Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
OARE, CHIAR NU ŢÍNEM SEAMA DE ISTORIE?!
DOCUMENTE CARE NU NE FAC PREA MULTĂ CINSTE;
SFÂRŞITUL PROGRAMAT AL DEMOCRAŢIEI
GRECII, EUROPA ŞI APELUL LA FIBRA SPIRITUALĂ;
Din nou despre Roşia Montană
ÎNGÂNDURATE FOTOGRAFII
Articole de Dwight Luchian PATTON, Nicolae DABIJA, Elena ARMENESCU, Leonard VELCESCU, Mircea BUNEA- Partea I
Partea II
Partea III
Remember: George ŢĂRNEA şi egloga lui
Eugen EVU: EPIFANIA EVUIANĂ
Adrian BOTEZ: MĂ-NTREABĂ STRĂMOŞII
Târgul de carte de la Frankfurt
Doi aromâni pionieri ai cinematografiei, Breviarul marelui Hidalgo
Poezia lui Liviu Ioan STOICIU
Studii despre Eminescu, Tălmăcirile lui Eugen DORCESCU
Apariţii de Dumitru Hurubă şi Petre Rău
Continuarea dezbaterii propusă de Dimitrie Grama
Un discurs al lui Geert WILDERS, preşedintele Partidului Libertăţii din Olanda
Biserica Ortodoxă Română şi securitatea – un studiu de Stelian GOMBOŞ
Din folclorul internetului
Din folclorul internetului - Partea II
Partea III
Partea IV
PASO DOBLE – RUBRICA LUI Ioan LILĂ
Topul cersetorilor bucuresteni
TEHNICA TÂNĂRĂ A INTERNETULUI PE MĂSURA VÂRSTEI A TREIA
 A SOSIT DOMNUL  EMINESCU

 Marii scriitori întotdeauna sunt generoşi cu valorile spirituale ale neamului lor. Unul dintre aceştia este scriitorul, promotorul cultural , prozatorul de avengură Nicolae Danciu Petniceanu, membru al Ligii Scriitorilor din România, ctitor de reviste şi societăţi culturale. Acesta a înţeles ceea ce spunea Garabet Ibrăileanu :”Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”, la care adaug, că în condiţiile integrării ţării noastre în Uniunea Europeană şi a fenomenului globalizării zestrea cu care ne facem cunoscuţi este cultura . Numai prin promovarea valorilor noastre autentice putem să rezistăm în faţa asimilării. Scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu a înţeles acest lucru şi împreună cu un harnic colectiv de scriitori din zona Banatului, format din  regretatul George Voştinaru, Lucian Bureriu, Aurel Turcuş, Gheorghe Luchescu şi Mariana Sperlea, a purces la o amplă lucrare dedicată în exclusivitate Poetului Naţional, Mihai Eminescu,” intitulată “A sosit Domnul EMINESCU”, apărută la Editurta GORDIAN, 15 ianuarie 2010, în format A4, şi având 709 pagini.O carte de mărimea “Istoriei Literaturii Române” de G.Călinescu, dar dedicată numai unui singur autor. Patriotismul nu este iubirea ţărânei cât iubirea trecutului”, scria Eminescu. Ceea ce a făcut Nicolae Danciu Petniceanu prin editarea revistei EMINESCU  apărută în perioada 2000-2008 nu este altceva decât respectarea zicerii eminesciene. Un scriitor mai iubitor de operă eminesciană ca autorul amplului roman” Bigamul” care şi-a dedicate o parte însemnată din viaţă pentru a menţine vie flacăra operei lui Eminescu puţini se găsesc în literatura română.Spre deosebire de unii( vezi: Zigu Ornea sub oblăduirea lui Andrei Pleşu în “Dilema”) care au încercat să-l denigreze, neştiind faptul că Eminescu şi-a “construit” Opera pe cea mai înaltă stâncă, dragostea de neam şi limba română. Vorba Domnului Iisus”A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. “( Matei 7,25).Scriitorul N.D.Petniceanu a făcut tot ce i-a stat în putinţă să promoveze şi să apere OPERA poetului Mihai Eminescu”, care pentru românii de pretutindeni, de bună-credinţă, înseamnă Biblia Neamului Românesc. “
 Cartea ,de care facem vorbire, este structurată în următoarele mari capitole: Secţiunea I : Mihai Eminescu, în cadrul cărei se află subcapitolele I-Mihai Eminescu-Poezii, II- Omagieri poetice în revista “Eminescu”, III-Gânduri eminesciene în reviste Eminescu, IV-Istorie literară în revista Eminescu, B.Secţiunea a II-a: Colaborări la revista Eminescu , poezii, Proză, Teatru, Critică literară, Istorie culturală, Însemnări cu iz religios, Note de călătorie, Interviuri, Medalioane literare, debutanţi, Folclor şi folclorişti, Publicistică, Epigrame şi epigramişti, C.Secţiunea a III-a: Banatul şi Eminescu-I-Eminescologi, II- Varia, III -Înapoi la Eminescu, IV-Fascimile, V.- Iconografie şi Epilog. Această monumentală lucrare cuprinde articole, eseuri, poezii, studii dedicate Poetului Naţional, inclusiv imagini de la sutele de activităţi culturale dedicate lui Eminescu şi orgaznizate de N.D.Petniceanu. Bineînţeles aceast volum se deschide cu un grupaj
reprezentativ din opera poetică a celui căruia îi este dedicată  cartea, în care descoperim semnăturile unor personalităţi de marcă, cum ar fi: pr. Prof.univ.dr.Nicolae Neaga,  prof.univ.dr.G.I.Tohăneanu, prof.Viorica Duşan, prof.emerit Dan Popescu, Nicolae Danciu Petniceanu, prof.univ.dr.Gheorghe Luchescu, Virgil Birău,  dr.Mariana  Cernicova, Eugen Evu,etc.Acestă lucrare cuprinde semnăturile unor poeţi cunoscuţi, intraţi în patrimoniu nasţional al culturii noastre, cum ar fi: Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Al.Macedonski, Teodor Damian, Ionuţ Ţene, Miron Ţic, Mariana Sperlea, Sabin Bodea, Mihai Prepeliţă, Titina Nica Ţene, Rahela Barcan, Mariana pândaru,  Maria Dincă, Gh.Zarafu, Al.Florin Ţene, Vasile Barbu, Ioana Păduraru, etc.
 Ne cerem scuze că spaţiul tipografic nu ne permite să enumerăm sutele de nume care semnează în acest volum, dar iau în apărarea mea ceea ce zicea Eugen Lovinescu:”O lucrare de artă trăieşte prin ea; fiind frumoasă, ea şi-a îndeplinit menirea şi nu are nevoie de recunoaşterea nimănui. “ Şi acelaşi critic scria:” Eminescu , nu este numai talent remarcabil, ci şi punctul din frontiera hărţii noastre sufleteşti”. La care adaug eu, că această lucrare a lui Nicolae Danciu Petniceanu este “arma” cu care ne apărăm “frontiera hărţii noastre ” culturale.
      
                                                                                              Al.Florin ŢENE


                    A ŞTI SĂ DESCIFREZI CU INIMA
                            – GÂNDURI ŞI SENTIMENTE
        Eugen Dorcescu, Tălmăciri, editia on-line
www.cartesiarte.ro


   Iniţiativa de a alcătui o culegere din cele mai frumoase poezii adunate  şi traduse cu multă acurateţe stilistică de către prestigiosul poet, eseist şi traducător Eugen Dorcescu, este una cât se poate de fericită. Nu pentru că nu ar exista antologii de poezie sau volume de autor, din lumea întreagă, sub diferite tălmăciri şi interpretări, ne-am obişnuit să citim o carte în două-trei variante şi chiar, cititorii mai rafinaţi, îşi permit să facă şi unele comparaţii estetice, stilistice ori de substanţă analitică.  Se ştie doar că, de traducător depinde în mare măsură, bogăţia de sensuri şi frumuseţea unei cărţi, cu cât acesta se apropie mai mult de original, de spiritul autorului care a conceput-o. Fiecare traducător, însă, îşi pune amprenta personală pe pagină, trecând prin propriul filtru un text şi găsindu-i valenţele cele mai fericite de expresie. Este, fără doar şi poate, o artă să găseşti fiecărui autor străin, tonalitatea, specificul limbii (foarte important!) spiritul, dinamica interioară a ideilor, să te apropii de el cu întreg bagajul tău afectiv, fără a-i schimba sensul ori înţelesul, dar îmbogăţindu-l cu nuanţe autentice izvorâte din structura ta intimă, din particularităţile limbii în care se efectuează traducerea, dar şi a limbii de origine, aşa încât să fie pe înţelesul tuturor şi nu doar pentru anumiţi elitişti. Aşa se face că un text capătă strălucire ori devine tern, neinteresant, stângaci, cu nedelicateţi stilistice ori, mai grav, cu greşeli gramaticale, datorită traducătorului. De iscusinţa lui, depinde mişcarea interioară, un spirit nou, o linie de forţă, dinamica, sensul, sugestia, alunecarea în banal ori găsirea celor mai subtile nuanţe de interpretare şi a tonalităţii celei mai potrivite. Pentru că fiecare carte are tonalitatea sa, identitatea, ritmul său, ca şi poezia în sine. Deşi structura originală nu poate fi modificată, performanţa constă în şlefuirea cuvintelor precum lentilele lui Baruch Spinoza, pentru a le da strălucire şi a le pune în evidenţă, cât mai aproape de intenţia autorului.
          În acest sens, traducătorul este un fel de căutător şi culegător de perle din grămezi imense de stridii, pe care le conservă cu grijă şi le pune în valoare, făcându-le să strălucească în adevărata lumină. Ineditul este rodul,  cu toate aromele, dulceaţa şi bogăţia cărnoasă şi mustoasă, care te îmbie la gustat. Poţi să treci pe alături şi să nu devii interesat în faţa unei astfel de oferte?
          Termenul “Tălmăciri” mi se pare mai potrivit decât cel tehnic, “traduceri” pentru că reflectă întreagă truda a celui care se apleacă plin de bunăvoinţă şi râvnă, izvorâte din dragoste faţă de cuvânt, asupra unui manuscris sau a unei cărţi deja tipărite pentru a găsi formulele cele mai fericite de interpretare. Ediţia de faţă, după mărturisirea tălmăcitorului, cuprinde texte, însoţite de scurte prezentări, adunate în timp, ca pe bijuterii literare, ale unor mari scriitori francezi, clasici moderni, şi a unor poeţi contemporani de limbă spaniolă, trăitori, atât în Peninsulă, cât şi în America de Sud. A existat o persoană, graţie căreia, aceste texte au prins viaţă în limba română sub această formulă (aş zice magică!) – scriitorul Corneliu Leu, căruia traducătorul îi aduce mulţumiri reverenţioase. Aşa se întâmplă. Există cineva, undeva, care te împinge din urmă, îşi asumă iniţiativa şi apoi devine responsabil de ispititoarea aventură care se numeşte literatură, fie originală, fie tradusă. Este vorba, desigur, doar de un pretext, un bobârnac dat cu dragoste, precum acela care-ţi răstoarnă pe spate cozorocul şepcii pentru ca să ţi se vadă strălucirea frunţii.
          Din fericire, există, aşa a fost, aşa este şi aşa va fi, o dată şi altădată, aproape ca niciodată.
          Astfel au prins viaţă şi aceste texte, publicate sporadic la unele edituri, la revistele clasice ori la cele în format electronic. Dacă fiecare din noi am conştientiza cât de importantă este o traducere şi cât ne lărgeşte orizontul interpretativ al minţii şi inimii, ne-am da seama că travaliul celor care se ocupă cu aşa ceva este cât se poate de meritoriu. Personal, îi consider pe traducători, un fel de purtători de făclii care arată drumul şi conduce paşii pe cărările, destul de întortocheate şi uneori întunecate, cu hăţişuri potrivnice, ale balastului literar în care ne putem afunda, din pricina necunoaşterii în profunzime a unei limbi străine. Ei sunt cei care selectează pentru noi şi ne oferă spuma, crema, ceea ce este mai bun şi mai folositor. Şi mai ales, ne oferă, fără nici un efort din partea noastră, un fel de “mură-n gură”. Nici măcar nu trebuie să întindem mâna, că ne pică direct în gură para zemoasă şi dulce. Şi pentru aceasta ar trebui să le mulţumim cu recunoştinţă. Ceea ce şi fac, de câte ori am prilejul, pentru luxul intelectual pe care mi-l oferă. De ce fac această pledoarie pro domo? Pentru că fără traducătorii iluştri, George Coşbuc, Eta Boeriu, George Pruteanu, n-aş fi citit niciodată “Divina Comedie”! Iată de ce! Fără Ion Frunzetti, Virgil Teodorescu, Nina Cassian, George Lesnea, Gellu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Dumitru Ţepeneag,  şi atâţia alţi truditori în câmpia literelor, n-aş fi cunoscut şi n-aş fi iubit atât de mult, lirica universală.
          Culegerea se deschide în chip miraculos aproape cu “Trei mari poeţi francezi” şi aceştia nu sunt alţii decât: Alphonse de Lamartine, Leconte de Lisle şi Charles Baudelaire.
          Primul, Alphonse de Lamartine, autorul celebrelor Meditaţii poetice, poet de referinţă, învăţat pe băncile şcolii la lecturi particulare, un poet romantic, dar  cât se poate de modern şi astăzi, motiv pentru care a fost şi ales de tălmăcitor pentru a-i ilustra în limba română câteva din meditaţiile lirice, atât de expresive în dramatismul lor.
          Lacul  - ilustrează aşteptarea iubitei care întârzie, la fel în poezia omonimă a Eminului nostru. Până şi natura se nelinişteşte de absenţa iubitei şi se manifestă precum sufletul zbuciumat al poetului. Neputinţa de a opri clipa în încremenire, pe amintirea când cei doi se plimbau liniştiţi pe lac, condiţia de trecători şi străini pe un tărâm impropriu, sunt elemente care aduc zbucium şi nefericire: “Neant, eternitate, genuni de-ntunecime, / Cu zilele ce faceţi, pe care le-nghiţiţi ? / Ne veţi reda vreodatã extazele sublime / Şi tot ce ne rãpiţi? / O, lac ! Stânci mute ! Grote ! Pãduri întunecate, / De vreme neatinse, ba-ntinerite chiar ! / Pãstraţi-ne-amintirea acelor nopţi curate – / (Vai, amintirea doar…)” (Lacul).
          Traducătorul a ales acest superb poem reprezentativ pentru lirica lui Lamartine şi pentru frumuseţea imaginilor lacului de o limpiditate celestă, văzut în amintire, în contrast cu starea de tulburare a poetului în timp aşteaptă în zadar lângă fluviul zbuciumat şi tulbure. Este genul de corespondenţe care se întâlneşte şi în simbolismul lui Baudelaire.
          Izolarea – continuă antiteza dintre fluviul “sălbatic şi inform/ Balaur ce se-afundă-n obscura depărtare” şi lacul “neted, cu ape care dorm / Şi unde steaua serii se-nalţă lin, pe zare”. În faţa acestor superbe tablouri în mişcare, omul, cu privirile pierdute în zare, aşteptând în zadar, fericirea care nu se întrezăreşte:  “Dar eu? Vai, dinaintea atâtor dulci tablouri / Zadarnica-mi privire zadarnic mi-o mai port – / Asemeni unei umbre contemplu lut şi nouri: / Luminile solare n-animã pe cel mort. / Plimbându-mi fãrã ţintã privirile pustii / Peste coline, pânã înspre imensa treaptã / A zãrii, între noapte şi între miazãzi, / « Niciunde fericirea, îmi zic, nu mã aşteaptã ».
          Singurătatea e omniprezentă în poezia lui Lamartine, ceea ce-l face pe poet să ignore frumuseţile din jur înnobilate de soare, de stele, de lună, pentru că, fără iubire: “Dorinţa mea nu aflã nimic în univers…”
          Îmi permit aceste scurte consideraţii şi citarea unor mici fragmente pentru ca şi cititorul acestor rânduri să guste din dulceaţa poemelor tălmăcite cu atâta măiestrie de Eugen Dorcescu. Dar mai ales, pentru satisfacţia pe care mi-o oferă textele lirice, de referinţă (aproape uitate!) pe care traducătorul mi le-a adus sub ochi într-o haină nouă!
          Leconte de Lisle –este mentorul Parnasianismului, rămas în conştiinţa lumii literare  cu Poemele antice, Poemele barbare, Poeme tragice, de o viziune aparte a destinului omului în univers, poet cu vocaţia sublimului, aşa cum subliniază traducătorul. Din creaţia acestuia, Eugen Dorcescu a ales să traducă patru poeme reprezentative: Claruri de lună (un fragment); Moartea soarelui; Peisaj polar; Ultima amintire. Viziuni stranii ale unei lumi fără formă, ale unui terifiant univers, o poezie vizuală, picturală, care seduce prin frumuseţea imaginii, “Claruri de lună”  aduce cu sine personificarea reginei nopţii de o concreteţe aproape dureroasă: ”Iar Terra, legãnatã în vid, ca pe un plaur, / Sub clare solitudini visând şi stând de veghe, / Priveşte, fermecatã, la mii şi mii de leghe, / Cum luna-ntinde-n spaţiu frumosu-i arc de aur”.
          Vizunea cosmică a astrului zilei continuă, la cote sublime şi în “Moartea soarelui”, prin invocaţia patetică aproape, a omului către ceruri: “Cazi, Astru greu de glorii, izvor de strãlucire! / Mãrirea ţi se scurge, ca aurul, din ranã, / Cum dintr-un piept puternic o ultimã iubire”.
          Ultima amintire – este şi ea un strigăt disperat în faţa iminenţei morţii şi a neputinţei de a împiedica deznodământul, dar şi întrebările mute pe care şi le adresează omul, fără a primi răspuns:  “Cobor, inert şi palid, în neagra-mpãrãţie, / Cobor, orã cu orã şi an cu an. Strãbat / Tãcerea, Nemişcarea… şi-o rece reverie. / Nimic nu simt. Ciudata-ncercare s-a-ncheiat. / Ce-i viaţa? Am fost tânãr? Bãtrân? Un oarecine? / Iubire? Soare? – Unde-s? Treci, trup abandonat. / Roteşte-te spre-adâncuri. Porţi vidul în retine / Şi-n jur uitarea creşte mai densã, ceas de ceas – / Visez cumva? Nici vorbã. Mort sunt. Cu-atât mai bine… / Dar acest spectru? Rana cumplitã? Şi-acest glas / Ce par a fi-ntâmplate cu secole-nainte ? / O, tu neant ! E chipul ce-n inimã-a rãmas /Şi care-a devorat-o cândva. Mi-aduc aminte…”
          Charles Baudelaire este reprezentat de un singur poem “Examenul de la miezul nopţii” în care poetul damnat este tras la răspundere pentru ziua pierdută, prilej pentru a-şi face un examen de conştiinţă autoironic, în stilu-i cunoscut.
          Secţiunea dedicată poeţilor de limbă spaniolă se deschide cu autorul tenerifean Coriolano Gonzales Montañez cu fragmente din lirica acestuia de inspiraţie orientală, în poeme  scurte de trei versuri, una din formele sale predilecte, adevărate mărgăritare strânse sub titlul  sugestiv: “Lumina”. Şi aceste poeme sunt adevăraţi licurici strălucitori în iarbă, ghemuleţe de lumină care călăuzesc călătorul în noapte. Sunt pline de inefabil şi duh blând ce recheamă la pace şi linişte sufletească: “luna plinã / deasupra falezei: / palmierul în umbrã”; “linişte: / în casa pustie / doar o lumânare”;  “sub castan / umbra mea şi furnicile: / tãcere solitarã”; “ploaie de varã: / nori cãlãtori / în derivã”; “deasupra plajei / pescãruşii aşteaptã / micul dejun”; “acest ţânţar / în paharul meu cu vin: / nu beau singur”; “dupã furtunã / o cãrare sinuoasã: / melcul”; “într-un colţ, / singur, plânge în hohote un copil: / afarã-i luminã”; “pe acoperiş / cad şopârle: ploaie / de primăvară”; “în fereastrã / chipul reflectat: / nu cãlãtoresc singur” (Lumina). Am citat aceste mici poeme în primul rând pentru mine şi cer iertare cititorului dacă nu-i vor fi pe plac.
          Un alt poet născut tot în Tenerife este Ernesto Suárez şi poemele traduse de Eugen Dorcescu aparţin volumului La casa transparente, La Caja Literaria, Tenerife, 2007. Casa transparentă tratează tema morţii – temă aproape obsedantă care, cu toate acestea, exercită fascinaţia necunoscutului. Poetul se închipuie mort în vădit contrast cu voluptatea de a trăi şi de a se exprima pe sine, în timp ce toate din jur înfloresc, respiră, de manifestă într-un fel sau altul:  “moartea mea este recognoscibilã numai /
prin gestul mâinilor mele / – mâni îndreptate spre eternitate – / şi prin uşoara / înfiorare din buzele mele / când peste ele cade / ploaia / fãcând sã / înfloreascã / arborii-flacãrã / meri / palmierii / da / pe acest pãmânt de sare / peste acest rescumpãrat trup de sare” (Prolog).
          Contemplarea propriei morţi este o temă recurentă.
          “Urme” – este alcătuit din poeme de respiraţie scurtă, flash-uri în joc spectral de lumini care capătă un înţeles straniu prin formă şi conţinut. Poemul are o dinamică înaintând parcă în trepte de lumină, până la punctul culminant: “plaja se face pãdure / pãdurea se face bãrãgan / bãrãganul munte ultim / muntele strãpunge mantaua norilor / şi ridicându-şi rãdãcinile / cautã pãmântul / la fel lumina / la fel viaţa toatã”.
          Şi celălalt poem, “Seva soarelui” urmează aceeaşi dinamică.
Rosa Lentini, poetă contemporană, (Barcelona, 1957, Spania), traducãtoare, critic şi editor este reprezentată mai bine, cu fragmente din volumul recent apărut la Editura Semănătorul online, “Tsunami şi alte poeme”, un soi de jurnal liric, de factură modernă, în care dramatismul cel mai sfâşietor se îmbină cu suavitatea şi inefabilul imaginii poetice. Câteva poeme: “Citind-o pe Alejandra Pizarnik”; “Cheia lumii”; “Poetul din Alexandria”; “Pasărea”; “Roza de gheaţă”; “Hărţi” relevă un univers straniu, de o sublimitate care seamănă cu perfecţiunea morţii.
          Andrés Sánchez Robayna, nãscut în Las Palmas în 1952. Profesor universitar de literaturã. Este reprezentat în culegerea de “Tălmăciri” cu unele poeme, traduse în limba românã, din recenta sa carte La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010.
          “Mormântul lui Ioan al Crucii”; “Unei frunze uscate”; “O umbră”;
“Madrid, pentru o elegie” – acesta fiind scris în urma teribilului accident feroviar: “Trec trenuri în martie înţesate de lacrimi, / cuvinte ori şoapte sub un cer adormit, / obraji grãbiţi ce se întorc dintr-o data / amestec de fier în zori. / Claritatea sângelui. În crepuscul / s-au alipit chipuri tãcute. / În toate umbrelele durerii rãsunau / îndurãrile ploii. // ***// ERA un cimitir / lângã mare. Devastate, / pietrele dãinuiau / în aerul cald. / Dãinuiau, tãcute, / şterse. Au naufragiat / în luminã. Le-ai vãzut / rezistând, încã, asemenea astrelor. / Soarele /Ştersese numele / risipite, sub cer, / în lumina flãcãrii”.
          Un poet foarte interesant.
          Un altul, Elkin Restrepo, – precizează traducătorul -  “poet, prozator şi desenator, s-a nãscut la Medellín, Columbia, în 1942. În 1968 a câştigat Premiul Naţional de Poezie Vanguardia cu volumul sãu Bla, bla, bla.
A fost invitat la congrese ale scriitorilor şi la târguri de carte în Statele
Unite, Israel şi Venezuela şi poemele sale, care au fost traduse în englezã,
francezã, rusã şi ebraicã, figureazã în principalele antologii de poezie
columbianã”.
          Selecţia propusă de traducătorul Eugen Dorcescu este alcătuită din poemele: “Deschidere”; “Senelita”; “Promisiune”; “Iluminare”; “Slujire”.
          Despre tragismul vieţii, despre misterul morţii, etapele parcurse de om până la sfârşit şi despre faptul că amintirile sunt tot ce mai rămâne din om, dar şi despre retragerea în sine a poetului pentru desăvârşirea operei, pentru că poezia nu este altceva decât o slujire, ne vorbeşte  poetul columbian în cuvinte simple, fără patetisme de prisos:
“În timp ce împinge cãruciorul de cumpãrãturi / şi cautã pe rafturi produsele / (încã un ins în acea mulþime ce umple magazinul), / pe neaşteptate îl ajunge din urmã amintirea / unei zile de acolo din copilãria sa / – un moment nemuritor, dacã vrei, / într-atât de diferit de celelalte, încât şi azi îl mai ia prin / surprindere / şi-l înfioarã iarãşi ca atunci -. / Trebuie sã se opreascã şi sã închidã ochii; / pentru o clipã viaţa pare a se ataşa unei alte ordini / şi a strãluci sub îmbrãţişarea divinã. / (Aproape de etalajul acoperit cu gheaţã / unde se expun merluciu şi raci, sub lumina albã, / amestecat în clientela ce strãbate / magazinul, el a trebuit sã se opreascã un moment: / de acolo, din fructul ermetic al copilãriei, / îi sosea un semn, amintirea liniştitoare / a unor indicibile prezenþe, / şi fu nevoit sã-şi întoarcã privirea ca un posedat, / când simţi cã viaţa întreagã era prea puþin încãpãtoare / pentru a face loc unei asemenea clipe)” (Iluminare).
          Toate aceste buchete de flori pastelate, cu miresmele lor specifice, ni le oferă şi ni le pune la dispoziţie traducătorul Eugen Dorcescu într-un regal neasemuit care invită la confort spiritual şi la pace lăuntrică.
                                                                                                               Cezarina Adamescu
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971