţi făcători-de-pace, aşa mi se par a fi scrise mai toate  poeziile din această carte.
Elisabeta Iosif scrie  cu picuri de rouă dintr-o peniţă de sticlă, cu grijă pentru a nu zgârâia hîrtia, a nu …zgârâia timpanele celor care ar putea citi poemele sale cu voce tare, pe o scenă. Dar, cel mai adesea, sintagmele sale sunt aubrite de taine şi parcă te cheamă să le citeşti în lumina unei lumânări sprijinite în sfeşnic de argint.
 ,,Culegătoare de stele,, în lumea lui Brîncuşi, poeta simte sângele materiei cum pulsează în aorta Veşniciei. Nu se sperie de marile faceri lumeşti, nu se pierde în labirintul potecilor, ce ar putea, de ce nu, să o poarte spre capătul lumii. Un capăt de lume pe care ea îl intuieşte, îl descrie după chipul şi asemănarea Timpului, -floare de aur, un nufăr.
   Perenitatea cosmică şi perisabilitatea lumii vegetale  sunt alte două parlelisme pe care, în demersul său poetic, Eisabeta Iosif brodează cuvinte. Şi… este iarăşi timp-magic, calendar-mitologic, secvenţe ca dintr-un documentar din care imaginele ies estompate, ca şi cum ar  fost spălate în picături căzute direct din Calea Lactee.
Începutul ca şi sfârşitul, în armonie, descriu cercul prin care, ca printr-un  inel, nisipul-clespidric alunecă firesc, aşa cum curg boabele în râşniţă şi cuvintele menite să devină eterne, se prefac în metaforă, odată ce sunt scrise.
Veri idilice, subclar-uri de Lună şi alte  gingăşii tipic feminine, pigmentează poemele, care par a fi declaraţii de dragoste în faţa unui Timp pierdut şi…regăsit.
Elisabeta Iosif este una dintre acele  ciocârlii care cântă la revărsatul zorilor, solitară, în rămurişul anonim al codrilor fără nume. Ea nu epatează, nu atrage atenţia prin figuri de stil şocante sau licenţe poetice. Este ceea ce este, un poet conştient de harul cu care a fost înzestrat şi care îi duce misia cu demnitate, până la capăt.
 Cartea de faţă este un fel de perlă de apă dulce, pe care, un iubitor de frumos ar trebui s-o cumpere, s-o aşeze în şireagul cu mărgăritare, adică…pe raftul bibliotecii, şi, citind-o, să se bucure.
Simplu, cu eleganţă, cu trimiteri spre spaţii filosofice sau cu reflexe din oglinzile Artelor, scriitura Elisabetei Iosif  este ceea ce este, o amprentă a umanităţii, care ne demonstrează clar că nu, nu suntem în derivă.


     Taina luminii care se alege din întuneric

Sub semnul  Editurii Eikon din Cluj Napoca, a apărut recent, cel mai nou volum de poeme semnate de  Grigore Avram.
Intitulată CU RÂND, cartea  adună, în cele aproape 200 de pagini, versuri inedite şi în care, autorul a picurat roua  unor amintiri nu doar din trecut ci şi din viitor.
Aşa cum ne-a obişnuit cu cărţile sale anterioare, şi de data aceasta, poetul Grigore Avram ne oferă o gamă de sentimente diverse, unele preluate din imediata noastră vecinătate dar şi altele de o verticalitate care ţine doar de lumina eternităţii divine.
Oscilând între teluric, anteic şi sideral, Grigore Avram face un exerciţiu de înnobilare a sintagmelor care, prin simplitatea exprimării lor în întregul unui singur vers, devin memorabile.
Recunoscut fiind ca un scriitor care şi-a  axat, ideatic, opera literară pe filosofia care ţine  de ştiinţa şi civilizaţia Pădurii, Grigore Avram a depăşit forma de exprimare poetică din primele sale volume, întrebările cele mai năucitoare şi răspunsurile intelectualului care este, au conclucrat perfect şi într-o structură poematică ce îi este proprie.
Inconfundabil ca stil,  mereu încercat de îndoielile ce fac dintr-un sâmbure de vis, pagină scrisă, autorul volumului DE CURÂND  a nemurit locurile sale natale, timpul copilăriei şi chiar şi cotidianul  fără strălucire aparentră, în expresii poetice care îi aparţin în întregime şi care, stau la baza edificiului cărţilor prezente şi viitoare.
Harnic, talentat şi chemat să cânte în corul Poeţilor care au ceva a-i spune Lumii  de mâine, Grigore Avram  mărturiseşte prin litera scrisă, despre rolul pe care îl are ca Om pe planeta Pământ.
Valurile crizei mondiale nu-i perturbă raţiunea de-a fi, dimpotrivă, poetul, sensibil şi pragmatic, îşi ridică şi mai sus zidul cetăţii în care creează. Sentimnetele sale sunt perene.Nemuritoare.
 Nu se lasă atras hipnotic de moda poeziei actuale şi ca un ctitor de biserici din lemn, Grigore Avram îşi construieşte fiecare poem , cerc în cer,  desvârşindu-şi opera literară.
 Absolutul şi dorinţa de curăţire sufletească prin gloria  sintagmei, sunt ţeluri greu de atins în conjunctura civilizaţiei de la capătul Mileniului Trei, sunt noţiuni ca şi abstracte pentru mulţi dintre noi, muritorii de rând, dar care, pentru autorul  volumului CU RÂND sunt doar motive de meditaţie.
 Prea mult, prea puţin? În echilibru, ca pe un cântar de sticlă foarte foarte subţire, aşa stau , în carte,  întrebările esenţiale ale umanităţii, şi poetul ştie să le valorifice, apoi ne învaţă cum să călătorim, la singular, prin tot acest labirint, în care dragostea ca noţiune definitorie, are mai multe valeţe decât am crede.
Părinţii, femeia iubită, copiii, vecinii de idealuri şi toţi cei alăturid e care îşi câştigă firimitura de eternitate,- numele comune şi numele prorprii, toate acestea sunt conexiuni interumane, semne  aşezate cu dibăcie în cofrajul prezentului. Poemele lui Grigoare Avram devin, astfel,  trepte de perfecţiune a spiritului care crează. Şi... Grigore Avram crează după chipul şi asemănarea sa, adică, scrie cu răbdare, cu modestie şi mai ales, scrie  cu înţelepciune. La el, anotimpurile în curgerea lor repetitivă sunt motive de poveste  dar şi de meditaţie, componentă a misterului care învăluie Universul,  şi Taină pentru individul care este mult mai mult decât martorul curgerii vremii.
 De la ţesătura, străvezie de vechime, a sărbătorilor de altădată, pînă la idealul umanităţii, de la  amprenta maternă spre globalizarea galopantă în care convieţuim haotic, drumul  poetului  este distinct, ca un fir de sânge ce se prelinge cu fineţe de caligafie chinezească. În plan opus, nu lipseşte fermitatea celui care ştie  că are un ţel, are un destin de împlinit.
Grigore Avram scrie cu uşurinţă, este poetul care asudă numai în vis. El îşi cunoaşte potenţialul fertil al cuvântării şi se foloseşte de verbe cu profesionalism.
Într-o etapă culturală cu nunaţări precare şi cu vulgaritatea aşezată în faţa eşalonului unoer poeţi cam rebeli, Grigore Avram vine şi ne demonstrază că,  a scrie în stil clasic nu este defel desuet şi nici nu este la îndemâna oricui.
 CU RÂND, o carte frumoasă şi densă prin compoziţie, un volum alcătuit din fresce diferite ca  valoraţie a culorilor din care provin. Nimic nu pare a-i fi străin autorului, în vălmăşagul lumnii prin care, el trece cu credinţa că nu a fost trimis fără un rost al său, aici, pe Pământ.
Grigore Avram ne demonstrează încă o dată  că a fi Poet este un Dar, iar Cuvântul zidăreşte în sufletul său necontenit.
 Este o tihnă de maturitate, autumnală parcă, în jurul multora dintre poemele pe care Grigore Avram le-a scris cu rând, adică, le-a scris cu  un rost, ca orice lucru gospodăresc, bine gândit şi bine făcut.

                                                                                                    Melania Cuc



              INIMĂ REA A DEBUTAT ÎN PROZĂ!


În această seară, în cadrul Serilor Timpul, a fost lansat volumul de proză Cîteva idei despre fericire (1) al prietenului nostru InimăRea, cuprinzînd două romane, Damele din pălărie şi Casă pe pămînt. Din cel de-al doilea, am publicat în două rînduri fragmente consistente în revista Timpul. După declaraţia autorului, acest prin volum va fi urmat de altele două, deja scrise. Calitatea acestuia mă face să aştept cu nerăbdare apariţia celorlalte două. Public mai jos textul care ar fi trebuit sa servească drept prefaţă acestui prim volum. Din motive metafizice, dacă nu de-a dreptul mistice, toată lumea, adică eu, autorul cărţii, editorul, corectorul, a uitat în frenezia scoaterii rapide a cărţii de existenta sa! Îl public aici, ca să nu rămînă fără întrebuinţare, chiar dacă o versiune mai scurtă a apărut deja în revista Timpul din august. Cît priveşte lansarea ca atare, a fost unul din cele mai plăcute evenimente de acest fel la care am participat în ultima vreme, cinstit vorbind, în ultimii ani! Sper ca acest volum să se bucure, cum spun în finalul prefeţei uitate, de vînt bun la pupă!
Un cuvînt înainte
Interesant destin are şi autorul acestor excelente pagini de proză! Plecat din ţinuturile Severinului la Bucureşti de copil, oraş în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, s-a fixat în amiaza vieţii la Suceava, asta, ţinînd seama de excepţionalele sale calităţi de povestitor – că doar Moldova e celebră mai ales prin povestaşii săi – , echivalînd cu un anume fel de întoarcere acasă. O casă pe pămînt, după cum sună titlul unuia dintre cele două romane, cu care  debutează tîrziu la editura revistei noastre. Dar destinul lui Inimă Rea este interesant şi în alt sens, unul profesional. Menit, pe vremea studenţiei bucureştene, unei cariere de filolog şi literat, complicaţiile vieţii, sau „meandrele concretului”, ca să citez un clasic al politichiei româneşti de astăzi, l-au condus spre o carieră cazonă de nimic prevăzută decît, poate, de profesia tatălui său. Şi, iarăşi, în amiaza vieţii, a regăsit drumul acela spre litere şi filologicale. Eu l-am descoperit în ceasul acesta al dublei sale întoarceri. Nu cu texte literare, mai întîi, ci cu profunde şi fosforescente comentarii în marginea articolelor publicate de alţii în ediţiile electronice ale ziarelor, pe diferite site-uri, bloguri şi forumuri, inclusiv însoţind articole de-ale mele din Cotidianul, VoxPublica şi, în ultima perioadă, de pe blogul meu, de pe site-ul Observatorului Cultural sau din ediţia electronică a ziarului Adevărul. M-au fermecat de la bun început comentariile sale evident elaborate, în care nu ştiam ce să apreciez mai întîi, sinuozităţile rafinate ale modului în care mergea argumentaţia, în care funcţiona gîndirea, sau strălucirea lipsită de superficialitate a stilului. M-am obişnuit atît de mult cu intervenţiile sale pe acolo pe unde scriu încît, atunci cînd lipseşte sau mi se pare că întîrzie – toţi avem şi vieţiile noastre cu problemele lor, nu putem sălăşui non-stop în cyberspaţiu! –, mi se strînge inima, îmi este teamă să nu se fi întîmplat ceva. Între timp, ne-am şi cunoscut. I-am fost oaspete de cîteva ori la Suceava, a venit şi el la o ediţie a Serilor Timpul, aici, în Iaşi, şi după cum am înţeles, i-a plăcut. Cum i-a plăcut să deguste vinul casei de la Bolta Rece, ceea ce îmi confirmă că n-a greşit deloc migrînd în Moldova şi, cu atît mai puţin, întorcîndu-se la literatură. Iar eu am fost fericit să descopăr un partener de discuţii la fel de fermecător precum autorul micilor şi atractivelor bijuterii risipite prin hăţişurile şi cotloanele cyberspaţiului.
Inimă Rea a mai avut o tentativă de întoarcere la umanităţi şi literatură la începutul anilor nouăzeci, cînd a fost o prezenţă frecventă în eliberata presă de comentariu politic şi culturală post-decembristă. Părea să-şi fi regăsit drumul, dar n-a fost să fie! Viaţa mai avea de cerut plăţile sale şi nu i-a dat răgazul acestei reîntoarceri, care s-a petrecut acum trei sau patru ani. Dar, de data aceasta, chiar este o reîntoarcere. Nu te apuci să debutezi literar, la această vîrstă, cu două romane deodată, dacă nu ai gînduri serioase în ceea ce priveşte literatura! Două romane, Damele din pălărie şi Casa pe pămînt, subsumate titlului general Idei despre fericire (1), cifra din paranteză semnificînd că aventura literară abia a început, iar eu, ţinînd seama de farmecul scrisului lui Inimă Rea, îmi doresc ca în anii care urmează cifra cu pricina să devină una cît mai mare. Două romane am spus? Da, două romane, pe care nu o să mă apuc acum să le povestesc, răpind cititorului plăcerea lecturii şi a descoperirii, dar despre care vreau totuşi să spun cîteva cuvinte. Două romane, însă atît de diferite tematic, ca viziune şi stilistic încît, neatent fiind, ai putea crede că aparţin unor autori diferiţi. Nu, nu despre asta este vorba. Cînd debutezi la maturitate, lucrurile îţi sunt destul de limpezi în cap încît să ştii cel mai bine modul în care trebuie să-ţi tratezi literar temele recurente, obsesiile proprii, cum urmează să prezinţi lumii mitul personal – cel care, adesea fără să ştii, ţi-a diriguit viaţa şi care, pe neaşteptate, a decis să te conducă pe drumul literaturii, să-ţi diriguiască şi acest drum.
Sînt fericit de această regăsire în literatură a lui Inimă Rea, cum sînt bucuros că, din întîmplare, i-am fost cumva un martor privilegiat, inclusiv publicînd acum aproape doi ani, în Timpul, primele două pagini de revistă din Casa pe pămînt. Iar acum, editura revistei publică deja aceste două romane, care vor fi, cum am scris deja că sper, urmate de altele. Cum încă mai trăim în era Navigatorului, îi urez lui Inimă Rea vînt bun la pupă! (aug.2011)
                                                                                                         Liviu ANTONESEI
 
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971