Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
                                                                Vibraţia eului în
                                    Dimineaţa iubirilor

Volumul de debut al poetei Kula Ilinca, intitulat simptomatic Dimineaţa iubirilor ,structurat în două cicluri:Metafora dorului albastru şi Dimineaţa iubirilor, descoperim cutremurări delicate şi gesturi premonitorii în căutarea jumătăţii mitologice.Amestecul de jubilaţie candidă şi de înfrigurare ludică străbate întreg volumul:Frumosul trup ieşit din mare/Mi-a fermecat privirea;E zeu, e om, e arătare?Orice ar fi,acum,e-n zare. (Iluzie).Himera închipuirii ,întotdeauna,are destinul fenomenului fata morgana,cu cât dorinţa poetei pare mai aproape de  iluzia sa fermecătoare, cu atât aceasta se îndepărtează în punctul idealului perfect spre care nu ajungem niciodată.Echilibrul volumului se realizează între relatarea maliţioasă, calm-dezolată, a trăirilor eului cu imaginarul încărcat de speranţe.Există o dorinţă ascunsă,asemeni sentimentului pe care-l simţim citind Zburătorul lui Ion Eliade Rădulescu, în discursul liric diafanizat printr-o construcţie stilistică a versului clasic :Aş vrea să pot să te arunc/Din visurile mele,/Aş vrea să fug şi să te uit/Să nu-mi aduc aminte.(Aş vrea).Se observă  că dorinţa este supremul sentiment ce populează cu resemnări candide şi euforii volumul de faţă,asemeni poemelor de început ale Carolinei Ilica.
 E multă dorinţă de iubire în lirica poetei Kula Ilinca, înţeleasă întotdeauna ca expresia unei dorinţe ne realizată, când închipuirea nu explodează în viziuni ,uneori îndulcite cu efuziuni sentimentale:Şi zilnic sunt cu tine,/Trăiesc în amintiri,/Prezentul mă alungă,Trecutul e meschin.(În gând).
 Chiar dacă unele poezii nu au rimă, totuşi ritmul interior al versurilor le dă o muzicalitate şi cursivitate plăcută:Privirea mă duce spre tine,/Şi gândul mă cheamă-napoi./Te-aştept la răspântii, iubite,/te-alung, la ivirea,din zori.(Nu ştiu).Răspântia pentru autoare este crucea vieţii în centrul căreia ne regăsim atât la bine, dar şi la rău.Numai la aceste răspântii îşi regăseşte dorinţa,apoi asemeni unei manta de ploaie se lapădă de ea când ivirea zorilor alungă himera iubitului.
 Eul poetei se  află între două oglinzi paralele şi imaginea lui  se multiplică la infinit ca vibraţiile ecoului când îşi strigă iubirea.Acest sentiment fiind mai degrabă un catalizator al dorinţelor.Inima trăieşte doar acea spumă a dorinţelor, cum ar zice Valery, care se aşterne peste versuri ca o perdea vaporoasă.Intenţia este de a face din iubire o halucinaţie,este de fapt un truc poetic, întrucât dorinţa e de a da carnaţie imaginarului  pentru a întemeia o lume prin eternul sentiment uman:Dorinţa e tot ce rămâne,/Şi dorul e astăzi ateu,/Chemarea mă strigă pe nume, /Iar numele, nu-l ştiu nici eu.(Cântec).
 Amintirea idealităţii pierdute e sugerată, stilistic, prin repetiţii, extazul, iluminarea se realizează prin forme ale exorcismului, ale mântuirii fiinţei prin iubire în stil bellayst.Pierderea iubirii se face în ritmuri universale,este un fel de exerciţiu de purificare,o regăsire în dorinţă.
 În acest volum de debut poeta este sedusă de himera clasicităţii,preferând experienţa clasicilor, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă.Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism.Înclinaţia spre melancolie,spre imageria ambiguă,deopotrivă diafană şi uneori fantastă, ascunde în spatele virtuozităţii o expresie barocă.Capacitatea de a da carnaţie dorinţelor, obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă însă,nu o dată,în exerciţii de virtuozitate,în decorativism.Poeta poate fi încadrată în noul curent globmodern, teoretizat de mine în anul 1998 în revistele Oglinda Literară  şi Curierul Primăriei Cluj, curent literar ce se caracterizează printr-un fel  de întoarcere pe jumătate la modernism, dar cu mijloace stilistice actuale.Mâzga postmodernistă caracterizată prin stâlcirea limbii fără să spună nimic este pe cale de dispariţie, fiind decât un experiment.Şi atât.
 Dimineaţa iubirilor  are aerul unei superbii melancolice, în care recunoaştem orgoliile poeziei adevărate.
                                                                                                     Al.Florin ŢENE   
    


                             MARIANTY  - MIRACOLUL IUBIRE
                                                                                          Autor MIHAI ANTONESCU

 “Marianty”, romanul de dragoste cu care scriitorul Mihai Antonescu a apărut pe piaţa cărţii în 2010, (Editura Rora), a fost intitulat după numele personajului principal feminin, persoană venită pe lume anume spre a fi iubită. Este o carte pe care o citeşti cu nerăbdare, iar când ai ajuns la final, te cuprinde regretul că s-a terminat. Cugetul, însă, te îndeamnă la profundă meditaţie faţă de cele citite.
Mihai Antonescu, prozator şi poet, a ştiut cum să pătrundă în tainele unei iubiri, într-o oarecare măsură neobişnuită, iar pe de altă parte cât se poate de firească, atâta timp cât se petrece, după legea firii, între un bărbat şi o femeie. Autorul stârneşte în cititor dorinţa de a se înălţa la un alt nivel, spre a putea privi lucrurile dintr-un anume punct de vedere. Poezia frazei dovedeşte şi talentul de poet al autorului, dorinţa de recitire a pasajelor intervenind adesea.
 Pornind de la ideea dragostei dintre bărbat şi femeie, după cum începe romanul, pe măsură ce pătrunzi în adâncul povestirii, în taina acestui sentiment dintre personajele principale: Marianty şi Guiu, pe care îi desparte o mare diferenţă de vârstă, ea încă o copilă, el bărbat în toată puterea cuvântului,  constaţi că dragostea lor nu se bazează, în principal, pe chemarea trupului, ci pe chemarea sufletului. Două suflete care se împletesc prin iubire spre alinarea unuia de către celălalt, spre într-ajutorare în momentele dificile ale vieţii. Constaţi şi înţelegi, minunându-te chiar, când ai aflat povestea unei iubiri din care nici Marianty, nici Guiu nu vor putea ieşi, fiindcă a fost urzită, asemenea unui miracol, la un nivel superior, astfel omul neavând altă posibilitate decât aceea de a da ascultare.  
 Căsătorit fiind, Guiu îşi iubeşte nevasta şi copii, încearcă să-şi facă datoria faţă de ei, însă e conştient că nu o face îndeajuns, fiindcă iubeşte pe altcineva mai mult decât orice pe lume, iubire care îl mistuie, iar ca să o controleze nu stă în puterea lui. Iată unul dintre fragmentele în care Guiu descrie iubirea lui pentru Marianty: “… îşi trage scaunul mai aproape. Îmi aşează o mână pe umăr, căutându-mi privirea. Pentru ochii ei calzi, numai speranţă şi vis, aş fi în stare să ucid, să topesc lumea şi să o aştern în tipare asemeni fiinţei ei, ba, încă un Dumnezeu aş îndrăzni să-i cer universului, unul numai pentru ea, să aibă doi, ca nimeni altcineva pe pământ” (p. 105).
 Marianty, chiar de la o vârstă fragedă, are o viziune cu totul aparte, superioară, faţă de lume, faţă de viaţă. “Necunoscutul” îi stârneşte curiozitate, nelinişte, ţinându-i aprins tot timpul sentimentul de visare, de căutare, de cunoaştere. “Spune-mi despre mult mai multele alea, acum – i se adresează ea lui Guiu. Oricare ar fi, trebuie să se afle pe pagini ale existenţei mele. Nu mă tem, sunt gata să aud, chiar despre rău. Ştiu, e cu neputinţă să mă ocolească”. (p. 105). De cele mai multe ori, dându-şi seama că cei din jur nu-i pot da răspunsuri la întrebările care nu-i dau pace, recurge la puterea ei spirituală de a se detaşa, de a trece dincolo de tipare, spre a găsi singură cărarea cunoaşterii. Astfel o descrie Guiu pe Marianty: “... pe urmă, privirea. Dominantă când vrea, capabilă să îndoaie orice voinţă, până la rugăciune. Alteori, de o nesfârşită blândeţe, ce ar sfărâma şi pietrele. Nu cunosc pe cineva să-i stea dinainte fără să se clatine. E ne lumească, îţi jur. Nici o fiinţă lumească nu calcă aşa cum o face ea, nici o altă fiinţă nu iveşte surâsul acela ameţitor. Dintr-o taină îi vine surâsul, una abia ivindu-se de sub perdeaua universului, atâta cât să te înfioare, să-ţi dai seama ce neînsemnat eşti dinaintea miracolului. Cum să fii stăpân pe aşa ceva? Poate, rob, dar ce robie ar fi destulă?... Pe femeia asta numai o iubire ca a mea ar putea-o ucide, însă ea nu iubeşte...” (p. 154; 155.)
 Iubirea lui Marianty vibrează la o altă intensitate. De fapt, Marianty iubeşte IUBIREA. O iubire pe care, într-o oarecare măsură a găsit-o la Guiu, o iubire statornică pe care să se poată baza oricând, o iubire care ocroteşte necondiţionat. Şi totuşi, Marianty  nu se mulţumeşte numai cu atât. Ea ştie că nu va avea linişte până nu va găsi şi segmentul cu care să se închidă cercul. Să aibă întregul, să aibă totul.       
Conştient de “patima iubirii lui pentru Marianty”, deseori considerând-o un păcat de care ar vrea să se lepede, Guiu are revelaţia că prin moarte va rezolva totul. Dar cum nu are destulă putere să-şi ia singur zilele, iubirea fiind prea mare faţă de dorinţa de a muri, pleacă în căutarea celei ce coseşte vieţi. La o gură de canal găseşte până la urmă moartea, Peticita – după cum îi spune el, şi stând faţă-n faţă, îşi prezintă fiecare cererea şi oferta. Guiu, deşi a avut de gând să spună pe şleau ce vrea de la moarte, a început să i se destăinuie, probabil aşa cum ar fi procedat în faţa preotului, dacă acesta ar fi vrut să-i asculte mărturisirea: “Aş vrea să pot urâ barem o singură zi, pe mine însumi să mă urăsc într-atâta încât să am curajul ultimei decizii, însă nici de asta nu-s în stare. Îmbătrânesc iubind ce nu-mi e îngăduit, iar asta ajută doar singurătăţii, înstrăinării de lume şi de ai mei. Ţi-o spun ţie acum, ţi-o repet precum odinioară sălciilor şi apelor Colentinei, fiindcă ştiţi să vă ţineţi gura. Umblu cu telefonul după mine până şi în baie, în speranţa că odată am s-o aud strigându-mă, iar eu trebuie să-i răspund. Uite, îl port după mine chiar acum, fiindcă din moarte m-aş întoarce pentru ea, dacă mi-ar cere-o”. Cunoscându-şi limitele stabilite de divinitate, iar pe de altă parte impresionând-o şi pe ea iubirea lui Guiu pentru Marianty, moartea îi răspunde: “Credinţa asta e împotriva oricăror reguli ale firii. Cum să moară înşi ca tine? Nici nu sunteţi prea mulţi...”. (p. 248.); Pleacă, lasă-mă! Du-te, că acuşi se coc cireşele. Te prinde vara pe drum”. (p. 252.)
                                                                             IOANA  STUPARU



Valentin Marica, arborele care vieţuieşte prin Cuvinte
                        Tăcerea magilor, poeme, Editura Nico , Tg. Mureş, 2010

 
Poet suprinzător fiind din fiecare unghi din care ai lua cărţile sale, Valentin Marica a pornit din drumul ,,cumpenei,, satului de câmpie transilvană, cu osârdie şi dor de lumina care cuvântă de la începutul începuturilor, şi şi-a făcut un nume în Literatură.
În  volumul MAGUL TĂCUT, scrisul său deţine o tehnică personală cu nunaţări moderne dar şi cu melos care aminteşte de clasicismul, fără de care nu am ţine în echilibru perfect rostul Literaturii adevărate. Poetul  caligrafiază cerc în cerc în trunchiul unui arobore care, în loc de fructe, rodeşte  pâinea-cuvântului.
 Cu pioşenie elevată, cu eleganţă şi candoare uneori,  răspunde întrebărilor esenţiale ale lumii în care trăim, dând sens  poemelor prin ceea ce face din Cuvânt, elementul esenţial al fiinţării umane.
 Punctele distincte în sfera de acţiune poetică; spaţiul natal, credinţa, timpul, mitologia, universul ca loc de întâlnire între spiritele alese,- fiecare dintre palierele pe care merge în iniţiere autorul, totul se preface în Carte. Şi, CARTE este şi pasul pe care îl face Omul din leagăn până la moarte.
,,N-am în mâini/decât o carte...,/ochiul de viaţă/
pregătit de moarte.,, (Vadul, nicăieri)
 Într-o simplificare a sintagmei până la atingerea lamurei interioare, Valentin Marica ,,joacă,, pe cartea inteligenţei native, a harului cu care a fost dotat din stele, dar nu  risipeşte cele multe şi interesante cunoştinţe  pe care le-a acumulat  prin slova scrisă, nu se cantonează doar în lumile fascinante, se simte perfect şi în locurile comune.
 Deşi focalizează imagini magistrale pe ecranul unui ,,cinematograf,, mitologico- fantastic, deşi ţine dreapt-credinţă în cumpăna cea mai fericită a copilului care s-a jucat cu picioarele desculţe prin rouă pentru a putea visa stelele,  poetul  nu se retrage din faţa lumii contemporane, postmoderniste, nu priveşte cu detaşare intelectuală viaţa care freamătă în cele mai neaşteptate locuri. Dorul de spaţiul visului iniţial, ca într-o epopee mirotică cu reverberaţii actuale, dorul de ceea ce am putea fi, se simte acut în multe dintre poemele din volumul MAGUL TĂCUT.
,,Se răsfiră noapte-n iederi,/creanga-i grea de preamărire,ochi de pâine /doarme-n cântec,/rană în nemărginire/,,(Întrupare)
 Magul tăcut poate  fi Mărturisitorul, cel care, situat pe o treapă a desăvârşirii spirituale mai sus decât noi, reuşeşte să decupeze detalii ale lumii în care vieţitoarele , timpul, spaţiul, fenomenele naturii, spiritual pietrei şi cel al omului… toate devin aluatul primordial din care se poate rotunji pâinea de fiecare zi. Pâinea Poemului.
 ,, Vinovat e lutul,, spune într-un vers, Poetul, şi  zăbovind pe imagine nu poţi trece mai departe, fără să te gândeşti la Eva cea plămădită din lutul coastei adamice, fără să vezi  cu ochii tăi cum partea antheică  din Om ne trage dincolo de edecul vieţii cosmice.
 ,,Zăpada îşi adună săruturi la glezne,/mieii să se nască uzi de cer./Vinovat e lutul./Vinovat e braţul cumpenei,, Neînduplecat, ochiul...
 Şi totuşi,  albul zăpezii şi mieii uzi de cer, ţin în echilibru aproape perfect cele două talere ale balanţei…
Cu o filosofie ce are la bază studii şi încercări de viaţă, Valentin Marica ştie să păstreze distanţa potrivită între imaginile care, în paginile volumului de faţă, fac  din lumi diferite, un spaţiu comun, cel al Cunoaşterii.
,,Ziua fluturelui alb,,este unul dintre  poemele cu sărătură de sânge şi picătură de miere, în care mitologia îşi are locul e; aici totul se decantează în ,,pământul sterp,,  în contrapondere cu ,,tâmpla,, vie, cu Gândul, care ştie cum şi când să potrivească imaginile pentru ca întregul să fie rotund, fără cusur.
 Pagină după pagină, parcurgând poemele cărţii,  eşti tentat să crezi că intri într-o călătorie iniţiatică, că dincolo de  locul copilăriei, de simplitatea-complexă a lumii unui sat din câmpia transilvană,- sunt arborate steaguri din lumină solară.
 Aceasta este senzaţia pe care ti-o lasă lectura cărţii de faţă, că eşti un călător pe marea nemărginirii, cu valurile verzi-albatsre ale lanurilor de secară şi  picăturile cerului, sunt doar altarele, troiţele din satele noastre cu veşnicia bătută în cuiele crucilor de pe case.
,,Revin aceleaşi cuvinte,,  spune poetul şi, pentru a-i da greutate în plus sintagmei, aduagă Motto: Cad orele ca banii în mâinile orbilor.
,, Cerul e o cămaşă albă.../-Aş putea s-o îmbrac
pentru când-voi intra în ochiul păsării/.,,
 Zborul care se află în stare latentă în fiecare creator, iată cum, la Valentin Marica se metamorfozează în cămaşa albă a cerului, pe care Omul o îmbracă pentru a fi gata de zbor.
 Un zbor figurativ, înălţare prin lumina care cuprinde nu doar pupila. Atât de sugestiv, de tainic transpus este  acest exerciţiu, prin care Omul ar putea, într-o bună zi, să se alăture îngerilor.
Şi Taină este cartea întreagă, dacă o citeşti fără grabă, cu aplecare pe fiecare sintagmă care , de cele mai multe ori este o cheie, un cifru  pentru poemul care urmează.
 Legătură din legătură, pagina cu pagină, lucrarea poetică nu are spaţiu potrivit pentru ca autorul ei sa scrie Sfârşit.
Cartea  asta este un intremezzo în simfornia poematică pe care Valentin Marica o oficiază  din convingere şi cu dăruirea celui care ştie că pentru acest lucru a fost trimis pe pământ.
,, Foişorul cinei,,- un titlu pentru un poem care m-a dus  din prima, cu gândul la Ultima Cină a lui Iisus.
 ,,Peste râul de piatră lucie,/aburul gurilor flămânde încălzeşte veşnicia.../Strâng în mâini flori de sare.../Le împart în patru colţuri de masă.
Revin aceleaşi./
 Am citit şi recitit poemul acesta, pentru a vedea cum apa e piatră, gura flămândului dă sens veşniciei!! Colţurile mesei, aceleaşi.
  Într-o simbioză inteligentă şi printr-un efort sisific, fiecare dintre cuvintele nuntite în această carte este un eşantion al bucuriei Vieţii, un semn de întrebare pentru ziua ce vine şi, de ce nu, un câtec de luptă până când va fi  să fie vremea, să trecem  ,,,Latreia,, noastră personală.
,,Îi dau numele de latreia/podului de peste apă/ lucios ca dinţii jivinelor,/încovoiat când trece satul/cu mortul pe roţi de lemn./Râul şi podul,
Cruce/ peste teama noastră./
 Râul cu Podul fac cruce, ca mâinile mortului aşezate pe piept! Nimic trist, nimic forţat, doar motiv serios de meditaţie.
,, Magul tăcut,, vorbeşte pe Limba Poetului. Magul tăcut  este un cântec prin care antimpurile omenirii se petrec unele pe altele, aşa cum Luna se petrece cu Soarele.
Felicitări, Valentin Marica!
                                                                                                                                         Melania Cuc



                                       Viorela Codreanu Tripon, Vraj(b)a clipei

Cu Iubirea, folosită ca o cheie a destăinuirii tuturor lucrurilor, aşa  se poate citi volumul Vraj(b)a clipei, cartea  semnată  de Viorela Codreanu Tiron şi care a apărut într-o grafică de zile mari, la Editura AmandaEdit din Bucureşti, in anul 2011
 Poemele care alcătuiesc volumul, sunt ca şi înnaripate, simetrice în esenţă şi cu trimiteri spre  locuri, oameni şi sentimente dintre cele care, nouă, celor din jur,  adesea ne scapă. Cu o fineţe feminină dar defel feministă, autoarea translatează imaginile personale în sfera comuniunii, a locului şi a timpului unde individul dispare ca entitate de sine stătătoare, devine Măreţie, motiv pentru care mertă să trăim pe pământ.
Volumul debutează cu poemul ,,Tot ce vă spun,,- o mărtrisire a căii sale  golgotice, un fel de destin iniţiatic  care îi perminte autoarei să pună degetul pe rana lumii-înconjurătoare, să spună că nimic din ceea ce vede, pipăie şi apoi, scrie, nu este artificiu.  ,,Am străbătut/ întinderea de piatră goală, pustiul străjuit de stânci (...),,
Emoţionantă singurătatea aceasta, a Poeta care  se întreabă ,,Cine sunt?,,.
 Creatorul care este ea, îşi pune întrebarea pentru a da răspunsul  în public, şi o face scriind pentru cei care se hrănesc, citind, din pâinea nemuririi.
Cu o tehnica a scrisului distinctă, defel cameleonică, aşa cum se mai întâmplă astăzi în Literatură,- Viorela Codreanu Tiron  ne atrage atenţia prin acurateţea sintagmei, prin firul poematic pe care îl trage în igliţa silabelor. Totul se leagă,  are esenţă, consistenţa care conferă  versului tonus dar şi timpi de linişte pentru gândire.
Cititorul nu poate trece brusc de la un poem la altul fără să insiste, să rămână o secundă pe textul abia lecturat. Este un privilegiu să  mergi pe drumul cuvintelor prin Clipa cea repede, să vezi cum ,, Jocul chibzuinţei,, nu mai este joc, este ardere, catharsisul care îi dă nobleţe operei poetice semnate de Viorela Codreanu Tiron.
De unde vin? Unde plec? Cine sunt florile? Dar,soarele.... Întrebările esenţiale ale lumii se învârt ca într-un carusel, se lasă leagte în acelaşi harnaşamanet al ordinii ce ne ţine pe verticală ca oameni.
În tot acest timp ,,Dumnezeu tace,, ! Îndrăzneaţă această sintagmă, este  curajul celui care ştie că are un rost al lui pe pământ. Poeta nu se joacă de-a cuvintele, face, din detalii aparent la îndemâna fiecăruia dintre noi, construieşte mici catedrale de sunete ce anunţă că încă suntem capabili să regenerăm prin noi înşine. Spiritul cărţii de faţă este o prefaţă la nemurirea cuvântului odată ce a fost gândit şi transpus pe hârtie. Poemul  este un loc pentru Rugă, este un refugiu  în care, autoarea se retrage din marasmul lumii moderne, un loc unde î-L imploră pe Dumnezeu, să o înveţe cum să culeagă Lumina.
Lumina este atotcuprinzătoare dintr-un capăt la altul din acest volum,  deşi uneori nu se vede, precum soarele, lumina aceasta există, blândă, matură, uneori obosită dar mereu gata să spele  cu ,,lacrima toamnei,, obrazul Planetei. În acest context, poeta stă între Mărginire şi Nemărginire, defel derutată, ea ştie că locul din care pornesc în lume şi în viaţă, toate visele , locul tainic al fiecăruia om, punctul de legătură cu Cosmosul fiinţei este Copilăria.  Acolo se apleacă peste gânduri, ia în răspăr poveştile cu izvoare şi alte locuri de o simplitate seniorală, uimitoare.
Viorela Codreanu Tiron este poeta care nu se teme să folosească  sintagmele şi în volum, abundă întrebările. Este un semn de maturitate, de înţelepciune a momentului în care conştinetizezi că rolul tău este să laşi mărturii pentru clipa următoare. Natura, de la coaja unui copac pornind, la spaţiul de un albastru-decolorat  al cerului, lumea cunoscută de fiecare zi  devine, prin poeme, operă de artă. Starea de graţie  pe care ţi-o dă succesul, bucuria de-a fi ,, colosul care prăduişete,, -cum inspirat enunţă autoarea, toate aceste fragmnete dintr-un puzzle urieşesc, sunt Viaţa în forma sa de Duminică.
A citi cartea aceasta este un fel de împărtăşanie din tainele care te înconjoară. Trebuie să ai urechi să auzi, minte care să perceapă albul din negru, şi mai presus  de toate, se cade să ai Credinţă fie şi numai cât bobul de mac, pentru a înţelege  esenţa.
Viorela Codreanu Tiron este poetul care excelează în lucrarea sa literară, nu se abate de la drumul său şi fiecare  literă din poem, este o certitudine. Autoarea nu bâjbâie prin întunericul neştiinţei, ea ne spune în vers-clar:,,Despletită în amurguri târzii/las în urma mea /mireasma primăverii dintâi,/pentru a mă reîntoarce /în casa în care tinereţea mea... se schimbă tot mai mult în umbră,/şi unde văd cum cuvintele mor/ în ghivece de timp răsturnate.,, ( În urma mea)
Sigur, în acest poem de o construcţie la maturitatea creaţiei, poeta (şi) cochetează cu Timpul, pentru că ea este cea care dictează unde şi când se va întoarce pentru a închide cercul. Propria-i stăpână pe minte şi inimă,  fiind, autoarea poemelor dintre aceste doua coperte, este puternică şi fragilă,  foarte tânără şi foarte bătrână prin experienţa care îi dă tot dreptul să-i spună Lumii întregi, că există.
 Intelectual, artistic, Viorela Codreanu Tiron este un eşantion de frumuseţe clasică peste care cade bruma incorigibilă a contemporanităţii, este o poetă modernă cu reminiscenţe de romantism năucitor de frumos.
                                                                           Melania Cuc



 
„GEAMĂNUL DIN OGLINDĂ” – UN NOU ROMAN DE AL FLORIN ŢENE

De curând a apărut romanul „Geamănul din oglindă” de Al. Florin Ţene, la editura Semănătorul, Bucureşti, 2011, cu o copertă realizată de scriitorul şi graficianul George Roca. În cele peste 200 de pagini autorul desfăşoară două acţiuni cu aceleaşi personaje în acelaşi timp.
Evenimentele se derulează după anul 1990 printr-o rememorare a amintirilor a celor două personaje puse faţă în faţă, ca într-o oglindă. Introspecţia, suspiciunea reflexivă sunt procedeele la îndemâna autorului care le foloseşte pentru a ilumina faţa nevăzută a trecutului lor, din epoca ceauşistă, pentru a aduce în conştiinţă ipoteze verosimile asupra adevărului trăit de personaje. De fapt, Al Florin Ţene, un bun cunoscător al psihologiei maselor, aduce în plin plan revoltele maselor manipulate de viitorii baroni care în anii `90 erau în faza incipientă  a devalizării economiei naţionale.
Cele două personaje principale, prieteni din copilărie, un ziarist, profesor la facultatea de jurnalistică din  Bucureşti, pe nume Constantin, şi celălalt scriitor şi critic literar, pe nume Florin, se întâlnesc după zeci de ani la Cluj timp de zece zile, perioadă în care se desfăşoară acţinea romanului.
În cele peste 200 de pagini ale cărţii, structurată în zece capitole, autorul fiind un virtuos al decantării artistice şi al retrospectivei, reuşeşte să oglindească conflicte, surprinzând protagoniştii în rutina gestului cotidian. Prezentul e un pretext de a developa trecutul personajelor, o trapă a memoriei, dar şi a face cunoscute lucrările publicate de fiecare, detuctibil reale. În jurul lui Constantin şi Florin şi soţiile lor se încheagă o parabolă a scribului omniscient, a martorului care recuperează adevărul istoriei prin amintire. Confruntarea cu realul e un mod de a redeştepta mişcarea sufletească, de a-i verifica vibraţia.Descoperim în acest roman un filon al biografiei autorului în tangenţă cu societatea şi lumea scriitoricească.
Fiecare capitol din cele zece are câte un motto din Biblie adecvat acţiunii care urmează. Surpriza apare la sfârşitul romanului. Cele două personaje, de fapt, este doar unul singur, „geamănul” celuilalt, oglindit în propria lui operă şi care se  redescoperă privindu-se într+o oglindă reală!
Romanul  „Geamănul din oglindă“, alături de celelate romane ale lui Al.Florin Ţene, „Chipul din oglindă”, „Insula viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”, se constituie într-o frescă a societăţii româneşti din secolul XX. Cu acest roman, putem spune că avem în Al Florin Ţene, cu siguranţă, un romancier complet.
                                                                    Dan Dorin MUSTAŢĂ
 



PRIMIM LA REDACTIE:

Stimati poeti si critici literari
Va trimit o inregistrare de exceptie cu un poem de Lucian Blaga, inedit:
http://www.youtube.com/watch?v=ar3hretlHbY
 Numai bine tuturor,
Xenon
xenon partak [xpartak7@gmail.com]

 

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971