Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 |
Anul 2010
Anul 2009
Prima parte: Din folclorul internetului, caricaturi de Mardale, articole de Lucian Avramescu,Sergiu Găbureac Ion Marin Almăjan citând din C.T.Popescu, Emil Bucureșteanu, Dinu C.Giurescu.
Prima parte - continuare
ÎN LOC DE CONCLUZII LA ACEASTA PRIMĂ PARTE
PARTEA II CONTINUĂM ENUMERAREA UNOR ASPECTE PRECUM CELE DE MAI SUS ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, ARGUMENTAREA NOASTRĂ DIN NUMĂRUL TRECUT, PRIVIND: Sfârşitul programat al democraţiei
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR- continure
Continuare 2
ULTIMA ORĂ
VEŞNIC CRITERIU ŞI MEREU ÎNTĂRITĂ MÂNDRIE A LIMBII ROMÂNE – PROFETISMUL EMINESCIAN de ADRIAN BOTEZ
Constantin FROSIN - Eminescu în limba franceză
Poezii de Dan Mircea CIPARIU,Aricole despre: ANUL CARAGIALE, MIHNEA GHEORGHIU, DAN PURIC, EUGEN DORCESCU, PREMIUL NOBEL, PROCESUL DE LA NURNBERG,MITROPOLIA BASARABIEI, CEZAR IVĂNESCU, ELISABETA IOSIF, GRIGORE AVRAM, INIMĂ REA, LIA RUSE, AL.FLORIN ŢENE, MIRCEDA CIOBANU, GEORGE LIXANDRU scrise de:DAN MIRCEA CIPARIU, ALEXANDRU PETRIA, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, ŞTEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CREŞAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUŢ CARAGEA, PETRU BIRĂU, AL. FLORIN ŢENE
Actualitatea cultural artistica- Partea II
Actualiteatea culturala - Partea III
„RĂNILE SOLDAŢILOR ÎNVINGĂTORI” romanul lui Corneliu LEU în ediţie definitivă
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Caricaturile lui Pătrăşcan
Partea II
Paso doble rubrica lui Ioan LILA
Politica in photoshop
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA IV

FAŢĂ DE FRAGMENTELE PUBLICATE  ÎN NUMĂRUL TRECUT AL REVISTEI NOASTRE, REPRODUCEM ACUM UN TEXT MULT MAI BOGAT ŞI MAI COERENT ÎN POSESIA CĂRUIA AM INTRAT, CU INFORMAŢIA CĂ AR FI EXTRAS DIN CARTEA CARE SE CHEAMĂ „VIITOR CU CAP DE MORT” ŞI POARTĂ SEMNĂTURA: RADU CINAMAR



  
12/08/2011 de deveghepatriei


Acum ceva timp am publicat un articol despre o serie de pesteri din Romania…
http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/06/16/ceva-se-apropie-de-noi-si-nu-stim-ce-locatii-unde-ne-putem-refugia-in-cazul-unor-dezastre-daca-mai-apucam-sa-ajungem-pana-acolo-parerea-noastra-elitele-vor-provoca-un-dezastru-la-nivel-planetar/
In alta ordine de idei se mai zvoneste ca sunt anumiti ofiteri de contrainformatii retrasi din activitate ce ar lupta pentru interesele neamului romanesc din umbra…datorita acestor oameni ar aparea un anumit gen de stiri in presa din Romania, despre politicieni corupti, trafic de droguri, manevrele oculte ale masoneriei, etc…habar n-avem daca acest zvon este adevarat…sa dea bunul Dumnezeu ca asa sa fie…ne-ar bucura enorm daca ar exista acest gen de oameni care protejeaza tara…
Bun, acum sa trecem la o scurta analiza…stirea care a aparuit ieri
http://www.observatorulbuzoian.ro/?p=11969…sa retineti ca primul zbor s-a desfasurat in Carpatii Meridionali…sa vedeti cum se leaga lucrurile intre ele…
“Primul zbor s-a desfășurat ieri în Carpații Meridionali iar la întoarcerea la Boboc, militarii străini au pus în practică o serie de exerciții tactice de parașutare a containerelor la punct fix”
Limite
Grupa Bucegi este cuprinsă între valea Prahovei (est) şi valea Dâmboviţei (vest). Nordul este marcat de Carpaţii Orientali, iar sudul de Subcarpaţii Curburii.
Geneza
Această grupă s-a format prin procese intense de cutare şi ridicare a materialelor de-a lungul orogenezei alpine. Intruziunile granitice s-au format anterior în timpul orogenezei hercinice.
Spre sfârşitul neozoicului s-a produs o ridicare în bloc a Carpaţilor Meridionali cu cca 1000 m.
Caracteristici specifice
Grupa Bucegi se impune prin masivitate; altitudinea maximă urcă până la 2505 m în vârful Omu, iar fragmentarea are mică amploare.
Din punct de vedere petrografic, grupa se distinge de restul Carpaţilor Meridionali, deoarece apar dezvoltate calcarele şi conglomeratele specifice de Bucegi, iar şisturile cristaline sunt prezente în partea sudică.
Calcarele au impus şi tipurile de relief; astfel, relieful glaciar nu se păstrează, în afară de custura din Piatra Craiului. Tipul de relief carstic, însă, este predominant cu peşteri (Peştera Dâmbovicioarei), chei (Cheile Ialomicioarei, Cheile Tătarului), versanţi abrupţi (versantul Caraiman), ace carstice (Jepii Mari, Jepii Mici), platouri suspendate (Platoul Bucegi) etc.Relieful conglomeratic cu forme reziduale ciudate apare, remarcându-se Sfinxul şi Babele.
Munţii Bucegi (propriu-zişi) ocupă jumătatea estică a grupei şi se remarcă printr-un pitoresc deosebit. Munţii Leaota sunt alcătuiţi din şisturi cristaline ce conferă un aspect de cupolă masivelor. Munţii Piatra Craiului se disting printr-o culme înaltă prăpăstioasă.
Al doilea punct…AU PARASUTAT CONTAINERE IN PUNCTE FIXE! In containere se pot pune…ALIMENTE, MEDICAMENTE, HAINE…ce are omul nevoie atunci cand se afla intr-un buncar…in aceste containere se mai pot afla si aparate ultraperformante cu ajutorul carora sa studieze mai bine zona Bucegi…
Departamentul ZERO – Ceausescu – Grupa Muntilor Bucegi
http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3150
Ca urmarea a unor fenomenele neobişnuite sesizate pe teritoriul României, Nicolae Ceauşescu înfiinţează în 1968 “Departamentului Zero”. În urma semnării unui protocol între România şi China, “Departamentului Zero” a fost organizat şi supervizat de Doctorul Xien, maestru în parapsihologie, misiunile specifice fiind descoperirea, educarea şi dezvoltarea subiecţilor umani cu capacităţi extrasenzoriale. Paralel Departamentului Zero funcţiona unitatea de “soldaţi para” a Ministerului Apărării, aflată sub comanda generalului Ilie Ceauşescu, precum şi o altă structură paralelă similară, organizată în cadrul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnică (CNST), condus de Elena Ceauşescu, care supraveghea activităţile “unităţii para”. Cele trei unităţi speciale investigau şi monitorizau fenomenele paranormale codificate “evenimente K”, zonele cu zăcăminte strategice (uraniu, petrol, gaze) descoperite prin percepţie extrasenzorială, rapoartele fiind sub Cod Zero (strict secret). Acum, o mare parte dintre ofiterii Departamentului Zero au ajuns, reuniti intr-o unitate speciala, la SRI. In ce context, veti afla pe parcursul unui serial cutremurator…
Printre misiunile executate de aceste “unităţi para” se numără, nu întâmplător, cercetarea extrasenzorială a Munţilor Bucegi, rapoartele indicând zone energetice deosebite precum şi existenţa unei galerii subterane imense ce uneşte mai multe peşteri din Carpaţi. Mai mult, în apropierea Vîrfului Omu, a fost identificat cel mai important Centru energetic-informaţional natural al Planetei, denumit şi “Cardines Mundi”.
Acest Centru are o activitate ciclică (prezentând maxime şi minime), cu perioada de un an, iar începând din 1986, intensitatea activităţii Centrului a depăşit “pragul de latenţă”, urmând în prezent o creştere semnificativă. Centrul (sub denumirile: “Axis”, “Cardines Mundi”,”Stâlpul Cerului”, “Piramida Cosmică”) aflat în legătură cu alte şase centre energetice similare ale Terrei corelate, reprezintă “Cheia” (Omului) de acces la energieia naturală cosmică. Această “Cheie” sau “Axis” indică locul geometric al centrelor tuturor structurilor Universului. După verificarea acestor rapoarte ale Departamentului Zero a urmat o şedinţă fulger a Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT), în care s-a decis inventarierea arhivei din Sala Proiecţiilor, clasificarea informaţiilor şi continuarea cercetărilor sub acoperire deplină. Cu toate acestea, la începutul anilor ’90, informaţiile încep să transpire, partea răsăriteană a Carpaţilor Meridionali find pusă sub observaţia sateliţiilor SUA şi URSS (Federaţia Rusă), datorită numeroaselor fenomene ciudate raportate în perimetrul Bucegilor. Povestea este reluată şi în 1999, Institutul privat de cercetare “Terra” fiind angajat de o firmă româno-franceză să studieze o zonă din Bucegi, situată în apropierea Peşterii Ialomicioara.
Cabinetul 1 infiintase o unitate pentru studierea fenomenelor paranormale si pentru antrenarea soldatilor parapsihologi in Muntii Buzaului. Cabinetul 2 era invidios. Asa a luat fiinta, din ordinul Elenei Ceausescu, o unitate de paranormali, care a primit de la tovarasa misiuni dintre cele mai diverse, inclusiv de cautare a comorilor legendare. In primul rand, oamenii Elenei i-au spionat pe soldatii para ai gen. Ilie Ceausescu. Apoi, capatand anumite abilitati, au fost lansati in cautarea tezaurelor stravechi ascunse in misterioasele grote din Carpati, in special din Bucegi, unde se spunea ca exista o galerie uriasa ticsita cu aur.
L-am contactat pe gen. Nicolae Plesita si l-am intrebat de Departamentul Zero al Securitatii si de preocuparile paranormale ale acestuia. ”N-am auzit de asa ceva. De cei ai Armatei am auzit, dar la Securitate, nu. Insa Elena Ceausescu se ocupa cu chestii din astea, in cadrul Consiliului National pentru Stiinta si Tehnica, a carei presedinta era. Iar prim-vicepresedinte era Ion Ursu. In CNST era un departament care avea in plan cercetarea unor astfel de fenomene si experimentarea lor. Dar nu numai atat. O isprava binecunoscuta a acestui departament a fost monitorizarea transcendentalilor si vanatoarea lor, condusa de Elena Ceausescu, prin care si-a reglat conturile cu intelectualii care faceau parte din aceasta miscare”.
Mai departe, am aflat de la un colonel in rezerva, care a lucrat in DSS ca, intr-adevar, in cadrul CNST, existau oameni care aveau in program monitorizarea cercetarilor din sfera paranormalului, rapoartele lor fiind sub Cod Zero, ajungand la Elena Ceausescu. Ea le distribuia apoi la trei subordonati. Doi dintre acestia lucrau in cadrul DSS. La unul ajungeau zonele cu zacaminte strategice “uraniu, petrol“, descoperite prin perceptie extrasenzoriala, iar la celalalt ajungeau anumite inventii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie Avansata. Al treilea se ocupa de cele de interes personal al tovarasei. Cu alte cuvinte, paranormalii lui Ceausescu munceau, iar cei ai Cabinetului 2 ii spionau si le furau rapoartele.
Oamenii Elenei, ca sa-i numim asa, invitau la discutii cercetatori care se ocupau cu efectul de piramida, inventatori, carora le cerea sa cedeze vreo inventie, doua, oameni despre care auzisera ca au capacitati deosebite, chiar si astrologi. De la un astfel de astrolog, care a dorit sa-si pastreze anonimatul, am aflat ca li se oferea un ajutor material, care era binevenit, in schimbul muncii lor. Se cuvine sa amintim cercetarile intreprinse pentru a detecta, pe cai extrasenzoriale, comorile legendare ascunse in grotele din Carpatii nostri, activitate pentru care Elena Ceausescu capatase o obsesie.
Totul a pornit de la un raport care, printre alte calitati ale extrasenzorialilor, o amintea si pe cea de detectare a comorilor. Interesanta abilitate! Cel putin in prezent meseria de cautator de comori este din ce in ce mai rentabila, iar legendele abunda de relatari despre comori fabuloase. Tot prin anii 80, tovarasa si-a reprofilat oamenii pe un astfel de obiectiv, care presupunea cercetarea legendelor si recrutarea unor oameni cu abilitati extrasenzoriale pentru localizareacomorilor, acestia fiind mult mai eficienti decat detectoarele de metale, pentru faptul ca restrang foarte mult zona de cercetare. Dar, din cauza vanatorii de vrajitoare – transcendentalii – cine mai indraznea sa-si recunoasca astfel de capacitati?
In disperare de cauza, s-a apelat si la Vasile Rudan, care nu avea cum sa nege ca are astfel de abilitati, paranormalii Elenei stiind ca, in Muntii Buzaului, copiii condusi de el descoperisera, prin perceptie extrasenzoriala, vestigii stravechi. I s-a propus sa localizeze tezaurul unui print sarb despre care legenda spunea ca ar fi fost ingropat undeva, intr-o pestera din Mehedinti. Cercetatorul Vasile Rudan le-a sugerat ca nu poate lucra la doi stapanisi ca, daca gen. Ilie Ceausescu ii da voie, ii va ajuta. Dar cum sa-l ceara generalului fara sa afle si Nicolae Ceausescu de preocuparile consoartei?

Tronsonul de traversare a Bucegilor-obiectiv strategic
În anul 1882, Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) publica „Povestile Pelesului“, ca urmare a unor informatii culese pe cont propriu, de la localnici si ciobani, despre fabuloasele tezaure ascunse în „inima“ muntelui. În cartea „Cetatea Babei“ se povesteste chiar despre o misterioasa cetate subterana, în care s-ar afla depozitate cantitati mari de aur. În studiul „Dacia Hiperboreana“, publicat la Paris in 1936, si republicat în Franta si Italia in anii ’80, Vasile Lovinescu afirma ca „muntele Om este traversat de o grota imensa, care este una dintre cele mai mari din lume, în sensul ca nu i s-a dat de capat, fiind exploatata doar pe vreo 20 de kilometri“. În perioada 1966-1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo, observase ca Sfinxul semana cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stânca de pe podisul Marcahuasi, din Peru, numit “Monumentul Omenirii”. Sfinxul nu reprezinta doar un singur chip, dupa cum observa arheologul, fiind înconjurat de alte chipuri, dar din rase diferite, precum si de capul unui câine. Daniel Ruzo concluziona ca acel câine are rol de strajer al unei comori si ca „trebuie sa existe si o Pestera a Tezaurului“ în apropierea magnificului monument al “Omului”. Ca urmarea a acestor cercetari publicate despre fenomenele neobisnuite sesizate pe teritoriul României, Nicolae Ceausescu înfiinteaza în 1968 “Departamentului Zero”. În urma semnarii unui protocol între România si China, “Departamentului Zero” a fost organizat si supervizat de Doctorul Xien, maestru în parapsihologie, misiunile specifice fiind descoperirea, educarea si dezvoltarea subiectilor umani cu capacitati extrasenzoriale. Paralel Departamentului Zero functiona unitatea de “soldati para” a Ministerului Apararii, aflata sub comanda generalului Ilie Ceausescu, precum si o alta structura paralela similara, organizata în cadrul Consiliului National pentru Stiinta si Tehnica (CNST), condus de Elena Ceausescu, care supraveghea activitatile “unitatii para”.
Se pare ca anumnite energii protejeaza muntii Bucegi!!!

Apa vie de la Şapte Izvoare
Cert este că cetatea de piatră a Bucegilor nu a fost niciodată cucerită. Armatele împăraţilor Domiţian şi Traian nu au ajuns în locurile sacre ale dacilor. A fost cucerită Sarmizegetusa, dar nu Muntele Sfânt. Scriitorii greci spun că dacii aveau un munte sfant, pe care îl numeau Kogaionon, care însemană chiar aşa, “cel sfânt”. Numai că nimeni nu a reuşit să identifice care ar fi acest munte. Unii cred că Godeanu, alţii Streiul sau Grădiştea, poate Retezat sau Găina, poate Ceahlăul…Dar nimic n-ar îngădui această demnitate mai mult decât Omu. Ce zonă mai începe cu Peştera Ialomiţei, căreia i se mai spune şi Peştera lui Decebal şi unde ar fi şi apa tămăduitoare? Ialomiţa, sau Naparis ori Helibakia, în scrierile vechi,  poate fi apa sfântă. Sau poate fenomenul “apa vie” de la “Şapte Izvoare”, loc aflat pe versantul estic al Bucegilor, pe Valea Ialomiţei, între Lacul Bolboci şi Scropoasa, unde există o sursă de apa misterioasă, cercetată înca din 1927. Se pare că aici s-ar găsi una dintre cele mai curate ape din lume. Chiar şi probele de laborator recente au dovedit ca toţi indicatorii calitativi au un standard aproape unic, cu zero bacterii, caz rar pe întregul glob şi se crede că sursa de apă ar proveni dintr-un uriaş lac subteran. Se crede că această apă ar trece printr-un câmp magnetic, fapt care o face să-şi recapete structura ordonată ideală (cercetările magnetometrice au detectat puternice anomalii în zonă), fie izvoarele trec pe lângă un zăcământ de argint, iar argintul împiedică dezvoltarea bacteriilor. Apa vie era cunoscută şi de preoţii daci, recunoscuţi şi ca mari vindecători.
Fenomene stranii
Locuitorii din aşezările din Bucegi, dar şi cei care se ocupă de fenomene paranormale, spun că în zonă se petrec lucruri stranii. Teoriile alternative cred că este vorba fie despre o întâlnire a lumilor, fie despre o poartă de ieşire din dimnesiunea terestră. Oamenii susţin că aici se încarcă cu energii imense, că s-au vindecat de diverse boli. Legendele spun că Bucegii sunt străbătuţi de nesfârşite tuneluri subterane. Uneori, Omu se cutremură din senin, cum a fost în 1993, când, timp de o lună, au fost sute de cutremure mici, uneori şi câte zece pe zi. Lucru atipic, fiindcă muntele este alcătuit din calcare şi conglomerate, recunoscute ca roci stabile. Alteori se aud bubuituri de sub pământ, ca şi cum ceva s-ar prăbuşi, fenomenul provocând insomnii, cel puţin aşa cred oamenii. Se spune că, între 1994 şi 1998, în zona Bucegilor, s-au înregistrat mici zguduituri subterane zilnice, produse fix la orele 20.00 şi la 3.00 noaptea. Specialiştii au afirmat ca e vorba despre fracturi ale scoarţei, dar n-au putut explica de ce s-au petrecut la ore fixe… Martorii confirmă şi evenimente stranii pe cer: curcubee strălucitoare în plin soare, fără ploaie, lumini ciudate, fulgere, scântei lungi de un metru în jurul Sfinxului etc.
Toate la un loc fac şi acum din Bucegi un loc special, fiind considerat un leagăn al dacilor, deasupra cărora ar trona Zamolxe. Pentru cei mai mulţi însă, Munţii Bucegi înseamnă un masiv ca oricare altul.
 
Cititi in continuare urmatorul material despre…DESCOPERIREA DIN BUCEGI! Cititi cu rabdare si foarte mare atentie…   
 
În vara anului 2003, într-o zonă neumblată din munţii Bucegi, echipa Departamentului Zero (o secţiune ultrasecretă a Serviciului Român de Informaţii – SRI), a făcut o descoperire epocală care ar putea schimba complet destinul omenirii.
Presiunile diplomatice colosale venite din partea Statelor Unite ale Americii asupra Guvernului României pentru a nu divulga această descoperire lumii întregi au condus la o înţelegere temporară între cele două state şi la o inedită colaborare de ordin ştiinţific şi militar în cadrul echipei speciale care a plecat în Marea Expediţie. Implicaţiile sunt însă mult mai complexe, datorită amestecului brutal al Ordinului Ocult al Iluminaţilor care a urmărit să preia controlul atât asupra locaţiei descoperirii, cât şi asupra expediţiei româno-americane.
Expert în studierea şi cercetarea fenomenelor stranii şi totodată conducătorul unor operaţiuni de importanţă strategică excepţională pentru statul Român, Cezar Brad este eroul evenimentelor şocante care s-au petrecut în Munţii Bucegi, dar şi a celor două întâlniri memorabile cu un reprezentant de frunte al Iluminaţilor, membru al grupului Bilderberg.
Intenţia autorului (Radu Cinamar) a fost aceea de a exprima simplu şi concis anumite fapte şi evenimente de o importanţă covârşitoare pentru poporul român pentru că deja există semnale şi dovezi că o otravă ascunsă tinde să macine conştiinţa şi sufletul neamului românesc. Şi nu este singurul pentru că aceeaşi părere e susţinută de multe alte persoane cu funcţii înalte în administraţie, economie, cultură şi biserică. Radu Cinamar ne informează despre o parte din cel mai mare secret de stat din România care poate fi cel mai teribil secret de pe planetă. Demersul autorului este recunoscut chiar din prima pagină, şi anume anihilarea zidului gros al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de factorii de răspundere şi de interesele oculte ale anumitor organizaţii şi persoane din ţară şi din afara ei.

Teleportare sau dispariţii misterioase în munţii Buzăului
În 1981 Departamentul Zero, care, deşi face parte din SRI, are o activitate mai mult sau mai puţin independentă, a fost solicitat să intervină într-o zonă muntoasă, la Întorsura Buzăului. Zona era foarte retrasă şi aproape nelocuită. Doi fraţi alpinişti se antrenau escaladând o stâncă înaltă şi relativ izolată din masivul muntos, cu pereţi abrupţi. Unul dintre ei a urcat până pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape erodate de timp. Când a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare galbenă care semăna cu un lanţ, dar în clipa următoare a dispărut brusc sub privirea inmărmurită a fratelui său care se afla jos, la baza stâncii. A fost alertată Miliţia, au fost anunţaţi părinţii, aflaţi la Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit, pe cel care i-a chemat, că le ascunde adevărul. Însă tatăl fraţilor, fost alpinist, a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul, şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece martori.
Au sosit imediat la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost izolată de o echipă militară pe o distanţă de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat cu dezinformarea sătenilor şi liniştirea martorilor oculari.
În zilele următoare un elicopter a fost folosit pentru a cerceta de sus stânca respectivă. Obiectul era un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii. Nu se ştie cine, cum, şi de ce a făcut-o. Scrierea de pe stâncă a rămas necunoscută. Semnele păreau foarte vechi. Lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au dinamitat stânca. Dar în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile însă, a dispărut şi el, definitiv.
O confirmare a acestor evenimente (descrise de Radu Cinamar în cartea sa, apăruta în vara anului 2004) o găsim chiar într-un cotidian (ziarul Ziarul) unde se relatează pe larg despre misterioasele dispariţii. Iată un citat semnificativ: “O primă referire la astfel de dispariţii face Dan Fodor, în Monitorul de Iaşi. El relatează despre doi brăileni (sursa reporterului i-a cerut să nu le dezvăluie numele), care, în anul 1980, au plecat spre cătunul Nucu, dar, într-un loc numit “La Tâhărie”, unul dintre ei s-a gândit să facă o urcare pe una dintre stâncile cu forme ciudate din zonă. Folosind echipamente de alpinism, tânărul a urcat până în vârf, de unde a strigat la prietenul său: “Uite ce am găsit!”. S-a aplecat, a ridicat ceva ce părea a fi un lanţ metalic şi… a dispărut. O vreme, cel rămas jos a aşteptat ca prietenul său să termine cu glumele, apoi s-a convins că s-a întâmplat ceva cumplit. L-a anunţat pe fratele dispărutului, care a sosit din Brăila cu o echipă de zece inşi, câţiva dintre ei lucrând în Ministerul de Interne. Chiar fratele dispărutului a urcat pe stâncă. A găsit şi el lanţul metalic, pe care l-a ridicat şi… a dispărut şi el. Nimeni n-a mai îndrăznit să repete “figura”. Cei doi fraţi, căutati în zadar prin împrejurimi, n-au mai apărut niciodată.”
În primăvara anului 1990, Cezar Brad a fost numit director tehnic al DZ, iar în 1992 au fost clarificate raporturile dintre DZ şi Preşedinţia României. Şeful statului a ordonat subordonarea totală şi politizarea DZ; însă Cezar i-a prezentat câteva din realităţile şocante care au fost descoperite de-a lungul timpului şi implicaţiile lor enorme în stabilitatea ţării, astfel încât buimăceala Preşedintelui a făcut loc unui acord asemănător celui vechi, în care DZ este cvasi-independent.

Un Bilderberg în România
În mai 2003, Cezar a primit vizita unui personaj important, pentru o discuţie în particular; solicitarea întrevederii a venit prin intermediul SRI, ca urmare a unei intervenţii guvernamentale. Persoana era cetăţean străin, însă cunoştea România şi vorbea foarte bine limba română. SRI ştia doar că făcea parte dintr-o lojă masonică foarte importantă din Italia, că deţine un înalt rang nobiliar şi că are o mare putere de influenţă financiară în România. Probabil că relaţiile sale politice erau, de asemenea, foarte sus-puse din moment ce a reuşit să penetreze zidul SRI-ului şi să ajungă până la structura DZ. Cezar mărturiseşte că percepea un fel de greutate şi presiune nelămurită care se corela cu această persoană. El a realizat atunci, pentru prima dată, natura întrevederii: o luptă dificilă, pentru ca simţea deja radiaţia grea a acelui om, ca un nor neplăcut care îl învăluia şi îi ascundea adevăratele intenţii. Pentru această întâlnire, Cezar s-a pregătit temeinic, izolându-se într-o cameră şi intrând într-o stare de meditaţie profundă, pentru a afla mai multe despre persoana respectivă.
Aşa cum apa sub formă de aburi poate fi transformată, prin scăderea temperaturii, în gheaţă, tot la fel, analogic vorbind, se petrece şi cu informaţia, care ajunge să se concretizeze în planul fizic, pornind de la cel mai înalt plan, al ideilor. Mediul în care subzistă ideile este eterul subtil universal, însă acesta nu este eterul la care face apel ştiinţa contemporană. Din această realitate subtilă, din acest plan al ideilor provin toate lucrurile şi fenomenele, toate gândurile, materia de orice tip şi absolut orice se concretizează cu nume şi formă în planul fizic.
În stadiul ei primar, informaţia este o anumită formă de energie vibratorie, specifică fiecărui aspect în parte. Pentru a cunoaşte ceva anume, este suficient să accesezi informaţia pe nivelui ei propriu de vibraţie, care face parte din oceanul nesfârşit al frecvenţelor de vibraţie energetică din eterul universal. Asta e cel mai dificil de realizat, pentru că este necesar să ai nivelul de conştiinţă adecvat eterului subtil universal, şi în plus, să ai capacitatea de a selecta cu mare acurateţe din multitudinea de frecvenţe de vibraţie, pe aceea care te interesează.
O minte focalizată, bine pregătită şi purificată de gânduri vicioase şi parazite are puterea de a ajunge până la nivelul eterului universal. Adevărata artă constă în selectarea corectă a frecvenţei de vibraţie particulară pe care o cauţi, la fel ca atunci când vrei să prinzi un post de radio şi mişti cursorul pe scala de frecvenţe a aparatului. Totul este rezonanţă. Rezonanţă între tine, ca receptor de informaţie, şi aspectul de interes, ca emiţător al informaţiei. Evident, toate astea implică un antrenament adecvat şi perseverent, dar rezultatele sunt pe măsură. Este necesară insă o lungă perioadă de practică intensă, care implică în primul rând elevarea deosebită a conştiinţei. Dar să revenim la personajul straniu.
Un elicopter al SRI l-a adus pe acest domn, înalt, îmbrăcat cu un costum negru şi ţinută elegantă, dar trufaşă. Avea un baston cu mâner de fildeş şi încrustaţii de aur. Faţa lui exprima duritate, iar ochii verzi aveau un efect straniu, radiind o răceală neobişnuită. S-a prezentat sub numele de senior Massini. Era foarte sigur pe el şi crea impresia unei persoane care obişnuia să dea ordine. Era unul dintre venerabilii de frunte ale celei mai importante lojă masonice din Europa şi făcea parte din cea mai influentă organizaţie masonică la nivel mondial: Grupul Bilderberg.

O invitaţie ce nu poate fi refuzată
Massini a intrat direct în subiect spunând ca oamenii sunt de două feluri: cei care pot fi manipulaţi şi conduşi (marea majoritate), şi ceilalţi – care au anumite virtuţi şi o personalitate puternică. Venerabilul a precizat că grupul pe care îl reprezintă face parte din cel mai înalt ordin masonic şi că este foarte interesat de rezultatul discuţiei. Cezar a adăugat că ştie unele aspecte legate de francmasonerie: organizaţia e strict ierarhizată după modelul piramidal, are ritualuri de iniţiere foarte ascunse iar intenţiile sale adevărate sunt secrete şi total necunoscute pentru marea majoritate a oamenilor. Massini a recunoscut că este Maestru în cea mai puternică lojă masonică din lume, şi că acest fapt trebuie să rămână un secret bine păzit pentru cei mai mulţi.
Grupul Bilderberg nu este propriu-zis o lojă, ci înseamnă mult mai mult decât atât. În lojele obişnuite există o ierarhizare în treizeci şi trei de grade, cu criterii bine stabilite, însă aceste lojă reprezintă un fel de faţadă pentru cei din exterior. Adevărata putere depăşeşte cu mult cel de-al treizeci şi treilea grad ierarhic. Massini l-a invitat pe Cezar să se alăture grupului, lăsându-l să înţeleagă că va avea multe avantaje. Veberabilul Massini manifesta o mare putere vitală şi o forţă psihică neobişnuită, în contrast cu vârsta respectabilă pe care o avea. Din păcate, radiaţia lui subtilă – prin care el era oricând capabil să domine oamenii obişnuiţi, slabi sau labili fizic ori psihic – era centrată în jurul unui imens orgoliu, a aroganţei şi a sentimentului de superioritate asupra celorlalţi.
Massini a spus că a solicitat întrevederea cu Cezar prin puterea şi relaţiile pe care le deţine, deoarece îi cunoaşte forţele şi capacităţile de acţiune ale lui Cezar, recunoscând că preţuieşte foarte mult aceste lucruri, mai ales dacă Cezar va servi interesele grupului. La întrebarea lui Cezar despre scopul principal pentru care îl invită să facă parte din grupul Bilderberg, Massini a replicat rece că el – Cezar – nu se află în poziţia de a alege, şi că nu i-a propus să intre în grupul Bilderberg, ci într-una din cele mai înalte loji masonice mondiale, imediat subordonată grupului Bilderberg. A încheiat spunând că nu are altă posibilitate decât de a accepta colaborarea cu ei...
O a doua întâlnire cu marele mason Massini a avut loc în vila luxoasă a unei diplomaţii străine. Deşi întâlnirea a ţinut mai puţin de o oră, informaţia oferită de Massini a fost ca o bombă. El a spus că dispune de o informaţie ultrasecretă care provine direct de la Statul Major al Pentagonului, şi că acea informaţie se referă la un anumit loc din România.
Mărturisind că grupul Bilderberg are reprezentanţi în cele mai importante dintre organismele politice, economice şi militare ale SUA, a afirmat că există câteva grupuri oculte a căror putere este foarte mare. Dincolo chiar si de aceste grupări foarte puternice, există formaţiuni de elită care supervizează viaţa ştiinţifică şi tehnologia pe întreaga planetă, economia mondială şi curentele politice globale. Deasupra tuturor se află grupul Bilderberg. Tot ceea ce e mai important şi se descoperă pe planetă este adus imediat la cunoştinţa celor din elita mondială. Acesta a fost şi cazul observaţiilor secrete în ceea ce priveşte teritoriul României.

Pentagonul spionează cu sateliţi
Pentagonul are mai multe programe militare secrete şi de spionaj geodezic, folosind mai mulţi sateliţi geostaţionari de înaltă tehnologie. Unul dintre aceştia, care se bazează pe tehnologia bionică şi pe cea a undelor de formă, a reperat în anul 2002 o structură aparte într-o anumită zonă a munţilor Bucegi. În primul rând, spaţiul gol identificat în interiorul munteluinu avea corespondenţă cu exteriorul, ci începea direct din interiorul muntelui, la o anumită distanţă de panta acestuia. În al doilea rând, avea forma unui tunel foarte regulat care cotea brusc spre centrul muntelui, sub un unghi de 26 de grade. Traseul tunelului era perfect plan. Cel de-al treilea element a pus pe gânduri echipa Pentagonului.
Scanarea din satelit a muntelui a evidenţiat două blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatră care mărgineau începutul tunelului şi sfârşitul lui şi respingeau orice tip de sondare sau analiză, ca şi cum ar fi protejat ceva în acel loc. Erau baraje energetice artificiale: primul era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul în tunel. Al doilea era imens, ca o cupolă sau semisferă, care se afla la capătul opus tunelului, aproape de centrul muntelui. Massini a recunoscut că acolo se afla ceva extrem de important şi care era foarte bine protejat. Ansamblul tunel-semisferă se afla într-un plan paralel cu solul, iar barajul semisferic se află pe verticala ce corespunde stâncilor de pe creastă numite Babele. De fapt, verticala ieşea la aproximativ 40 de metri între Babele şi Sfinxul din Bucegi.

O structură similară în Irak
Echipa de la Pentagon a observat că barajul energetic semisferic are exact aceeaşi frecvenţă de vibraţie şi aceeaşi formă ca cel dintr-o altă structură subpământeană foarte secretă pe care ei o descoperiseră înainte, în apropiere de Bagdad, în Irak. La scurt timp după descoperirea din subsolul Irakului s-a declanşat războiul şi după câteva luni americanii au avut acces, în cel mai mare secret, la zona respectivă, despre care irakienii nu ştiau absolut nimic. Oricât s-au străduit, nu au reuşit să penetreze zidul energetic, iar întreaga operaţiune era ţinută în cel mai mare secret.
Massini a mai precizat ca ceea ce se afla acolo avea legătură cu trecutul misteriomunţii Bucegi i-a agitat foarte mult pe cei din elita masonilor. Iniţial aproape devenise panică generală. Panica era datorită faptului că această structură – mult mai mare şi mai complexă decât cea din Irak – se afla pe teritoriul României. Corelând acest fapt cu unele aspecte referitoare la viitorul României ajungem la o viziune corectă a motivelor de îngrijorare pe care le au în prezent marii masoni. Oricât de mult ar dori ei să disimuleze aceasta, acţiunile şi intenţiile lor ne arată cu prisosinţă contrariul.
O enigmă foarte mare era felul în care reuşiseră cei care l-au construit să realizeze structura şi golurile direct în interiorul muntelui, fără nici-o corespondenţă în afara lui. Massini a furnizat planul corect pentru a ajunge la tunel, aşa cum a fost el calculat de specialiştii din Pentagon. Cea mai apropiată străpungere era posibilă la 60-70 de metri de primul baraj energetic, pe coasta muntelui. Venerabilul a garantat sprijinul tehnologic ultra sofisticat al armatei SUA pentru realizarea străpungerii spre primul baraj energetic. Era vorba de un dispozitiv foarte performant de forare în mare viteză a rocii care utiliza un jet de plasmă puternic şi un câmp magnetic rotitor. Massini a cerut însă respectarea cu stricteţe a secretului şi prezenţa lui fermă în acel loc în momentul străpungerii muntelui.
Ziarul Ziarul a publicat un amplu articol despre munţii Bucegi şi ciudăţeniile semnalate în zonă. Iată un extras semnificativ: “Buşteni. Piscurile munţilor se cufundă în nori. Crucea de pe Caraiman împunge cerul cu semeţie. Nimic n-ar prevesti că liniştea seculară a naturii ar putea fi tulburată de evenimente neobişnuite. Traian Trufin ştie însă că totul e doar aparenţă. Aici a trăit cele mai stranii întâmplări. Este convins că sub Carpaţii noştri există o altă lume. Bucegii sunt consideraţi de către specialişti un punct energetic foarte puternic. S-au emis ipoteze asupra existenţei unor galerii subterane, s-au făcut teste radiestezice. Cercetările au demonstrat că zona este încărcată energetic mai mult ca oricare alta din România. Traian Trufin, muzeograf conservator la Muzeul “Cezar Petrescu” din Buşteni, publicist şi cercetător al fenomenelor stranii la care a fost martor, a încercat să găsească nişte explicaţii.”
“În 1993, timp de două săptămâni, în partea de sud a oraşului, oamenii aveau insomnii, indiferent de vârstă. M-am gândit că sunt emanaţii de noxe de la fabrica de hârtie. Nici vorbă de aşa ceva. Era ciudat că, deşi nu dormeau, oamenii nu se simţeau obosiţi. Mi-au confirmat acest lucru cel putin 20 de persoane”, povesteşte muzeograful. Unii localnici au ajuns să trăiască adevărate stări de euforie. Manifestările aveau loc numai în timpul nopţii. După ce au băgat în sperieţi tot oraşul, au încetat la fel de brusc cum apăruseră.”
“Apoi au început cutremurele. Paradoxal, dar acestea n-au putut fi localizate în Bucegi şi nici nu aveau vreo legătura cu sursa seismică din Vrancea. Seria de cutremure a început în 1994 şi a ţinut 3 ani. “Se produceau la ore fixe: la ora 20 şi la 3 noaptea. În fiecare zi, invariabil. Nu erau însă seisme propriu-zise. Se manifestau după alte legi. Aveau un areal redus: Azuga – Buşteni – Sinaia. Uneori cuprindeau doar un cartier din Buşteni. Se auzea din pământ un vuiet, ca şi cum s-ar fi prăbuşit sub picioarele tale tavanul unei grote. Nu apăreau nici mişcări orizontale, nici verticale”, povesteşte Traian. A numărat peste 100 de astfel de mişcări seismice.”
“Aveam niste casti de radioamator. Receptionam in ele un program de radio. Dar am observat ca numai in zona Busteni. Iesind din oras, spre Bucuresti sau Brasov, nu mai receptionam nimic. Cred ca exista un puternic cimp energetic in zona care amplifica semnalele radio”, crede Traian. A mai observat si alte fenomene bizare. In jurul Crucii de pe Caraiman apar deseori aureole ciudate si chiar holograme.
“Traian crede că toate anomaliile din Buşteni sunt cauzate de existenţa unor galerii subterane în măruntaiele munţilor. Aceste uriaşe tunele subterane sunt de natură artificială şi au fost săpate de civilizaţii nepământene. Aici au loc experienţe, punctul fierbinte fiind în zona crucii de pe Caraiman. Aşa se explică bubuiturile care însoţesc cutremurele. Sau recepţionarea undelor radio, emise nu din eter, ci din aceste coridoare. Cine produce acele amplificări stranii, în ce scop, cui îi sunt destinate acele comunicări radio bizare, Traian nu poate răspunde. “Convingerea mea este că există în subteran o altă lume. Extratereştrii cunosc totul despre lumea de la suprafaţă. Spectrul lor informaţional este foarte larg. Dar nu ştiu ce fel de activitate desfăşoară acolo şi nici de ce nu vor să comunicam. Probabil pentru că omenirea încă nu este pregătită să înţeleaga nişte lucruri”, conchide geologul. Speră că fenomenele se vor intensifica şi până la urmă vor deveni o cale de comunicare între cele două civilizaţii. Oricum, e mai mult decât lipsă de explicaţii satisfăcătoare pe care au oferit-o până acum oamenii de ştiinţă.”
“Vizionara Valentina, femeia oarbă din Iaşi care poate pune diagnostice şi prin telefon, susţine că a descoperit prin metode proprii că un important şuvoi de energie, de aceeaşi calitate cu cea care alimentează complexul de la Gizeh, scaldă şi Sfinxul nostru din Bucegi. Iar subteranele nedescoperite ale acestuia comunică cu piramidele din Egipt. “Acolo e trecutul omenirii. Dar nu-i omenirea de acum doua mii de ani. E cu mult mai demult, tare mult înainte. Sfinxul din Bucegi este ocrotitorul pământului pe care locuim. De fapt, în Bucegi, la Sfinx vine un şuvoi foarte puternic de energie. Atunci când cu ştiinţa care va fi pe pământ va birui cineva să ajunga sub Munţii Bucegi, va da peste toate aceste înscrisuri şi documente însemnate şi, după semnele acelea, va şti ce are de făcut. Dar asta se va întâmpla numai după ce şuvoiul de energie de deasupra va slăbi”, spune clarvăzătoarea care n-a fost niciodată în Bucegi.”

Adio secrete!
În ultimile zile ale lunii iulie 2003 a avut loc forarea în interiorul muntelui, însă totul s-a aflat la vârfurile puterii de stat: adio secret! Maşina a forat mai întâi după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic, apoi însă s-a corectat traiectoria. Galeria semăna cu un tunel de metrou, era perfect şlefuită şi ducea până la tunelul enigmatic descoperit din satelit. La capătul apropiat al tunelului se afla o poartă imensă din piatră care se deplasase prin culisare spre stânga. Înaintea acestei porţi uriaşe se afla celebrul baraj energetic. Trei oameni din prima echipă de intervenţie specială s-au apropiat foarte mult de barajul invizibil şi l-au atins imprudent, murind pe loc de stop cardiac. Orice obiect (rocă, plastic, metal sau lemn) aruncat spre el se prefăcea imediat în praf fin. Doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial american erau acolo.

Marea Galerie
Massini ştia cel mai mult despre originea acestei descoperiri şi avea cunoştinţe despre cel puţin un element care se găsea în sala cea mare semisferică. Dincolo de barajul energetic redutabil, care a cauzat moartea a trei oameni, se afla poarta imensă din rocă solidă. În peretele tunelului, în faţa porţii se afla o zonă pătrată cu latura de 20 cm perfect finisată pe care era trasat cu precizie un triunghi echilateral cu vârful în sus. Pătratul şlefuit se află între imensa poartă de piatră şi barajul energetic invizibil. Cezar a simţit că există o anumită compatibilitate între energia barajului şi cea a lui, ceva în genul unei simpatii reciproce. Atingând uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei energetice, Cezar a simţit fine furnicături pe piele. A înaintat şi a trecut cu totul prin barajul care nu avea mai mult de un centimetru grosime. Oficialii americani erau absolut uluiţi.
Atingând triunghiul de pe pătratul de rocă şlefuită, Cezar a deschis astfel poarta uriaşă de piatră care a culisat silenţios în perete. Această comandă unică anula barajul energetic şi deschidea totodată poarta de piatră. Marea Galerie care se arăta acum în toată splendoarea ei era luminată, fără să conţină totuşi nici-o sursă de lumină. În mod straniu, imediat după dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea în Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi emiţând o mare radiaţie luminoasă.
La o analiză mai atentă, peretele Marii Galerii era acoperit ce părea sintetic dar crea senzaţia că are şi o parte organică în el. Avea culoarea petrolului dar reflexiile erau verzi şi chiar albastru închis. Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei. Materialul peretelui era oarecum aspru la pipăit dar nu putea fi nici zgâriat şi nici îndoit. Rezista la orice tentativă de rupere, străpungere zgâriere sau tăiere. În mod straniu, flăcările focului erau absorbite înăuntrul său: practic, focul nu pute subzista pe acel material. Americanii au recunoscut că materialul este o stranie combinaţie între materia organică şi cea anorganică. La 280 de metri galeria cotea brusc spre dreapta într-un unghi ascuţit. La o distanţă mult mai mare, în depărtare, se vedea o lumină albastră feerică, ce scânteia ca o stea. Înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens la capătul Marii Galerii, dar acesta era şi el protejat de un ecran energetic. Lumina albastră de la capătul galeriei este doar reflexia unei porţiuni din scutul energetic protector al uriaşei săli în formă de aulă.

În subsolul Irakului
În ce priveşte structura similară din subsolul Irakului, ea a fost descoperită folosind indicaţiile oferite de acelaşi satelit de spionaj militar care revelase şi datele pentru structura din munţii Bucegi. Consilierul american pe probleme de securitate naţională a primit un fax ultrasecret prin care era înştiinţat de faptul că scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pulsând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezenta secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est, apoi teritoriul României apoi munţii Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din interiorul lor arătând coridorul marii galerii şi scutul energetic semisferic pulsând cu putere. Era evident că cele două scuturi energetice semisferice erau într-o directă dar misterioasă legătură astfel încât activarea unuia a dus la activarea şi a celuilalt. Poate există chiar o reţea de astfel de structuri subpământene în întreaga lume.

Deconspirarea operaţiunilor
Vestea proastă era că preşedinţia SUA a fost înştiinţată şi a contactat diplomaţia română prin intermediul serviciilor secrete. În doar câteva zeci de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Planul seniorului Massini se ducea de râpă. Iniţial au vrut să preia controlul la nivel politic, insă politicienii noştri care aveau dreptul să fie avizaţi asupra acestor aspecte au intrat în panică şi nu puteau face faţă evenimentelor. Cezar s-a decis să dezvăluie toate aspectele, intrigile şi planurile care implicau legăturile cu Massini. Tensiunea diplomatică creştea din ce în ce mai mult deoarece presiunile Washingtonului cereau imperios comunicarea cu generalii de la Pentagon aflaţi la locul operaţiunilor.
Şedinţa de urgenţă a CSAT
Discuţiile de la Bucureşti au avut succes, în sensul că faptele au fost aduse la cunoştinţa unor persoane cu mare probitate morală şi care sunt profund patriotice. O şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT) a creat un imens val de simpatie pentru Departamentul Zero. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de ceea ce au aflat atunci. După decizia CSAT de a sse continua cercetările sub conducerea Departamentului Zero, s-a inventariat tot ceea ce se găsea în uriaşa Sală a Proiecţiilor. De la Bucureşti, ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau când vehemente, când evazive, şi trădau o mare tensiune. Membrii CSAT erau într-o şedinţă continuă, menţinând legătura cu baza din munţii Bucegi. Ei au hotărât să facă publică această descoperire formidabilă din munţii României, după ce în prealabil au dezbătut problema pe toate feţele. Statul român urma să facă întregii lumi o declaraaţie oficială. Câţiva membri CSAT s-au opus cu vehemenţă.

Declaraţia oficială a României
Când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un haos. Nimeni nu ştia, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important. Preşedintele a fost chemat pentru o convorbire telefonică directă cu Casa Albă. În câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul de declarare a stării de urgenţă în zona montană şi în capitală.
Discuţiile dintre oficialii americani care sosiseră de urgenţă la Bucureşti şi partea română s-au făcut fără translator. Au fost atât de violente încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplomaţii strigau unii la alţii cât puteau de tare , proferând multiple ameninţări cu represalii. Celelalte state ale lumii nu cunoşteau nimic din această problemă, iar americanii ştiau bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru susţinerea declaraţiei publice.
Declaraţia ar fi cuprins principalele date ale descoperirii din munţii Bucegi, punând la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte elemente esenţiale pentru clarificare. Ar fi fost invitaţi cei mai mari oameni de ştiinţă pentru studii şi cercetări. Dar cel mai important aspect l-ar fi constituit dezvăluirile despre trecutul extrem de îndepărtat al omenirii şi despre istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută.
“În nici-un caz!”
Americanii au reacţionat cu vehemenţă pentru că acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor planetară, şi poate ar fi aruncat în haos economia şi societatea ţării lor. Acesta a fost motivul principal invocat de ei, acela de a nu crea panică. Dar au uitat să recunoască că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca rezultat direct al minciunii şi manipulării realizată deliberat de-a lungul secolelor de către francmasonerie. S-a primit şi o intervenţie specială a Papei care îndemna la o mare cumpătare înainte de acest pas fundamental pentru omenire. Papa a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din arhiva secretă papală care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi. După 24 de ore de discuţii s-a ajuns la un acord final de colaborare româno-american în nişte termeni precişi. Poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor, de prezentare a lor în mod gradat omenirii.

Sala Proiecţiilor
Marea Galerie se termină brusc în aula gigantică din interiorul muntelui care avea o înălţime de 30 de metri şi o lungime de 100 metri. Sala Proiecţiilor este delimitată de scutul energetic şi are dimensiuni mai mici decât aula din munte. Avansând spre scutul energetic, porţiunea de scut din faţă este delimitată ca o uşă şi devine străvezie şi apoi dispare pentru a putea intra în Sala Proiecţiilor. Scutul are rolul de a proteja de diversele influenţe nefaste din exterior. Odată intrat în Sală, scutul redevine compact. Din interior, scutul are o culoare alb-aurie.
În partea din spate, scutul nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă: Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate acoperită de zidul de rocă. În acel masiv perete din piatră, înalt de circa 10-12 metri, sunt dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar celelalte două – simetric, de o parte şi de alta a acesteia şi sunt luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. Accesul la aceste tunele este strict interzis, prin protocolul secret care a fost semnat între statul român şi SUA.

Mese gigantice pentru uriaşi
Începând din faţă, de la intrare, Sala Proiecţiilor conţine un şir de mese imense din piatră, dispuse de-a lungul peretelui din dreapta, urmând curbura acestuia. Similar, există un alt şir de-a lungul peretelui din stânga. Nici una dintre mese nu avea o înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra sunt tăiate în relief, cu precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută care seamănă cu caracterele cuneiforme din antichitate. Scrierea conţine şi simboluri mai generale, cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu sunt vopsite, ele ies în evidenţă printr-o uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.
Sunt câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele există diferite obiecte care par a fi instrumente tehnice. De la multe dintre ele coboară spre sol o mulţime de fire albe translucide care se adună în cutii dreptunghiulare dintr-un material lucios, argintiu, aflate în afara mesei, direct pe sol. Cablurile fine sunt extrem de flexibile şi uşoare iar în interiorul lor se observă mici impulsuri luminoase care alunecă pe toată lungimea lor.
La apropierea de oricare dintre mese, se activează simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holografică care prezintă aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale sunt perfecte şi foarte mari, cu o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Pe suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită există o fantă îngustă, lungă de câteva zeci de centimetri, paralelă cu latura mare a mesei din care apar proiecţiile holografice. Proiecţiile rulează singure însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.

Combinaţii genetice
Urcând pe un trepied adus special, se poate vedea că suprafaţa meselor este acoperită cu o peliculă dintr-un material sticlos, întunecat. Pelicula e împărţită în mai multe pătrate mari delimitate prin linii drepte, care formează un fel de caroiaj. La una dintre mese domeniul proiecţiilor este biologia astfel că se derulează imagini cu plante şi animale, unele complet necunoscute. Atingând unul dintre pătrate, holograma înfăţişează structura corpului uman a celui care dirijează proiecţia. Se derulează imagini holografice ale diferitelor zone ale corpului care se rotesc mereu. Alte pătrate arată proiecţii ale altor fiinţe, de pe alte corpuri cereşti. Atingând simultan două pătrate diferite se înfăţişează o analiză ştiinţifică complexă prezentând ADN-ul fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între ele. Pe lateral, apar linii verticale cu explicaţii în ciudata scriere iar în final apare forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii genetice.

Giganţi adevăraţi
Cei care au construit întregul edificiu trebuie că erau foarte înalţi, altfel nu se pot explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor din Sala Proiecţiilor.
O confirmare a existenţei uriaşilor pe teritoriul României o găsim în ziarul Ziarul. “Echipa de la Ziarul este însoţită de cercetătorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că “poveştile” oamenilor din comuna Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovadă concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, cand s-a hotărât ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurând în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Până la “culmea” unde fuseseră plantaţi pomii, coborâm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. O dată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: “Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţână de om, mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatu”.”
Există multe legende care amintesc despre vremurile când pe Pământ trăiau uriaşi. Mitologiile sumeriană, egipteană, hitită, greacă au un întreg “capitol” despre războaiele purtate de zeii cei bătrâni cu generaţia titanică, fiinţe de dimensiuni gigantice, zămislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe Pământ trăiau doar zeii. Giganţii aveau şi alte defecte în afară de statura colosală. Aveau mai multe braţe, capete sau feţe, adesea doar un ochi în frunte, din care cauză erau numiti ciclopi, şi erau cam tăntălăi. Buni de muncă grea, dar să nu te fi aflat în calea lor când se supărau. Aruncau cu stânci colosale de se cutremura pământul. Fiii “normali” ai zeilor s-au folosit de giganţi pentru a acapara puterea şi a-i detrona pe zeii bătrâni. Fotografia alăturată înfăţişează un schelet uman uriaş găsit de americani în Irak. Lucrurile încep să se lege…

Biblioteca universului
Pe fiecare latură a sălii sunt dispuse câte cinci mese uriaşe fiecare găzduind proiecţii din domeniul fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care prezintă caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente – care nu toate aveau aparenţă umană – şi un domeniu al religiei. Pare ca o imensă bibliotecă a universului.
În mijlocul sălii se află un podium pe care este montată o instalaţie de emisie mentală, un posibil amplificator al energiei gândului, maşină structurată după proporţiile constructorilor ei.
Tabloul de comandă al României
Mai departe se află un tablou de comandă înfăţişând simboluri geometrice precise de diferite culori. Există şi două manete care pot culisa pentru a comanda ceva. În centrul panoului se află un buton roşu mai mare decât restul. Scopul butonului este arătat într-o hologramă explicativă: o imagine a Pământului de la vreo 25 km înălţime apoi se arată lanţul munţilor Carpaţi. Se arată apoi scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie până când solul rămâne complet liber.
Apoi, din solul teritoriului României de azi şi al unei părţi din Ungaria şi Ucraina apar şuvoaie tot mai mari de apă ca nişte râuri gigantice din toate direcţiile îndreptându-se către munţi şi podişul Transilvaniei. Apoi imaginea se focalizează mai mult şi întreaga Românie devine practic o nouă mare din care apar doar în unele zone vârfurile munţilor ca nişte insule. Acţionând manetele de pe panou, apele încep să se retragă de pe teritoriul ţării noastre, însă se îndreaptă toate către un singur punct, în masivul Retezat, munţii Godeanu. Un adevărat manual de utilizare!

O amforă misterioasă
După tabloul de comandă există un pătrat mare cu latura de trei metri pe care se află o amforă. Conţinutul ei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii. Aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare venerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor. Amfora conţine un praf alb foarte fin. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să constate că substanţa are o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic care este foarte dificil de obţinut mai ales în formula de puritate foarte mare.
Venerabilul Massini era informat încă înainte de a pătrunde în sală de existenţa amforei. Pulberea de aur în forma ei pură stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi neuronal. Adică provoacă un proces accelerat de întinerire. Teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp, şi în cantitate bine determinată, pulbere de aur monoatomic. Aşa se explică multe aspecte enigmatice legate de longevitatea incredibilă a unor personaje importante şi arată intenţiile ascunse ale elitei mondiale ale masonilor.
"
Istoria adevarată a planetei
În mijlocul pătratului se află un dom care proiectează o imensă hologramă cu elemente în mişcare. Sunt redate sintetic aspectele principale ale trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la originea sa. Teoria evoluţionistă a lui Darwin este astfel complet falsă. Adevărata origine a omului este înfăţişată holografic într-o formă condensată. După aceste lecţii de adevăr, se poate spune că 90% din istoria oficială a omenirii este falsă şi contrafăcută. Incredibil, dar ceea ce se consideră că s-a petrecut cu adevărat este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele popoarelor sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie inversiune a cauzat de-a lungul timpului multe probleme şi conflicte între oameni.
Majoritatea ideilor arheologilor sunt false. Unele “fantezii” ale savanţilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei dinozaurilor în urmă cu 65 milioane de ani sau considerarea vechilor continente Atlantida si Lemuria ca fiind un mit, sunt acum complet spulberate pentru că proiecţia holografică arată clar cum s-au petrecut lucrurile în realitate. Din când în când holograma păstra imaginea evenimentului dar pe fundal apărea harta cerului cu poziţiile marcate ale principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv. Astfel s-a reuşit datarea exactă a evenimentelor din prezentare. Deşi perioada de timp acoperită de proiecţii este foarte mare (mai multe sute de mii de ani), iar ciclul precesional al Pământului este de 25920 de ani, prin observarea numărului de ani platonicieni (cicluri de 25920 de ani) s-a calculat exact datarea evenimentelor. Munţii Bucegi s-au format în urmă cu 50-55 mii de ani.

Dezvăluiri şocante
Autorul recunoaşte că a văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost germenii civilizaţiei umane, însă aceste aspecte nu are permisiunea să le reveleze pentru că implică realităţi mult prea şocante pentru mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului contemporan.
Într-o tulburătoare desfăşurare de imagini se arată existenţa lui Iisus şi răstignirea lui pe cruce. Proiecţiile revelează multe persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui Iisus, care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte perioade istorice. Acele fiinţe umane, care nu se deosebeau la îmbrăcăminte de evreii prezenţi la momentul răstignirii, aveau totuşi trăsături ale chipului complet diferite de ale acestora şi tocmai de aceea îşi ascundeau faţa cât mai mult sub faldurile hainelor. Holograma mai arată secvenţial vieţile şi misiunile spirituale ale altor personaje excepţionale din trecutul foarte îndepărtat al omenirii, despre care nu se ştie absolut nimic acum. Atunci sistemul social şi distribuţia populaţiei planetei erau complet diferite de ceea ce se cunoaşte în prezent, iar arheologii şi antropologii ar trebui să-şi revizuiască din temelii concepţiile.

Trei tunele misterioase
Pe peretele din spate sunt cele trei deschideri gigantice, fiecare având un tablou de comandă asemănător cu cel principal, dar mai mici. Tunelele respective se îndreaptă pe mii de kilometri în trei zone diferite ale planetei. Cel din stânga duce undeva în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip. Tunelul din dreapta ajunge la o structură similară dar mai mică din podişul Tibet. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. Apoi, în continuare, există încă o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia.

Un secret mondial
Al treilea tunel, plasat central între celelalte două, face obiectul unui secret mondial asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. Cunoscând teribila influenţă politică a masonilor şi relaţiile venerabilului Massini în structurile politice ale României şi SUA, putem bănui că se încearcă o preluare treptată a controlului asupra bazei de către factori externi intereselor statului nostru. Există totuşi persoane foarte importante în aparatul politic şi administrativ care acum cunosc maşinaţiile masoneriei mondiale şi care se opun cu vehemenţă influenţei acesteia, mai ales în ce priveşte descoperirea din munţii Bucegi. Tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi poate oferi un răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui şi a celor care au construit-o.
Autorul afirmă în încheiere că se făceau pregătiri intense secrete pentru o expediţie mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi prin cel spre Tibet şi în final prin cel central către interiorul Pământului. Plecarea urma să aibă loc în septembrie 2003.
Nu vreau să prelungesc şi nici să dramatizez relatarea evenimentelor din această carte, îmbrăcând-o în haina poleită a unui stil literar elegant şi, tocmai de aceea, nu doresc recunoaşterea unei ipotetice valori artistice a textului. Intenţia mea este să exprim cât mai simplu şi concis anumite fapte şi evenimente care au o însemnătate covârşitoare pentru această ţară şi pentru acest popor, deoarece există deja numeroase semnale şi dovezi că o „otravă” ascunsă tinde să macine tot mai mult şi mai repede conştiinţa şi sufletul neamului românesc. De altfel, aceeaşi părere este susţinută de numeroase alte persoane cu funcţii înalte în aparatul administrativ, economic, religios şi cultural al ţării. Am putut să mă conving şi să văd personal o parte din ceea ce, în prezent, este considerat cel mai mare secret de stat în România şi, datorită naturii legăturilor şi întrevederilor care au fost realizate cu reprezentanţii de frunte ai principalei puteri statale a lumii, poate chiar cel mai teribil secret de pe planetă. Implicaţiile sunt colosale, însă intuiţia îmi spune că, în mod necesar, cunoaşterea aspectelor care vor fi prezentate în această carte va constitui în timp, prin ea însăşi, un salt calitativ remarcabil pentru existenţa oamenilor, care va anihila încele din urmă zidul gros al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de factorii de răspundere şi de interesele oculte ale anumitor organizaţii şi persoane in ţară şi din afara ei.
De aceea este posibil ca relatarea mea să aibăuneori un caracter aproape brut, necizelat, să abordeze un stil gazetăresc sau chiar cazon, însă consider această modalitate de exprimare ca fiind cea mai potrivită pentru a face cunoscute cititorilor anumite aspecte inedite, chiar de „culise” în lumea secretă a politicii, a fostei Securităţi a Statului şi a Serviciului Român de Informaţii (SRI) actual. Scopul meu este acela de a dezvălui astfel în mod gradat si cronologic un şir complex de evenimente, fapte, realităţi şi corelaţii care, în opinia mea şi a altor persoane competente, prezintă o mare importanţă pentru viitorul ţării, în fapt, este o biografie (actualizată până în anul 2003) a unui personaj care este real, dar pe care mulţi, poate, îl vor crede desprins dintr-o legendă sau dintr-o carte de aventuri SF. îmi permit să atenţionez cititorul încă de la început să nu cadă în plasa ieftină a îndoielii şi a neîncrederii, ci mai întâi să judece temeinic faptele şi adevărurile pe care le voi prezenta si abia la sfârşit să tragă concluziile pe care le crede de cuviinţă.
Am avut şansa extraordinară să-1 cunosc pe eroul relatărilor mele si trebuie să mărturisesc cu sinceritate că nu aş fi luat hotărârea să scriu această carte dacă el însuşi nu m-ar fi impulsionat de multe ori în această direcţie. Lungile discuţii pe care le-am avut cu el în anumite locaţii secrete m-au convins de existenţa anumitor realităţi nebănuite pe care ulterior, în diferite situaţii, am avut ocazia să le verific eu însumi. Dar ceea ce a determinat în cel mai înalt grad hotărârea de a relata toate acestea a fost descoperirea cutremurătoare care a fost făcută în Munţii Bucegi, cu un an în urmă (în luna august, 2003), la care am avut şi eu acces parţial, datorită unui extraordinar concurs de împrejurări care mi-a fost facilitat de intervenţia eroului cărţii. Probabil că, prin aceasta, el a dorit să spulbere şi ultimele reticenţe pe care le-aş mai fi putut avea. Acum ştiu, am văzut, am alins ceea ce există acolo. Acum pot spune că am o privire de ansamblu, dar corectă asupra istoriei adevărate, încă din genunile timpului, a României şi chiar a întregii planete. Va fi relativ greu să vă redau în mod adecvat uluirea, bulversarea şi chiar panica puţinilor oameni care au avut acces acolo. Ceea ce pot spune acum este că acela a fost doar începutul descoperirii, deoarece eu nu am avut acces la toate elementele, nu mi s-a permis să văd chiar totul acolo, însă cel care a ghidat toate investigaţile şi care, de asemenea, mi-a oferit nesperata şansă de a putea vedea locul în care a fost făcută epocala descoperire, mi-a povestit despre acea parte enigmatică a locului respectiv, la care nu am avut însă acces din raţiuni de securitate extremă.
Dar să nu ne grăbim şi să nu anticipăm. Voi descrie totul, la timpul potrivit, exact aşa cum s-a petrecut. Pot să afirm însă fără rezerve că acela a însemnat, fără îndoială, un moment de cotitură majoră atât în concepţiile mele cât si în cariera pe care o urmam. Rog cititorul să aibă răbdare şi să îmi permită mai întâi să prezint firul călăuzitor care a condus la evenimentul descoperirii extraordinare din Munţii Bucegi.
În esenţă, acest fir reprezintă chiar existenţa profund misterioasă şi tulburătoare a eroului cărţii, de care complicatul angrenaj al destinului m-a legat într-un mod cel puţin straniu. Din raţiuni lesne de înţeles, voi folosi un nume de cod în ceea ce-1 priveşte.
Îl cunosc pe Cezar Brad de aproape cinci ani, timp în care m-am întâlnit şi am vorbit cu el de mai multe ori, convingându-mă cu prisosinţă de forţa şi caracterul extraordinar al acestui om. Poziţia sa cu totul specială în complicatul angrenaj al puterii statale îl face cu atât mai credibil în ceea ce el mi-a expus fragmentat, dar totuşi foarteconcis şi coerent, în cele câteva întâlniri pe care le-am avut chiar dacă, uneori, din diverse motive, acele întâlniri au fost aproape „pe fugă”.
Rămâne însă un mister de ce m-a ales tocmai pe mine pentru a descrie faptele şi a le prezenta celorlalţi oameni. Poate că acest lucru s-a datorat, în mare parte, seriozităţii şi interesului pe care le-am manifestat mereu faţă de ceea ce el îmi povestea. Sunt aspecte care cu greu pot fi „digerate” de mintea unui om obişnuit. Dar timpurile pe care le trăim sunt ele însele foarte speciale, astfel încât ceea ce înainte mi se părea un vis sau un act al imaginaţiei debordante, se dovedeşte acum perfect posibil.
La sfârşitul ultimei noastre întâlniri, Cezar mi-a precizat cu mult calm şi detaşare că hotărârea de a scrie şi a publica informaţiile pe care mi le oferise îmi aparţinea înexclusivitate. Simţeam cu toată fiinţa că aceasta era o mare responsabilitate care apăsa pe umerii mei şi mărturisesc faptul că a trebuit să treacă aproape un an din acel moment până când să reuşesc să-mi clarific toate aspectele, să sintetizez faptele în ordinea în care mi-au fost prezentate şi mai ales să le înfăţişez cât mai clar cu putinţă. Am urmărit să redau cât mai fidel şirul de evenimente şi explicaţiile lui Cezar Brad, aproape cu aceleaşi cuvinte cu care el mi le-a relatat mie.
Îndemnul de a publica această carte mi-a fost făcut cu un aer simplu şi cât se poate de firesc; am avut atunci impresia clară că, chiar şi în cazul în care – din frică sau din alte motive – eu nu aş fi făcut ceea ce am fost rugat şi nu aş fi scris cartea, Cezar ar fi privit acest lucru cu o perfectă detaşare şi fără îndoială că, ulterior, ar fi găsit o altă modalitate de a-şi împlini intenţia.

O naştere ciudată
La maternitatea din oraşul F… era de gardă doar doctorul Nenu. Cele două asistente de serviciu pregăteau grăbite masa pentru naşteri. O femeie tânără, cu înfăţişare simplă, dar plăcută, fusese adusă cu câteva minute înainte în camera de operaţie, deoarece începuseră contracţiile. Nu ţipa, dar era destul de speriată. Plictisite oarecum de rutina activităţii şi cam obosite după o noapte lungă pe care zorii începeau să o biruie, cele două asistente nu o prea băgau în seamă. De altfel, în anii 70′ ne aflam în plină „dezvoltare multilaterală” comunistă, când totul era „cu poporul” şi „pentru popor”, când totul era „egalitate” şi „echitate” demagogică de aşa manieră, încât nu mai făceai prea bine deosebirea dintre un scaun şi un om.
Chemat într-un târziu, după câteva ore de travaliu care păruseră nesfârşite secole pentru viitoarea mamă, doctorul Nenu cercetă obosit fişa pacientei: motivul internării – ruperea pungii cu lichid amniotic; stare generală bună; tensiune normală; contracţii uterine rare; dilataţie mică. Totul părea să urmeze cursul firesc al unei naşteri obişnuite.
Dându-şi seama că se uita mai mult în fişă decât la pacientă, doctorul s-a apropiat de masa de naştere, clătinând din cap la gândul că oboseala îi juca feste, făcân-du-1 neatent. Nu bănuia atunci cât de repede urma să i se spulbere orice somnolenţă şi apatie.
Aruncă o privire rapidă, edificându-se imediat asupra stadiului naşterii; era iminentă. Dilataţia crescuse corespunzător şi doctorul Nenu se bucură în sinea lui că nu va fi necesar bisturiul.
O dată cu ultimele şi cele mai dureroase contracţii ale mamei, apăru mai întâi capul copilului, apoi trupuşorul gingaş şi ascultător. Doctorul îl prinse cu atenţie de mâini,ajutându-1 să iasă. Prima problemă a fost aceea a lungimii cordonului ombilical. Nenu văzuze multe în viaţa lui, dar atunci a rămas pentru câteva clipe ţintuit de uimire, deoarece lungimea cordonului depăşea cu mult standardele obişnuite: măsura aproape 1,5 m. Timpul era însă preţios şi naşterea trebuia să să termine cu bine. îşi reveni din uimire, luă foarfecele din mâinile asistentei şi tăie cordonul; mai bine zis, el a vrut să taie acel cordon ombilical, aşa cum mai făcuse de sute de ori înainte în cariera lui de medic, dar lamele foarfecelui alunecau ca pe metal! Doctorul se holba nevenindu-i să creadă, în timp ce asistentele rămăseseră încremenite, în cele câteva secunde care au urmat el a schimbat două perechi de foarfeci, însă cu acelaşi rezultat: cordonul nu putea fi tăiat. Era foarte elastic, ca o piesă din cel mai rezistent cauciuc.
Doctorul Nenu avea ani întregi de experienţă medicală şi ştia să-şi stăpânească emoţiile. Cu mişcări precise, el a apucat atunci bisturiul şi a apăsat cu el în mod repetat şi cu putere pe cordon, în cele din urmă acesta a cedat şi s-a auzit primul ţipăt al vieţii. Bebeluşul era un băiat durduliu, cu trăsăturile feţei neobişnuit de clare şi relaxate şi cu un cordon ombilical foarte ciudat. Erau zorii unei zile de primăvară, în anul 1970. După aceea, evenimentele s-au precipitat.
— Amalia, sună-1 imediat pe colonel şi spune-i să vină cât se poate de repede la spital, a ordonat doctorul. Apoi se întoarse către cealaltă asistentă şi îi zise:
— Tu pune cordonul ombilical la conservat; de femeie mă ocup eu. Adu-mi fişa ei.
Colonelul Datcu a sosit la spital după aproximativ douăzeci de minute. A avut o scurtă discuţie cu doctorul Nenu, după care a vorbit mult la telefon cu unul din şefii ierarhici de la Bucureşti. La ora prânzului, în faţa maternităţii din F… a apărut o limuzină neagră cu număr guvernamental, din care au coborât doi indivizi sobri şi tăcuţi. Unul dintre ei ţinea în mână o geantă diplomat. Doctorul Nenu, colonelul Datcu şi cei doi civili au discutat aproximativ o jumătate de oră într-un birou din interiorul spitalului. Nenu a completat un formular care i-a fost înmânat de securişti, după care a fost rugat să aştepte puţin afară. După câteva minute indivizii au plecat, iar colonelul s-a adresat doctorului, care era destul de tulburat:
— Chestia asta ne depăşeşte, Nenule. Acestea au fost unele dintre primele directive secrete pe care le-am primit la înaintarea mea în funcţie, în astfel de cazuri trebuie să îndeplinesc un protocol foarte strict şi secret. Pentru tine în mod special, azi nu s-a petrecut nimic deosebit şi nu ai văzut nimic straniu; m-ai înţeles, nu-i aşa?
Gânditor, colonelul Datcu şi-a aprins o ţigară. După câteva clipe, fără să-1 privească pe doctor, a spus:
— Încă ceva. Băiatul nu are fişă medicală personală. O vei distruge imediat. Nu trebuie să existe nimic în arhivă, referitor la această naştere! Restul, crede-mă ce-ţi spun, este prea complicat să ne intereseze.
Şi, bătându-1 prieteneşte pe umăr, colonelul Datcu părăsi spitalul, în urma lui, doctorul Nenu a rămas privind năuc în gol, în timp ce în salon o mamă neştiutoare îşistrângea la piept, cu iubire, copilaşul nou-născut.

Nişte capacităţi extraordinare
Micul Cezar nu ştia nimic despre atenţia specială care i se acorda şi nu cunoştea, bineînţeles, nici maniera în care era supravegheat de către Securitate. La vârsta fragedă pe care o avea nu putea să înţeleagă motivul pentru care el constituia un important subiect de interes şi, de altfel, acelaşi lucru se putea spune şi despre părinţii săi, care nu bănuiau nimic în această direcţie. Copilul se născuse normal (mamei nu i s-a spus ceea ce s-a întâmplat la maternitate), iar lunile care au urmat nu au adus nimic neobişnuit în casa simplă şi modestă a familiei Brad.
Totuşi, cu timpul, în comportamentul bebeluşului au început să apară unele mici bizarerii, cum ar fi de pildă faptul că nu plângea aproape deloc şi că îşi ţinea degetele de la mâini în anumite poziţii curioase, atingându-le sau îndoindu-le în diferite moduri, care se repetau identic după un anumit timp. Părinţii îl urmăreau cu mirare, dar fără să se alarmeze, deoarece bunul simţ pe care îl aveau i-a făcut să înţeleagă faptul că, în definitiv, nu putea fi nimic rău în legătură cu preocupările oarecum stranii ale copilului. Dimpotrivă, de la un timp era chiar o adevărată încântare pentru ei să urmărească „jocul” degetelor lui micuţe, un joc care de altfel era foarte elegant şi pe care Cezar în realiza cu multă naturaleţe. Uneori, copilul rămânea nemişcat minute în şir, menţinând aceeaşi structură a degetelor, care fie formau un cerc, ori se încâlceau, ori erau atinse succesiv de degetul mare, în poziţii binedeterminate. Părinţii lui Cezar erau însă foarte mulţumiţi că micuţul nu plângea şi nu le crea probleme noaptea, dar mai ales că nu suferise încă de nici o boală.
Cu timpul, însă, în sufletul lor se strecură germenele unei suferinţe ascunse, umbrindu-le puţin liniştea traiului cotidian. Micul Cezar împlinea peste puţin timp un an şi încă nu articulase nici un cuvânt. Problema nu era totuşi prea gravă, deoarece se mai întâlniseră astfel de cazuri, dar părinţii se gândeau deja să-1 ducă pe copil la consultaţie, la un medic logoped.
Exact în luna în care Cezar împlinea un an, la uşa casei au sunat doi indivizi spilcuiţi, înalţi, cu ochi de culoare gri, reci ca oţelul, în spatele manierelor elegante şi a tonului voit amabil pe care 1-au abordat în discuţia cu părinţii lui Cezar se putea surprinde totuşi cu uşurinţă intoleranţa faţă de orice posibilă împotrivire, dublată de o surdă dar evidentă ameninţare cu represalii, în cazul în care „ordinele de sus” nu ar fi fost ascultate. S-au prezentat ca fiind membrii unui Departament Special al Securităţii Statului; aparent, gesturile lor erau nonşalante dar totuşi ele impuneau în mod straniu un gen de teamă în cei care îi ascultau, în acele timpuri, Securitatea comunistă avea deja un trist renume în ceea ce privea moda- lităţile de acţiune şi intimidare, dar în cazul familiei Brad metoda aplicată a îmbrăcat o haină oarecum mai umană.
Întrevederea a fost scurtă şi a constat, practic, dintr-un monolog susţinut de cei doi indivizi, în timp ce părinţii lui Cezar rămăseseră stânjeniţi în picioare. Ideea principală era aceea că ei trebuiau să urmeze fără greşeală indicaţiile care le erau date. Sărmanii oameni au fost înştiinţaţi că fiul lor se afla în atenţia anumitor factori de resort, care priveau mari interese de stat, pe care ei nu trebuiau să le cunoască. Misiunea lor era aceea de a informa imediat, direct şi fără nici un alt intermediar (cei doi au insistat mult  asupra  acestei condiţii)  orice  aspect neobişnuit, straniu sau ieşit din comun, care putea să apară sau să se dezvolte în comportamentul copilului. Li s-a dat un formular să-1 completeze, apoi au scris fiecare câte o declaraţie de acord cu cele solicitate, în aceeaşi declaraţie se cerea obligativitatea unui raport pe care trebuiau să-1 prezinte lunar colonelului Datcu. Nu li s-a dat voie să pună vreo întrebare şi nici nu li s-a permis să cunoască motivele acelor cereri. Totuşi, la sfârşit, ca un fel de „compensaţie” pentru situaţia ciudată care, practic, le-a fost impusă cu forţa, li s-a oferit o „indemnizaţie specială” în bani, destul de consistentă pentru acele timpuri, care urma să fie primită regulat, în fiecare lună. Imediat după aceea cei doi indivizi au plecat.
Aici trebuie să menţionez unele aspecte care vor putea arunca o anumită lumină asupra comportamentului părinţilor lui Cezar. Nicolae Brad avea peste 30 de ani, fiind cunoscut mai ales ca un om liniştit, relativ retras şi conştiincios la locul de muncă (era funcţionar la primăria oraşului). Obedient în cele mai multe dintre cazuri, era totuşi capabil să facă şi anumite compromisuri, care vădeau unele ascunzişuri şi refulări ale psihicului său. Probabil că Serviciul Secret de Informaţii avea deja o fişă psihologică a sa şi îi evaluase corect tendinţele lăuntrice, deoarece ulterior s-a dovedit ctt oferirea indemnizaţiei în bani a avut ca scop principal liniştirea unor eventuale nemulţumiri şi asigurarea unei colaborări sincere din partea domnului Brad. într-adevăr, psihologii i-au evaluat corect profilul emoţional, deoarece el s-a dovedit a fi sensibil la tipul de siguranţă materială, chiar în favoarea unor aspecte de natură morală. Acesta a fost „compromisul” lui Nicolae Brad, „cucerirea” lui pentru cauza Securităţii fiind relativ uşoară.
La polul opus se afla Smaranda, tânăra mamă a lui Cezar, a cărei fire romantică şi temperamentală nu punea prea mare preţ pe aspectele vieţii materiale, încă din copilărie, pasiunea ei fusese desenul astfel încât îşi petrecea multe ore schiţând amuzată sau, dimpotrivă, profund transpusă, o gamă largă de subiecte care o inspirau în mod spontan, pornind de la peisaje şi până la jocurile neînţelese ale copilului ei. Din nefericire, nu avea energia necesară pentru a face faţă situaţiilor contradictorii din viaţă, care îi provocau suferinţă. Ori, situaţia din familia ei devenise relativ tensionată deoarece ea era obligată, într-un anume fel, să-şi „spioneze” propriul copil. Ar fi dorit, în refuzul ei mut dar neputincios, să-1 simtă atunci alături şi pe soţul ei, însă acesta optase repede pentru varianta practică a problemei, care era lipsită de complicaţii.
— În fond, nu ni se cere să facem nimic rău, îi repeta Nicolae, pentru a o linişti. Nici măcar nu ştim la ce să ne aşteptăm. Timpul le va rezolva pe toate, încheia el de obicei într-un stil filosofic.
Sufleteşte vorbind, acela a constituit de fapt momentul începutului unei rupturi între cei doi soţi, nu neapărat lumească, ci mai mult având implicaţii de ordin afectiv.
Cezar Brad nu a rostit nici măcar un singur cuvânt până ia vârsta de trei ani şi două luni. O anumită perioadă de timp părinţii 1-au crezut mut, dar au realizat repede că nu aceasta era cauza, deoarece copilul râdea, uneori ţipa şi chiar gângurea, e drept, destul de rar, însă era o dovadă certă că afecţiunea – dacă într-adevăr exista vreuna – nu era patologică.
Pe colonelul Datcu 1-au cunoscut în prima lună după întâlnirea cu cei doi securişti, când – conform angajamentului semnat – trebuiau să-1 viziteze şi să-i prezinte un raport. Li s-a părut un bărbat amabil, serios, chiar înţelegător, dând impresia că face ceea ce face doar pentru a respecta o obligaţie. Misiunea şi-o îndeplinea însă în mod conştiincios, discutând amănunţit cu părinţii despre comportamentul copilului şi notând cu atenţie tot ceea ce i se spunea în legătură cu aceasta. Banii pentru indemnizaţia specială îi înmâna el personal lui Nicolae Brad, în fiecare lună. La sfârşitul fiecărei întrevederi nu uita niciodată să adauge:
— Nu vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri, dar mai ales nu frecventaţi nici un medic pentru consultul copilului. Dacă apar probleme, pe mine mă sunaţi primul, iar eu voi lua măsurile necesare.
Până la vârsta de trei ani, copilul nu a avut nici o boală, caz rarisim, dar aceasta uşura oarecum sarcina care era impusă părinţilor lui de a nu merge la spital, ci de a anunţa mai întâi organele de Securitate. Cam la acea vârstă a intervenit prima modificare majoră în raporturile dintre părinţii lui Cezar. Acesta mi-a povestit că mama lui avea o mare pasiune pentru desen, talentul ei fiind evident în acest sens. în adâncul sufletului, ea ar fi dorit chiar să picteze, însă’aceasta ar fi însemnat complicaţii financiare, o cameră de lucru specială, timp şi încă multe altele. Se limitase, aşadar, la simple crochiuri, schiţe, amuzamente care îi mai înveseleau clipele de singurătate. Foile cu desene le păstra prin casă sau, uneori, pe cele mai reuşite le prindea pe perete, până când acestea cădeau singure sau le înlocuia chiar ea. Smaranda avea însă o predilecţie pentru desenul abstract, desenând combinaţii de linii, cercuri sau curbe într-o succesiune care aparent nu avea o idee precisă. Ea îi spunea soţului că în felul acesta se simţea foarte spontană şi liberă, ceea ce o reconforta mult.
În una din zile, Smaranda Brad a desenat o serie de cercuri simple, concentrice, în mijlocul unei foi albe de caiet de desen. Se amuza, comparându-şi creaţia cu aspectul unei ţinte. Deoarece cercurile îi reuşiseră aproape perfect, ea a lipit foaia pe perete, într-o cameră. Totul a început câteva ore mai târziu, când 1-a găsit pe Cezar aşezat în faţa acelui desen, privindu-1 fix, fără să se mişte deloc şi fără să clipească. Deşi nu era ceva firesc, totuşi mama lui nu a dat o importanţă prea mare evenimentului, continuând să-şi vadă de treburi prin casă. Dar atunci când Nicolae Brad a sosit de la serviciu, copilul se afla tot în faţa desenului, perfect tăcut şi nemişcat. Faptul era destul de straniu: un copilaş de trei ani, aşezat pe pat şi privind fix, ore în şir, un desen enervant prin simplitatea lui, în timp ce mama îşi frângea mâinile alături de el, plângând încet şi neştiind ce să facă. Ea încercase să-1 ia cu forţa din faţa desenului, chiar dezlipise desenul de pe perete, însă în zadar; cum era deranjat, copilul începea să ţipe foarte tare.
Cei doi părinţi s-au privit îndelung, cuvintele fiind de prisos, într-un târziu, tatăl a spus:
— E timpul să-i anunţăm. Cine ştie ce va mai urma?!
— Stai, aşteaptă! se agită Smaranda. Să mai lăsăm timpul să treacă. Poate nu este decât o toană de copil.
Cu greu 1-a convins să nu dezvăluie încă nimic. Preocupaţi, şi-au petrecut restul zilei încercând diferite metode pentru a-i abate atenţia lui Cezar de la acel desen. Sperau că în acest fel băiatul avea să revină la normal, însă totul a fost în zadar, îndată ce era deranjat, Cezar începea să ţipe, să plângă şi nu se mai puteau înţelege cu el în nici un fel. Au renunţat şi 1-au urmărit apoi îndelung, aproape nevenindu-le să creadă că aşa ceva era posibil: copilul lor privea fix desenul, fără o vorbă, fără nici o mişcare, fără să clipească.Nu mâncase nimic şi nu dădea semne că ar vrea să o facă; tot ceea ce se petrecea în jurul lui nu reuşea să-1 distragă de la efortul concentrat în care era implicat.
Pe la orele zece seara, Nicolae Brad 1-a sunat pe colonelul Datcu şi i-a povestit situaţia. Acesta le-a transmis să nu intre în panică şi să nu acţioneze în vreun fel până când nu va sosi el însuşi acolo, împreună cu nişte persoane autorizate, într-adevăr, în jurul lui şase dimineaţa au sosit trei indivizi, care erau însoţiţi de colonel. Doi dintre aceştia erau securişti, purtând aceeaşi marcă inconfundabilă: feţe rigide, costum îngrijit, privire glacială. A treia persoană i-a uimit pe părinţi, deoarece era un om în vârstă, cu trăsături asiatice, care avea o barbă scurtă, albă şi mersul oarecum aplecat. Vorbea în limba engleză cu unul dintre securişti. Colonelul Datcu 1-a prezentat ca fiind un om de ştiinţă din China” expert în astfel de cazuri, sfătuindu-i pe cei doi părinţi să nu se îngrijoreze.
Doctorul chinez 1-a urmărit cu atenţie pe Cezar, i-a luat pulsul, i-a pipăit într-un mod aparte palma, i-a pus o mână pe creştet şi două degete în mijlocul frunţii, având însă grijă să nu intre în raza vizuală a copilului. La toate acestea, Cezar a rămas complet nemişcat şi profund absorbit de desenul din faţa lui. Doctorul a spus ceva în limba engleză şi apoi a ieşit cu paşi mici şi repezi din casă.
— Totul este foarte bine, dar nu trebuie să-1 deranjaţi, a tradus unul dintre cei doi securişti. Ţinem legătura prin colonelul Datcu. Imediat după aceea au plecat cu toţii. Cei doi părinţi se simţeau simple marionete într-un joc neînţeles, dar ^conjuncturile nu le ofereau deocamdată o altă variantă, îngrijoraţi şi evident marcaţi de comportamentul straniu al propriului lor copil, ei au rămas lângăacesta, picotind de oboseală. Abia a doua zi la prânz, după aproape 24 de ore, Cezar a dat primele semne că ar vrea să se ridice. Copilul continua să rămână absorbit în el însuşi, dar cel puţin a mâncat cu poftă. Părinţii au răsuflat uşuraţi şi 1-au înştiinţat pe colonel.
Acesta avea să fie începutul unui şir de evenimente deosebite, care au marcat pentru totdeauna viaţa lui Cezar. Nicolae şi Smaranda Brad au trecut într-un plan secundar al interesului său, deoarece viaţa lăuntrică şi experienţele extraordinare pe care Cezar le-a trăit – unele dintre ele mi le-a relatat personal, pentru a le menţiona aici – aveau să marcheze într-un mod profund destinul lui viitor.
După acel eveniment neobişnuit. Cezar rămânea adeseori interiorizat şi nemişcat minute în şir, cu ochii închişi. Aceasta se petrecea în cele mai neaşteptate momente ale zilei, chiar şi atunci când se juca. Odată, când mama lui îl hrănea, brusc el a închis ochii şi a rămas astfel mai bine de 10 minute, după care a continuat să mănânce ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Aceste aspecte se integraseră deja în firescul cotidian iar părinţii copilului se obişnuiseră cu ele, fără să înţeleagă însă cauzele lor şi fără să primească explicaţii sau lămuriri în această direcţie, pentru că Cezar nu rostise până atunci nici un cuvânt. Evenimentul s-a produs însă la două luni după întâmplarea cu desenul, când Cezar a rostit primele cuvinte din viaţa lui. El i-a lăsat perplecşi pe toţi cei care se aflau atunci în casă, atât prin uşurinţa şi claritatea cu care a vorbit, cât şi prin maturitatea ideilor sale.
În acea zi, la familia Brad veniseră în vizită nişte rude, care îl iubeau mult pe copil. Acesta, fiind mai retras, căuta un loc unde să rămână singur câtva timp. închise ochii, dar în jurul lui erau prea multe vorbe, prea mult zgomot, prea multe întrebări. Toţi se agitau şi, deşi nu el era în centrul atenţiei, pregătirea mesei implica multă mişcare, discuţii, râsete, gălăgie. Când au venit să-1 ia în camera în care era pusă masa, alintându-1 în tot felul, Cezar a rostit foarte limpede:
— Vreau să mă gândesc!
Voi trece repede peste surpriza de proporţii, dar şi peste bucuria celor din casă, pentru a spune că din acel moment Cezar a început să vorbească fluent si fără nici odificultate, dând dovadă de multă maturitate în tot ceea ce spunea. La vârsta de patru ani el discuta despre subiecte care îi puneau în încurcătură şi pe cei maturi. Una dintreproblemele asupra căreia îi plăcea să insiste era cea a minţii. „De unde vin gândurile?”, „Unde se duc ele?”, „Din ce sunt făcute gândurile?”, „De ce nu toţi oamenii gândesc la fel?”, erau doar unele dintre întrebările cele mai frecvente cu care Cezar reuşea să-i pună în încurcătură pe ceijlin jurul lui. Bieţii părinţi nu mai ştiau ce să-i răspundă, îl trimiteau la joacă, schimbau vorba, dar de cele mai multe ori Cezar era ferm; în locul activităţilor obişnuite ale unui copil de vârsta lui, el prefera să se adâncească în gânduri. Fapt straniu, deşi era adeseori rugat să povestească ce simte şi ce gândeşte în acele momente, el refuza cu încăpăţânare să explice sau chiar să răspundă ceva. Totuşi, foarte rar, spunea că după ce închidea ochii simţea cum părăsea brusc camera, dar despre locul unde ajungea nu ştia cum să vorbească şi nu putea să-1 descrie prin cuvinte.
Până la şase ani, Cezar a fost vizitat o dată pe an de doi securişti care erau însoţiţi de misteriosul doctor chinez. Acesta îl examina sumar, dând mereu din cap cu un aer mulţumit şi uneori îşi aţintea privirea ca de foc în ochii băiatului. Cezar mi-a povestit că ţinea minte foarte bine privirea aceea aproape impersonală, dură şi profund enigmatică a omuleţului din faţa lui, care avea atunci un zâmbet abia schiţat. Urma să-1 întâlnească mai târziu, peste câţiva ani, şi să înveţe de la el nebănuit de multe taine ale vieţii, pentru că destinul le îmbinase vieţile într-un mod foarte complex. Nu vom şti probabil niciodată ce gândea doctorul Xien atunci când îl privea pe Cezar sau cum interpreta el capacităţile neobişnuite ale acestuia. Dar ştim cu siguranţă că el a jucat ulterior un rol extrem de important în existenţa băiatului şi că a intuit corect forţele şi dotările excepţionale ale acestuia. Este de altfel foarte posibil ca el însuşi să fi avut capacităţi şi puteri supranormale, deoarece rezultatele obţinute de Cezar, ca elev al lui, sunt de natură să confirme aproape fără dubiu acest lucru.
Doctorul Xien avea să intervină decisiv, câţiva ani mai târziu, în pregătirea specială a băiatului. Nu deţin informaţii suplimentare în legătură cu acest personaj enigmatic, dar din puţinele date care mi-au fost furnizate de Cezar am înţeles că, în acea perioadă, Ceauşescu era foarte interesat de un anumit program de pregătire parapsihologică şi de utilizarea subiecţilor respectivi în cazurile foarte secrete de interes naţional. Se pare că el a fost influenţat de anumite informaţii din domeniul spionajului, care îi atrăgeau atenţia asupra cercetărilor intensive şi a experimentelor parapsihologice efectuate de SUA şi URSS în acea perioadă, în calitatea sa de Şef Suprem al Statului, Ceauşescu a dat ordin ca în cadrul Serviciului de Securitate să se înfiinţeze un departament special pentru descoperirea, educarea şi dezvoltarea unor subiecţi umani care prezentau capacităţi neobişnuite. Acest ordin implica de asemenea un secret la vârf, care depăşea cu mult pe scară ierarhică secretul simplu de serviciu. Dacă în privinţa menţinerii secrete a departamentului nu au fostîntâmpinate greutăţi deosebite, datorită utilizării metodei blocajului ierarhic de informaţie, în ceea ce privea personalul şi dotarea tehnică rămâneau încă multe lucruri de făcut. Ca aproape orice iniţiativă comunistă, când era vorba de investiţii – mai ales într-un domeniu în care nimeni nu ştia şi nu putea prea muue – lucrurile avansau cu greutate. Nu se ştie clar în ce scop dorea Ceauşescu să folosească noua direcţie de acţiune parapsihologică, dar putem bănui că el viza în mare parte procedurile de manipulare psihică a maselor populare şi de influenţare a lor mai ales în scopul menţinerii puterii dictatoriale, iar într-o mai mică măsură pentru capacitatea de apărare naţională sau pentru rezolvarea diferitelor conflicteexterne.
Ceauşescu a dispus înfiinţarea acelui departament în anul 1968, la puţin timp după venirea lui la putere, dorind astfel să exploateze la maxim popularitatea sa în Occident, care în acea perioadă înregistra o cotă de apreciere în ascensiune. Succesul lui diplomatic, de mare anvergură, a apărut ca urmare a două aspecte principale: ostilitatea aproape făţişă în ceea ce privea colaborarea cu Moscova şi refuzul acţiunii armate în celebra „primăvară de la Praga”, din 1968.
Dispoziţia lui Ceauşescu de înfiinţare a departamentului special de studii şi experimente pe subiecţi cu dotări excepţionale prezenta însă, în acei ani, unele aspecte curioase şi chiar contradictorii, ceea ce ne poate duce la concluzia că el însuşi mai mult cocheta cu ideea respectivă, că aceasta mustea promiţător undeva în mintea sa, dar că nu se afla neapărat pe lista lui de priorităţi. Totuşi, ca orice personalitate vicleană şi cu înclinaţii paranoice, Ceauşescu dorea cu orice preţ să se înconjoare de cât mai multe certitudini şi modalităţi care să-i asigure o hegemonie de necontestat, lipsită de probleme. Desigur, nu avea cum să dezvolte în aceeaşi măsură toate ideile pe care le avea dar de obicei revenea mai târziu asupra fiecăreia dintre ele, făcând ca mugurele abia ivit cu mult timp în urmă să înflorească ulterior plin de energie.
Astfel, în 1968, Securitatea Română s-a confruntat cu un ordin ultrasecret, care nu respecta obişnuitele canoane de emitere; el era datat în 28 august, cu semnătura personală a lui Ceauşescu şi – fapt extrem de rar – cu o adnotare proprie a acestuia. Decretul impunea înfiinţarea unui departament special, numit Departamentul Zero, independent de activitatea celorlalte departamente şi Direcţii din Securitatea de atunci, cu informare directă doar la Şeful Securităţii şi la Preşedintele ţării (această precizare constituia chiar nota scrisă de Ceauşescu, ceea ce atrăgea atenţia atât asupra secretului foarte înalt al ordinului, cât şi asupra modalităţilor în care el trebuia respectat), însă în afară de o foarte scurtă grilă de personal şi de minime indicaţii cu privire la direcţiile principale de acţiune – care implicau, la început, metodele de descoperire şi observare a viitorilor subiecţi – , decretul nu oferea alte informaţii. De aceea, el a pus în mare încurcătură conducerea de atunci a Securităţii Statului, deoarece pe de o parte se referea la un domeniu de acţiune relativ nou şi neexperimentat, iar pe de altă parte nu putea să se încadraze în sistemul de finanţare obişnuită, deoarece se solicita secretul absolut.
În acea perioadă de început a Departamentului Zero, lui Ceauşescu i s-a cerut acordul pentru colaborarea cu un alt stat, care avea o anumită tradiţie în domeniu: China.Relaţiile diplomatice erau relativ bune şi în 1972 autorităţile celor două ţări au convenit la un „schimb” oarecum straniu: doctorul Xien avea să conducă şi să ordoneze din punct de vedere tehnic structura Departamentului din România pe o perioadă de 15 ani, pe când Ceauşescu se obliga să suporte bursele de şcolarizare a 100 de studenţi chinezi în România, pe aceeaşi perioadă de timp. China se oferea, de asemenea, să pună la dispoziţia lucrătorilor din Departamentul Zero (cunoscut sub prescurtarea DZ) unele dintre rezultateleexperienţelor sale în domeniul parapsihologic, precum şi alte modalităţi utile de desfăşurare a activităţii. Astfel au fost puse bazele uneia dintre cele mai secrete şi teribile acţiuni umane în România: metoda parapsihologică.
Cezar Brad a fost unul dintre primii subiecţi remarcaţi, care au fost luaţi în evidenţa DZ. Totuşi, nici chiar doctorul Xien sau cei cu funcţii de răspundere în cadruldepartamentului, care primeau rapoartele scrise de la părinţii săi, nu cunoşteau detaliile sau experienţele subtile ale copilului, adică cele care aveau un caracter lăuntric, despre care Cezar nu vorbea cu nimeni. Sistemul adoptat de echipa de acţiune a DZ implica mai întâi o perioadă de „tatonare” şi ţinere sub observaţie a subiectului şi numai după ce acesta făcea într-adevăr dovada unor capacităţi psihice de excepţie, el era integrat în structura departamentului.
Uneori, această „tatonare” şi verificare putea să dureze ani în şir, aşa cum a fost cazul lui Cezar, alteori însă subiectul era integrat imediat după ce se verificau informaţiile primite.
Cezar îşi formase un câmp propriu de experimentare mentală, în care îi plăcea să se cufunde tot mai adânc şi din care revenea îmbogăţit cu senzaţii şi percepţii extraordinare. Nu era o lume a lui proprie, pentru că atunci s-ar putea crede că Cezar căuta un anumit refugiu, datorită unor ipotetice dificultăţi de adaptare psihică sau chiar a unui anumit gen de alienare mentală. Adevărul, însă, era altul. Simplul fapt că noi nu putem înţelege ceea ce ne depăşeşte cu mult capacităţile noastre actuale nu înseamnă că acel lucru, fiinţă, comportament sau experienţă constituie un aspect negativ şi condamnabil sau că, mai grav, el nu există. Cazul lui Cezar Brad era straniu şi cel puţin la acea vreme el era puţin înţeles şi acceptat chiar de către cei din structura DZ. Situaţia se încadra, totuşi, în tiparul solicitat pentru racolarea subiecţilor care să facă parte din Departamentul Zero.
Trebuie să mărturisesc faptul că nici eu însumi nu cunosc decât unele dintre acele uluitoare realizări şi experienţe pe care le-a avut Cezar în anii fragezi ai copilăriei sale. în general vorbind, mă consider un om stăpân pe sine, pe cunoştinţele şi emoţiile lui, dar cele relatate de Cezar întreceau cu mult posibilităţile mele de imaginaţie. Desigur, atunci când ascultam relatările sale nu aveam în faţa ochilor un om dezechilibrat psihic, nici un creator de literatură SF şi nici o persoană paranoică. Pentru cei care cunosc anumite aspecte ezoterice şi iniţiatice, care mai ocupă încă unele funcţii-cheie în aparatul de stat sau care deţin puterea de a avea acces la unele informaţii şi arhive strict secrete, probabil nu ar fi prea greu să identifice rapid elementele principale ale relatărilor din această carte. Dar pentru ceilalţi, adică pentru cei mai mulţi oameni care sunt practic lipsiţi de informaţia corectă şi care sunt supuşi aproape mereu unui adevărat bombardament de date şi relatări contradictorii, este relativ dificil să mai aibă o opinie personală coerentă şi de bun simţ.
Prin puterea funcţiei de consilier guvernamental pe care o deţineam în urmă cu câţiva ani, am făcut unele cercetări discrete şi m-am convins, bazat fiind şi pe propriile mele observaţii şi intuiţii, că Cezar Brad era un personaj de excepţie. Modestia cu care mi-a relatat principalele experienţe şi activităţi ale sale, precum şi unele mici „incidente” edificatoare cu care m-am confruntat eu însumi în prezenţa lui, m-au convins treptat de o realitate care nu putea fi negată, aceea că există unele fiinţe umane care depăşesc cu mult standardele noastre conceptuale, mentale, precum şi pe cele de eficienţă în acţiune. Prin puterile şi capacităţile lor superioare, aceşti oameni au forţa, dacă doresc aceasta, de a transforma chiar destinul altor persoane.
Una dintre dovezile de necontestat asupra capacităţilor sale le-am avut chiar de la prima întâlnire pe care el a solicitat-o în urmă cu câţiva ani. întâlnirea a fost rezultatul unor complexe aranjamente între anumite persoane de încredere, dar scopul ei principal constituia încă, la acea vreme, un mister pentru mine. Eu auzisem vag despre   existenţa  Departamentului   Zero   în   cadrul Serviciului Român de Informaţii (SRI) actual, dar nu cunoşteam alte aspecte suplimentare. Venisem la punctul de întâlnire direct de la serviciu, cu maşina instituţiei. Afară era noapte şi ploua cu găleata, astfel că am rămas înăuntru,  discutând relaxat cu  şoferul.  După câteva minute, uşa maşinii s-a deschis brusc şi Cezar s-a aşezat dezinvolt lângă mine, pe bancheta din spate, începând să discute amabil cu miilt calm şi abordând direct motivul întâlnirii. Am fost repede atras de subiectul discuţiei, astfel încât abia după câteva minute am realizat faptul că şoferul pornise deja maşina, conducând tăcut spre o ţintă necunoscută, fără ca eu sau Cezar să-i fi cerut aceasta. După ce am ajuns în faţa hotelului Sofitel, unde Cezar avea o cameră, mi-am exprimat nedumerirea în legătură cu acţiunea şoferului, căruia nu i se spusese nimic, în timp ce ne îndreptam spre camera sa, Cezar mi-a explicat că, în unele cazuri, a vorbi se dovedeşte inutil şi funcţia mentală, atunci când este bine controlată şi purificată de perturbaţiile exterioare, poate acţiona cu aceeaşi eficienţă ca şi cuvintele rostite prin viu grai. Cu alte cuvinte, el îmi spunea atunci despre principiile telepatiei. Iniţial am crezut că glumeşte, dar imediat după aceea mi-a explicat modul în care a procedat: în chiar momentul în care mă saluta şi se aşeza lângă mine în maşină, el a transmis mental şoferului, foarte precis, destinaţia călătoriei precum şi comanda pornirii. Şoferul, convins că auzise replica verbală, se conformase întocmai.
— Când antrenamentul în această direcţie este intensiv şi perseverent, transmiterea telepatică a gândurilor nu mai devine o problemă, îmi spuse Cezar zâmbind uşor.
După ce am ajuns în camera lui, a desenat pe o hârtie următoarea schemă, dându-mi simultan explicaţiile necesare:
— Să presupunem că un om, A, se află într-o comunitate de alţi oameni. Gândurile sale, care nu sunt puternice, amestecându-se cu gândurile celorlalţi, formează un fel de „ceaţă” mentală, pentru că acele gânduri sunt de obicei slabe, nu au nimic precis şi bine definit; sunt doar frânturi de idei superficiale, care nu sunt aprofundate. Putem spune că atunci fiecare dintre indivizi trăieşte relativ izolat, într-o lume mentală care îi este proprie, dar care totuşi este influenţată într-un grad mai mare sau mai mic - în funcţie de receptivitatea pe care o manifestă persoana  respectivă – de gândurile celor din jur.

„CEAŢA” MENTALĂ
Cel mai adesea ei percep aceste influenţe exterioare în mod inconştient, ca pe nişte schimbări de dispoziţie psihică sau de stare lăuntrică. De aceea am folosit termenul de „ceaţă” mentală, pentru că la acest nivel oamenii nu se „văd” unii pe alţii, întocmai ca o corabie plutind pe o mare ceţoasă, fără să aibă nici un punct de reper.
Cezar a tăcut un timp, desenând încă o schemă.
„Ceaţa” mentală
— Dacă însă un om va emite un gând foarte concentrat, acesta va fi întocmai precum un fascicul de lumină concentrată, ca un „laser”, mi-a explicat el mai apoi. în plus, dacă acel om îşi direcţionează fasciculul mental foarte precis către un alt individ, B, atunci acesta îl va percepe şi îl va „vedea” mental ca o lumină puternică prin „ceaţa” înconjurătoare, ca raza luminoasă a unui far pe ţărm, ca o lumină puternică ce ghidează vapoarele spre mal. Aşadar, procesul e simplu, dar necesită un antrenament asiduu.
Alţi indivizi
 
FOCALIZAREA MENTALĂ
— Dar ce ai vrut să spui prin „purificare” mentală? -1-am întrebat eu cu o inocenţă justificată, deoarece explicaţiile pe care mi le oferea erau atu/ici cu totul inedite pentru mine.
— Ceea ce noi numim mental sau minte este în realitate un angrenaj foarte complex şi subtil, care comportă multe diviziuni sau funcţii şi este totodată structurat pe diferite frecvenţe energetice de vibraţie, îmi răspunse Cezar cu  bunăvoinţă.  Unii numesc aceste benzi de frecvenţă „capacităţi” sau „puteri”. De aceea, nu toţi oamenii pot să realizeze aceleaşi lucruri, pentru că nu toţi oamenii au aceleaşi „puteri”. De pildă, A are capacitatea să se concentreze repede atunci când învaţă,  B  îşi stăpâneşte bine emoţiile, C are o memorie mult mai bună faţă de memoria celorlalţi, dar toate nu reprezintă totuşi decât infime posibilităţi din cele pe care le avem la dispoziţie. Chiar şi aşa, ele se evidenţiază în mediocritatea mentală înconjurătoare, dar încă nu sunt cizelate şi nici educate în mod corespunzător. Prin anumite metode de antrenament, capacităţile mentale ale omului pot fi dezvoltate foarte mult, ceea ce va face ca, ulterior, el să acţioneze cu o mare eficienţă. Aceasta numesc eu „purificare”, întrucât atunci gândirea, metaforic vorbind, lasă în urmă un „balast” nefolositor, care este reprezentat de gândurile secundare, adeseori viciate de intenţii rele, care fie nu au un conţinut real, fie sunt slabe şi lipsite de forţă. Cel care reuşeşte să „cureţe” astfel mintea, dobândeşte o forţă mentală extraordinară. Mintea lui poate să pătrundă a-tunci cu uşurinţă prin „ceaţa” mentală a maselor de oameni, la fel cum o săgeată străbate fumul. Doar de la acel nivel încolo omul află şi experimentează în acelaşi timp faptul că mintea, ca formă energetică subtilă, are întâietate asupra materiei şi, ca urmare, o supune şi o controlează. Aşa apar puterile paranormale, însă ele implică deopotrivă şi un înalt grad de trezire a conştiinţei individuale, pentru că atunci responsabilitatea este foarte mare. Puterile supranaturale pe care le are un individ îl pot face pe acesta să acţioneze în mod egoist şi orgolios, complicând mult destinul său. Este ca atunci când arunci cu o minge în perete: ea se întoarce Ia tine şi te loveşte cu aceeaşi forţă. Trebuie să acţionezi deci cu maturitate şi discernământ în folosul celor din jur, şi nu doar pentru tine însuţi. Din nefericire, unii oameni îşi dezvoltă astfel de puteri pentru a sluji anumite interese egoiste, individuale sau de grup restrâns. In unele cazuri problema este chiar mult mai gravă, deoarece se urmăreşte influenţarea maselor de oameni în scopul dobândirii puterii şi controlului absolut asupra lor. Tocmai de aceea te-am chemat aici; vreau să dezvălui aceste adevăruri şi tu poţi să ajuţi mult la cunoaşterea lor publică.
Eram cu totul uluit de ceea ce auzeam, într-o perioadă de doar cîteva zeci de minute mă confruntasem deja cu idei şi noţiuni despre care nici măcar nu îmi închipuiam că există. O parte din mine se revolta, spunându-mi că, fără îndoială, eram ţinta unor minciuni sau a bătăii de joc. întregul scenariu mi se părea oarecum fantasmagoric: prea repede, prea mult, prea neaşteptat. Cu toate acestea, impulsul dominant era acela de a avea încredere deplină în Cezar Brad şi chiar dorinţa de a colabora necondiţionat cu acesta. Suspiciunile mele, fireşti într-o asemenea situaţie, nu reuşeau să înfrângă intuiţia profundă că ceea ce făceam era bun şi nobil. Omul din faţa mea îmi inspira o tainică încredere şi siguranţă interioară, care elimina aproape orice tendinţă de divagaţie şi revoltă a raţiunii mele „normale”, deschizându-mi calea spre un teren misterios şi totodată fascinant prinatracţia pe care o exercita asupra mea.
Cezar nu dorea să piardă nici o clipă cu discuţii inutile sau introduceri complexe şi îndelungate. El îmi dădea astfel impresia certă a hotărârii de nestrămutat în ceea ce şi-a propus, mergând direct la ţintă, fără ocolişuri, fără amânări. Cu toate acestea, nu am simţit nici măcar o clipă sentimentul unei obligaţii sau a presiunii pentru a accepta propunerea lui. Acesta a fost un factor decisiv pentru mine. Cezar Brad avea, printre altele, uimitoarea capacitate de a-ţi induce entuziasmul debordant într-o anumită direcţie, de a-ţi capta fără efort atenţia şi interesul, însă aceasta era o influenţă în mod evident spontană şi perfect naturală din partea lui, era chiar radiaţia lui subtilă care te cuprindea în mod foarte plăcut.
Sunt nerăbdător să înfăţişez cât mai repede aspectele uluitoare care au urmat, dar totuşi „misiunea” mea trebuie să se desfăşoare gradat, deoarece altfel risc să dau naşterela anumite suspiciuni în mintea cititorului, care s-ar confrunta atunci cu o încâlceală de fapte şi relatări expuse haotic şi aparent fără legătură între ele. Voi reveni, deci, la expunerea cronologică a principalelor evenimente din viaţa lui Cezar Brad, pentru ca cititorul să înţeleagă cât mai bine felul în care el a reuşit să pătrundă dedesubturile, scopurile şi modalităţile de acţiune ale anumitor personaje şi organizaţii oculte care acţionează la nivel mondial şi care într-un mod insidios şi-au întins tentaculele şi în România. Aşa după cum se va vedea, însă, aceasta avea să ducă la o spectaculoasă schimbare de situaţie al cărei protagonist principal a fost Cezar.
După cum am mai spus, punctul culminant 1-a constituit uluitoarea descoperire din Munţii Bucegi, care în prezent implică mai multe state şi regiuni ale globului terestru, dar mai ales puterea statală şi diplomaţia americană. Cunoştinţele mele despre acest subiect mă determină să afirm că, imediat după marea descoperire din munţi, în 2003, relaţiile diplomatice între România şi Statele Unite ale Americii au devenit foarte complexe iar echilibrul lor era destul de delicat. Situaţia se datora unor tensiuni cauzate de anumite intenţii divergente care au rezultat după extraordinara descoperire făcută în munţi. Printre altele, aceste intenţii vizau chiar condiţia actuală a omenirii, însă în lunile care au urmat după acel eveniment epocal, tensiunile au fost aplanate datorită unui plan comun de acţiune care a fost stabilit la cel mai înalt nivel al diplomaţiei celor două state. Voi prezenta însă în modamănunţit aceste aspecte la timpul cuvenit. Deocamdată voi preciza că înţelegerea dintre România şi SUA nu a convenit anumitor factori politici din ţara noastră, care au vederi mult mai progresiste, creând astfel noi tensiuni şi provocând chiar o schimbare de opinie pe eşichierul politic din România. Informaţiile de ultimă oră pe care le deţin, care mi-au parvenit chiar înainte ca această carte să intre la tipar, îmi confirmă o viitoare întrevedere cu Cezar Brad (la aproape un an de la ultima întâlnire) în care voi afla alte aspecte fulminante şi foarte secrete în legătură cu „marea expediţie” pe care acesta, împreună cu o echipă mixtă româno-americană, a făcut-o pornind de la realitatea descoperirii din Munţii Bucegi. Deşi cunosc deja datele principale ale acestei călătorii, prefer să nu anticipez, ci să prezint totul într-un mod coerent şi în detaliu, după ce voi intra în posesia altor informaţiipreţioase. Consider acest demers necesar mai ales pentru că oamenii au dreptul să ştie adevărul istoric şi, de asemenea, să cunoască cine şi de ce a urmărit să manipuleze acest adevăr de-a lungul timpului. Acesta este firul călăuzitor al relatării din această carte. Fie că el va avea răsunet în conştiinţa oamenilor, fie că, dimpotrivă, va fi întâmpinat cu ironie şi neîncredere, eu îmi exprim totuşi convingerea că demersul pentru scrierea si publicarea acestei cărţi este unul profund benefic şi pozitiv, pentru că cel puţin va naşte anumite întrebări în conştiinţa oamenilor şi va emula interesul spre dimensiunile oculte, subtile, ale cunoaşterii de sine.
La vârsta de şapte ani Cezar a fost dat la şcoală, dar acolo el nu a excelat la nici o materie. Era un elev normal, cu o activitate şcolară medie. Nimic nu lăsa să se înţeleagă ceva despre preocupările şi gândurile sale, iar notele pe care le avea reflectau mai mult ceea ce el auzea şi înţelegea în clasă, deoarece acasă nu învăţa aproape niciodată. Totuşi, prin clasa a treia, părinţii lui au fost chemaţi la şcoală de învăţătoare, care era profund tulburată şi nedumerită. Ea dorea să ştie dacă aceştia au observat ceva neobişnuit în comportamentul băiatului, însă atât Nicolae cât şi Smaranda Brad au negat cu hotărâre, aşa cum li se ceruse de către reprezentnţii Securităţii, învăţătoarea le-a relatat atunci ceea ce se petrecuse; întrucât trebuia să corecteze nişte lucrări scrise, ea le dăduse elevilor să înveţe pe de rost o poezie de câteva strofe, pe care în prealabil o citise cu voce tare în faţa clasei. La scurt timp după aceea, însă, a avut surpriza să constate că Cezar se uita absent pe fereastră, în timp ce toţi ceilalţi învăţau poezia. Atunci i-a atras atenţia, dar după câteva minute 1-a surprins în aceeaşi atitudine.
— Cezar! Ridică-te în picioare! se răsti ea la copil. De ce nu înveţi poezia ca toţi ceilalţi?
Băiatul nu părea deloc intimidat de tonul ameninţător al învăţătoarei, rămânând calm şi stăpân pe sine.
— Dar eu o ştiu deja, răspunse el încet.
— Cum adică o ştii deja? De ce minţi?
— Nu mint. Am auzit-o când aţi citit-o dumneavoastră.
Indignată de curajul copilului, dar şi curioasă să afle adevărul, învăţătoarea îi ceru să recite pe de rost poezia în faţa clasei. Cezar spuse fără nici o greşeală întreaga poezie.
— Am crezut că o învăţase înainte, acasă. Dar aceea era o lecţie nouă şi în plus, aşa după cum ştiţi, el nu prea face exces de zel cu învăţatul, a explicat în continuarefemeia, surescitată. L-am pus mai apoi să recite alte două poezii, la fel de lungi, care nu erau în manual şi pe care eu i le citeam înainte o singură dată; după ce mă asculta atent, le recita apoi fără nici o greşeală sau pauză. De aceea v-am chemat să discutăm, pentru că eu nu am mai văzut aşa ceva.
Curând, însă, incidentul a fost uitat. Cezar mi-a spus că a înţeles foarte repede utilitatea faptului de a nu ieşi cu nimic din comun, atunci când se afla printre ceilalţi oameni, deoarece în felul acesta evita tracasările, curiozi- tatea sau chiar răutăţile sau invidiile care proveneau mai ales din partea colegilor săi.
— Simţeam, chiar la acea vârstă fragedă, că era foarte important să nu atrag atenţia asupra mea. Erau alte lucruri, mult mai importante, care îmi solicitau din plin atenţia şi interesul atunci când mă întorceam acasă, în camera mea, îmi povestea el zâmbind enigmatic.
Se referea, bineînţeles, la misterioasele experienţe de natură subtilă pe care le avea atunci când se cufunda în el însuşi, profund abstras de la influenţele mediului exterior.Părinţii renunţaseră demult să-1 mai deranjeze cu diverse întrebări despre atitudinea lui. Aceasta li se părea chiar normal şi se obişnuiseră, de asemenea, cu rapoartele pe care le făceau lunar şi cu vizitele inopinate ale celor de la Securitate. Până să împlinească zece ani, cei din jur au mai avut doar o singură dată ocazia să-1 privească pe Cezar ca pe o fiinţă umană „stranie”, atunci când el a avertizat-o în mod special pe mătuşa lui, care venise în vizită la familia Brad.
Cezar nu ştia de sosirea mătuşii, însă când a intrat în casă şi a văzut-o, a rămas pironit, privind parcă prin trupul femeii care se afla în faţa lui. Cu toţii au observat că cevanu este în regulă şi 1-au întrebat dacă s-a întâmplat ceva rău sau dacă nu se simte bine, însă băiatul nu a răspuns nimic şi a plecat în camera sa. Abia spre seară, tulburat şi neliniştit, el a întrebat-o pe mătuşa lui când se va întoarce acasă, în Bucureşti. Aflând că ea îşi cumpărase bilet la tren pentru a doua zi, păru să se mai liniştească. Totuşi, el a rugat-o să nu călătorească cu maşina, ceea ce nu a prea fost luat în seamă de nimeni din cei prezenţi.
Emilia, mătuşa lui Cezar, urma să plece a doua zi la Bucureşti împreună cu fratele ei, Nicolae Brad, pentru rezolvarea unor probleme de ordin familial, în mod paradoxal, însă, ei nu s-au trezit la timp a doua zi dimineaţă, deoarece soneria ceasului .nu a funcţionat şi au pierdut trenul. Prezenţa Emiliei era însă imperios necesară la Bucureşti în acea dimineaţă, astfel încât ea a luat o maşină de ocazie, ocupând ultimul loc rămas liber în aceasta. Tatăl lui Cezar s-a întors acasă, urmând să sosească şi el în capitală cu următorul tren.
Vestea năpraznică a sosit cu puţin timp înainte ca el să plece la gară. Maşina în care se urcase Emilia avusese un accident grav în apropiere de Bucureşti; dintre toţiocupanţii maşinii, doar ea a murit, ceilalţi fiind răniţi, dar totuşi în afara oricărui pericol.
Smaranda Brad a fost singura care şi-a amintit de comportamentul ciudat al lui Cezar, precum şi de sfatul pe care el i 1-a dat mătuşii Emilia. Ea a menţionat acest fapt în raportul lunar, dar chiar şi acel incident notabil a pălit ca importanţă în faţa imensei surprize pe care ea a trăit-o la puţin timp după aceea, o dată cu evenimentul care avea să-1 îndepărteze pe Cezar pentru totdeauna de familia lui.

Desprinderea
Cezar avea zece ani, dar nivelul său de percepţie, judecată şi comportament depăşea cu mult această vârstă. Era foarte puţin cunoscut de ceilalţi copii care locuiau peaceeaşi stradă, pentru că se juca foarte rar cu ei. Aceştia îl priveau ca pe un ciudat, inventând diferite poveşti răutăcioase despre el. Cezar nu le dădea nici o atenţie. Pasiunea lui era aceea de a rămâne timp îndelungat, chiar ore în şir, cu ochii închişi, absorbit profund asupra unor realităţi despre care părinţii lui nu aveau nici cea mai mică idee.
Ascultându-1 cum îmi vorbea despre aceste aspecte, am considerat că este momentul potrivit să-1 întreb eu însumi despre experienţele pe care le trăia în acele momente cu totul speciale, dar complet neînţelese de ceilalţi.
Cezar s-a gândit câteva clipe, căutându-şi în mod evident cele mai potrivite cuvinte.
— Este foarte dificil să explici în termeni obişnuiţi anumite realităţi care nu se încadrează în tipologia standard de logică şi raţiune, care domină în prezent mai alesviziunea occidentală despre viaţă. Mai curând, aceste lumi subtile au afinităţi cu descrierile misticilor hinduşi care prezintă experienţele lor spirituale, foarte asemănătoare cu cele pe care le-am trăit eu însumi.
Aceea a fost singura dată când Cezar mi-a relatat pe scurt unele dintre misterioasele lui stări şi trăiri profunde, care erau atât de stranii şi neobişnuite pentru oamenii comuni.
— Odată am revenit în realitatea fizică înconjurătoare complet buimăcit, fără să recunosc minute în şir locul în care mă aflam, a continuat el să-mi povestească. Deşi aveam ochii deschişi, vedeam ca prin ceaţă sau, mai bine zis,  nu-mi dădeam  seama de existenţa contururilor obiectelor din jur. Treptat, foarte încet, am început să mă readaptez la condiţia mea obişnuită; atunci am înţeles foarte clar că între minte şi simţuri există o anumită legătură. Fusesem atât de profund absorbit în anumite dimensiuni subtile, încât depăşisem cu mult această conexiune. De obicei este relativ dificil să te desprinzi de lumea obiectivă, adică să te focalizezi lăuntric cât mai bine, ignorând senzaţiile exterioare care provin de la simţuri, ceea ce pentru mine nu mai constituia însă o problemă, în mod paradoxal, atunci dificultatea mea consta în a reface legătura dintre minte si simţuri, pentru ca în felul acesta să mă integrez din nou în ciclul informaţional extern. Fără îndoială, vederea îmi era foarte bună, ochii îi aveam deschişi dar, cu toate acestea, îmi era greu să mă adaptez la condiţiile obişnuite din exteriorul meu. Ca să înţelegi mai bine, imaginează-ţi că ai trăit mai mulţi ani într-o metropolă a lumii, având acces la un nivel de trai foarte înalt. Printr-un anumit concurs de împrejurări, ajungi apoi pe o insulă mică şi pustie, în mijlocul oceanului, unde domină peisajul stâncos iar condiţiile de viaţă sunt primitive. Saltul involutiv este uriaş şi îţi va fi necesar un anumit timp pentru a te acomoda corespunzător.
Mi-am dat seama cu această ocazie că mintea umană este strâns asociată cu senzaţiile corporale, dar cu toate acestea ea poate, de asemenea, să fie şi liberă de ele atunci când este ferm controlată şi stăpânită printr-o practică perseverentă. Uneori alunecam în stări de transă atât de profunde, încât mama era nevoită să-mi dea câteva palme pentru  a mă face  să  revin  la  realitatea obiectivă. Câteodată, cuprins de bucuria euforică pe care o resimţeam la ieşirea din meditaţie, mă străduiam în mod sincer să le explic părinţilor mei ce trăiam eu de fapt în acele momente, care erau asociate unor stări foarte rafinate de conştiinţă. Din nefericire, cuvintele sunt prea limitate pentru a surprinde bogăţia stărilor nuanţate care sunt proprii unor manifestări subtile, superioare planului fizic. Lumile subtile foarte înalte şi elevate sunt de multe ori inconceptibile pentru standardele de reper ale uneiconştiinţe gregare din planul fizic. Odată am făcut totuşi o tentativă să explic prin cuvinte percepţiile pe care le-am avut într-o astfel  de experienţă meditativă,  deoarece părinţii mei au insistat foarte mult să le descriu aceasta. Le-am spus că singura asociaţie de forme şi culori care îmi venea în minte şi care s-ar fi potrivit cel mai bine pentru descrierea acelei lumi subtile foarte rafinate la care avusesem acces, era ca un cadrilaj de benzi neregulate ca grosime, de culoare roşie şi galbenă pe un fond indigo. Eram foarte bucuros că fusesem inspirat şi găsisem această imagine plastică prin care redăm cât mai bine caracteristicile acelei lumi, însă entuziasmul meu a pierit aproape imediat atunci cânt le-am observat privirea lungă şi compasivă la adresa mea. Am realizat atunci că orice strădanie în această direcţie nu ar avea nici un rezultat notabil. Ignoranţa este un factor teribil de limitare aevoluţiei omului. Am renunţat deci o dată pentru totdeauna să mai încerc să exprim ceea ce era practic cu neputinţă de redat.
Atunci când intram în meditaţie profundă şi evadam practic din această lume, senzaţia cea mai notabilă pe care o percepeam în acele momente era imensa libertate de acţiune şi sentimentul clar că pot înţelege misterul oricărui loc sau oricărei fapte de pe această planetă. Cu timpul, am învăţat să explorez spaţii cu mult mai îndepărtate, dar nu te gândi că aceasta se petrecea ca într-o călătorie cu un mijloc de transport, (într-adevăr, în acea clipă urmăream să-mi imaginez o astfel de experienţă subtilă la nivel mental şi îmi închipuiam că ea s-ar fi putut asocia cu zborul unei nave cosmice în spaţiul sideral. Cezar mi-a surprins însă imediat gândul şi m-a corectat plin de înţelegere.)
— Lumile mentală şi cauzală sunt guvernate de alte legi şi caracteristici, cu mult mai vaste decât cele pe care le cunoaştem noi la nivelul planului fizic în care existăm; totuşi, întâlnirea noastră nu are ca subiect o astfel de discuţie. Este suficient să-ţi spun că în „călătoriile” mele prin dimensiunile subtile nu mă simţeam niciodată singur, ci totdeauna eram ghidat într-un mod ferm si precis de o forţă pe care eu o sesizam ca fiind gigantică, dar plină de iubire, care deseori îmi explica şi îmi revela multe dintre misterele cu care mă confruntam. Datorită acestui gen de „protecţie” subtilă am reuşit să traversez cu bine primii ani ai copilăriei şi experienţele psihice – unele dintre ele foarte stranii – pe care le-am trăit.
Cezar rămase câteva clipe tăcut. Mi-am dorit atunci şi eu, din tot sufletul, să ajung să cunosc aceste taine ale lumilor superioare, care poate mi-ar fi oferit un răspuns viabil în ceea ce priveşte rolul meu în această lume. într-un mod mai mult sau mai puţin evident, fiecare dintre noi a simţit acest impuls lăuntric măcar o dată în viaţă, însă de cele mai multe ori destinul este cel care ne oferă calea pentru a-1 urma sau nu. în ceea ce mă priveşte, am considerat că „vocea” destinului meu era chiar Cezar Brad şi mă simţeam foarte nerăbdător ca, prin intermediul lui, să învăţ cât mai multe despre diferitele aspecte iniţiatice, care de obicei sunt foarte ocultate.
In anul 1980 a intervenit prima schimbare majoră din viaţa lui Cezar. Familia Brad îşi crease renumele de „ciudată” printre vecini, mai ales datorită faptului că membrii ei aproape că nu întreţineau legături cu aceştia, se retră-seseră ca într-o carapace şi răspundeau în mod evaziv atunci când erau întrebaţi. Pe de altă parte, Cezar petrecea tot mai mult timp retras în camera lui, fiind adâncit în meditaţiile sale profunde. Faptele s-au petrecut cu repeziciune, într-un stil caracteristic Securităţii Statului, ale cărei opresiuni şi abuzuri asupra oamenilor erau deja de mare notorietate în acea vreme.
Pe la începutul lunii ianuarie a acelui an, într-o zi de iarnă calmă, liniştită, cu fulgi de zăpadă mari şi generoşi acoperind cu albeaţa lor sclipitoare oraşul mic de la poalele munţilor, Cezar a venit de la şcoală într-o stare de mare efervescenţă lăuntrică, a cărei cauză nici el nu şi-o putea lămuri prea bine. Nerăbdător, ca aproape totdeauna când se întorcea acasă, el a intrat în cameră şi s-a aşezat pe pat în poziţia lui favorită, cu picioarele încrucişate, pentru a intra astfel într-o cât mai profundă stare de meditaţie. Cunoscându-i deja obiceiul, mama lui nu 1-a deranjat, dar 1-a anunţat că nu peste mult timp va trebui să vină la masă. Ceea ce s-a petrecut în următoarele ore pune la grea încercare buna-credinţă a unui om. Mă voi strădui să redau cât mai fidel situaţia respectivă, folosind chiar cuvintele prin care Cezar mi-a relatat-o, la mai bine de douăzeci de ani după ce el însuşi a trăit acea memorabilă experienţă.
— Am pătruns destul de repede în vastitatea spaţiului mental care pe atunci îmi era deja familiară şi m-am adâncit în contemplarea unor aspecte abstracte, care aveau legătură cu energiile arhetipale a ceea ce noi numim „aer”. Atunci când mă cufundam în meditaţie, lumea din jurul meu se schimba în întregime; eram învi-gorat mereu de un şuvoi nesecat de energie şi mă simţeam totodată foarte liber, avid de a cunoaşte totul. Mă refer la o cunoaştere mult superioară cunoaşterii profane pe care de obicei o putem întâlni în cărţi şi manuale. Cunoaşterea ştiinţifică modernă este ea însăşi destul de limitată, în special pentru faptul că se bazează pe efecte, dar nu înţelege cauzele fundamentale ale acestora. Eu mă refer la acel tip de cunoaştere care nu este discursivă, ci care este profund intuitivă şi spirituală. Aceasta nu poate fi înţeleasă în mod teoretic, dar poate fi asimilată prin experimentare directă. Limitele  corpului  fizic  nu  mai  sunt  percepute  de conştiinţă, care atunci vibrează nuanţat, în funcţie de subiectul ales pentru meditaţie. Mă cufundasem deci în lumea sublimă a unui sunet care venea de pretutindeni; de fapt, aveam mai curând senzaţia de sunet luminos, plin de o energie pură şi extrem de rafinată. Senzaţia generală pe care o resimţeam atunci era aceea de grandoare nesfârşită, fără limite. Nu ştiu cât timp trecuse de când mă lăsasem cuprins de acea infuzie sonor-luminoasă, dar nu cred să fi depăşit o oră. Eram foarte vag conştient de trupul meu şi de ambianţa înconjurătoare şi, la un moment dat, am simţit un tremur slab în picioare şi legănarea uşoară a corpului meu fizic pe care, în mod straniu, aproape că îl observam din exterior. Era o senzaţie de relativă instabilitate dar nu mi-am făcut probleme, deoarece mă mai confruntasem până atunci cu experienţe asemănătoare. Totuşi, ceva era ciudat, întrucât nu mai simţeam o bază, ca şi cum nu mai şedeam pe pat. într-o stare de semitrezie am deschis ochii şi atunci am tresărit involuntar, căci mă aflam în aer, deasupra patului, cam la jumătate de metru distanţă de acesta. Picioarele erau încrucişate aproape ca în poziţia iniţială, dar puţin lăsate în jos. Corpul se legăna foarte încet în aer, rămânând aproximativ în aceeaşi zonă. Nu eram speriat, ci mai curând surescitat de emoţia puternică pe care o resimţeam atunci în întreaga mea fiinţă. Mă gândeam că, pe viitor, va trebui să controlez foarte bine acest fenomen dacă voiam să nu dau naştere unor probleme şi complicaţii serioase în viaţa mea.
Chiar în momentele când reflectam la aceasta, mama mea a deschis brusc uşa pentru a mă chema la masă. Cred că nu e prea greu să îţi închipui ce a urmat după aceea; nua leşinat, dar s-a speriat foarte tare, lipindu-se de perete şi privindu-mă îngrozită. Eu însumi, şocat oarecum de zgomotul uşii care s-a deschis brusc şi de ţipătul înăbuşit al mamei, am revenit într-un mod mai dur la condiţia normală, căzând pe pat, într-o parte. Simţeam o vagă senzaţie de greaţă şi o durere la nivelul gâtului.
Cezar mi-a relatat acel eveniment într-un mod cât se poate de simplu şi firesc, fără să urmărească absolut deloc să mă convingă de adevărul spuselor sale. în acelaşi timp a urmărit să mă facă să înţeleg că revelaţia unui aspect deosebit sau credinţa în ceva anume nu constituie de obicei rezultatul direct al satisfacerii unei curiozităţi banale. Simţeam în mod clar că, dacă eu aş fi solicitat atunci o astfel de dovadă, m-aş fi confruntat cu un refuz politicos.
Cu altă ocazie, Cezar mi-a explicat că cei care au anumite puteri paranormale şi care au înţeles profund semnificaţia, cauza şi menirea acestora, nu vor acţiona niciodată în mod orgolios pentru a demonstra celorlalţi oameni capacităţile lor deosebite şi nu-şi vor folosi puterile supranaturale în scopuri egoiste, personale. De aceea, niciodată aceste persoane nu vor dori să le fie recunoscute meritele şi nu vor umbla după faima care este trecătoare. In plus, cei care cu adevărat sunt autentici în cunoaşterea, experienţa şi puterile pe care le deţin nu vor insista să-i convingă pe cei suspicioşi, materialişti şi neîncrezători, deoarece convingerea veritabilă trebuie să survină în primul rând din interiorul acestora, pentru ca ea să fie stabilă şi să dea roade în viitor.
Minţile celor mai mulţi oameni sunt slabe şi nepregătite să se confrunte cu anumite realităţi şocante. Pentru a suplini acest neajuns, ei adoptă în cele mai multe dintre cazuri o atitudine arogantă şi ironică în ceea ce priveşte domeniile „interzise”, adică cele care se află la limita dintre materialitate şi planurile subtile ale Creaţiei. Necredinţa lor maschează de fapt lipsa voinţei de a cunoaşte, care la bază are un profund sentiment de frică faţă de necunoscut. De multe ori ei caută să se amăgească, atât pe ei înşişi cât şi pe cei din jur, afirmând că dacă vor asista la demonstraţia unei puteri paranormale, care să nu fie o înşelătorie, vor crede imediat că lumea înseamnă cu mult mai mult decât universul fizic. Experienţa a arătat că în cazul unei astfel de demonstraţii şocul pe care îl suferă o minte nepregătită este adeseori prea brusc şi puternic pentru nivelul ei redus de înţelegere, în general vorbind, spectatorul unor astfel de demonstraţii urmează două căi posibile: fie neagă în continuare, chiar vehement, ceea ce tocmai a solicitat şi apoi a văzut cu propriii lui ochi, degenerând chiar, câteodată, în veritabile crize de isterie; fie recurge la o acceptare formală de moment, care în realitate este lipsită de convingere lăuntrică. Această acceptare va fi de altfel înlocuită foarte repede cu vechea necredinţă, ca un zid de protecţie psihică în faţa a ceea ce nu poate fi înţeles sau care i-ar putea tulbura rutina zilnică a unei vieţi anoste.
Am înţeles astfel că practica aduce, în timp, credinţa, deoarece chiar efortul pe care îl depunem atunci este, într-un anumit fel, un gen de credinţă, în fond, marea majoritate a oamenilor are o credinţă şi încă una fermă, dar care este orientată în mod distructiv şi pervertit. Astfel, mulţi cred cu tărie că ei nu cred şi aceasta este de ajuns pentru a alimenta noianul de temeri şi îndoieli, de angoase şi prejudecăţi, privându-i de capacitatea de a înţelege lucrurile în esenţa lor. în plus, poate cel mai mare neajuns este că ei se închid sufleteşte, aproape fără să realizeze aceasta. Devin superficiali şi egoişti, iar sentimentele lor sunt atunci fade, lipsite de forţa şi pulsaţia unei trăiri autentice. Cel mai adesea, omul îşi creează singur limitele.
Probabil că Smaranda Brad nu era încă pregătită pentru ceea ce văzuse, în acea zi, capacitatea ei de înţelegere a fost pusă la grea încercare dar se pare că nu a avut puterea necesară pentru a traversa emoţia necunoscutului. Când Nicolae Brad a venit acasă de la serviciu, soţia lui i-a povestit incidentul. Au căzut de comun acord să-1 anunţe pe noul om de legătură (colonelul Datcu fusese avansat în funcţie într-un alt oraş).
Noaptea târziu, în faţa casei a sosit un autoturism din care au coborât doi agenţi de securitate. De această dată, doctorul Xien nu mai era prezent. Evenimentul care fusese menţionat în raport implica un alt gen de măsuri, iar protocolul acţiunii era diferit. Sub pretextul unui control special la care trebuia să fie supus, Cezar a fost luat în primire de agenţi, a fost urcat în maşină şi aceasta a dispărut în trombă, în negura nopţii. A fost ultima dată când şi-a mai văzut părinţii.
capitolul 2

DEPARTAMENTUL ZERO
În anul 1980, după treisprezece ani de la înfiinţarea acestei secţii „oculte” a Securităţii Statului, în cadrul JJ. ei au fost realizate mai multe obiective care să permită o orientare clară a scopurilor pentru care a fost creată. Dacă în primii ani năuceala provocată de „toana” lui Ceauşescu pentru înfiinţarea departamentului a provocat destule confuzii şi reale greutăţi de acomodare cu specificul activităţii, deceniul al nouălea a fost întâmpinat cu o structură organizatorică destul de bine definită si cu o bază materială acceptabilă. De altfel, problema finanţării a constituit încă de la început un punct „fierbinte”, deoarece Ceauşescu – aparent în mod inexplicabil  -„uitase” să precizeze modalitatea prin care aceasta să fie asigurată. Pe de altă parte, nimeni nu a avut curajul să facă lumină în nebuloasa începutului, pentru că în faţa dictatorului comunist o asemenea întrebare ar fi fost sinonimă cu sfidarea sau cel puţin cu incompetenţa. Ambele variante ar fi însemnat distrugerea carierei şi mari probleme existenţiale pentru cel „întreprinzător”. Metoda era cea care se aplica de obicei în cazurile extreme: se invoca ordinul absolut al Şefului Statului şi se cumula fondul de finanţare din retragerea unor sume de bani din fondul altor domenii. Aceasta a constituit soluţia de compromis pentru primii trei ani după înfiinţarea departamentului.
Cu timpul, lucrurile au evoluat, căpătând conturul a două baze secrete de lucru: una era situată în apropierea oraşului B…, iar cealaltă în Munţii Retezat, la mică distanţă de Valea Ursului (nume de cod). Datorită faptului că după o perioadă de la înfiinţarea departamentului exista deja o oarecare bază logistică, din anul 1972 s-a trecut la o nouă tactică de atragere a fondurilor prin repetate intervenţii „diplomatice” la Ceauşescu în momente inspirat alese. Convins si chiar entuziasmat de posibilităţile pe care   le-ar  fi   oferit dezvoltarea  acestei   secţiuni   a Securităţii, el a dat dispoziţii ca Departamentul Zero să fie susţinut financiar de două „firme fantomă” din Uruguay, care în actele oficiale figurau ca firme de intermediere în afacerile cu petrol, dar care în realitate erau specializate în acţiunile de spălare a banilor din tranzacţiile ilicite ale Mafiei Latine. „Revita Unio” şi „Nann & Co.” erau cele două firme care procurau sume fabuloase de bani familiei Ceauşescu, fiind administrate în acea vreme de un adevărat maestru în domeniu: generalul Mereş, pe care am avut ocazia să-1 cunosc personal. Este probabil unul dintre puţinii oameni care au intuit corect, cu mult înainte de etapa finală,  deznodământul  sistemului comunist în Europa, precum şi căderea lui Ceauşescu, mai bine zis conjunctura în care se va petrece aceasta.
— Ascultă-mă ce-ţi spun, Radule. Există unele forţe nebănuite care macină temelia acestui popor şi alimentează „praful” de aruncat în ochii mulţimii, pe Ceauşescu, impulsurile lui megalomane, orientarea economiei… şi ele nu vin de aici. Personal, mi-am asigurat viitorul, al meu şi al familiei. Notorean de la Securitate ştie, dar sunt prea bine plasat ca să mă dea jos. Nu cred că această situaţie poate să continue mai mult de doi-trei ani de acum încolo.
Discuţia a avut loc prin ’88 şi trebuie să recunosc că ea a fost oarecum profetică, deoarece generalul, într-un elan oratoric inspirat, a presupus atunci că Ceauşescu nu avea cum să scape „curat” de furia poporului şi că ace- leaşi forţe oculte (pe care atunci el nu a vrut să le numească) vor pregăti în secret nu numai căderea lui, ci şi acapararea gradată a puterii statale.
Evoluţia politică şi economică a ţării a confirmat cu prisosinţă spusele sale. Mereş a dispărut brusc în 1989, cu puţin înainte de Revoluţie; nici nu putea să-şi aleagă un moment mai bun, căci „agitaţia” de care fusese cuprins comunismul în Europa acelor vremuri nu mai oferea timpul necesar unei investigaţii riguroase pentru găsirea „trădătorului”, aşa cum se proceda de obicei. Deşi se bizuia pe imensa lui influenţă şi putere ascunsă, acţionând mai mereu din umbră, generalul Mereş nu a scăpat totuşi niciodată, nici un fel de aluzie la presupusul loc ar retragerii sale împreună cu familia. Personalitatea complexă a generalului 1-a determinat să acţioneze mai mereu precum un pion foarte puternic si eficient, dar practic nevăzut şi necunoscut.
Am fost unul dintre puţinii oameni care au avut acces în anturajul lui apropiat, însă chiar şi în această situaţie nu cunoşteam aproape nimic despre el sau despre viaţa lui,care era foarte discretă. Simţul de conservare, egoul rafinat şi intuiţia de excepţie în domeniul afacerilor l-au făcut să aibă succese financiare remarcabile în managementul celor două firme, care de altfel au fost lansate datorită relaţiilor sale diplomatice foarte solide, la care însuşi Ceauşescu apela uneori pentru realizarea diferitelor scopuri. Deşi la început au existat doar zvonuri, acum se ştie în mod sigur, în cercurile înalte ale puterii, că Mereş a fost personajul principal care s-a ocupat de deschiderea şi alimentarea controversatului cont financiar al familiei Ceauşescu, a cărui valoare a fost estimată la aproximativ un miliard de dolari. Doar generalul şi, poate, alte două-trei persoane cunosc cu precizie atât suma exactă din acel cont, cât şi soarta lui actuală, interesele în această direcţie fiind enorme.
Este însă lesne de presupus că generalul Mereş, având libertate şi încredere totală din partea lui Ceauşescu pentru a administra cele două firme fantomă din Uruguay, nu s-a limitat doar la umplerea contului personal al dictatorului, ci a virat de asemenea sume foarte mari de valută în propriul lui buzunar. Probabil că Ceauşescu bănuia aceasta, însă acela a fost singurul caz în care el nu a recurs la măsuri punitive, deoarece era în joc propriul lui interes financiar, iar găsirea unui înlocuitor pe măsură ar fi fost o muncă dificilă şi totodată foarte delicată. Putem bănui, deci, că între Mereş şi Ceauşescu se stabilise un fel de acord tacit şi reciproc avantajos, în care fiecare se făcea că nu-1 interesează ce gândeşte celălalt. De aceea, poziţia generalului Mereş era cu totul specială în angrenajul politico-economic al ţării, el fiind privit de cei care îl cunoşteau ca un fel de „eminenţă cenuşie” a puterii, într-un anumit fel, Mereş era inexpugnabil şi, din câte ştiu, aceasta a fost singura situaţie pe care Ceauşescu a accep-tat-o fără comentarii în toată cariera sa de dictator comunist.
Cel mai probabil este că, în prezent, generalul îşi trăieşte vârsta de aur pe una din insulele Baleare sau în splendorile Cretei, urmărind din umbră, cu zâmbetul lui maliţios, „mersul” puterii la Bucureşti. Dintr-o altă perspectivă, România a pierdut un om cu posibilităţi organizatorice şi decizionale de excepţie. Probabil că generalul Mereş ar fi fost unul dintre pilonii principali ai statului, dar în acelaşi timp este aproape sigur că el cunoştea anumite secrete, care îl determinaseră să se „pensioneze” înainte de vreme. Intuiţia şi experienţa lui diplomatică 1-au ajutat astfel foarte mult să se retragă în cel mai potrivit moment în care ar fi putut să o facă.
Ceauşescu a dispus finanţarea generoasă a Departamentului Zero din sumele gestionate de Mereş la cele două firme din străinătate. Din 1968 şi până în 1980 s-au perindat la conducerea DZ nu mai puţin de cinci şefi, însă dintre toţi, colonelul Obadea s-a remarcat în mod deosebit (după învestirea lui, în 1979) printr-un deosebit spirit de iniţiativă şi prin anumite idei novatoare care au optimizat mult activitatea departamentului. Deoarece domeniul de acţiune al acestei secţiuni din Securitate era pe atunci încă relativ obscur şi datorită faptului că nimeni nu prea avea idei şi nici experienţă în acest sens, Obadea a avut marea şansă de a primi o foarte mare libertate de decizie, autonomia departamentului şi încadrarea tipului de activitate al acestuia la categoria marilor secrete de stat. Aceasta însemna implicit că funcţia colonelului Obadea era oarecum echivalentă, în ierarhia puteriistatale, cu aceea de ministru. Datorită însă implicării cu totul speciale în aparatul de Securitate a Statului, teoretic funcţia colonelului avea o pondere şi o influenţă chiar mai mare, fiind apropiată de aceea a unui ministru de stat, însă ea nu putea fi exercitată în mediul politic.
În structurarea departamentului pe care îl conducea, colonelul Obadea s-a ghidat după un principiu simplu: informaţia să fie directă (cu cel mult un intermediar), iarpersonalul de lucru să fie redus la minimum, în acelaşi timp, însă, era necesar ca cei care erau aleşi să lucreze în această structură să fie foarte competenţi şi chiar profesionişti în domeniul lor. Pentru a pune în aplicare aceste idei de bază, colonelul a intuit faptul că nu putea face compromisuri; avea nevoie de tehnică specială şi, în plus, de o grupă de elită paramilitară, antrenată special pentru intervenţii neobişnuite.
Colonelul Obadea, prin protocolul funcţiei secrete pe care o deţinea, era unul dintre puţinii oameni care aveau acces direct şi imediat, indiferent de conjunctură, laCeauşescu. Rapoartele erau prezentate dictatorului chiar de Obadea personal, după care îi erau înmânate tot lui, în aceeaşi zi, deoarece – ca o măsură de maximă securitate -acestea erau dactilografiate într-un singur exemplar, semnate şi sigilate doar de colonel. Funcţia acestuia era atât de puternică, încât nu trebuia să ofere explicaţii pentru acţiunile sale decât Preşedintelui ţării si Şefului Securităţii Statului. Pe de altă parte, însă, el avea puterea de a solicita ajutorul şi sprijinul oricărei instituţii din ţară. A fost stabilită o linie telefonică particulară, doar între el şi cabinetul lui Ceauşescu, iar informaţiile şi rapoartele care erau primite la departament intrau în categoria: SECRET DE STAT – gradul 5. La acestea nu aveau acces decât Ceauşescu, Şeful Securităţii Statului, Şeful de Stat Major şi, bineînţeles, Obadea însuşi.
Colonelul îi prezentase iniţial dictatorului (la puţin timp după ce preluase funcţia de şef al DZ) o listă cu şaisprezece propuneri, care să reprezinte infrastructura uneifuncţionări ireproşabile a departamentului. Ceauşescu le-a aprobat pe toate. Ulterior, însă, cu viclenia lui specifică şi temându-se ca puterea lui Obadea să nu creeze un precedent periculos, el a creat unele „supape”. Astfel, colonelul nu mai putea acţiona şi interveni în toate instituţiile din ţară, decât în cele care se încadrau în domeniul activităţii care era specifică departamentului pe care îl conducea, deşi limitele acestei precizări erau foarte vagi. O altă restricţie impusă a fost aceea că Obadea nu mai avea acces la alte secrete de stat sau la cele ale Securităţii Statului, în afara informaţiilor secrete care proveneau din propriul său departament, în sfârşit, trebuia să accepte, atunci când i se solicita, controlul Şefului Securităţii Statului, însă fără ca acesta să aibă drept decizional, ci doar de alcătuire a unui raport de constatare către Ceauşescu. Totuşi, datorită specificului neobişnuit al activităţii DZ, aceste mici „amendamente” nu 1-au deranjat pe colonelul Obadea. Activitatea lui excelentă din anii care au urmat a demonstrat profesionalismul şi abilitatea pe care o manifesta în relaţiile, de multe ori complicate, cu subalternii săi.
Aceste măsuri de securitate extraordinare s-au dovedit foarte eficiente chiar şi la câţiva ani după Revoluţie, ceea ce a demonstrat bazele foarte solide şi riguroase pe care fusese structurat Departamentul Zero. Cred că nici secretele armatei sau ale secţiei de spionaj extern nu erau mai bine păstrate ca dosarele DZ. Acestea erau prezentate lui Ceauşescu şi aveau înscrise pe ele mai multe date-reper, ca în modelul următor:
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971