Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII

                      Dacii de la capătul lumii

               Urme „româneşti” în Marea Britanie
  
Zidul lui Hadrian barieră în faţa barbarilor


În Northumbria ai senzaţia c-ai ajuns la capătul lumii. Un zid uriaş, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii în două, despărţind Scoţia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavăză împotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie să fie aproape. Îi presimţi puterea şi maiestatea. Parcă întreg relieful se schimbă înainte de întâlnirea cu Marele Zid. Aşezările omeneşti devin tot mai puţine, mai mici. Ici-colo câte un sătuc scoţian, câteva ferme zgribulite, adunate în jurul unei piaţete cu două-trei prăvălii, apoi iarăşi pământuri nesfârşite, înconjurate de ziduri din piatră milenară. Piatră şi păşuni verzi - asta e tot ce vezi în aceste locuri, în apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodată pe pământurile Europei... şi oi. Mii. Zeci de mii de oi păscând la întâmplare, până în depărtările cu nori albaştri-plumburii. Sfârşitul sfârşitului.
Şi-apoi, dintr-o dată, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, şerpuind peste dealuri şi văi, înălţat de împăratul roman pentru a-şi despărţi imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune că de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuită de daci: Banna, fabuloasa aşezare antică, unde nişte strămoşi de-ai românilor au făcut istorie, lăsând amintiri de neşters. Banna - cel mai mare şi mai vechi fort din cele şaisprezece înşirate de-a lungul zidului, cel mai bine păstrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, şi după destrămarea imperiului roman, mult după aceea, de către urmaşii acelor soldaţi veniţi din îndepărtata Dacie.
Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Îl rostesc întruna, în gând, privind curios în jur, prin fereastra deschisă a maşinii, scormonind orizontul, spre rămăşiţele de fundaţii ce se întrevăd printre ierburi, trag adânc în piept aerul rece al Scoţiei sau al Angliei, cine ştie, căci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, înălţat, în urmă cu peste două milenii, între cele două ţinuturi ale Marii Britanii. Aici, lângă zid, toate aşezările poartă numele străbunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu închinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, înscris pe toate tăbliţele acelea cafenii, având în paranteză denumirea veche: Deva. (Tocmai oraşul nostru din ţinutul Hunedoarei şi-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificaţie de „cetate”.
Deva, Chester... Simplă coincidenţă? şi totuşi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o mulţime de „dave” la noi, în celălalt capăt al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetăţi pur dacice.
     Casă construită pe temelia vechiului fort         

Mergem mai departe. Drumul e îngust ca un fir, încadrat de ziduri din piatră veche, luată tot din ancestralele fortificaţii. Plouă încet, cu soare şi curcubeu, trecem prin câteva crânguri blânde, în faţa maşinii se zbenguie şoareci grăsani de câmp, o mulţime de vulpi roşcovane, iepuroi... Trebuie să oprim mereu ca să-i lăsăm să treacă. E frumos aici, ploaia, sălbăticiunile, curcubeul, oile şi vacile plimbându-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarbă amestecat cu cel de ruine vechi... Deodată, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, văd clar numele pe care îl visasem săptămâni întregi. Cobor să îmi fac o fotografie lângă săgeata de tablă: „Hadrian's Wall. Birdoswald” (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată curcubeu care să apară dimineaţa. Mă aflu în cea mai îndepărtată aşezare dacică descoperită vreodată pe pământ.
BANNA, fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian.
Dincolo de hotarul de piatră se văd temeliile unui întreg oraş, cu străzi şi zeci de clădiri uriaşe, înconjurat de alte ziduri impozante şi turnuri de apărare, fundaţiile adânci ale unei cetăţi fantastice, despre care se credea că nu va putea pieri în veci, că e nemuritoare...
Banna este, fără îndoială, cea mai îndelung locuită aşezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche în care-i adăpostit azi muzeul este o veche „fermă de oi fortificata” din veacul 17, ridicată peste altă fermă de oi fortificată din veacul 14, şi peste alta, şi alta, şi-n cele din urmă, peste aceleaşi temelii ale aşezării daco-romane.
Încă din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stăpân de oi la Birdoswald, care făcea daruri bogate unei mănăstiri din apropiere. Fermă peste fermă, veac peste veac, soldaţi răsplătiţi cu pământuri şi ranguri mari, păstori la origine, în aşezările lor din Carpaţi, rămaşi pe păşunile de pe dealurile Britaniei, împământeniţi acolo, oieri bogaţi până azi. Cu toţii păstrând lângă casă, ca pe un însemn de nobleţe şi o amintire de preţ, fundaţiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfânt, fălindu-se cu ele, plătind cu banii lor arheologi, să vină şi să sape.
COHORS I DACORUM - cei mai buni luptători de pe Marele Zid
Ghizii noştri – „curatorii”, cum li se zice pe aici - sunt un bărbat bătrân şi o femeie mărunţică, cu ochelari, amabilă, dar parcă mereu întrebătoare din priviri. Stăm la nişte mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu ştiu cam nimic. Se uită unul la altul, nedumeriţi, când îi întrebăm despre daci. Bătrânul se duce până înăuntru, încet, ca să aducă o carte. Apoi iarăşi întrebăm. Iarăşi şi iarăşi. şi, abia într-un târziu tresărim, când bătrânul ne spune că fortăreaţa asta a fost ridicată şi locuită de 1000 de soldaţi din Cohors I Dacorum, recrutaţi de Hadrian pe la 120-125, ca să lupte împotriva scoţilor, iuţilor şi picţilor de la miazănoapte. Că dacii au fost cei mai numeroşi şi cei mai buni luptători din toate naţiile aduse aici, pe Marele Zid, ca să-l apere. Că au construit cetatea Banna cu nişte tehnici „ciudate”, mai ingenioase decât la restul forturilor, şi s-au bucurat de mari onoruri militare. Că au continuat să trăiască aici, fiindcă s-au înţeles bine cu localnicii celţi, datorită unor asemănări de cultură, „probabil” şi că au lăsat o mulţime de inscripţii în urma lor, dar pietrele acelea nu mai există, pentru că au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le mulţumesc celor doi curatori şi mă duc să văd fortul. Dezamăgit de puţinătatea ştiinţei lor, nu le mai explic ce înseamnă Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldaţii aici. N-are rost să le spun nici despre acele „probabil asemănări de cultură” dintre celţi şi daci, despre care s-a scris enorm, au curs râuri de cerneală, chiar şi din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de rădăcini comune spirituale şi lingvistice.
 
       Opinci ... romane!  
                         Scrieri romane pe lemn
  
Mă îndrept către fort, dar înainte de-a pleca am o presimţire ciudată şi deschid cartea pe care mi-a dăruit-o bătrânul ghid. Mă uit la cuprins şi primele cuvinte pe care mi se opreşte privirea sunt cât se poate de clare: „Cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern România...”. Femeia face ochii şi mai mari decât îi are. „Da, e extraordinar...”, murmură. Apoi, pe aceeaşi pagină, mai găsesc încă o cohortă de la Banna: „Cohors I Thracum”. Şi apoi altele: „Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...”. Cei doi curatori cărora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o în dar sunt puşi în locul ăsta ca să vorbească unei lumi întregi. Să le vorbească milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.
Sunt în mijlocul cetăţii, cocoţat pe fundaţia fostelor grânare ale dacilor. Privesc în jur, peste capetele turiştilor ce mişună curioşi printre pietrele milenare şi mă simt puţin mândru. Nu ştiu de ce. Poate pentru că, deşi e încă dimineaţă, răcoare, deja sunt atâţia oameni pe păşunile verzi, abia scuturate de rouă. Poate fiindcă văd scris, pe una dintre plăcuţele ce însoţesc „traseul” turiştilor, numele Daciei, în cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar şi în chineză. E un peisaj atât de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblându-se molcom pe pajişti, cu legendarul râu Irthing, căruia îi simţi curgerea străveche şi molatecă, cu toată istoria asta mare şi vie, pe care o ai la îndemână, care te copleşeşte... Păşesc printre ruine şi constat miracole. De pildă, că dacii şi-au ticluit hambarele de piatră cu un ingenios sistem de ventilaţie pe sub podea, pentru ca grânele să nu mucegăiască. Astfel, aceste grânare au fost ridicate puţin deasupra pământului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost săpate nişte întortocheate canale prin care să ruleze aerul rece, până la câteva găuri cu gratii din afara zidurilor. Se văd canalele acelea, poţi înţelege văzând. Acest „aparat de răcire” nu-l mai găseşti la nici unul din celelalte forturi romane. Şi-mi vin în minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetător atent al zidului lui Hadrian: „Mai ales în ce priveşte creşterea animalelor, romanii au fost mai degrabă învăţăceii decât profesorii dacilor. Superioritatea tehnologică a romanilor a fost întotdeauna supraevaluată...”.
 
Nu e însă, nici pe departe, singurul lucru „ciudat” din fortăreaţa asta. Chiar în faţa fermei-muzeu sunt rădăcinile unei clădiri unice în tot Imperiul Roman. „Basilica exercitatoria”, „biserică de exerciţii militare” cum s-ar zice, o zidire cu faţa spre răsărit, asemeni bisericilor de la începutul creştinismului. Trebuie spus că toate castrele romane aveau o structură standard, în toată lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelaşi fel de clădiri, după aceleaşi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul ăsta al dacilor este altfel. Niciunde în Imperiu nu găseşti această biserică în care ostaşii se antrenau sub protecţie divină, pregătiţi să-şi dea viaţa prin bătălii, atât de departe de ţara lor. Pentru ei, lupta era sfântă, la fel ca şi moartea. În zidul sanctuarului s-a găsit încrustată una din cele mai importante inscripţii de la Banna, datând din anul 219. O dovadă ineluctabilă a trecerii dacilor prin aceste tărâmuri nordice. O relicvă istorică de care noi, românii, putem fi mândri. Nu pot să văd decât o fotografie a inscripţiei.
Ghizii iarăşi nu ştiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscripţia este dedicată marelui „tribun dac” Menander, rang acordat rareori unui străin „auxiliar”. Tribunul avea puterea să adopte legile Romei. Avea drept de „veto” în senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a ţinut să-şi decoreze piatra de mormânt cu o „sica”, sabia curbată, o marcă a Daciei, arma etnică a tuturor luptătorilor danubieni. A făcut asta tocmai pentru a-şi sublinia originea dacică, mândria de-a fi făcut parte din neamul lui Decebal.
E, într-adevăr, uluitor: sica, falx-ul dacic, în Scoţia! Cea mai temută armă a antichităţii romane! E plină Columna de asemenea săbii. Însuşi Traian, Împăratul, mărturisea că „soldaţii lui încercaţi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale dacilor, după grozavele răni care le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale acestora”.
Pe lângă piatra tribunului Menander, la Banna au fost găsite încă aproape 20 de asemenea inscripţii, „cu sica şi frunza palmată”, lăsate de cohortele dacice. Nici una n-a mai rămas la Birdoswald, în acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, că nici una nu e expusă azi în vreun muzeu englez sau scoţian, ci zac uitate prin beciuri de arhive.
Pe aceste plăci de piatră, dacii mărturisesc zeilor că „şi-au îndeplinit cum se cuvine jurământul”. Jurământul lor sfânt, de luptători pentru o ţară străină. Trei veacuri şi-au dat sufletul pentru apărarea Britaniei şi a Romei. Ei, strămoşii romanilor, care astăzi au fost uitaţi. Înaintaşii acelor romani care azi, în Britania şi la Roma, sunt socotiţi „scursurile Europei”. Măcar un capitolaş de istorie li s-ar cuveni şi lor.
Dintre toate inscripţiile, cel mai mult m-a mişcat o anumită piatră de mormânt, închinată memoriei a doi copii născuţi aici, în cetatea de la Banna. Piatra nu e întreagă, dar se poate citi. „Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trăit (...) zile şi a fratelui său Blaes, care a trăit 10 ani (...)”. Cine să fi fost aceşti copii daci? De ce au murit ei aşa de mici? Ce să se fi întâmplat atunci, în cetate? Cine poate şti... Privind fotografia inscripţiei, tocmai aici la Birdoswald, atât de departe de ţară, n-ai cum să nu te înfiori. În urmă cu două milenii, un copil mort înainte de vreme a lăsat, în schimb, o moştenire nepreţuită: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorică certă a prezenţei dacilor în Britania.
Pelerinaj la hotarul magic
„Prima cohortă dacică stă acolo de două secole”, scria Andre Maurois despre Banna. „Soldatul, prinzând rădăcini, devine colon. Puţin câte puţin, legiunile uită de legăturile lor cu Roma...” Într-adevăr, există o continuitate de locuire fantastică a dacilor acolo, în lumea celtică. O mână de soldaţi care au reuşit să sădească în Britania un sâmbure de istorie...
Adio Banna. Mă despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea încă multe să îmi spună, dar nu poate. Sunt iarăşi în faţa zidului, la poarta cetăţii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se află Muzeul Armatei Romane, singurul loc în care am putea vedea câteva urme găsite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda îl voi întâlni pe arheologul Robin Birley, conducătorul lucrărilor de la Marele Zid, cel care a făcut descoperiri incredibile. E trecut de amiază şi constat că numărul vizitatorilor s-a mărit. Mulţi dintre ei merg de-a lungul întregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevărat pelerinaj s-a născut aici, la grandiosul hotar din piatră. Oamenii merg liniştiţi, privesc, iau aminte. Nu se grăbesc, au timp. Am întâlnit acolo, lângă fortăreţele lui Hadrian, în două locuri diferite, doi bărbaţi tineri care scriau ceva într-un carnet. Îşi lipiseră caietele de piatra peretelui străvechi şi scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am întrebat pe unul din ei, un ins blond şi înalt, de ce merge pe jos atâta amar de drum. „Ca să mă regăsesc pe mine însumi”, mi-a răspuns, simplu.
Doi oameni în vârstă, soţ şi soţie, domnul şi doamna Bowman, vin şi ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. Şi vor merge, pe lângă zid, amândoi, tocmai până la Marea Nordului. Până la cel din urmă fort, numit South Shields. Vor înnopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care îi vor găzdui. Nu contează. Nu se gândesc la confort. Important este că vor merge împreună, că vor vorbi amândoi şi vor fi împreună...
Îmi spun că cel mai „bogat” dintre toate forturile văzute până acum este Banna. Ar vrea să ştie mai multe despre daci. Pot eu, oare, să le spun ceva? Ar vrea să merg împreună cu ei, până la Vindolanda, să mărşăluim împreună, să le spun tot ce ştiu despre neînfrântul rege Decebal, despre frumoşii noştri munţi din preajma marelui oraş al Sarmizegetusei de odinioară. Le-aş spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs şi atunci va fi seara. Ne îndepărtăm cu maşina, încet, privind mereu înapoi...
N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu în aer liber, cu gazon fin şi mici lacuri peste care se arcuiesc podeţe elegante, cu turnuri şi clădiri romane reconstruite după modelul celor antice, cu un muzeu modern, adăpostit într-un superb conac englezesc, la capătul aleilor umbrite de-o pădurice atent îngrijită, odihnitoare... Într-adevăr, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atâtea câte n-au fost duse încă pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar dacă unele dintre ele te fac să exclami uluit. De pildă, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui şi nojiţe pentru înfăşuratul obielelor, dedesubtul cărora scria cu litere de o şchioapă: „încălţăminte militară romană”... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscripţii cu sica, descoperite la Banna, nu se găsesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost găsit în fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborâte în depozite şi lăsate acolo. De câţiva ani, Birdoswaldul a fost trecut, şi el, în grija celor de la „English Heritage”, un organism guvernamental preocupat mai degrabă de turism şi protecţia mediului, decât de cercetare, istorie şi patrimoniu. Vestigiile autentice au fost înlocuite cu păpuşi îmbrăcate în costume romane, care „mimează” viaţa de altădată, siturile arheologice cu machete fistichii şi trasee turistice aducătoare de bani. Practic, deşi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost înstrăinate. Au şi englezii lipsurile lor, gândesc, dar gândul acesta nu mă consolează deloc.
„Au fost strălucitori: brilliant!” 
Ştiu cine este, ce-a scris. E o onoare că ne-a primit, fie şi pentru 40 de minute, ca să ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii şi chiar ai lumii. Pentru toate cărţile lui despre zidul lui Hadrian îţi trebuie o bibliotecă. De aproape 60 de ani face săpături aici, necontenit. Într-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, în pantaloni scurţi, cu bretele, bucurându-se la descoperirea unui vas de ceramică. La 14 ani, era deja profesionist în ale arheologiei. Tatăl său, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele său, Anthony, la fel. Fiii săi, Andrew şi Patrick, sunt şi ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumpărat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei să aibă unde arăta lumii comorile descoperite. Fără familia asta ilustră nu s-ar fi ştiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cât se cunoaşte astăzi. Dar dintre toţi, el, Robin, este neîndoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Găsite în adâncul pământului, aproape 1500 de documente scrise pe foiţe subţiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din întreaga Europă. Documente militare, contabile, scrisori între oameni obişnuiţi, cu semnătură şi destinatar, desfoliate foiţă cu foiţă din bucăţi de lemn îngropate la câţiva metri sub pământ. O muncă de vrăjitor. De om înnăscut să scormonească în adâncuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viaţa de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O muncă teribil de grea, de istovitoare. De aceea mă previne, dintru început, să nu mă aştept din partea lui la speculaţii ori poveşti. El nu poate vorbi decât despre ceea ce a găsit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la vârsta lui, „nu mai are dreptul” să bată câmpii. Tocmai de aceea, atunci când îl întreb despre daci, îmi răspunde prompt: „Au fost strălucitori. Brilliant! Atât ca luptători, ca loialitate, dar şi ca civilizaţie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm înainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar şi după, când i-au chemat să lupte în legiunile lor. Erau luptători remarcabili. Se băteau fără teamă de moarte şi mureau râzând, deoarece credeau că sufletele lor sunt nemuritoare. Însuşi titlul „Aelia” era o mare onoare, căci derivă din numele întreg al împăratului Hadrian, denumire care putea fi câştigată numai datorită unui serviciu militar sau cultural ieşit din comun. La început au fost trimişi în faţa Zidului, într-un avanpost numit Bewcastle, ca să se bată primii cu triburile barbare. Trimişi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat într-o zonă deschisă, pustie, fără zid, fără păduri, fără nimic în jur. Asta, tocmai fiindcă se cunoşteau curajul şi devotamentul lor în luptă. Se credea că vor muri, însă ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, şi aici au trăit până la sfârşit. Au primit pământuri, drepturi, ranguri. Au rămas pentru veşnicie acolo, în cetatea lor. Da. Au fost, fără îndoială, dintre cei mai buni luptători aduşi să lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini”, îmi spune arheologul Robin Birley. Şi nici nu îi cer să îmi spună mai mult.

           Menander, tribunul dac           Placa tribunului

     
Soarta Scoţiei, decisă în Dacia 
Acelaşi Robin Birley recunoaşte, apoi, că primele sale descoperiri importante le datorează, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor „de acolo, din ţara lor, de pe actualul teritoriu al României”. Şi este, într-adevăr, fascinant să asculţi povestea asta, din gura acestui bărbat de 74 de ani, înalt, masiv, cu părul alb, încă foarte puternic la trup şi la spirit, care spune zâmbind despre sine că „mai are încă foarte multe de găsit pe sub pământurile astea” până ce va închide ochii pentru totdeauna.
Merită să-i auzi povestea, de la început la sfârşit, şi să iei aminte: „Era în primăvara anului 105, chiar înaintea celui de-al doilea război al lui Traian în Dacia. Dacii puseseră pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai până aici, la ultimele hotare. În vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoană, cohorta a IX-a Bataviorum, toţi luptători profesionişti şi nobili, recrutaţi din Belgia. Unul din regimentele „de top” ale Zidului, supranumit şi „Regimentul Săgeată”. Erau specialişti în asalturile pe apă, ştiau să lupte înotând în plină viteză, pe ape învolburate, de aceea erau primii aruncaţi în războaie atunci când era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintâi chemat în Dacia, România de azi, special pentru trecerea Dunării, şi cantonat apoi la Buridava, în actualul judeţ, numit Vâlcea. Există acolo, în vechea Dacia, dovezi clare ale prezenţei acestor soldaţi, plăcuţe de marmură în care se povesteşte plecarea lor din Britania către Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit să părăsească Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunăre. Întreg Imperiul era preocupat atunci numai de războaiele dacice. De aceea, ei au ars în mare grabă, chiar înainte de plecare, toate tăbliţele „nedorite”, mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care conţineau şi informaţii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: că le-au ars! O ploaie torenţială a căzut peste fortul părăsit, imediat după plecarea lor, aşa cum se întâmplă atât de des aici, în Northumbria. Ploaia aceasta a înăbuşit focul, „călind” tăbliţele de lemn, acoperindu-le cu o crustă de carbon şi oferindu-le astfel condiţii anaerobe de păstrare, fără ca bacteriile să le poată ataca, până astăzi. Mi se par nişte documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, să fie băgate în seamă şi de arheologii români. Noi am deschis aceste bucăţi de lemn îngropate, le-am desfăcut strat cu strat, „foaie cu foaie”...
O muncă într-adevăr foarte grea, migăloasă, pentru că nu ştii unde să cauţi, la ce adâncime, sau le găseşti sparte, iar dacă nu descoperi acolo măcar câteva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, măcar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, rămân doar câteva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, când le scoţi, rişti ca scrisul să se risipească imediat la atingerea cu aerul şi bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundăm 6 săptămâni într-o anumită substanţă de prezervare şi abia apoi le fotografiem în infraroşu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi şi fascinant totodată. Aşa am putut descoperi un adevărat „secret militar”, o scrisoare neobişnuită adresată prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnată în comun de către doi buni prieteni de-ai săi, tot nobili, prefecţi şi ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnică a batavilor în Dacia, spre luptele de la Dunăre. Cei doi îi scriu lui Cerialis: „Ne rugăm, frate, ca ceea ce este pe cale să faci să fie încununat de succes. Şi, aşa va fi, pentru că este deopotrivă în acord cu dorinţele noastre, ale amândurora, să faci asta, dar şi în interesul tău, căci tu eşti cel mai demn de respect. Îl vei întâlni cu siguranţă pe Guvernatorul nostru cât de curând”. Şi semnează. Era ca un fel de scrisoare de rămas bun. Pentru că, într-adevăr, la puţin timp după scrisoarea asta, în primăvara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discuţie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului şi plecarea în goană către Dacia. Se pare că n-a fost singurul regiment de la Zid plecat să lupte acolo, în România de azi. Războaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul până la ultimele hotare ale sale. Vă daţi seama, dacă au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri depărtare!... Dacii aceştia au reuşit, de fapt, să schimbe istoria. Dacă ne gândim numai la câte puteri erau atunci adunate aici, lângă Zid...
Zău, nu ştiu ce s-ar fi ales de scoţii, picţii şi restul triburilor din Caledonia, dacă aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite să plece”...
În timp ce profesorul Birley îşi urmează pledoaria, îmi vin în minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte „Romans and Barbarians" (Romani şi Barbari). Acesta spune şi mai răspicat: „Soarta a ceea ce noi ştim că e Scoţia a fost decisă în ţara numită astăzi România”. Se referea tocmai la abadonarea Scoţiei de către armatele plecate spre războaiele dacice. Şi se pare că a avut dreptate.
Îi arăt lui Robin Birley „inscripţia cu sica” a tribunului dac Menander. „Da, într-adevăr...”, murmură arheologul, zâmbind parcă a amărăciune. Îmi face semn cu mâna să aştept. După câteva minute, se întoarce cu o carte neagră, veche, groasă. Un fel de „biblie” a arheologilor britanici romanişti. Însă, de data aceasta, se aşează chiar lângă mine. Scaun lângă scaun, umăr lângă umăr, de aceeaşi parte a mesei. Amândoi cu cartea cea mare în faţă, pe care văd alte şi alte asemenea inscripţii, una sub alta. „Uite, toate sunt dacice...”, zice, dând filă după filă, încet. „Uite, încă un falx, o sică... Da... Uite, încă una... şi încă una...” Mă simt bine lângă omul acesta. Mă simt, nu ştiu cum... ocrotit. „Oh, iată încă una!”, exclamă după câteva pagini. Şi râdem amândoi, ca între prieteni vechi, ca între tată şi fiu, de parcă am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oară, în pământurile mângâiate de ploi de la capătul lumii...
Pe urmele dacilor, în Scoţia şi Anglia
De la Stonehenge la Sarmizegetusa. Între monumentele megalitice din Marea Britanie şi România există asemănări impresionante.

  
      Scoţia: Insulele Orkney  
La nord-est de coastele Scoţiei, acolo unde începe oceanul nesfârşit, se află insulele Orkney, numite Orcades de către autorii latini: insulele orcilor, adică ale focilor. Oamenii neoliticului au lăsat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, încet, spre sud, pe măsură ce clima s-a răcit. În epoca fierului, insulele erau locuite de picţi, care locuiau în bordeie săpate sub pământ. Regele orcadienilor s-a supus împăratului Claudius al romanilor la începutul erei creştine, iar în secolele VIII-IX, insulele Orkney au fost colonizate de vikingii norvegieni. Aceştia le-au stăpânit timp de şase secole, apoi au fost oferite, în 1468, lui Iacob al III-lea al Scoţiei, ca dotă a Margaretei de Danemarca. Şi astăzi, prezenţa nordicilor se simte puternic în insule, căci Oslo este mai aproape decât Londra.
Aceasta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scoţian, unde UNESCO şi-a aşezat sigla pe un grup de monumente neolitice de mare însemnătate, care au luat naştere datorită unor avansate cunoştinţe de matematică şi astronomie. Gândul, întărit de poveştile unor martori care au fost şi-au văzut, că oamenii neoliticului scoţian ar putea avea, în comun cu dacii, seturi de cunoştinţe sau de tradiţii, ori chiar o felie neştiută de istorie, m-a îmboldit să fac un drum în aceste insule.
Satul dezgropat de furtună
Pe geamul zgâriat al micului avion care mă duce de la Edinburgh la Kirkwall se zăresc insulele orcadiene, ca nişte foiţe de hârtie colorată, împrăştiate pe apă. Aici se întâlneşte Marea Nordului cu Oceanul Atlantic. Întreg peisajul e plat, fără dealuri, fără munţi, fără păduri. De fapt, e un ţinut fără umbre. Doar câmpuri verzi şi lanuri galbene. Stromness e localitatea cea mai apropiată de „inima neolitică a Orkney-ului”, ţinut ce strânge laolaltă o mulţime de vestigii străvechi uimitoare. Am ajuns aici într-o zi caldă, de septembrie, cu iz de primăvară nelalocul ei. O vreme buimacă, cu un cer incredibil de coborât, ce te atinge pe creştet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poţi ghici anotimpul şi, de multe ori, nici ora din zi, căci vara zilele se întind până după miezul nopţii. Ghidul meu, Alistar Aitkins, un scoţian vorbăreţ şi zgârcit, mă duce la cele mai importante situri din zonă: mai întâi într-un sat neolitic, apoi la un mormânt străvechi, ce domină câmpia, şi în final, la un sanctuar uriaş de piatră.
Pe ţărmul sudic al golfului Skaill, se află un sat neolitic, cel mai bine conservat din întreaga Europă: Skara Brae. Nisipul alb al plajei mărgineşte un mănunchi de movile, zece la număr, sub care se găsesc tot atâtea case din piatră, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatră, vetre, unelte. Nu s-a găsit nici o armă şi nici un zid de apărare: aici domneau pacea şi bunăstarea. Satul a fost părăsit, unii spun că dintr-o dată, în faţa unui cataclism natural, alţii susţin că treptat. Peste el s-a aşternut nisipul mării şi întunericul, au trecut miile de ani, iar într-o zi furtunoasă de iarnă, a văzut din nou lumina. Rafale teribile de vânt au smuls brazdele de iarbă, iar valurile uriaşe ale marii au spălat miezul crud de pământ jupuit. După ce furtuna s-a potolit, a ieşit la iveală un sat întreg, cu căsuţe ordonate, ce emană şi acum pacea şi liniştea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina şi viaţa, iar întunericul, ce stăpânea suprem în noaptea cea mai lungă din an, cea a solstiţiului de iarnă, când ziua nu avea mai mult de o oră, era alungat prin diferite practici şi ritualuri şi prin rugăciuni către zeul luminii. Umbrele celor ce cândva au locuit în căsuţele de piatră par să tremure ici şi colo, deranjate de puţinii vizitatori. Satul pare viu, parcă oamenii au plecat cu toţii la secerat sau te miri unde, urmând să se întoarcă curând şi să-şi reaprindă focurile în vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat în lumina puternică a amiezii, mi s-a părut un loc al vieţii şi al luminii.
Cercurile cu uriaşi
După-amiază ajung la Maes Howe, un tumul uriaş de pământ, cu o cameră funerară în interior, datând din aceleaşi vremuri. În întunecimea mormântului simt că am trecut din viaţă în moarte, aşa cum trece copacul din toamnă în iarnă. Aici, la asfinţitul zilei de 21 decembrie, când este cea mai scurtă zi din an, lumina pătrunde prin poarta de piatră a tumulului şi se proiectează în interior. Probabil, în concepţia celor de atunci, viaţa, moartea şi învierea se succedau ritmic, în deplină armonie cu natura, cu o credinţă ce înlătura frica de moarte şi celebra transformarea.
Aproape de Maes Howe se află două cercuri de piatră, Stenness şi Brodgar, care împreună cu un al treilea, numit Bookan, reproduc pe pământ dispunerea celor trei stele luminoase din centura constelaţiei Orion. Aceeaşi reprezentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pământ de la Thornborough, în Anglia. Dar şi Orion este un semn al morţii şi învierii, căci se ridică cel mai sus deasupra orizontului, tocmai la mijlocul iernii. Egiptenii considerau că Osiris, zeul morţii şi al învierii, îşi avea sălaşul în constelaţia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelaţii. Aici, în Orkney, unde lemnul lipseşte cu desăvârşire, unii susţin că pietrele au fost cioplite după chipul strămoşilor trecuţi în lumea cealaltă şi aşezate în cerc. E ca un sfat al bătrânilor. Aşa au luat naştere cercurile de piatră. Cel de la Stenness avea 12 megaliţi, socotiţi cei mai mari din Marea Britanie, mai mari şi decât cei de la Stonehenge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliţi, formând un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcătuiri uriaşe de pietre? De ce ne este atât de greu să le dezlegăm misterul?
Soarele e aproape de asfinţit. Cercul lui Brodgar domină peisajul de departe, ca o pată întunecată pe verdele câmpiei. Înăuntrul cercului este doar iarbă neagră, celebra iarbă neagră scoţiană, care alcătuieşte mare parte din vegetaţia acestei ţări. Umbrele a doi turişti se zăresc între menhire, în lumina mieroasă a asfinţitului. Pietrele rămase în picioare, ştirbite de timp, capătă umbre înşelătoare. Legendele locului spun că o dată, tare demult, într-o noapte plină de stele, aici au venit nişte uriaşi fioroşi şi au început să danseze. Unul dintre ei a scos o scripcă şi a început să cânte o învârtită. Pământul se cutremura sub paşii lor tot mai apăsaţi şi mai iuţi. Atât de prinşi erau de hora lor, încât nu au zărit că se face ziuă. Iar prima rază de soare care le-a atins pielea i-a transformat în piatră. Şi aşa au rămas, până astăzi...
Arheologii nu au săpat în interiorul cercului niciodată. Uriaşii de piatră, strămoşi sau zei coborâţi pe pământ, par să ne spună că viaţa e asemenea anotimpului frumos, ce începe cu încolţirea sămânţei şi se sfârşeşte iarna, când pământul îngheaţă, pentru ca apoi să înceapă iar, şi iar, într-un ciclu fără capăt, asemenea unui cerc fără început şi fără sfârşit.
  
Poveşti despre celţi şi daci
Peter şi Katlyn Leith locuiesc în Stenness, la doi paşi de megaliţi. Sunt doi ţărani scoţieni care au copilărit în umbra uriaşilor de piatră. Casa lor este izolată în câmp, şi mulţi turişti le trec pragul, când vin să vadă megaliţii. Peter ţine chiar un caiet de oaspeţi, foarte gros, a cărui primă pagină datează din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul... Dar nici un român. La ora înserării, la o ceaşcă de ceai, Peter îmi povesteşte despre pietrele lor şi îmi arată un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricotează la gura sobei, iar alături toarce o pisică. Ea este mai povestoasă. Accentul scoţian, care face ca sfârşitul cuvintelor să fie cântate, îmi aminteşte de graiul ardelenesc. Tinerii căsătoriţi din zonă încă se duc la pietre, pentru că le aduc noroc, îmi povesteşte Katlyn, fără să se oprească din tricotat. Iar în noaptea de anul nou, acolo se reînnoiesc jurămintele. Unele obiceiuri au mai răzbătut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sărbători sau tradiţii. Sunt oameni închişi, suspicioşi, care preferă să-şi petreacă în familie sărbătorile, nu în comunitate. Aşa se face că nu s-a păstrat mai nimic din vechile tradiţii: nici o sărbătoare agrară, nici un ritual de nuntă sau înmormântare, nimic... Mă gândesc că la noi, pe teritoriile locuite odinioară de daci, rădăcinile sunt teribil de adânci, câtă vreme încă avem obiceiuri ce trimit înapoi, în timp, spre solarul neolitic: de la paparude la căluşari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci şi sute de crâmpeie de viaţă de acum multe milenii s-au perpetuat ca un fir roşu, până azi.
Lumea neoliticului este încă un mister pentru noi, dar ea se manifestă în esenţă la fel pe teritorii întinse, fie că e vorba de strămoşii celţilor, fie că e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus în Scoţia. Cu siguranţă şi unii, şi alţii aveau cunoştinţe astronomice avansate, care s-au transmis prin timp.
 
Aşa se face că în construcţiile de cult ale dacilor, deşi mult mai târzii decât cultura megalitică din nord-vestul Europei, regăsim aceleaşi construcţii circulare închinate soarelui şi aceeaşi celebrare a victoriei luminii şi a nemuririi. Poate că este vorba de un fond comun, poate că unii i-au influenţat pe alţii sau au învăţat unii de la alţii. Ceea ce le deosebeşte este felul în care fiecare a pus în practică un nucleu de cunoştinţe, prin prisma proprie. Dacii aveau păduri şi foloseau şi lemnul, iar construcţiile lor sacre erau plasate adesea în munţi, în locuri greu accesibile. Ei nu căutau să exprime esenţa învăţăturii prin grandoare, ci aveau o spiritualitate ezoterică, practicată în comunităţi mai restrânse. Oamenii neoliticului britanic au construit cu predilecţie în zonele de şes, foloseau piatra, căutau să-şi facă monumentele sacre cât mai impresionante prin dimensiuni şi le plasau în locuri de unde să poată fi zărite până departe. Aceste monumente erau frecventate de mulţimi uriaşe de oameni. Aşa se face că civilizaţia megaliţilor s-a întins doar în nord-vestul Europei, în zone joase, încercând parcă să înlocuiască absenţa munţilor, în vreme ce pe teritoriul ţării noastre munţii înşişi au fost sanctuare, locuri sfinte în care omul se întâlnea cu Dumnezeu.

Anglia: Stonehenge
Văzusem o mulţime de fotografii şi filmări cu complexul megalitic de la Stonehenge. Ştiam unde e situat şi cum arată, îi ştiam istoria şi interpretările, dar, cu toate acestea, nu aveam cum să bănuiesc ce mă aşteaptă. De la Londra nu e foarte mult de mers cu maşina până în câmpia Salisbury, unde e situat Stonehenge.
  
Stonehenge - centrul universului
    
Casa păsărilor
  
Drumul coboară, iar în partea stângă, în mijlocul unui câmp verde şi rotund se zăresc pietrele. În jurul lor, într-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, într-un cerc multicolor ce se învârte lent, sute de oameni dau ocol, în tăcere, monumentului. Iar deasupra, zeci de păsări negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concentrice, alunecând spre un centru al lumii care pare că atrage totul în jurul său, ca un sorb. Imaginea e halucinantă. Acolo, în acel peisaj ireal, megaliţii de la Stonehenge se dezvăluie a fi cu totul altceva decât în fotografii. Încerc să înţeleg pentru ce au fost ridicaţi acolo, privesc pietrele şi ascult explicaţiile ghidului audio, dar, destul de repede, „sorbul” mă atrage vrăjitoreşte şi mă trezesc învârtindu-mă hipnotic în jurul monumentului, la fel ca toată lumea, cu gândul gol, dar cu o linişte de nedescris în suflet, şi incapabilă să îmi mai pun întrebări.
Este o linişte foarte stranie. Copiii veniţi în excursie nu strigă, cei mari vorbesc în şoaptă. Şi, deşi suntem mulţi, şiruri-şiruri de curioşi, veniţi să vadă minunea, liniştea este aproape materială. Doar ţipetele păsărilor se mai aud din când în când. Sunt păsări multe, negre, cuibărite în piatră, la subsuoara trilitonilor uriaşi, ori aliniate pe lespezi ca nişte gardieni, păsări mute ce se scaldă în ochiurile de apă din pietrele culcate la pământ, ori păsări gureşe ce fâlfâie ameţitor în jurul monumentului. Toate par să aparţină pietrei şi se învârt în acelaşi loc, ca şi cum din piatră s-ar fi desprins bucăţi cu aripi ce au prins să zboare. Cerul de la Stonehenge este coborât până în creasta pietrei, cu nori groşi şi soare ireal între ei. Locul acesta a fost ales cu anume ştiinţă, căci el însuşi este magnific, dumnezeiesc, chiar dacă nu s-ar fi construit deasupra lui cercurile de piatră. Poate energii misterioase din adâncuri, pe care strămoşii britanicilor le simţeau, îl fac să fie aşa. Poate de aceea în această zonă sunt cele mai frecvente apariţii de cercuri în lanuri de grâu. Şi poate nu e o întâmplare nici faptul că meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.
Crăciun străvechi românesc
Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost construit complexul de la Stonehenge sunt foarte numeroase: calendar, sanctuar, loc de îngropăciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de contact cu divinitatea şi de celebrare a strămoşilor, observator astronomic şi multe altele. S-a spus multă vreme că aici se celebra solstiţiul de vară, însă ultimele cercetări arată că, din contră, nu sunt semne ale unor activităţi pe timp de vară, ci pe timp de iarnă. S-au găsit cantităţi impresionante de oase de porc, ce provin de la ospeţe ritualice, iar analizele au arătat că aceştia au fost sacrificaţi în luna decembrie. Deci, un ospăţ în decembrie, la solstiţiul de iarnă, când ziua este cea mai scurtă din an, iar întunericul pare că se luptă cu lumina, pentru a pune stăpânire asupra ei. În acest moment se sărbătorea victoria luminii, când soarele câştiga bătălia, iar ziua începe să crească. Sacrificiile de animale erau făcute pentru a îndupleca întunericul şi a ajuta lumina să învingă. Acest scenariu seamănă foarte mult cu un Crăciun străvechi românesc. Noi am uitat demult că de Crăciun se sărbătorea victoria luminii, iar ziua naşterii lui Hristos a venit să reconfirme că lumina credinţei învinge întunericul, însă am păstrat viu spiritul acestei sărbători.
Hiperboreea
Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca şi Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive neştiute. Romanii nu îl pomenesc niciodată, iar despre celţi nu ştim dacă l-au utilizat în ritualurile lor. În forma sa finală, este alcătuit dintr-un cerc de 30 de megaliţi din sarsen (un tip de gresie), în interiorul căruia se afla o potcoavă formată din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre), din care două în picioare şi o lespede culcată peste cele două), din acelaşi material. Ambele formaţiuni sunt dublate de câte un cerc alcătuit din pietre albastre, de mici dimensiuni, aduse de la o depărtare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vindecătoare, ce izvorau chiar din aceste pietre. S-au găsit multe schelete umane ce prezintă urme de boli sau infirmităţi, de aceea s-a presupus că Stonehenge putea fi şi un loc de tămăduire. Legendele greceşti spun că Apollo, zeul luminii şi al vindecării, se retrăgea în lunile de iarnă în Hiperborea. Poate cobora la Stonehenge, în carul său solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. În acest mit al hiperboreenilor, Dacia se întâlneşte cu Marea Britanie. Unii învăţaţi socotesc că hiperboreenii erau o populaţie mitică din insulele britanice. Dar cum unele legende susţin că hiperboreenii locuiau la nord de Dunăre, şi Dacia a fost socotită patrie a lor.
Tot ansamblul este înconjurat de un şanţ ce are exact acelaşi diametru cu cercul lui Brodgar din insulele scoţiene: 104 metri. Ce e cu adevărat straniu este că sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa are acelaşi diametru cu Stonehenge, diferenţa fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmizegetusa, respectiv 29,56 m la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmizegetusa este alcătuit din 104 pietre, acelaşi număr obsedant divizibil cu 13, pe care îl întâlnim şi în Orkney, şi la Stonehenge. Cercul următor este alcătuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe când la Stonehenge sunt 30 de megaliţi. Iar în interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoavă, ca şi Stonehenge. Nu e deloc surprinzător că sanctuarul de la Sarmizegetusa este orientat solstiţial, la fel cu multe alte sanctuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care celebrau acelaşi moment din an: solstiţiul de iarnă. Sanctuarele de mai mici dimensiuni, construite pe vârfuri de munte, precum Rudele, Meleia, Pustiosul, prezintă acelaşi plan ca şi Sarmizegetusa şi Stonehenge: un cerc în interiorul căruia se află o absidă (potcoavă), orientate toate spre solstiţiul de iarnă. De ce au ales această formă şi cum se explică această coincidenţă? Încă nu avem răspunsuri. Unii specialişti care au făcut calcule complexe afirmă că la noi, datorită poziţionării pe paralela 45, calculele astronomice făcute de daci sunt mult mai precise decât cele ale constructorilor de la Stonehenge.
Dacă e să acceptăm o abordare para-ştiinţifică, poate a existat o vreme când iniţiaţilor li s-a revelat simultan, în mai multe locuri, o cantitate mare de informaţii matematice şi astronomice, aşa cum se presupune că a existat o vreme când vracilor li s-a dat de către zei să cunoască toate plantele de leac şi utilizările lor, şi cum a existat o vreme a marilor profeţi-reformatori, care i-au învăţat pe oameni cum să comunice cu zeii. În istoria civilizaţiei au existat perioade de vârf, când transformările au venit în valuri, fără explicaţii logice. În acest caz, informaţiile au ajuns independent în mai multe părţi. Din punct de vedere ştiinţific, e posibil să fi existat un contact direct între cele două zone, ori o deplasare de populaţie neolitică dinspre zona dunăreană spre cea britanică, dar aceste supoziţii nu pot fi demonstrate deocamdată.
În Marea Britanie există peste o mie de cercuri de piatră, toate datând din neolitic şi demonstrând o extraordinară efervescenţă religioasă. În preajma anului 2500 î.Hr. vremea s-a răcit şi s-a trecut de la clima atlantică, umedă şi caldă, la cea sub-boreală, mai rece şi mai uscată. În această perioadă, majoritatea siturilor neolitice au fost abandonate, populaţia s-a retras spre sud şi s-a produs o ruptură, o lipsă de continuitate. O nouă înflorire a civilizaţiei se produce după încă două mii de ani, când îi găsim pe celţi, care însă nu pot fi asociaţi cu aceste construcţii, decât în sensul că poate le-au folosit şi ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte puţine elemente care ar putea aminti de tradiţii vechi de milenii.
  
La noi, clima a fost întotdeauna mai blândă decât în nord, şi în vremea când Marea Britanie era sub calota glaciară, aici comunităţile de agricultori erau în creştere. Au fost mereu condiţii pentru continuitate de locuire şi, în ciuda teoriei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptură între lumea neoliticului şi ce a urmat după ea. Mai târziu, dacii pun în practică cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bunăstare ale mileniilor IV-III înainte de Hristos. Ei sunt păstrătorii unei tradiţii cu rădăcini incredibil de adânci. Aşa se explică asemănările uluitoare, adesea, dintre monumentele megalitice din Marea Britanie şi Sarmizegetusa. Iar numeroasele asemănări dintre lumea dacilor şi cea a celţilor s-ar putea să aibă la temelie şi acest străvechi strat neolitic comun. Urmaşii dacilor, în ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au păstrat până astăzi o parte din acest bagaj, chiar dacă în mare măsură fără să îi mai conştientizeze semnificaţiile. Englezii nu mai sacrifică porci la solstiţiul de iarnă, aşa cum au făcut-o strămoşii lor din neolitic, pentru a îndupleca forţele întunericului şi a ajuta ca lumina să triumfe. Nici egiptenii nu o mai fac, deşi o făceau în vremuri îndepărtate, în cinstea lui Osiris, tot la solstiţiul de iarnă. De fapt, din marea civilizaţie a Egiptului nu s-a transmis aproape nimic până la egiptenii de azi. În schimb, românii încă mai practică sacrificiul porcului înainte de Crăciun, fără să mai ştie de ce o fac. Este un mister adânc, o taină de nedezlegat, cum de aici, mai mult decât în orice parte a Europei şi poate chiar în afara ei, există o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpământean de ancestralitate ce curge pe sub pojghiţă înşelătoare a istoriei oficiale.
Dacia: Sarmizegetusa
La Sarmizegetusa e o toamnă de vis frumos. Pietrele dacilor tac, aşa cum tac şi pietrele vechilor britanici. Dar dincolo de tăcerea lor, se aud loviturile de târnăcop care au doborât la pământ construcţiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost părăsite de bună voie, aşa cum s-a întâmplat la Skara Brae sau la Stonehenge.
Aici a avut loc un măcel. Aici pietrele tac de durere, nu din neştiinţă. E octombrie, şi florile s-au trecut, dar cineva a sădit pansele galbene în mijlocul sanctuarului mare, rotund. De jur împrejur sunt iconiţe. O cărticică cu „Drumul Golgotei” este aşezată cu grijă la exteriorul ultimului cerc, iar pe ea sunt aşezate patru cruciuliţe. Oamenii vin aici şi se roagă, ştiind că e un loc sacru, simţind că, dincolo de timp, Dumnezeu este acelaşi. Acelaşi şi în invocările dacilor, acelaşi şi în rugăciunea creştinului. Supuşi zeului banului şi trăitori între betoane, departe de lumina binefăcătoare a soarelui, şi luminaţi, adesea, doar de ecranul televizorului ori al computerului, azi nu mai înţelegem cât de importantă este legătura cu natura. Atât de importantă, încât pierzând-o, am pierdut şi legătura cu Dumnezeu şi ne-am pierdut pe noi înşine. Am pierdut sentimentul unităţii creaţiei şi am învăţat singurătatea şi frica de moarte. Am uitat că nu suntem nici singuri, nici izolaţi, ci suntem una cu tot ce există şi, prin urmare, nemuritori. Dacii ştiau acest lucru, de aceea mergeau la luptă desculţi şi fără armură. Şi tot de aceea celebrau în egală măsură viaţa şi moartea, ca faţete ale aceleiaşi monede. Dar nouă, românilor, ne-au rămas tradiţiile, ca un ecou şi un semn de aducere aminte care să ne readucă pe drumul cel bun, înapoi la natură şi la Dumnezeu.
Dacă îţi imaginezi incinta sacră ca pe un ceas, undeva în dreptul orei 11 se face o cărare printre fagi. După un urcuş abrupt de mai mult de două ore, se deschide plaiul Muncelului. Vârful Godeanu, socotit de mulţi drept muntele sfânt al dacilor, răsare în apropiere ca un sanctuar de piatră. El este cel mai înalt vârf din zona cetăţilor dacice, iar sanctuarele din incinta sacră de la Sarmizegetusa sunt orientate către el. Cât cuprinzi cu ochii, e singurul loc în care vezi piatră - în rest, doar păşuni. Aici se încheie călătoria mea, deasupra munţilor, cu un orizont mai deschis şi mai curat decât cel al câmpiilor britanice. De la Stonehenge sau de la Brodgar nu poţi vedea departe, prin ceţurile şi ploile eterne ale Scoţiei şi ale Angliei. Nici nu ai cum, din câmpie, din locuri atât de joase. De pe Godeanu, în zilele reci, când cerul e senin, vezi până departe, pe văi, până la Alba Iulia şi până în Apuseni. Iar în zilele calde, când ai inima senină, poţi vedea şi mai adânc, până acum câteva mii de ani, când aici oamenii se întâlneau cu Dumnezeu şi celebrau viaţa, moartea şi învierea.
  
Sarmizegetusa Regia   

Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971