Anul 2015
Anul 2014
Anul 2013
Anul 2012
Anul 2011 periodic nr. 1 2 | 3 | 4 | 6 | 7-8 | 9-10 | -->
Anul 2010
Anul 2009
Articole de Mircea BUNEA, Magdalena ALBU, Adrian BOTEZ, Ştefan DORU DĂNCUŞ,Octavian LUPU,Ion MĂLDĂRESCU, DAN GHEORGHE- Partea I
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
NOI PAŞI ÎNTRU LEGIFERAREA ZILEI LIMBII ROMANE- partea I
- Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Constantin Lupeanu la 70 de ani
Constantin Lupeanu la 70 de ani - partea II
Traducerile lui Eugen Dorcescu- Rosa lentini ,,Tsunami si Alte Poeme"
OPINIILE SI APELURILE LUI DIMITRIE GRAMA
ACTUALITATEA CULTURALĂ, LITERARĂ ŞI ARTISTICĂ- ARTICOLE DE Dan LUPESCU,Ion PATRASCU, AL.TOMESCU, DragosPREDA, Ionut CARAGEA, Al.Fl.TENE, Ioana STUPARU, Melania CUC, Dorin MUSTATA; DESPRE: Alexandru NEMOIANU, Cezar IVĂNESCU, Fl. SMARANDACHE, Romul MUNTEANU, Iulia BOSTAN, Kula Ilinca, Mihai ANDRONESCU, Valentin MARICA, Viorela CODREANU, Al. Florin TENE
Partea II
Partea III
Partea IV
Corneliu LEU - PROCURORUL DIN X…-o novelă românească şi contimporană- Partea I
- Corneliu LEU - partea II
Din Folclorul Internetului - Texte de la: Elisabeta Iosif, Alina Iuga, Dan Lupescu, Ion Lila, Corneliu Berbente, Sergiu Găbureac, Ionut Caragea, Gheorghe Manea, Mircea Bunea, Alexandru Cetățeanu, Nicu Vintilă-Sigibida,Niculae George Dragulanescu,Vasile Bocai
Partea II
Partea III
Partea IV
Partea V
Partea VI
Paso Doble - rubrica Ioan Lilă; Rubrica Ionuţ Caragea
continuare VIII
OPTIMISMUL ŞI, MAI ALES PESIMISMUL ACTUALITĂŢII POLITICE

ÎN LOC DE ARTICOL DE FOND
CITIŢI ÎNCEPUTUL PAGINII 6

       Mircea BUNEA                 
                                  
                                                Urmează Holender şi Constantinescu ?

      
        Iată o informaţie pe care pâna acum n-aţi mai întâlnit-o nicăieri: Lângă Parcul Eroilor din comuna prahoveană Proviţa de Sus, peste drum de splendida bisericuţă veche, pe casa cu nr.375, deasupra unei ferestre cu ancadrament din cărămidă aparentă, sunt fixate două plăci memoriale pe care se poate citi.” Aici s-a născut PIMEN MITROPOLITUL MOLDOVEI ŞI SUCEVEI, fiu al satului,1853 – 1934, înmormântat în curtea bisericii „. Aşa scrie negru pe alb pe prima, iar pe a doua textul este următorul: „ În această casă a fost ascuns şi ocrotit, între iunie şi octombrie 1931, EUGEN IONESCO, ACADEMICIAN ŞI DRAMATURG francez de origine ROMÂNĂ, fiind hăituit şi urmărit de asupritorii vremii”. De ce le-am amintit aici? Pentru că ambele, dar în maniere diferite, devoalează oarecum înţelesurile adânci ale unui cuvânt aproape uitat prin nefolosire: recunoştinţa vizavi de facerea de bine! N-am să intru în alte amănunte, mă voi mulţumi doar să amintesc că, între 18 aprilie 1931 şi 31 mai1932, cel mai mare „ asupritor al vremii „  - judecînd după dicţionarul politic al zilelor noastre -, n-a afost altul decât marele Nicolae Iorga, despre care istoria a reţinut, dincolo de imensul său prestigiu cultural şi că sub conducerea sa „ resursele bugetare ale statului s-au înjumătăţit; că s-a produs a doua curbă de sacrificiu ( impozit de 15 la sută pe salarii, creştere a fiscalităţii); că s-a întâmplat şi adâncirea crizei economice şi amplificarea conflictelor sociale ( statul n-a mai putut asigura plata regulată a salariilor şi pensiilor ) ...
           Bineînţeles că lista unor astfel de exemple este mult mai lungă. Aş zice chiar că-i înspăimntător de lungă. Iată încă două pe care le-am cules din Bilete de papagal vol.I, nr.15 (492), al căror director a fost T. Arghezi. Primul: „ S-au împlinit anul acesta douăzeci şi cinci de ani – 1937, n.n. – de cînd cel mai mare dramaturg român şi-a încheiat socotelile vieţii. Pentru văduva şi orfanii lui – aţi înţeles că e vorba de Caragiale – s-a propus în parlamentul de atunci o pensie. Un reprezentant al partidului liberal s-a ridicat şi a combătut proiectul.”  Al doilea: „ Cu ani în urmă, în consiliul judeţean al Botoşanilor, un alt liberal s-a opus votării unui ajutor pentru Eminescu, care se afla în acea vreme într-un ospiciu. Argument fioros:< Pentru ce n-a muncit Eminescu ăsta, în vremea când era teafăr, ca să aibă acum când e nebun? > Dacă vreţi să aflaţi cum îi cheamă pe cei doi reprezentanţi ai marelui partid, întrebaţi-ne. (paginile297 – 298).
                  Şi tot bineînţeles este că  asemenea graţioase alişverişuri au vârfuit cam tot ceea ce ţine de viaţa social politică şi cultural istorica a vieţii nu numai dintre Sulina şi Beba Veche , ori dintre Dărăbani şi Zimnicea, ci cam prin toate culmile ori văgăunile Terrei prin care şi-au tras coada şi drăcuşori din spaţiul Danubiano-Pontic...Ca să nu mai pomenim decît în treacăt de ... bonusurile sentimentale, şi asta chiar când protagoniştii/istele fac parte din categoria obrazelor subţiri de se vede prin ele şi Turnul Londrei, dacă-l priveşti de pe Dâmboviţa. O  ultimă dovadă ,fireşte că nu şi cea din urmă! : Aproape toată lumea oarecum interesată ştie că  pe 13 martie 1936, la Opera Garnier din Paris, a avut loc premiera capodoperei enesciene Oedipe. ( Premiera românească s-a consumat la Bucureşti abia 22 de ani mai târziu...) Mult mai puţini ştiu şi că premiera  pariziană a fost un omagiu adus de  Enescu viitoarei sale soţii, Maria Rosetti-Tescanu. Şi doar o mâna de iscoditori au aflat că,” recunoscătoare” fiindu-i, Măruca i-a pus ani la rând coarne marelui compozitor cu Nae Ionescu, marele profesor, publicist si filosof român...
                     Aşadar, cu totul neîntîmplător unii români au ajuns la concluzia că facerea de bine e sinonimă cu incestul ( Facerea de bine e futere de mamă, nu?). Aş zice că, dacă nu vrem să părem fraieri,  e obligatoriu să credem aşa ceva. D-aia m-am înfiorat atunci când, la o conferinţă de presă, l-am auzit pe domnul Kelemen Hunor, ministrul culturii în actualul guvern, spunând că  le mulţumeste din inimă domnilor Ioan Holender şi Mihai Constantinescu pentru binele pe care-l fac, de ani buni, Festivalului Enescu. Mi-am amintit atunci şi  de frumoasele cuvinte pe care Andrei Pleşu, primul ministru postrevoluţionar al culturii, le-a adresat lui Ludovic Spiess, primul director postrevoluţionar al Festivalului George Enescu.
                                                                                                                                   Mircea BUNEA


  Magdalena ALBU
                            NOUA MEA ORDINE MONDIALĂ 
                                           ŞI NOUA LOR ORDINE MONDIALĂ

„Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, satana ne împinge s-o scăpăm.” Părintele Arsenie Boca
Schimbarea actuală de paradigmă este mai mult decât evidentă pentru orice locuitor al acestei planete înguste. Se încearcă a se impune altceva decât ceea ce a fost până acum cu orice preţ. Numai că noua lor ordine mondială nu bate absolut deloc cu noua mea ordine mondială. Nu se potrivesc nici în clin şi nici în mânecă. Faptul că Omul nu mai încape deloc ca entitate fixă şi primordială în acest aşa-zis concept globalizant, care adună în el o gândire extrem de precară, fundamentată pe un primitivism feroce, mă pune din ce în ce mai mult pe gânduri. Sclavagismul conturat acum cu mare forţă pe toate laturile şi faţetele societare ale zilei de azi nu poate decât să te determine pe tine, observator atent al propriei tale lumi în care exişti, a crede că abjecţia conjuncturală „NOM” - a câta, oare, în lungul şir al istoriei acestei lumi?!... - reprezintă un nou tip de imperialism dur construit pe temelia prăbuşirii evidente a unei întregi economii mondiale a prezentului acesta destul de ambiguu şi de ceţos. Un prezent care e dat însă omenirii de către Cel de Sus spre a-l parcurge pentru a fi trăit, aşa cum trebuie, iară nu pentru a-i fi blestemate cu sârg secundele una după alta, ajungând a-ţi huli fireasca matrice maternă cu patimă şi imprecaţii cât te ţin bojogii.
 
Moneda actuală de schimb, banul, începe să zvâcnească, iată, cu putere sub presiunea intereselor unor grupuri, care conduc azi umanitatea, grupuri înecate până peste urechi în opulenţă şi în neaducerea aminte deloc a ceea ce înseamnă complexul verb „a fi”. Crize peste crize, de identitate, economice ori de alte naturi, mai mult sau mai puţin reale, la fel ca şi vestitele revoluţii mai mult sau mai puţin regizate ale umanităţii de catifea, de iasomie şi de ce or mai fi fost ele - de fapt, cantităţi enorme de sânge amestecat sinistru de cinematografic cu retorici discursive contrafăcute cu uşurinţă şi inuman -, au fost şi vor mai fi. Prăpastii, aparent fără ieşire, s-au tot succedat unele după altele, pierzîndu-se toate în fumul înecăcios al unei uitări perverse (tristă neamintire a unui trecut ce a fiinţat aievea!...), niciuna dintre ele neavând însă omenirea în centrul său, ci doar interese mărunte de ordin finaciar-politic, nici măcar moral sau cultural, ale conducătorilor ei vremelnici şi, de cele mai multe ori, complet iresponsabili.
 
Actualmente, ceea ce trăim acum nu e nici pe departe o rezultantă nefericită a unei diacronii fireşti a destinului liniar al acestei lumi. Criza prin care trece întreaga umanitate acum nu este una care să anunţe un previzibil final apocaliptic. Dimpotrivă. Regiile existente în spatele ei însă (a nu se citi aici „conspiraţii”, ci planuri nedate în vileag încă, un soi de secret al lui Polichinelle care stă în mintea şi pe buzele tuturor) nu anunţă, după cum se poate constata pe pielea noastră a tuturor, nimic bun. Configuraţia încropită a unei aşa-zise „noi lumi” refăcute phoenixian din cenuşa proprie se pare că este una lipsită de două noţiuni precise în sfera ideologiei ei precare: Omul şi Dumnezeul din lăuntrul şi din afara sa. Se concretizează din ce în ce mai pregnant un soi de metaom robotizat şi împins către obedienţă ocultă şi un nou dumnezeu „iluminat” (de fapt, o înşiruire de cranii cu ochii scoşi, evident, găsite prin cimitire şi aşezate simetric, cu o lumânare în spatele lor, în sanctuarele satanice ale celor ce propovăduiesc propagandistic un ecumenism forţat şi impropriu, de fapt, nişte simpli închinători zeloşi „marelui arhitect” al omenirii trasat din echer şi compas pe un birou de proiectare oarecare de către reprezentanţii plesnind de aroganţă şi de venin ai noii ordini mondiale), născut din anularea de facto, prin tot soiul de experimente ştiinţifice îndelung mediatizate, a Celui real, unicul zămislitor al Universului enigmatic şi fascinant din interiorul căruia facem şi noi parte.
  
Cipul - o formă de de control total al întregii lumi de către actualii vătafi ai NOM-ului, cu hoiturile zăcând în lux patologic, zis şi „elitist”. Prostituţia, pedofilia, sodomia şi desfiinţarea familiei - formulele cele mai sigure de alungare a Iubirii, de atrofiere a centrului acesteia din creierul omenesc. Lupta omului nu cu sine însuşi, ci împotriva sa, un deziderat care nu urmăreşte altceva decât să omoare Sinele curat al bietei fiinţe umane şi reducerea acesteia la un simplu organism viu cu o neostructură armată doar cu instinctualitate feroce şi-atât. Industria pornografică a fost dezvoltată cu minuţiozitate în timp tocmai pentru a-i demonstra Omului că nu e nimic altceva pe pământul acesta clisos, pe alocuri, decât o mână de mădulare fără suflet, posesoare a unor organe genitale de diferite mărimi împerechiabile în fel şi chip (atât i se insuflă fiinţei umane azi prin varii manipulări grosolane), dar şi un recipient uriaş de trivialitate şi de incultură, o entitate insalubră din toate punctele de vedere şi acerebrală, care, în afară de sex, droguri şi analfabetism, nu mai trebuie să fie educată spre a vedea absolut nimic (amintim aici toate tipurile de „vedete” şi de emisiuni de acest gen promovate ostentativ de către mass-media), noua tipologie humanoidă din ziua de azi fiind, iată, un fel de construct monstruos fundamentat din plin numai pe tupeu, subdezvoltare personală şi coit pervers cât cuprinde.
Călcatul peste cadavre se doreşte a fi o modă impusă acum cu străşnicie de către aparatul de propagandă a actualului sistem conducător dictatorial al lumii. Prigoana consumerismului exacerbat, aroganţa fără de limite afişată peste tot şi carierele de tip sinecuri nasc din ce în ce mai abitir noile cete de copii nu ai Soarelui, ci ai NOM-ului, doritori aprigi de opulenţă şi de desfrâu la cote maxime - nişte victime inconştiente ale vanităţii prosteşti, care curge azi în valuri. Nimic sfânt, nimic la locul lui. Doar haos. Haos întreţinut cu bună ştiinţă pentru instaurarea cu paşi repezi ai noii ordini mecanice antiumane planetare cu orice preţ de către o mulţime finită de forţe ale răului descărnate însă până la ultima lor fibră de semantica plină a verbului „a fi”. „Jos cu fiinţa numită OM!” Nu este nevoie de aşa ceva. Interesant în aceste momente e doar jocul de distrugere a omenirii celei umane şi naşterea cât mai grabnică a umanităţii mecanice formate numai din entităţi mecanico-cipate, adumnezeite şi animalice, singurii, de fapt, noi locuitori plini de „vrednicie” ai acestei cu totul şi cu totul alte lumi marcate de simboluri oculte afişate în mod vizibil orişiunde în ziua de azi. Praf de stele satanic aruncat cu putere în ochii tuturor de către şleahta de vrăjitori reali şi hidoşi ai ilustrei noastre contemporaneităţi macabre!...
Personal, îmi doresc - deşi mă întreb mereu dacă are vreo urmă de importanţă ceea ce vreau eu ca fiinţă umană cu raţiune şi afect a acestei planete mici, dacă interesează pe cineva dintre cei care ne numesc simplu „negri pe plantaţie sau sclavi”?!... - un tip de nouă ordine mondială deloc utopică, însă lipsită completamente de izuri francmasonice felurite. Căci „Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă (...).”, ne glăsuieşte din veşnicie Părintele Arsenie Boca. Vreau o nouă lume dominată de pace şi de spirit divin, de bună înţelegere între oameni şi de substanţa rară a înţelepciunii. Un soi de Realia terestră, unde Omul să se simtă cu adevărat la el acasă şi nicidecum într-un veşnic prizonierat al dihaniilor înspăimântătoare care conduc malefic planeta. Noua mea ordine mondială presupune scoaterea Omului de sub obrocul minciunii şi al manipulărilor sale de zi cu zi. Departe de mizerie, fiinţa umană s-ar întoarce sigur către ea însăşi şi ar sălăşlui de la un capăt la altul al spaţiului acesta teluric cu rugăciunea în inimă şi cu Dumnezeu, în sfârşit, alături o dată pentru totdeauna. Îmi doresc prea mult ?!... Eu cred că nu, fiindcă ceea ce gândesc constant în adâncul sufletului meu se cheamă nici mai mult şi nici mai altfel decât normalitate. Sau, precum ar spune atât de pătrunzător Părintele Arsenie Boca: „Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu (...). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci, dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.”
                                                                                                                          Magdalena ALBU
Produs Port@Leu | ISSN 1842 - 9971