Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 |
Anul 2010
Anul 2009
Prima parte: Din folclorul internetului, caricaturi de Mardale, articole de Lucian Avramescu,Sergiu Găbureac Ion Marin Almăjan citând din C.T.Popescu, Emil Bucureșteanu, Dinu C.Giurescu.
Prima parte - continuare
ÎN LOC DE CONCLUZII LA ACEASTA PRIMĂ PARTE
PARTEA II CONTINUĂM ENUMERAREA UNOR ASPECTE PRECUM CELE DE MAI SUS ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, ARGUMENTAREA NOASTRĂ DIN NUMĂRUL TRECUT, PRIVIND: Sfârşitul programat al democraţiei
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR
MISTERELE BUCEGILOR Continuarea anchetei din numărul trecut Articole de Marian RIZEA şi Radu CINAMAR- continure
Continuare 2
ULTIMA ORĂ
VEŞNIC CRITERIU ŞI MEREU ÎNTĂRITĂ MÂNDRIE A LIMBII ROMÂNE – PROFETISMUL EMINESCIAN de ADRIAN BOTEZ
Constantin FROSIN - Eminescu în limba franceză
Poezii de Dan Mircea CIPARIU,Aricole despre: ANUL CARAGIALE, MIHNEA GHEORGHIU, DAN PURIC, EUGEN DORCESCU, PREMIUL NOBEL, PROCESUL DE LA NURNBERG,MITROPOLIA BASARABIEI, CEZAR IVĂNESCU, ELISABETA IOSIF, GRIGORE AVRAM, INIMĂ REA, LIA RUSE, AL.FLORIN ŢENE, MIRCEDA CIOBANU, GEORGE LIXANDRU scrise de:DAN MIRCEA CIPARIU, ALEXANDRU PETRIA, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, ŞTEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CREŞAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUŢ CARAGEA, PETRU BIRĂU, AL. FLORIN ŢENE
Actualitatea cultural artistica- Partea II
Actualiteatea culturala - Partea III
„RĂNILE SOLDAŢILOR ÎNVINGĂTORI” romanul lui Corneliu LEU în ediţie definitivă
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI- Partea I
Caricaturile lui Pătrăşcan
Partea II
Paso doble rubrica lui Ioan LILA
Politica in photoshop
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA III
DIN FOLCLORUL INTERNETULUI - PARTEA IV
       Romania, diagnosticata de acad. Dinu C Giurescu
      
 
.Baza industriala existenta in 1989 a disparut. Numeric, cel putin 80% din capacitatile de productie au fost date la fier vechi. In Bucuresti existau in decembrie 1989 cel putin 47 mari intreprinderi. Au disparut complet 34
            Tot efortul de industrializare al Romaniei din secolul XX a fost in cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, dupa toate probabilitatile, unica in Europa daca nu si in lume. Romania nu mai are in proprietate nici o unitate industriala, cele in functie apartin firmelor straine
            Cooperatia mestesugareasca de productie a disparut si ea in cea mai mare parte. Daca vrei sa-ti repari un pantof, gasirea unui atelier seamana cu un joc la loterie.
            Agricultura prin masurile luate in anii '90, a revenit la o faramitare care o fac neproductiva. Romania nu mai produce hrana de care are nevoie si importa nu numai grau, dar si legume, fructe din tari europene, africane si chiar din America de Sud
            Comertul se desfasoara in mall-uri cu megamagazine. Care este ponderea in megamagazine a marfurilor produse in Romania? Imaginile cu inghesuiala cumparatorilor de sarbatori la casele de marcat nu inseamna bunastare
            Comertul exercitat individual-particular s-a redus la maximum; micile magazine de cartier unele rezista, altele s-au inchis, iar ponderea lor este prea putin semnificativa.
            Sistemul bancar-financiar apartine, in proportie de cel putin 90% - bancilor straine
            De ce pana in 2009 inclusiv, au fost bani si dintr-odata nu mai sunt? Opinia publica nu a primit o explicatie rationala si nici cum sunt folosite aceste 20 de miliarde
            Urmarile imprumutului: a) reducerea cu 25% a salariilor si cu 15% a pensiilor
        b) disponibilizari repetate in 2010, 2011 si 2012 c) reducerea in continuare a salariilor intrucat noua grila de salarizare a pornit de la un prag mai jos decat acela anterior d) inghetarea salariilor si pensiilor pe 2012 e) hotarari judecatoresti definitive pentru plata unor drepturi banesti nu sunt respectate si amanate cu motivarea ca nu sunt bani f) investitiile sunt indreptate spre firmele clientelare ale regimului
            FMI executa un control direct asupra bugetului si administratiei tarii. Acest for "recomanda" ce trebuie privatizat sau pus sub management privat. Intr-un fel, situatia se aseamana cu aceea a Romaniei din anii 1948-1958 cand hotararile conducerii de atunci erau supuse aprobarii prealabile a Moscovei
            Trecerea - tot la recomandarea FMI - sub management privat a unor mari unitati care mai sunt proprietatea statului
            Vanzarea in continuare a resurselor naturale, exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea padurilor virgine. Veniturile ce vor reveni statului roman din vanzarea unor asemenea resurse sunt minimale
        Conducerea politica, degradare fara precedent
            Viata politica cunoaste, in ultimii 6-7 ani, manifestari aparte, care incalca atat Constitutia tarii, cat si regulile UE
            Formarea unei majoritati parlamentare cu ajutorul unui "partid" care nu a fost validat in alegeri si voteaza automat cu partidul principal de guvernamant
            Metode speciale de votare : asumarea raspunderii de catre guvern; aprobarea tacita ; numaratoare in viteza (numaratoarea expres) ; ordonantele de urgenta aprobate in bloc
            Politizarea aparatului de stat pana la treptele inferioare. Se va ajunge la partidul-stat existent in 1989
            Transformarea guvernului intr-un simplu instrument de executie, de aplicare a dispozitiilor Presedintiei
            Eliminarea completa a dialogului dintre partide pentru obtinerea unei solutii negociate; compromisul politic nu exista in mentalul si practica partidului principal de guvernamant; exista numai dorinta de eliminare cu orice pret si prin orice mijloace a adversarilor
            Jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri : votarea prin corespondenta, tinerea concomitenta a viitoarelor alegeri, locale si parlamentare, contrar prevederilor constitutionale, cat si a practicii UE
            Prin mai multe initiative legislative sau de facto din ultimii ani, guvernul se indreapta spre destramarea teritoriala si juridica a statului roman.
            Atacarea teritoriului. Impartirea Transilvaniei in doua regiuni de dezvoltare pe linia despartitoare trasata de dictatul de la Viena din august 1940. O atare propunere care deschide calea unei divizari de facto - economice si etnice - a Transilvaniei. Ce mai ramane din definitia Romania stat national unitar si indivizibil?
            Integritatea teritoriala este pusa direct sub semnul intrebarii si prin: proiectul de desfiintare a judetelor existente
            Politica oficiala (guvernamentala) fata de comunele romanesti din judetul Covasna este si ea graitoare: aceste localitati - prin reprezentantii lor - nu au primit nici un fel de sprijin banesc de la guvern pentru activitatile lor culturale.
            Alcatuirea statala este pusa la indoiala prin criticarea si blamarea repetata a diferitelor categorii socio-profesionale: medici, judecatori, profesori, politisti; prin referiri negative privind institutii ale statului.
            Legea arhivelor acum in faza de promulgare reprezinta inca o lovitura data statului roman. Legea ingaduie scoaterea unor arhive originale si restituirea lor catre emitenti. Aplicarea unei asemenea legi inseamna aprobarea legala pentru destramarea arhivelor nationale cu toate consecintele previzibile
            Reforma sanatatii a dus la inchiderea a zeci de unitati, tot in numele economiilor bugetare. Faza a doua a acestei reforme preconizeaza acum limitarea asistentei medicale la un pachet-tip
            Codul muncii votat nu demult este net in defavoarea salariatilor si acorda angajatorilor mai multe inlesniri in desfacerea contractelor de munca
            Prin desfiintarea industriei existente in 1989 in proportie de cel putin 80%, prin inchiderea atelierelor mestesugaresti si prin emigrarea a peste 2.000.000 de persoane, muncitorimea din Romania s-a redus considerabil si numeric dar si ca forta de actiune
            Siguranta personala a cetateanului si a bunurilor sale este amenintata de limitarile bugetare si concedierile masive in Politie si Jandarmerie
            Inghetarea salariilor si a pensiilor pe de o parte si cresterea preturilor pe de alta parte, ingradesc si chiar opresc reactiile corpului social preocupat zilnic de cum sa faca fata cheltuielilor de supravietuire.
            Masurile luate sub lozinca "reformei institutionale" erodeaza pas cu pas statul roman, slabesc autoritatea institutiilor sale. Cetateanul se simte astazi mai expus presiunilor de tot felul si mai nesigur de viitorul sau si al copiilor sai decat cu 6-7 ani in urma
            Atitudinea indiferenta a oficialitatilor fata de tot ce aminteste identitatea romaneasca, traditiile, personalitatile reprezentative, istoria, limba vorbita astazi tot mai stalcita
            Noua lege a educatiei favorizeaza formarea unei generatii fara identitate nationala
                                                                                       
         
                 Sunt cetăţean al unei foste ţări


                                                                                                                
Autor Lucian Avramescu

Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.

Trăiesc, din ce în ce mai apăsător, gândul că buletinul naşterii mele este fals. M-am născut într-o ţară care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fătarea, prin sângeroasă cezariană, a democraţiei, ţara mea a reuşit, economic şi moral, performanţa de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figurează în nimic, judeţul meu, Prahova, desenat într-o hartă care mi se părea eternă şi osoasă ca un schelet de dinozaur, nu mai joacă în şotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele şi geografic de tot. Doar câte o crimă scârboasă sau câte un viol, petrecut prin nu ştiu ce italii sau americi, mai aşază în supratitluri porecla odioasă de român în gazetele universului. M-a sunat un prieten, cu disperare, să mă uit la un interviu televizat, pe nu ştiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe fază. Dinu C. Giurescu, descendent al unei familii cu trei generaţii de academici ai istoriei naţionale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înţeles mai încolo – despre falsa împărţire a ţării în ţinuturi secuieşti şi tătăreşti şi vietnameze şi intergalactice. Despre porcăria pe care o cloceşte regimul mafiot Băsescu de a repomăda dictatul hitlerist de la Viena, preţ plătit pentru a-şi menţine curvele în capul mesei cu bunătăţi. Giurescu vorbeşte, din păcate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei naţionale? Nu vezi că suntem morţi? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii bănuiţi de a fi vii, au plecat unde-au văzut cu ochii. Şi-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii şi-au uitat chiar şi copiii minori. Mamele şi-au uitat copiii în leagăne, leagăne mişcate de scheletice mâini de bunici, morţi şi ei de nu se ştie când, rămaşi într-o inerţie a datoriei. E cea mai amplă şi înspăimântătoare părăsire de ţară care s-a petrecut vreodată.
Mă uit la dealul şi văioagele şi cărpiniştile oable care continuă poza ferestrei mele şi realizez că locuiesc o iluzie. Cât costă întreţinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul pare acelaşi din strofa de poem rustic a copilăriei mele. Numai că dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrăinată. Roua nu-mi mai aparţine. Vă contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicameral, doar hotărârea lui Stalin din 1946, aşa cum aţi scris într-o revistă, insultând partidele istorice şi regalitatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parşivă probabil din univers, nu dă doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic şi chel, nu dă doar câteva judeţe ardeleneşti, aceleaşi întâmplător luate de Hitler, ci dă România. Nu observaţi că România nu mai e? Trimisul special al preşedintelui ţării la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheamă ţara pe care o reprezintă. Drept pentru care i-a zis Ţinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bucureşti, presupun că Ţinutul Secuiesc se întinde şi peste fosta capitală a fostei Românii, până la Dunăre şi la Mare. Observaţi vreo zvâcnire de orgoliu naţional? Să fim serioşi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? Aş!
Înţeleg că regimului Băsescu îi lipsesc iarăşi nişte miliarde de euro şi aleargă să-i împrumute. Vrea să câştige şi următoarele alegeri. Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reproşat ieri că nu-i recunosc lui Băsescu măcar meritul de a fi realizat reforma administrativă. Da, i-l recunosc. Chiar şi meritul de a fi reformat sănătatea. Am alergat, duminică, jumătate din judeţul Prahova să găsesc o singură farmacie deschisă. Spitalele zonale au dispărut şi ele împreună cu medicii de comună şi cu moaşele care ştiau să lege un buric de nou-născut. Cele 300 de spitale desfiinţate sunt doar partea cuantificabilă a reformei băsiste din sănătate. Îi recunosc şi meritul concentrării învăţământului la oraş. Să închizi 3.000 de şcoli pentru care au asudat înaintaşii, spre învăţarea alfabetului în îndepărtate cătune, e într-adevăr o reformă istorică. Prin reforma Băsescu, n-ar mai fi fost şcoală în Ipoteştii lui Eminescu, în Humuleştii lui Creangă, în Hobiţa lui Brâncuşi. Da, îi recunosc realesului toate meritele reformiste.
Poate că România merita omorâtă şi nimeni până la Băsescu n-a observat această trebuinţă istorică. Ei bine, el a reuşit.
Iar dacă muribunda mai mişcă un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contaţi pe el!



  
   GABUREAC SERGIU [mailto:gsm_as@yahoo.com]
Sent: Thursday, December 22, 2011 9:15 AM
To:
gsm_as@yahoo.com
Subject: GSM scrisoare de la un revoluţionar moldovean

 
                       Scrisoare de la un revoluţionar moldovean
 
                       Cine  trage în noi după 22 de ani  ?
                                                 
Odată cu ratarea drumului rapid către democraţie, în celebra Duminică a Orbului, România a intrat într-un lung proces de stagnare, chiar involutiv în multe privinţe, agrementat cu tot felul de crize. Reale şi, cele mai multe, inventate. Trăim vremuri tot mai agresive. O agresivitate promovată din toate direcţiile. Cu largul concurs al fazanilor şi vulpoilor din mass-media, au loc tot felul de atacuri mediatice, care de care mai spectaculoase. Vânzătorii de fumigene şi tiribombe, din spatele uşilor închise, fac profituri uriaşe. Păpuşarii sunt în mediul lor. De cele mai multe ori, criticile lansate sunt fără niciun rost, câtă vreme nu sunt oferite soluţii concrete de rezolvare a diverselor crize care apar dimineaţa, la prânz şi seara. Ne aflăm în plin Kafka, în care toţi fac predicţii, promisiuni şi nimeni nu se ţine de cuvânt. Realizările ! Care realizări ?
E timpul să plecăm în analizele noastre, din orice domeniu, de la adevăruri extrem de dureroase într-o ţară unde, se pare, mama şmecherilor de şmecheri a fost şi este permanent gravidă. Ne aflăm în faţa unei Românii sleite de puteri regeneratoare şi extrem de confuză. Bietul cetăţean, privitor de canale şi canalii, consumatorul de ştiri, prostit şi incapabil de a-şi reveni din acest marasm, creat de politicieni şi mass-media, se află într-o continuă spaimă faţă de ceea ce se întâmplă şi nu mai înţelege nimic. Informaţiile ajung la el distorsionat, în funcţie de oră şi de provenienţă.
Acum totul e simplu ! Au trecut de atunci 7.661 de zile din viaţa fiecăruia, precum şi a celor 30.000.000 de români de pe planetă. Acum ştim că în 1989 a expirat, de fapt, înţelegerea puternicilor zilei semnată la Ialta. Atenţie ! Acum 22 de ani NU ŞTIAM. Cei mai mulţi dintre noi. Atunci mai mulţi români ne-am implicat în valul uriaşelor schimbări din Europa de Est. Ne-am asumat, în acele zile, responsabilităţi şi gesturi care peste atâţia ani şi după atâtea evenimente par inutile. Mai mult bătaia de joc a celor „ajunşi”.
Să nu uităm că am fost ultimii est-europeni care am făcut gestul lepădării de un sistem politic falimentar. Cu toate acestea atitudinea acestor câtorva mii de indivizi la nivelul ţării, a generat furia organelor, surprinse de existenţa unor români, anonimi în cea mai mare parte, care vroiau cu adevărat Libertate ! Jos Ceauşescu !  Jos comunismul !
Implicarea acestor mii de români în Revoluţia est-europeană, alături de milioanele de est-europeni, a fost negată şi este negată vehement de connaţionalii lor. Aşa cum se mai neagă şi ceea ce s-a strigat atunci. Trist e faptul că unii au nostalgia acelei vieţi de tip lagăr. De vină suntem cu toţii pentru aceste realităţi ale României postdecembriste. Şi, mai ales, noi revoluţionarii.  
Personal am rămas, după 22 de ani, cu aceeaşi convingere a utilităţii şi justeţei implicării multor revoluţionari în asumarea preluării şi coordonării activităţii la nivel naţional, judeţean şi local începând cu 22 decembrie 1989 şi până în 31 iulie 1990. Puţini ştiu ce program diabolic de rezistenţă a regimului ceauşist se pusese la cale. Dacă nu ar fi existat aceste mii de oameni din câteva zeci de localităţi ale României, care să se manifeste deschis împotriva regimului ceauşist în primele 72 de ore de la începerea dezagregării regimului de dictatură, motivaţia menţinerii acestui regim ar fi fost foarte puternică. Dacă elemente din securitate, precum şi elemente din armata română nu ar fi trecut de partea revoluţionarilor, urmările ar fi fost cumplite. Să nu uităm nici o clipă că noi am avut în anii ‘70-‘80 un comunism pur românesc dezvoltat aberant. Nu am avut situaţia ţărilor în care au fost trupe sovietice de ocupaţie până în ultima clipă, Moscova impunându-şi permanent punctul de vedere.
Să nu uităm că avem, încă, spre ruşinea noastră, elemente de influenţă de tip dictatorial iar ciuruirea noastră continuă.
Să nu uităm că România a început să fie jefuită după retragerea majorităţii revoluţionarilor din structurile de conducere, la 31 iulie 1990. Abia după această dată, a început haosul accelerat şi bine dirijat. De atunci a început elaborarea legilor care permit un asemenea jaf. Astfel am pierdut pasul economic şi social cu fostele ţări comuniste, fiind astăzi de râsul planetei şi pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Totul în doar 22 de ani, în ciuda faptului că suntem pe locul al şaptelea ca populaţie în Europa şi nu un popor de mâna a şaptea cum mai afirmă unii.
În tot acest timp, noi, revoluţionarii, am avut atitudini diverse: ne-am dedulcit, unii, la funcţii şi tot felul de privilegii oferite de guvernanţi, ne-am căutat de activitatea noastră profesională, iar alţii s-au retras în eternitate cu gustul amar al neputinţei. Acum cam ştim cine au fost colaboratorii securităţii. Aşa cum bine ştim cine a contribuit din plin la distrugerea postdecembristă a ţării.
Viaţa României s-a petrecut, din punctul nostru de vedere, al revoluţionarilor, pe fondul unei atmosfere, bine întreţinută, de negare a participare a românilor la Revoluţia est-europeană. E simplu ! Cum să se recunoască că au existat câteva mii de semeni, care s-au exprimat în mod deschis pentru un alt sistem politic, alte drepturi, altă viaţă, decât cea de până atunci ? Cum să recunoască, milioane de români că au stat pe după perdele, în timp ce mureau 1.104 de români, alţi 3.352 fiind răniţi, că aceştia au fost revoluţionari ?  Sunt mulţi, sunt puţini ?!
Ce demonstrează acest lucru ? Că nu întâmplător poporul român are mari probleme după 22 de ani. Probleme de legimitate, probleme de conştiinţă, probleme economice, probleme sociale, grave probleme de ordin moral.
Sigur, revoluţionarii nu au făcut mare lucru în acele zile. Au scurtat doar agonia regimului ceaşist cu câteva luni, poate ani. Au reuşit să stopeze pentru câteva luni instalarea haosului. Au reuşit să păstreze integritatea bunurilor materiale comune şi personale. Au făcut ca instituţiile şi autoritatea naţională şi locală să funcţioneze cât de cât: apă caldă, lumină, căldură, alimente, locuri de muncă, siguranţa cetăţeanului; să funcţioneze şcolile, spitalele, unităţile industriale, comerţul ...
Sunt nimicuri pentru care, daţi-mi voie să fiu mândru că am participat activ la Revoluţia Română împreună cu mulţi dintre cei pe care îi mai văd tot mai albi, tot mai bătrâni, dar tot cu un licăr de speranţă în priviri.
În multe locuri din ţară a fost o revoluţie de catifea, adică inteligentă, aşa cum ar fi trebuit să fie la nivelul întregii Românii ! Acesta este marele merit al celor care s-au implicat responsabil în acele zile ...
În Bucureşti şi în câteva localităţi au fost excese atât din partea celor care nu vroiau să cedeze puterea, cât şi din partea unor “revoluţionari” zeloşi. De ce să nu recunoaştem. Iar oamenii au avut mult de suferit.
După 31 iulie 1990, cei mai mulţi revoluţionari rămaşi după “preselecţia” din ianuarie 1990, s-au retras aşteptând să vină oamenii competenţi. Şi vedem cu toţii cine a acces la putere. Lista e lungă.
Toate acestea merită o analiză amplă şi obiectivă. Se va face, cu siguranţă, odată şi odată.
Pe parcursul celor 22 de ani, revoluţionarii români, asociaţi în diverse organizaţii şi-au exprimat prea rar punctul de vedere cu privire la evenimentele social-politice. Puţini au participat activ la derularea unor programe şi proiecte care să contribuie la aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989 din România. De fapt, nu de aflarea adevărului avem nevoie, căci adevărul este arhicunoscut, ci oficializarea lui.
A faptului că în România acelui an, unii au vrut să înlăture regimul ceauşist printr-o lovitură de stat şi unii români au dat curs imboldului interior de a se implica în înlăturarea regimului ceauşist fără vreo parolă dată.
Chiar dacă la Timişoara evenimentele erau tot mai dure, scânteia fiind aprinsă încă din 14 decembrie la Iaşi (câţi au puterea să recunoască acest fapt ?), momentul declanşării Revoluţiei Române la nivel naţional a fost  sinuciderea sau omorârea generalului Milea în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 şi nu plecarea elicopterului de pe clădirea Comitetului Central. Momentul evacuării şi nu al fugii ceauşeştilor, cum se tot vehiculează, i-a găsit pe revoluţionarii din multe oraşe, deja manifestând pe străzi, în faţa comitetelor judeţene de partid sau în drum spre acestea.
În momentul apariţiei la televizor a unor revoluţionari bucureşteni, Comitetul Judeţean Neamţ al PCR fusese deja invadat de cei aflaţi în piaţă. A fost un moment, pe care revoluţionarii nemţeni l-au gestionat de aşa manieră încât în doar în câteva ore s-a instaurat ordinea în interiorul clădirii şi a început organizarea internă, după primele momente de debandadă generală. Bineînţeles, cu stângăciile inerente şi emoţiile generate de adrenalina care curgea în valuri. Nu uit sprijinul unor elemente din armata şi miliţia nemţeană, altfel nu se ştie cum evolua situaţia.
Da, doamnelor şi domnilor sunt mândru că atunci, în Piatra-Neamţ nu a fost liniştea de după perdele ca în atâtea localităţi din România. Sunt bucuros că mulţi nemţeni au punctat prin participare directă, ca de fiecare dată, marile evenimente ale poporului roman, la chemarea insistentă a revoluţionarilor locali. Acea piaţă plină în miez de noapte dintre 22 spre 23 decembrie 1989 a fost momentul eliberării de frică pentru zeci de mii de nemţeni.
Au urmat trei zile, pe care nu le voi înţelege niciodată, zile pe care le-am trăit în maximă tensiune.
Mă întreb şi acum: Cum o parte a armatei şi a securităţii române să lupte împotriva propriului popor şi împotriva cursului vremurilor europene. Cum laşitatea s-a manifestat din plin în nenumărate situaţii ?! Cum de sunt mai mulţi revoluţionari decât cei care s-au implicat responsabil în acele zile ?
Repet, dacă nu ar fi existat acea uriaşă presiune creată de revoluţionari în centrele de judeţ şi alte localităţi ale României, cu siguranţă evenimentele ar fi avut un curs mult mai dramatic. În paralel s-a declanşat şi lovitura de stat. N-aveam atunci de unde să ştim, deşi anumite întâmplări ciudate petrecute confirmă din plin acest lucru.
Când s-a văzut că revoluţionarii nu pot fi controlaţi, cei interesaţi de păstrarea sau de preluarea puterii, au început operaţii de intimidare ajungându-se până la împuşcarea în stradă a populaţiei. Apoi s+a petrecut lucrul cel mai grav cumpărarea revoluţionarilor. La scurt timp, au început preselecţiile, selecţiile, ademenirile sau înlăturarea celor incomozi. Fiecare cu preţul său. Extreme de puţini au rezistat “drepturilor” fără număr, fără număr !
S-a continuat cu denigrarea revoluţionarilor în ansamblu şi, mai ales, mituirea lor ulterioară, sub diverse forme, oficiale şi neoficiale. Pe acest fond a început procesul de prăduire a României, ajungându-se în zilele noastre la corupţia generalizată a tuturor structurilor politice, din administraţie şi justiţie, la o imoralitate ce depăşeşte orice imaginaţie.
Este pata neagră care nu se va şterge niciodată de pe fruntea celor care s-au dovedit autorii acestor fapte. Ne aflăm, după 22 de ani, într-un moment extrem de delicat, când nu mai ştii pe cine să mai crezi ! Foarte mulţi români şi-au pierdut orice urmă de bun simţ. Au ajuns să-şi vândă conştiinţa pentru o găleată roşie, galbenă sau portocalie cu o uşurinţă de zombie. Se trece cu o viteză uluitoare de la un partid la altul, puşlamalele şi mercenarii politici invocând tot felul de interese naţionale !
Principalii vinovaţi pentru toată această stare de lucruri în România ? Marea majoritate a celor care au avut putere de decizie politică în aceşti 20 de ani. Păcatul este al lor. Şi unii au plătit, deja, pentru fărădelegile lor, chiar dacă justiţia românească a stat tot timpul îmbrobodită şi cu ceară în urechi. Totul se plăteşte, chiar dacă nu se vede acest lucru !
Tot mai multe zone ale României se scufundă. Există puţine locuri în care viaţa are un curs normal, unde decizia politică locală este şi în favoarea comunităţii. Asemenea comunităţi se apropie încet-încet de standardele europene. Trebuie să fiu corect şi să recunosc că mulţi primari şi consilieri locali au realizat şi lucruri bune pentru semenii lor. Dar asta numai ca urmare a opţiunii inteligente a locuitorilor, se pare cu un plus de cunoaştere faţă de alte zone.
Atenţie, nu prin excese protocalii pot fi rezolvate problemele de zi cu zi ale oamenilor. Excesele sunt mai mult decât periculoase. E nevoie de mult echilibru. Poate mai mult decât oricând în istoria noastră posdecembristă e nevoie de echipă ministerială cu adevărat profesionistă.
Au trecut 22 de ani. Cred că a venit vremea să trecem la treabă serioasă. Riguros planificată. Să lăsăm încrâncenarea la o parte. Să ne unim ca să scoatem ţara din mocirla în care am băgat-o cu bună ştiinţă şi umor non-stop. Să lăsăm pe cei tineri să-şi hotărască destinele. Să ne lepădăm de mânie, lăcomie, invidie, lene, avariţie, desfrâu, trufie şi cu speranţă, credinţă, cumpătare, tărie, milostenie, prudenţă şi dreptate să trecem la reconstrucţia ţării.
Un popor inteligent, bine condus, are nevoie de maximum zece ani să ajungă în rândul lumii. Aşa spun specialiştii ! Lucru demonstrat din plin de multe popoare !
Iar celor care s-au implicat în evenimentele de acum 22 de ani, mulţi tineri pe atunci, li se datorează măcar o părticică din puţinele bucurii avute în perioada care a trecut din decembrie 1989. 
                                                                                                   Doamne ajută şi Sărbători fericite ! 
  
            
                          Contrasemnez aceste cuvinte pline de adevăr,
                                            de scârbă şi de mânie.
                                                                     Ion Marin Almăjan

Scrisoare deschisă către preşedintele Traian Băsescu
 C.T.Popescu
 
Domnule Băsescu, te-am privit şi voi continua să te privesc cu statornică scârbă.  Însă, dincolo de scârba mea, un concurs de împrejurări care conţine prostia unora, ticăloşia altora şi indiferenţa celor mai mulţi a făcut să devii preşedinte al ţării mele. Nu m-am aşteptat nicio clipă ca, ajuns în această demnitate, să poţi deveni altceva decât eşti, dar am vrut să sper că măcar vei încerca să pari. Mă felicit că nu am investit prea mult în această speranţă. Ex nihilo nihil. Dispreţul pe care ţi-l port e lesne de argumentat: reprezinţi suma a tot ce are mai detestabil poporul român. Fără a avea măcar una din însuşirile admirabile ale acestui popor. 
Vreme de şase ani am trăit o neîncetată stupoare, colorată când şi când cu indignări sterile ori revărsări gastrice provocate de conduita ta. 
Vreme de şase ani, mulţi dintre noi am încetat să fim doar cetăţeni ai acestei ţări şi am devenit victime ale tulburărilor tale de personalitate, ale crizelor tale de nervi, ale sevrajelor tale, ale revărsărilor tale de ură, ale ticăloşiei tale, ale incompetenţei tale. 
Nu ştiu dacă în istoria modernă există şef de stat care să fi insultat atât de mulţi dintre propriii cetăţeni, cu atâta nesimţită uşurinţă. Observi că nu folosesc pluralul politeţii. Pentru că tu însuţi, în dialogul cu ceilalţi, ai răul obicei de a nu-l folosi. Şi voi refuza să îl folosesc doar formal, demonstrativ, numai pentru a vădi că sunt mai bine crescut decât tine. 
Vremea convenţiilor şi demonstraţiilor de tipul acesta a trecut. Am privit cu îngrijorare, în aceşti şase ani, obsesia ta maladivă pentru puterea absolută. Au fost concetăţeni de ai mei care au crezut că poate ţi se cuvine, că poate, atunci când o vei avea, vei face din ea instrumentul schimbării în bine al ţării. 
Se înşelau. Ai folosit puterea doar pentru a revărsa urâţenia dinlăuntru-ţi asupra noastră, a tuturor. Iar ţara e astăzi mai schimonosită ca niciodată. Sărăcită, desfigurată, doar un contur înlăuntrul căruia cei mai mulţi sunt prinşi ca într-o capcană, prizonieri ai unui rău destin. Precum în cel mai întunecat fanariotism, ai folosit demnităţile publice ori resursele statului pentru a-ţi căftăni apropiaţii, pe cei care ţi se închinau cu ipocrită smerenie, într-un detestabil qui pro quo. Astfel au ajuns cele mai multe demnităţi ale statului să fie ocupate de incompetenţi, imbecili şi neamuri proaste, personaje lipsite de orice merit, dar cu prea-plin de obedienţă faţă de tine, despotul. Şi când ţara e rânduită după legea aceasta, nu e de mirare că astăzi am ajuns la această mizerie, promiscuitate şi decădere a instituţiilor. 
Ţi-ai făcut din minciună un crez politic. Şi unii găsesc asta scuzabil. Peste cei care au îndrăznit să spună altfel decât crezi tu că se cuvine spus ai revărsat diluvii de ură. Ai inventat categorii generice peste care să îţi reverşi ura şi insultele primitive. 322, moguli, tonomate, reprezentau categorii încăpătoare în care mizeria ta să poată fi eficient distribuită. Toţi cei care nu acceptau fanariotul qui pro quo erau detestabili, maculabili, expulzabili. Rar mi-a fost dat să văd atât risipă de resurse (ale statului, ale instituţiilor publice ori ale unor dubioase instituţii private) menită unui singur scop: împroşcatul cu mizerie. 
Au fost şase ani urâţi. Iar rezultatul lor e reaua stare de azi a ţării. Prea mult şi prea des am vorbit despre toate cele care au fost pentru a le mai repeta acum. Altul e motivul pentru care scriu astăzi. 
Afirmi, domnule Băsescu, fără să roşeşti, cu o nesimţire prietenă cu iresponsabilitate, că ţara mea e o ţară de mâna a doua. Iar când îndrăzneşti să spui aşa ceva vremea pamfletelor şi a indignărilor din laringe a trecut. O ţară care cere bani cu împrumut, o ţară care nu poate plăti pensiile este o ţară de mâna a doua - spui tu cu o nesimţire care sfidează orice stupoare. Nu ţara a cerut bani cu împrumut, domnule Băsescu, ci tu. Împotriva tuturor acelor voci care se opuneau acestui demers. Nu suntem toţi amnezici şi încă ne amintim cum predicai nevoia acelui credit de la FMI, deşi nu puţini erau cei care strigau că e o cale greşită. Şi i-ai potopit cu insulte. Aşa cum ştii să faci. Ai susţinut acel credit nu pentru că ţara avea nevoie de el, ci pentru că tu, deprins cu logica licuricească, ai încercat să cumperi bunăvoinţa unor stăpâni pe care noi nu-i vedem. Şi ai fost gata să plăteşti acea bunăvoinţă cu sărăcirea, umilirea şi nenorocirea noastră a tuturor. Iar dacă ţara nu poate plăti pensiile este pentru că tu ai adus-o aici. Nu mogulii, nu tonomatele, nu noi. Noi doar trudim, îndurăm şi plătim biruri. 
Nici nu ar trebui să mai spun lucrurile acestea. Sunt deja ştiute. Şi nu ar trebui să accept logica rudimentară după care funcţionezi, aceea care măsoară demnitatea, înălţimea ori măreţia după grosimea pungii. Doar judecând cu maţul poţi ajunge să spui despre ţara mea că este o ţară de mâna a doua. Iar dacă punga ţării nu e azi îndeajuns de plină pentru gustul tău, asta nu se întâmplă pentru că eu şi cei asemeni mie nu trudim îndeajuns pentru a o umple, ci pentru că tu şi cei din jurul tău sunteţi prea hămesiţi, prea nesimţiţi şi prea necinstiţi pentru a şti să o chivernisiţi. 
Dar ţara asta încă are bani să îşi plătească preşedintele şi imbecilii deveniţi miniştri, are bani să îşi plătească nulităţile devenite europarlamentari, are bani să te trimită la reuniuni internaţionale unde să ne umileşti pe toţi respirând dispreţul cu care eşti tratat de ceilalţi, are bani pentru a plăti pentru capriciile neroade ale favoritei tale, are bani pentru a îngrăşa guşile lăudătorilor şi numeroşilor tăi servitori. Are încă bani din care să plătească sinecuri pentru cei care ştiu să îşi manifeste îneajuns de zgomotos şi fără ruşine obedienţa faţă de tine.Are bani să îmbogăţească afacerişti suspecţi, dar cunoscători ai conturilor de partid. Să ierţi, atunci, biata ţara dacă nu mai are îndeajuns pentru a plăti şi pensiile acelea. 
În aceeaşi zi când eu scriam: Pentru că eu nu accept că România e o ţară de mâna a doua în UE. Nici că eu aş fi un cetăţean de măna a doua. Dar admit că avem politicieni de mâna a şaişpea. Mai pe seară, preşedintele României spunea că ţara mea este o ţară de mâna a doua. Iar asta nu mai poate fi îngăduit. Pentru aşa ceva nu mai este de ajuns să ne revoltăm pamfletar, să respirăm vocalele indignării la televizor ori să risipim cerneala stupefacţiei în gazete. 
Atunci când mizeria ta nu mai încape în hârdăul categoriilor generice şi nu se mai revarsă doar asupra tonomatelor, parlamentarilor, mogulilor, ci asupra ţării înseşi, atunci e vremea să fii trimis definitiv acolo unde îţi e locul. Atunci când, nu are rost să ne mai ascundem după cuvinte, îţi îndemni cetăţenii să îşi părăsească ţara, tu trebuie să pleci, nu ei. E timpul! 
Asta e tot ce am avut să îţi spun, domnule Băsescu. Aşa cum ţi-am promis, îţi sunt pe mai departe dator cu întreg dispreţul. Şi îţi promit că mă voi achita de această obligaţie. Dar vreau că de acum să te dispreţuiesc ca pe un ticălos oarecare şi nu ca pe preşedintele ţării mele. Du-te! 
Rândurile care urmează nu îţi mai sunt adresate, deşi te privesc. Vreau să sper că prieteni şi neprieteni din blogosferă mi se vor alătura. Pentru că este o limită care nu trebuie trecută. Şi aşa, prea multă vreme, prea multe am îngăduit. Şi mai vreau să sper că, mai ales, politicieni, cu şi fără blog, vor prelua revolta mea şi îi vor da cuvenită îndreptare. Acelor politicieni le cer, neîntârziat, iniţierea procedurii de suspendare a lui Traian Băsescu. Dincolo de meschinăria calculului politic de conjunctură, dincolo de laşitatea cu care ne-au obişnuit, dincolo de indolenţa pe care le-am tolerat-o. Sau puteţi cu toţii tăcea, prudent, vascularizaţi de precauţia pe care o putem numi şi laşitate. Şi atunci am să-i cer scuze lui Traian Băsescu. Şi am să admit că trăiesc într-o ţară de mâna a doua.

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971