Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
 În continuare vă oferim pentru dezbaterile pe aceasta temă, cîteva noi articole:


        
Literele â şi î

1 Numai cu mărginirile specialistului nu se ajunge decât pînă la treptele de jos ale istoriei,
N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice Iaşi, 1999, p. 191
2 Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.
B.P.Hasdeu, Principie de lingvistică, 1881, p. 12
Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă limbă şi ce este un dialect. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte indo-europeana, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, latina vulgară, limba barbară din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut. Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în Lingvistica integrală, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (Dictionarul explicativ al limbii române) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntulBancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă,vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor.) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat.batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pepanache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, arevisqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Pentru alte exemple a se vedea studiul introductiv.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( La science du langage, Paris, 1867, p. 269) arată că les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes (subl. ns. G.G.). Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (Les origines des Aryens, Paris, 1892, p. 11) scrie: sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda,a căror mamă a dispărut (subl. ns.)
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania”, Jahrbuch für östliche Latinität, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): Cela peut apparaître comme une boutade, mais c‘est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modčle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, męme, osons le dire, son hyper-romanité (Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa), subl.ns.
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d‘Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că Limba Română este mama Latinei, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ, de ce Jacques Goudet afirmă că Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice, de ce Jean-Claude Bouvier arată că Româna este mai Romană decît Latina etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (Cours de Linguistique générale, p. 19) susţine că problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie(o aberaţie academică), ci frecţie etc.
Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L‘Inde jusque vers 300 av. J.C., Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: Vom presupune deci, împreună cu F. de Saussure (Mémoire sur le systčme primitif des voyelles dans les langues indo-européennes, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că l‘indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i (indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i.)
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â Ť a şi respectiv î Ť i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î Ť i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â Ť a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î)este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
1) Rom. vînt Sued. vind
Dan. vind
Mhd. wint (germ. medie de sus)
Engl. wind
Sp. viento
2) Rom. vîsc Isl.veche visk
Ahd. wisc (germ. veche de sus)
Engl. whisk
Mhd. wisch
3) Rom. vîscos Fr. visqueux
It. viscoso
Sp. viscoso
4) Rom. strîngere Ital. stringere
Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.
Exemple:
1) Rom. a mânca Fr. manger
It. mangiare
Sp. manducar
2) Rom. mâncare Fr. manger
It. mangiare
Sp. manjar
3) Rom. mână Fr. main
It. mano
Sp. mano
4) Rom. mânecă Fr. manche
It. manica
Sp. manga
5) Rom. mâner Fr. manche
It. manico
Sp. manija
6) Rom. mâine Fr. (de)main
It. (do)mani
Sp. mańana
7) Rom. pântece Fr. panse
It. pancia
Sp. panza
Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i Ť î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezulpërrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în Dicţionarul explicativ al graiului albanez, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î Ť i (v. Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.
                                                                                                                                  Portalul `Gandirea



           Complexele lingvistice ale moldovenilor şi limba română
                                                                                                                 de Denis Cenusa

 Limba de stat şi toate variaţiile de termeni atribuite limbii române revine în centrul atenţiei opiniei publice pe 31 august, deşi reprezintă în continuare un dosar – “povară”, abandonat deseori, dar folosit în scopuri populiste de către guvernanţii care s-au perindat la putere până acum. Problematica limbii este una cronică pentru societatea moldovenească, care în mare parte nu poate să-i recunoască identitea românească, după jumătate de secol de propagandă anti-românească şi una pro-moldovenistă, pe altă parte.
Confuzia lingvistică este determinată şi de 20 ani de independenţă lipsiţi de coerenţă în privinţa apartenenţei lingvistice a moldovenilor, indusă cu perspicacitate de către oficialităţile dezinteresate de orice formă de relaţionare sănătoasă cu România. Pentru că nici partea română nu a acţionat conştient întru eliminarea fobiilor de pe malul stâng al Prutului, lăsând spirala panicii anti-româneşti să ruleze, “limba română” a devenit obiectul unor tranzacţii politice nefavorabile pentru existenţa şi utilizarea acesteia în spaţiul pruto-nistrean. Identificarea acesteia pe paleta lingvistică s-a transformat într-un “tabu”, iar mulţi moldoveni apelează la termenul de “limbă de stat”, deşi recunosc în culoare că vorbesc română, doar pentru a evita “altercaţiile verbale” cu moldoveniştii. Totodată, adepţii “românismului” agresiv nu pierd şansa de a stigmatiza populaţia autoidentificată deliberat şi fără presiunea drept “moldoveană”, situată într-un vid informaţional pe durata perioadei sovietice şi într-un spaţiu dominat de bruiaje ideatice patologice în privinţa valorilor naţionale autentice.
La 20 de independenţă şi 22 ani de la adoptarea legii privind limba de stat, R.Moldova este separată pe principii lingvistice puternic conturate. Grupurile lingvistice principale sunt: vorbitorii de română aflaţi în ascensiune datorită corecţiilor politice recent operate; vorbitorii de “moldovenească” activizaţi în contextul normalizării şi intensificării relaţiilor moldo-române; şi, vorbitorii de limbă rusă, numeric inferiori, dar antrenaţi în două campanii distincte- cea de apărare a statutului limbii ruse în RM şi cea de sprijinire a moldoveniştilor contra “românismului”.
Pe lângă variatele clivaje lingvistice evidenţiate în interiorul comunităţii, timp de 22 de ani populaţia suferă de complexe în relaţia cu limba română. Necunoaşterea propriu-zisă a limbii române este însoţită şi de afişarea unei superiorităţi din partea unor grupuri înguste de români, în special din domeniul serviciilor publice şi cel privat conex cu RM. Faţă de etalarea preeminenţei în ce priveşte posedarea limbii române veritabile şi însuşirea accentului natural al comunităţii lingvistice româneşti, autorităţile responsabile din România nu aplică măsuri de sensibilizare sau informare publicului românesc, în schimb alocă resurse financiare substanţiale înfruntând fobia anti-românească manifestată ca urmare de opinia publică din stânga Prutului.
Nici instituţiile cultural-lingvistice româneşti active în RM nu îşi concentrează misiunea pe dezrădăcinarea limbii populaţiei băştinaşe de numeroasele rusisme, încurajarea vorbirii corecte a limbii prin intermediul unor parteneriate cu mediul de afaceri românesc prezent în economia moldovenească, sau conlucrarea cu instituţiile de stat în domeniul educaţiei investind în purificarea limbii vorbite de generaţiile tinere.
Restabilirea statutului limbii române nu trebuie văzută în conexiune cu reanimarea proiectelor unioniste, deoarece produce efecte adverse pe filiera separatismului transnistrean, fortificând poziţia moldovenştilor axaţi pe apărarea simbolurilor statalismului moldovenesc. La fel promovarea valorilor naţionale româneşti între Prut şi Nistru nu are nimic în comun cu minimizarea statalităţii moldoveneşti, cu condiţia că vor fi respectate principiile de suveranitate şi independenţă a R.Moldova.
Strategiile bazate pe re-educarea lingvistică a populaţiei va contribui în egală măsură la recăpătarea unui statut privilegiat pentru limba romană, dar şi la îmbunătăţirea imaginii statului român în opinia publică locală, detaşată şi dezinteresată în prezent de spaţiul mediatic, cultural şi lingvistic românesc. Insistarea pe îmbinarea acţiunilor pentru renaştereaa limbii române în RM cu orice variantă a “proiectului unionist” este contraproductivă şi va înăspri condiţiile pentru revenirea moldovenilor la limba română.
Descătuşarea populaţiei de complexele lingvistice poate fi realizată, totodată, şi prin angajarea minorităţilor naţionale în procese de studiere a limbii, atât în cadrul instituţiilor de învăţâmânt cât şi prin intermediul unor proiecte socio-civile pro-active. Combinarea acestor elemente poate creea un mediu prietenos şi prielnic pentru limba română, unde aceasta nu va putea fi exploatată de politicieni pentru dividende politice, diminuând din complexele lingvistice ale populaţiei.


                       O intrebare nouă la nişte date care
         au căpătat certitudine în ultimii  ani:
mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
                                               From:
prietenele-mele@googlegroups.com

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. "Scriere secretă" După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat". Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc". După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre. Alfabet dacic cu 150 de caractere Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. "Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. "Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperit Viorica Enachiuc. "Jurământul tinerilor blaki" Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit "Jurământul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul următor:
"O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!" Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971